NICHIFOR FOCAS. IMPARAT AL BIZANȚULUI ( 963 - 969 )

NICHIFOR FOCAS. IMPARAT AL BIZAN ULUI ( 963 - 969 )

In timp ce Nichifor Focas inregistra pe frontul oriental victorii rasunatoare impotriva arabilor, la Constantinopol se stingea prematur din viata, la numai 24 de ani, imparatul Roman al II-lea (15 martie 963). Ca urmasi lasa doi fii, pe Vasile de 5 ani si Constantin de 3 ani, si o fiica, Ana, toti patronati de imparateasa Teofano. Victoriile militare ale lui Nichifor Focas ii atrasesera cea mai mare stima si admiratie la Constantinopol si intreg imperiul, iar armata il iubea ca pe un erou. In golul de putere creat prin moartea lui Roman, armata din Orient il proclama la Cezareea pe Nichifor imparat si in aceasta calitate porneste spre capitala, unde intampina rezistenta lui losif Pringas, care este infranta prin lupte de strada. La scurt timp Nichifor Focas este incoronat la Sfanta Sofia in ziua de 16 august 963 (de catre patriarhul Polyeuct, ca imparat asociat al acelor doi fii porfirogeneti, Vasile si Constantin. O luna mai tarziu el devine sot al Teofanei, pentru care el face, dupa cum spune Leon Diaconul, o adevarata pasiune. La aceasta casatorie, Nichifor avea 54 de ani iar Teofano, 24.

Nichifor se tragea dintr-o mare familie aristocrata din Capadocia, in cadrul careia se numarau prin excelenta generali ilustri. Bun militar, tactician abil, el devenise in urma victoriilor cel mai popular om din imperiu. Aspectul sau fizic nu era prea atragator, era mic de statura si destul de plin, un corp robust pe picioare scurte, un cap mare, cu ten de culoarea noastra si ars de soare, peste care cadea parul sau negru; barba scurta inspre albire, sprancene groase, ochii negri, cu o privire ganditoare si sumbra.

Episcopul Liutprand de Cremona, care vine la imparat intr-o solie din partea lui Otto I cel Mare, ne spune ca era de o uratenie rara, "cu pielea neagra ca a unui negru, ca i-ar fi fost frica oricui l-ar fi intalnit noaptea". Descrierea data de Liutprand este insa rautacioasa, explicabila prin esecul misiunii sale la imparat.

Era in schimb un om foarte credincios, onest, inclinat spre misticism si vroia chiar sa devina monah. Isi pierduse sotia si un fiu si de atunci a devenit cam taciturn, ducand o viata austera, chiar dura. Traia in castitate, nu manca carne, dormea pe un pat tare ca un ascet. Printr-un unchi al sau, Mihail Maleinos, staretul manastirii Sfantul Mihail de la Olimp, cunoscuse pe calugarul ascet Athanasie, cu care a legat o stransa prietenie. Athnsie l-a insotit in unele campanii si in cea din Creta si el este acela care cu sprijinul lui Nichifor Focas a zidit manastirea Marea Lavra de la Athos (961 - 963), moment de cotitura in evolutia monahismului de la Sfantul Munte, spre viata predominant chinovitica. Sub influenta lui Athanasie i-a revenit gandul de a parasi lumea si a intra in calugarie, si-a pregatit chiar o chilie la Marea Lavra de la Athos. Athnsie l-a oprit insa sa intre in monahism, fiindca avea o misiune mare ca imparat in lupta pentru apararea crestinismului. Totusi, parintele athonit n-a fost de acord cu casatoria lui cu Teofano si a ingaduit-o numai cu conditia sa se desparta de ea atunci cand treburile politice o vor permite. Tot atunci trebuia sa imbrace si haina monahala.

Intalnirea cu Teofano i-a schimbat cursul vietii, fiind pentru el cum vom vedea, femeia fatala. Dupa numai 6 ani de domnie Nichifor Focas moare asasinat in urma unui complot pus la cale de imparateasa si amantul ei, frumosul si bravul general Ioan Tzimiskes, fostul camarad de arme si prieten al lui Nichifor Focas.

Desi scurta domnia lui Nichifor Focas este plina de realizari, in special militare. Campaniile in Orient, conduse, pe de o parte de Ioan Tzimiskes, numit comandant suprem al armatei de aici, pe de alta, chiar de imparat insusi, secondat de fratele sau Leon, cinstit cu titlul de curopalat, se inscriu printre marile victorii impotriva arabilor. Armata lui Saif-ad-Daulah este infranta in Cilicia, unde se castiga orasele principale Mopsuestia si Tarsul (965), iar in Marea Mediterana, insula Cipru, cel de al doilea mare punct strategic bizntin din aceasta zona. Atat Cilicia cat si Ciprul erau hotaratoare pentru campania pe care imparatul o planuia in Siria si o va efectua in anii 966-968. Rezultatele au fost bune fiindca s-au cucerit mai multe cetati ajungandu-se pana sub ziduriile Antiohiei, fara sa se dea insa atacul final, sarcina implinita de generalii sai Petre Focas si Mihail Burtzes. Intre orasele cucerite dincolo de Alep spre fluviul Eufrat (966) este si Hierapolis (Mant) de unde armata bizantina ia o relicva importanta crestina, asemanatore Sfintei Mahrame de la Edessa, anume o caramida pe care, potrivit traditiei, fusese impregnat chipul Mantuitorului Hristos.

Dupa moartea lui Saif-ad-Daluah in 967 cade si Alepul, emirul succesor fiind obligat sa accepte o pace umilitoare cu Bizantul: Antiohia si o parte din Siria erau anexate imperiului, iar o alta parte, in care intra si Alepul, ii recunoaste suzeranitatea . Emirul devenea vasal al imperiului si se angaja sa ajute armata bizantina impotriva oricarui dusman nemusulman. Populatia musulmana a Alepului trebuia sa plateasca imparatului impozit special, care se ridica la o suma enorma de 4.000 monede de aur. In schimb, crestinii din oras capatau privilegii. Tratatul mai prevedea conditiile in care sa aiba loc comertul, apoi asigurari pentru circulatia caravanelor din si spre Orient.

Victoriile acestea rasunatoare, care adusera imperiului atat de largi teritorii, dar mai cu seama Antiohia, fosta capitala a Orientului si sediul de patriarh, se explica prin geniul conducatorilor militari, prin intarirea statului bizantin si prin elanul de care era cuprinsa armata in lupta cu musulmanii. Toti ostasii, de la generali pana la ultimul soldat erau animati de credinta ca luptand impotriva arabiilor se jertfesc pentru credinta in Dumnezeul cel adevarat, infaptuiesc o misiune sacra. Imparatul Nichifor a mers atat de departe incat a cerut ca cei cazuti pe campul de lupta sa fie considerati martiri. Razboiul impotriva Islamului capata, deci aspect de "razboi sfant".

Raporturile cu Bulgarii

La conducerea taratului bulgar se afla Petru (927-969) si in timpul lungii sale domnii raporturile cu bizantul au fost bune. Ca si Simeon, tatal sau, Petru petrecuse o parte din tinerete la Constantinopol si era casatorit chiar cu o bizantina. De aceea intelege bine valoriile culturale si spirituale bizantului si a sprijini patrunderea lor in mediul bulgar. Intre bizantini si bulgari era in vigoare tratatul de pace incheiat de Simeon in anul 927, reinoit de Petru in anul 963. Potrivit acestui tratat, Bizantul platea bulgarilor un tribut, dar in iarna anilor 965-966, cand trimisii lui Petru au sosit in capitala imperiului pentru a cere "plata obisnuita", acestia nu numai ca au fost rau primiti de imparat ci din porunca sa au si fost batuti in fata intregii curti si apoi expediati. Țarul nu apreciase faptul ca imperiul se afla atunci in culmea puterii sale, iar Nichifor era suparat de faptul ca bulgarii nu fusesera in stare sa stavileasca unele atacuri barbare de peste Dunare, care ajunsesera pana in teritoriul bizantin si facusera mari pagube. In special, imparatul le reprosa ca "turcii ( ungurii) trecusera Istrul si pustiisera tara Rhomeilor". Domnia lui Petru a insemnat pentru taratul bulgar o perioada de declin politic si militar. S-a aceentuat procesul de dezmembrare statala provocat de nobilime. In vestul Bulgariei, de pilda, comitele Sisman, cu fiii sai comitopuli, era aproape independent. Si unitatea religioasa era in pericol din cauza bogomililor, care facusera mari progrese. Bogomilii reprezentau o secta cu o ideologie derivata din pavlicianism, erau deci impotriva autoritatii bisericesti si a statului. Patriarhul Teofilact (933-956) ne da importante informatii asupra acestei secte intr-o scrisoare adresata tarului bulgar; totodata el precizeaza ca Petru a ramas "ortodox", era "evlavios" si s-a straduit sa distruga erezia.

In iunie 967 imparatul Nichifor a deplasat armata la granita bulgara dinspre Thracia, unde a atacat, distrus ori ocupat unele fortarete. Era momentul ca tratatele bizantino-bulgare, dezavantajoase pentru imperiu, sa fie anulate. Dar o actiune de anvergura care sa cucereasca intreg teritoriul bulgar, imparatul n-a socotit-o potrivita, probabil din cauza actiunilor militare din Orient (Antiohia nu era inca reintegrata imperiului) ori in Italia. De aceea, s-a adresat pentru rezolvarea problemei bulgare unui popor "prieten", adica rusilor, cu care avea tratatul de pace inca in vigoare. Sviatoslav, fiul Olgai si cneaz de Kiev a primit bucuros aceasta propunere si a invadat teritoriul bulgar in acelasi an 967, infrangand rezistenta tarului Petre si distrugand multe orase. Dar campania anti-bulgara a trebuit sa fie intrerupta in anul urmator 968, de catre Sviatoslav, deoarece el a fost nevoi sa revina la Kiev pentru a-si apara capitala de un atac al pecenegilor. Abia la inceputul anului 969 revine in Bulgaria pentru a-si relua cuceririle. Țarul Petru lovit de durere moare la 30 ian. 969 si-i urmeaza fiul sau Boris al II-lea (969-972). Profitand de anarhia din taratul bulgar, provocata de nobilii nationalisti in frunte cu Sisman, Sviatoslav cucereste capitala si o mare parte din Bulgaria, chiar Boris si fratele sau sunt luati prizonieri. Se relateaza ca populatia orasului Philiopolis a fost supusa unor chinuri inumane. Cronicarul bizantin Ioan Skylitzes ne spune ca:"Rusii nu se mai nu se mai gandeau deloc sa se mai intoarca in patrie, ci admirand frumusetea locuitorilor si gasindu-le mai avantajoase decat ale lor, intentionau sa ramana aici ca stapani ai tarii". Acelasi lucru reiese si dintr-o scrisoare trimisa de Sviatoslav mamei sale Olga din care ne informeaza Cronica lui Nestor: "nu-mi mai place sa traiesc la Kiev ci as vrea sa raman pe malurile Dunarii la Pereiaslavetz, bun centru al tarii mele. Aici se aduna toate bogatiile: din Grecia aur, tesaturi, vinuri si tot felul de fructe; din Boemia argint si cai; din Rusia, blanuri, ceara ,miere si sclavi".

Dandu-si seama de greseala facuta de Nichifor incerca s-o repare sustinand statul bulgar impotriva navalitorilor si incheind pace cu curtea de la Preslau. Caderea capitalei bulgare in mana lui Sviatoslav si apoi moartea tragica a imparatului au lasat fara sfarsit initiativele sale. Problema ruso-bulgara ramanea o sarcina grea spre rezolvarea succesorului sau.

Situatia din Italia

Dupa recucerirea insulei Creta de Nichifor Focas arabii din Sicilia nu s-au mai simtit legati de tratatul incheiat cu Bizantul, potrivit caruia unele cetati isi pastrau o oarecare autonomie , daca plateau un tribut si au trecut la asedierea si cucerirea lor. In aceasta situatie se aflau, de pilda, Taormina si Ramette, care, desi au opus o apriga rezistenta, au cazut sub jugul arab.

Incurajat de succesele campaniilor din Orient si din insula Creta, imparatul Nichifor Focas trimite in oct. 964 in Sicilia o armata impresionanta de cca 40.000 de oameni, comandata de patriciul Niceta si de nepotul sau Manuel Focas. Aceasta armata reuseste sa recucereasca fara prea mare rezistenta orase importante din insula, ca Siracuza, Taormine, Leontinoi, Himera, dar succesul nu a fost bine exploatat, mai cu seama de Manuel, care si-a dispersat prea mult fortele, incat, in final, atat flota cat si cavaleria au fost distruse. Manuel cade in lupta, iar Niceta este luat prizonier si dus in Africa de Nord, unde se dedica studierii omiliilor Sfantului Vasile cel Mare. Campania din Sicilia inceputa in oct. 964 si continuata in 965 a produs un ecou foarte negativ populatiei imperiului. Leon Diaconul ne spune insa ca Nichifor care se afla atunci la Mopsuestia, a suportat cu stoicism acest esec. Imparatul a rascumparat multi prizonieri, iar in anul 967 a facut pace cu emirul din Africa de Nord.

Italia avea sa-i aduca imparatului Nichifor si alte necazuri. La Roma este incoronat in 962 ca imparat al apusului Otto I (963-973) si pretindea pentru "regatul Italiei" intreaga peninsula a carei parte sudica era, cum se stie, in stapanirea Bizantului. Principii Lombarzi din sud dependenti de Bizant recunosc acum suzeranitatea lui Otto. Orasul Bari a opus insa o darza rezistenta, cea care la determinat pe Otto sa trimita o delegatie la Constantinopol, sa ceara imparatului Nichifor o printesa porfirogeneta ca sotie pentru fiul sau Otto al II-lea si odata cu aceasta, ca dota restituirea teritoriului italian, pe care nu-l avea inca la stapanirea. Alte teluri ale delegatiei mai erau sa obtina de la Nichifor recunoasterea pentru Otto I ,a titlului de imparat roman, ca urmare a incoronarii la Roma in 2 feb. 962, si incheierea unui tratat de prietenie. Seful delegatiei ottoniene a fost Liutprand, episcop de Cremona, care soseste in capitala imperiului la 4 iunie 968 si ramane pana la 18 sept. El ne-a lasat relatari foarte interesante despre vizitele sale la Constantinopol si despre raporturile imperiului Bizantin cu Apusul. In ceea ce priveste reusita misiunii sale se poate spune ca s-a terminat printr-un esec total. Diplomatul occidental a fost primit cu raceala si reprosuri de catre Nichifor Focas. Nici nu putea sa fie altfel, deoarece bizantinii nu concepeau sa accepte pentru altcineva decat basileul de la C-o Constantinopol titlul de imparat al romanilor, nici cu ocuparea Romei si a Italiei de catre germani, cu amestecul acestora in treburile interne ale principatelor Longobarde. Regele german era un "barbar" si ca atare nu avea nici dreptul la titlul de imparat roman si nici sa primeasca in casatorie o printesa porfirogeneta. Liutprand a trebuit sa paraseasca Bizantul fara sa fi obtinut ceva. Otto se va razbuna insa invadand temele bizantine din sudul Italiei, unde a intalnit o darza rezistenta, incat la moartea lui Nichifor un razboi acerb era intre cele doua parti.

Orientari economice

Nichifor Focas provenea din marile familii aristocrate din Asia Mica si aceasta origine explica, in parte, unele masuri pe care le-a luat in viata economica. El rupe traditia imparatilor de pana la el care, incepand cu Roman Lecapenul, luasera masuri de protejare a paturilor taranesti, a stratiotilor si, in general, a celor saraci, in fata tentatiilor de imbogatire pe seama proprietatilor lor a celor bogati. Dreptul de preemtiune, pe care il aveau acestia in fata bogatasilor, este acum abolit. In Novela XX din anul 967 imparatul Nichifor preciza ca prin reglementarile predecesorilor sai se facuse nedreptate unei anumite categorii sociale, or aceasta inseamna incalcarea unui principiu fundamental de drept, potrivit caruia locuitorii imperiului trebuiau sa fie egali in fata legii. Cei sarmani nu mai au, deci, dreptul de a dobandi bunurile celor bogati, ci doar a celor ce sunt dintr-o categorie cu ei. Novela XX stabileste insa in acelasi timp un principiu imporatnt: nici bogatii nu pot cumpara bunurile celor saraci. Tot odata Nichifor introduce principiul prescriptiei, potrivit caruia la 40 de ani de la foametea din 927 cererile de redobandire de la bogatasi a bunurilor pierdute de tarani, nu mai au valabilitate.

O alta Novela (XXII), din ultima perioada a domniei, hotaraste lucruri importante privind proprietatea ostasilor. El ridica valoare minima de 4 libre de aur, pe care o aveau pana atunci stratiotii, 12 libre, si nu permitea sa fie coborata sub aceasta limita. Orice pierdere din bunurile considerate minimale ale unui stratiot trebuiau recuperate gratuit. Masura aceasta a avut ca urmare cresterea sensibila a puterii economice a stratiotilor, pe care i-a obligat insa sa se inarmeze pe cont propriu cu armele grele. Asa a luat nastere acea cavalerie grea (οἱ καλιβανοφόροι καὶ ἐπιλωρικοφόροι) si care va deveni regina bataliilor in campaniile duse de imparatii succesori Ioan Tzimiskes si Vasile II Macedoneanul, explicand marile succese obtinute de acestia.

Alte masuri economice au fost luate prin Novela XIX si ele priveau bunurile manastiresti. Am aratat mai sus cat de evlavios si atasat Bisericii era imparatul Nichifor Focas, in asa masura ca vroia sa devina monah. Totusi reglementarile lui din Novela XIX atingeau bunurile manastiresti, in sensul ca opreau donatiile de domenii pentru manastirile din regiunile de ses, propice agriculturii, si acest lucru se extindea chiar pentru asezamintele filantropice (ospiciile pentru straini = ξενωνες) si casele de batrani (γηροκομεϊα). Trebuiau incurajate si sustinute doar manastirile din regiunile muntoase, retrase si pustii, ori cele care se aflau intr-o slaba stare economica, din cauza unei proaste administrari. Atitudinea aceasta a lui are o explicatie economica si una religios- morala. Din puncte de vedere economic statul avea nevoie de pamanturile bune pentru a fi bine lucrate si de pe care se puteau scoate recolte bogate , dar si impozite mari. Manastirile nu aveau posibilitatea exploatarii maxime a terenurilor si, pe de alta parte, beneficiau de privilegii si scutiri de impozite care dezavantajau tezaurul statului. Din punct de vedere religios-moral, imparatul Nichifor socotea ca monahii, posesori a unei asa de mari intinderi de pamant nu se mai puteau ocupa, de ceea ce trebuie sa fie centrul vietii manastiresti, anume viata spirituala. Ori infiintarea de manastiri la ses cu bogatii imense , pornea si din vanitate. Cei care aveau totusi domenii in aceste regiuni puteau sa le vanda, iar banii sa-i dea manastirilor sarace aflate in locuri izolate, unde se traia in rugaciune si duhovnicie. Masurile acestea nu au fost intelese de multi oameni ai Bisericii si l-au facut pe imparat nepopular, chiar si printre monahi si asceti.

Cu toate acestea proprietatile bisericesti au crescut in aceasta vreme, paralel cu cele ale aristocratilor laici favorizati de legislatia imparatului Nichifor.

Lui Nichifor i se mai atribuie si o devalorizare a monedei de aur, deja sub greutate legala. Moneda aceasta este cunoscuta sub numele de tetarteron. Si aceasta masura i-a atras nemultumiri din partea populatiei si chiar a armatei. Monede de acest fel au fost descoperite si pe teritoriul tarii noastre la Dinogetia, in cadrul unui tezaur care contineau ultimele piese de la imparatul Vasile al II-lea Macedoneanul.