Forme si particularitati ale comunicarii desfasurate de beligeranti

In perioada premergatoare izbucnirii primului razboi mondial

Cimpul comunicational al primei conflagratii mondiale a avut trasaturi dar si particularitati distincte in functie de marimea si locul pe care fiecare actor l-a ocupat in ecuatia generala de putere, de interesele nationale pe care beligerantii au dorit sa le rezolve pe calea armelor dar si de resursele de care au dispus la un moment dat. Una dintre acestea este legata de intensitatea si orientarea fluxurilor comunicationale. A existat o comunicare in interiorul conflagratiei desfasurata de beligeranti, pe canale publice, cu opinia publica interna dar mai ales internationala pentru a justifica si legitima scopurile politice urmarite dar si pentru a demoniza adversarul. Au fost utilizate toate mijloacele de comunicare pe care societatea le avea la dispozitie de la presa, la arta si literatura de la discursul public la manifestarile cu caracter cultural sau religios. Pe canalele specializate s-a desfasurat o intensa comunicare diplomatica pentru ca fiecare actor sa-si defineasca atit rolul si locul in desfasurarea actiunilor militare dar mai ales pentru a se asigura ca la sfirsitul razboiului interesele nationale se vor materializa in continutul tratatelor de pace. Aceasta comunicare s-a desfasurat cu precadere intre aliatii care se grupau in cele doua blocuri politico-militare dar si intre fiecare dintre beligeranti cu actorii neutri fata de prima conflagratie mondiala.

In mod traditional lumea era obisnuita ca odata cu declansarea conflictelor militare relatiile diplomatice, economice sau de alta natura dintre beligeranti sa fie intrerupte. Statele isi notificau starea de razboi, conform uzantelor internationale, si mentineau "canale de legatura" cu statul devenit inamic prin state care isi declarau neutralitatea fata de criza aparuta. Comunicarea atit scrisa cit si vorbita, indiferent de miloacele prin care se realiza viza opinia publica internationala si avea ca scop intimidarea adversarului, ponegrirea sa in fata comunitatii internationale sau descurajarea si crearea de confuzii in mentalul colectiv al comunitatii cu care se afla in razboi. Scopul era acela de a se crea imaginea, aproape intotdeauna falsa, ca de tot ce este rau si periculos pentru comunitatea internationala este vinovat adversarul[1]. Formele de comunicare cele mai des uzitate in perioada premergatoare declansarii ostilitatilor de catre viitorii adversari au fost discursul public, unele forme ale artei populare (muzica, pictura, teatru, productii de divertisment etc.), si bineinteles propaganda. Prim mesaje bine construite si adecvat transmise la tinta pentru a pregati populatia pentru razboiul ce avea sa inceapa se cultiva ura, suspiciunea si violenta contra potentialului adversar. Suportul si vetorul de transport la tinta catre publicul consumator de informatie vor fi media. Presa scrisa si vorbita se va inregimenta pentru apararea idealurilor politice promovate de sefii de stat si de guverne in numele opiniei publice (a se vedea anexa no. 1). Statele neutre sau cu asa-zise interese limitate preocuparea de fond a fost sa desfasoare o intensa comunicare in opinia publica internationala pentru a-si promova aspiratiile mationale. Relevant sint in acest sens modalitatile si mijloacele prin care popoarele din imperiile Austro-Ungar, Otoman si Tarist dar si statele care nu isi desavarssera unitatea politica si-au facut cunoscut idealurile de unitate si interesele nationale.

Concluziile la care a ajuns analistul bulgar Ivan Ilcev sint de natura a confirma aceasta ipoteza. El a observat ca una din metode era sa se achizitioneze spatii pentru statele in cauza sa-si faca publicitate. Concluzia sa este ca in aceasta perioada " deja multe ziare europene vedeau in propaganda politica externa a tarilor balcanice o afacere mica dar atragatoare si sigura. Ziarele din Franta, pentru a-si convinge clientii de bazele solide ale afacerii pe care o fac au elaborat chiar o lista de preturi pentru serviciile lor. Tarifele pentru publicare de articole, note, sau simple scrisori de protest depindeau, in primul rind, de tirajul si autoritatea pe care le avea ziarul respectiv, dar si de importanta momentului politic"[3]. Publicatia Le Monde Nouveau a incheiat un contract cu misiunea sirba de propaganda de la Paris, prin intermediul profesorului A. Belic. In schimbul unei sume confidentiale ziarul se angaja, ca lunar, sa publice cite un articol in care sa apere revendicarile sirbesti. Redactia se obliga sa raspindeasca ziarul printre ziaristii englezi, americani, polonezi, cehi, etc.

Romania a desfasurat si ea o intensa activitate de comunicare in strainatate pentru a pleda in sprijinul unirii tarii-mama cu teritoriile aflate in componenta unor imperii vecine. Au fost utilizate ziarele de mare tiraj si prestigiu care apareau in Franta, Italia, Anglia si SUA. Interesant este faptul ca statul roman a finantat in unele state ziare si reviste proprii asa cum a fost cazul editarii periodicelor "America", "Tribuna", "Romanul" etc., care apareau in Statele Unite . Pentru a mobiliza pe rominii din provinciile aflate sub stapinire straina au fost finantate de guvernul de la Bucuresti reviste de cultura si arta, au fost sprijiniti oameni de cultura si arta pentru organizarea unor ample manifestari cultural-spirituale cum au fost cele legate de implinirea a 400 de ani de la moartea lui Stefan cel Mare, la Putna sau comemorarea a 300 de ani de la mortea lui Mihai Viteazul.

Discursul ca forma de comunicare si promovare in strainatate a interelor rominesti a utilizat de catre statul roman fie prin trimiterea unor personalitati de prestigiu de la Bucuresti la o serie de activitati cu caracte stiintific, litera sau artistic fie prin intermediul unor asociatii si fundatii culturale sau religioase finantate de guvernul roman[6]. Au tinut conferinte care s-au bucurat de succes de audienta la Paris Nicolae Iorga, Take Ionescu, Traian Vuia, O. Tafrali, D. Pangrati etc. Aceasta activitate s-a bucurat de succes si se poate spune ca a avut si o oarecare eficienta. In urma acestor conferinte presa franceza a prezentat in lumina favorabila un act politic-Pacea de la Buftea Bucuresti, din aprilie 1918, care nu a fost aprobat de aliatii Rominei si a avut impact asupra clasei politice din aceasta tara. O. Tafrali povesteste ca in urma unor conferinte tinute de profesorii universitari ieseni in localitatea franceza Perigneu presa locala relata"Daca este un popor printre aliati, care merita toata simpatia noastra fara margini pentru nenorocirile sale nemeritate, acesta este desigur poporul roman. Chipul cavaleresc, cu care s-a aruncat in acest razboiu pentru apararea dreptului, a fost pina acum rau rasplatit si tradarea ruseasca l-a aruncat in cea mai nenorocita dintre situatiuni. Nu putem pentru moment sa-l ajutam cu eficacitate, dar putem cel putin sa-i dam mingaierea simpatiei noastre"

Au fost popularizate in limbi de circulatie internationala o serie de lucrari cu caracter stiintific si istoric cum au fost printre altele "Breve storia dei Rumeni" si Les dernieres elections en Hongrie et les Roumains semnate de Nicolae Iorga. Pentru o mai mare credibilitate a mesajului politic de unitate nationala o serie de lucrari consacrate istoriei romanilor au fost semnate de istorici straini.

Eficeinta acestui tip de promovare a intereselor politice este ilustrata si de impactul pe care ideile promovate l-au avut in opinia publica si in constiinta elitelor politice. Un diplomat francez sublinia, in preajma izbucnirii primului razboi mondial,ca "dorinta de vedea reuniti intr-un singur bloc national pe toti rominii imprastiati in jurul regatului roman constituie ideea fundamentala a intregii miscari nationale romane si orice roman de un anumit grad de instructie profeseaza aceasta idee"[8] . La Budapesta a functionat "Societatea academica Petru Maior" care a editat si revista "Luceafarul" prin care s-a promovat caracterul unitar al limbii si literaturii romane iar la Viena a fost infiintata "Societatea academica studenteasca Romania Juna" ca se ne referim doar la doua din multe alte asemenea organizatii care au activat la Cernauti, Arad, Oradea sau Chisinau.

In perioada premergatoare declansarii primului razboi mondial comunicarea diplomatica s-a polarizat, in functie de aliantele ce s-au constiutit, si a crescut in volum si intensitate intre aliati scazind treptat intre viitorii adversari. De remarcat ca pe acest palier al activitatii diplomatice avem de-a face cu o comunicare oficiala desfasurata intre guverne si alte institutii ale statului dar si cu o comunicare oficioasa. Oameni politici au angajat discutii si negocieri informale pentru promovarea intereselor nationale si au folosit personalitati cu mare suprafata de prestigiu si "vizibilitate" in opinia publica din tarile considerate ca pot deveni factori de influienta in promovarea intereselor nationale dar neangajate in conducerea statului respectiv. Ilustram acest tip de comunicare-neoficiala/oficioasa- cu activitatea desfasurata de unii oameni politici si de cultura romani partizani ai intrarii tarii noastre in razboi alaturi de Antanta dar si din alte state balcanice. La doar citeva luni de la declansarea primului razboi mondial desi guvernul roman si-a declarat public statutul de beligeranta a trimis peste hotare personalitati politice cu simpatii pro Antanta.

In Italia a fost trimis profesorul C. Istrate iar in Franta pe dr. I. Cantacuzino si C. Diamandy. Pentru indeplinirea misiunii lor si a desfasura o activitate cit mai reusita acestia si-au construit mesajele pe care le-au promovat pe baza unor materiale puse la dispozitie de guvern: harti, date statistice referitoare la situatia romanilor din provincile situate sub stapinire straina, albume etc. In Franta delegatia neoficiala romana s-a intilnit printre alte personalitati poltice de prima marime cu presedintele tarii Raymond Pioncare (la 6/19 februarie 1915) si viitorul presedinte al Consiliului de Ministri Georges Clemenceau (la 24 decembrie 1914-5 ianuarie 1915). In Elvetia, profesorul N. Basilescu a promovat , in paginile jurnalului Le journal de Geneve, idealul de unitate al romanilor.

Grecii au desfasurat si ei un asemenea tip de comunicare incepind cu anul 1915 cind au infiintat, la Londra, un "birou de presa" care informa opinia publica britanica in legatura cu aspiratiile nationale ale tarii lor. La Roma a activat pentru promovarea imaginii si intereselor grecesti un fost ministru Apostolos Alexandris iar in Capitala Statelor Unite ale Americii un alt fost ministru Gheorg Kafandaris. In Elvetia cu un succes notabil a functionat o filiala locala a "Ligii gtrcilor neeliberati"[10]

Guvernul de la Sofia considerind ca asa-zisul dezastru politic suferit de Bulgaria in urma razboaielor blacanice s-a datorat si "indiferentei cu care Europa a tratat revendicarile sale juste"[11]a cautat sa remedieze acest aspect printr-o activitate de propaganda ofensiva si eficienta. Spatiile vizate de bulgari pentru acest tip de comunicare au fost cu precadere Germania si Elvetia pentru influientarea opiniei publice occidentale, desi nu au fost ignorate alte state cum a fost Franta dar se apreciaza ca rezultatele aici au fost minore. In Est propaganda a fost orientata spre spatiile de limba slava. Caracterul de comunicare oficioasa a fost dat de faptul ca propaganda destinata spatiului de limba slava a fost coordonata si desfasurata de "Asociatia Slavistilor" care a ifiintat un "Comitet literar" in frunte cu A. Sopov. Acest comitet avea sarcina de a monitoriza toate articolele si comentariile defavorabile Bulgariei aparute in presa de limba slava in special cele sirbesti si de a le contracara.

Belgia ca si statele balcanice si central europene a desfasurat si ea o intensa activitate de comunicare in SUA folosind cele mai diverse forme de la promovarera valorilor culturale la propaganda. Scopul declarat a fost de a crea si cultiva in opinia publica americana imaginea mitului "Poor little Belgum"[13]. Important de mentionat faptul ca belgienii au fost si un vector de transport al propagandei britanice in Statele Unite. Majoritatea imaginilor si articolelor prin care s-a urmarit demonizarea trupelor germane si schimbarea atitudinii opiniei publice americane fata de acest razboi ce parea americanilor pre indepartat erau "fabricate" in laborastoarele engleze.

Comunicarea desfasurata de guvernele care alcatuiau coalitiile rivale aflate, inca, intr-o stare de precara neutralitate a imbracat forma diplomatiei bilaterale si a conferintelor internationale. Eficienta diplomatiei multilaterale in relatiile inernationale la inceputul deceniului al doilea al secolului trecut n-a fost influientata de modul cum guvernele si oamenii politici au stiut sau nu sa comunice ci de schimbarile produse in ultimele decenii ale secolului al XIX-lea si la inceputul secolului urmator in structura relatiilor internationale, de definirea intereselor nationale in termeni nechivoci ca si de existenta spiritului de revansa in rindul elitei politice din tarile care fusesera invinse in razboaie anterioare cum a fost cazul Frantei.[15] Acest fapt a facut ca in comunicarea diplomatica dintre blocurile politico-militare create la sfirsitul secolului al XIX-lea si inceputul secolui al XX-lea-Puterile Centrale si respectiv Antanta-"sa dispara moderatia si flexibilitatea" . Un alt element important a fost si faptul ca in negocierile dintre aliantele rivale multe dintre guverne nu iti definise in termeni clari interesele nationale . In cazul Germaniei acest aspect apreciaza Henri Kisinger a facut nu numai ca acestia sa nu poata transmite exact interesele statelor cu care erau in rivalitate dar au "impins tara spre izolare si apoi spre razboi" .

Un alt factor care a facut ca ineficienta proceselor de comunicare sa fie a trasatura distincta este de ordin ideologic si cultural. Reputatul istoric si teoretician francez al relatiilor internationale Georges-Henri Soutou considera ca dialogul dintre marile puteri europene era puternic influientat de ideologia nationala dar si de panideile cu mare forta de atractie in epoca-panslavismul si pangermanismul. In acest fel "sentimentul apartenentei la un ansamblu european cu valori si reguli comune a fost reprimat de exarcerbarea nationalismelor si de aparitia ideologiilor prerasiste cum au fost panslavismul si pangermanismul"[19]. Acest lucru a facut ca diplomatia ca instrument al comunicarii in mediul international sa nu mai aiba nici o putere dupa ce armele au inceput "sa bata" si ideea unei paci negociate dispare din mintea oamenilor politici care s-au angajt in conflict. Publicistul si omul de litere Pamfil Seicaru, un fin cunoscator, dar totodata si martor al evenimentelor politico-diplomatice ce s-au derulat in perioada neutralitatii Rominiei, surprindea si el factorii care bruiau o buna comunicare in diplomatia momentului. Referindu-se la acest aspect el observa ca dupa proclamarea neutralitatii a inceput pentru romani faza cea mai dificila: "Trebuia infruntata dezlantuirea pasiunilor, emotiile si entuziasmul maselor, elanul romantic al nationalismului, atitudini extreme ce faceau delicata si dificila actiunea diplomatica necesara asigurarii drepturilor Romaniei prin tratate"

Mult mai intensa a fost comunicarea in perioada premergatoare izbucnirii primei conflagratii militare in interiorul fiecarui bloc politico-militar. Fiecare dintre cele doua coalitii era preocupata de mentinerea propriei coeziuni si de a transmite celeilalte hotarirea de a nu ceda la presiuni de orice fel. S-au desfasurat un intreg sir de conferinte interaliate cu caracter politic sau militar in care desi interesele pareau a fi comune intelegera reciproca nu a fost regula. Ambele coalitii s-au concentrat pe atragerea de noi state de partea lor. Comunicarea din aceasta perspectiva a fost in dublu standard. Relevant pentru ilustrarea acestui aspect este atitudinea si modul cum puterile Antantei au negociat intrarea Romaniei in razboi contra Puterilor Centrale. Acesta trasatura s-a manifestat si in negocierile pe care Puterile Centrale le-au purtat cu factorii de decizie de la Bucuresti ca Romania sa nu se alature coalitiei adverse.

Desi la inceputul ostilitatilor militare dintre Puterile Centrale si Antanta Rusia nu a dorit ca Romania sa participe la acest razboi datorita intereselor pe care ea le avea la Marea Neagra si in Balcani volutia ulterioara a evenimentelor pe fronturile Primului razboi mondial a determinat puterile Antantei sa intensifice activitatea diplomatica pentru atragerea de noi aliati de partea sa. Ambasadorul francez in imperiul tarist, Maurice Paleologue nota conversatia pe care a avut-o cu marele duce Nicolae cu privire la necesitatea "unei cooperari imediate a Romaniei si ItalieiFara colaborarea imediata a Italiei si a Romaniei razboiul se va prelungi inca multe luni de acum incolo"[21].

Primul ministru roman Ionel I. C Bratianu a negociat cu arta unui om politic de mare clasa interesele tarii sale si nu a semnat tratatele de cooperare militara si politica decit in momentul in care reprezentantii marilor puteri au prevazut in documente oficiale cererile guvernului care reprezentau la acea data aspiratiile intregului neam romanesc. Referindu-se la modul cum s-au desfasurat negocierile si la caracteristica generala a tipului de comunicare promovat in plan diplomatic de marile puteri Ionel I.C. Bratianu concluziona in dialogul pe care l-a avut cu ministrul francez la Bucuresti contele Saint Aulaire: "Stiu bine ca in tabara aliatilor sint acuzat de santaj cind cer garantii, care sunt totusi vitale pentru noi. Sau, mai amabil, sunt comparat cu un negustor de covoare. Se doreste oare ca, lasindu-ma descoperit in ultima clipa, sa-i invit pe dusmani sa-mi sparga casa si sas instaleze ca stapini, in timp ce mi se refuza armele pentru a ma apara?" . Comunicarea in dublu standard pe timpul acestor negocieri a fost evidentiata chiar de unul din reprezentantii marilor puteri care au garantat romanilor satifacerea intereselor lor nationale.Contele Saint Aulaire remarca in acest sens: "toate aceste obligatii in afara de obligatiile Rominiei vor fi incalcate"

Trebuie remarcat faptul ca dupa doi ani de la declansarea conflagratiei mondiale dialogul si comunicarea intre marii aliati nu purtau semnele ineresului reciproc si a respectului care se acorda intr-un proces civilizat de negociere. In memoriile sale, contele Saint Aulaire, povesteste continutul raportului pe care i l-a inaintat generalul Berthelot la intoarcerea sa dintr-o misiune efectuata la Sankt Petersburg: " Presedintele Consiliului Sturmer, caruia m-a prezentat Paleologue nu s-a obosit sa-mi ascunda defetismul sau. Vorbea pe un ton agresiv despre tradare si pace separata. In ce-l priveste pe generalul Alekseev, inca mai brutal decit Sturmer, mi-a spulberat ultimile iluzii ce-mi mai ramasesera. Putin politicos, m-a concediat dupa numai citeva minute. Nici maca nu m-a invitat sa iau loc"[24].

Acest lucru se intimpla si datorita faptului ca intre marii aliati din cadrul Antantei existau suspiciuni si neincredere alimentate de contactele neoficiale sau tacit acceptate pe care se realizau cu personalitati politice si militare din tabara adversa. Iata de exemplu Franta suspecta diplomatia rusa de joc dublu si nu era departe de adevar. Germania si-a dat seama, inca din primavara anului 1915, ca razboiul se va prelungi. Pentru a-si crea un avantaj strategic a urmarit cu obstinatie dezvoltarea unor canale neoficiale de comunicare cu monarhia Romanovilor pentru a produce o defectiune in cadrul Antantei. Unul din acestea a fost lansat prin intermediul printesei Vasilcikov, domnisoara de onoare a tarinei, care se gasea inca de la inceputul razboiului in Austria. Prin intermediul ei germanii au informat pe tar ca ar fi dispusi sa accepte satisfacerea intereselor rusesti in Balcani si la Marea Mediterana daca ar accepta incheierea unei paci separate.[25] Acest fapt se petrecea in anul in care la Chantilly, in Franta in luna noiembrie, aliatii au desfasurat prima conferinta interaliata la nivelul conducerii militare pentru a se coordona eforturile de razboi. Asa arata situatia in ceea ce priveste comunicarea intrea aliati in cadrul Antantei cind guvernul roman a inceput si finalizat negocierile politico-militare pentru a intra in marele razboi.

Pe timpul desfasurarii ostilitatilor

Comunicarea a imbracat forme multiple si moduri de exprimare diferite de la un stat la altul. Diplomatia oficiala a continuat sa joace un rol principal in relatiile dintre aliatii fiecarei grupari iar prin canalele neoficiale a crescut cantitatea de informatii care se schimbau intre adversari mai ales intre diplomatia imperiala de la Sankt Petersburg si cea germana. Evenimentele politice din imperiul tarist avea sa arate cit de mult a contat in economia derularii operatiunilor militare de pe teatrul de est acest tip de comunicare avind in vedere faptul ca dupa izbucnirea revolutiei ruse si radicalizarea ei avea sa se ajunga la ceea si-au dorit germanii, o pace separata cu rusii.

De remarcat, insa, ca pentru aceasta perioada propaganda ca forma specifica de comunicare in asemenea situatii nu numai ca a crescut ca volum si intensitate dar se impune, practic, ca arma pe cimpul de lupta . Lucru ar parea pentru un analist al zilelor noastre ca fiind unul firesc daca avem in vedere faptul ca "in secolul al XIX-lea si mai ales in secolul al XX-lea propaganda a devenit o parte integranta a comunicarii internationale" dar in epoca oamenii greu puteau sa deosebeasca prin continut un mesaj/informatie destinat sa informeze de unul care avea ca rol manipularea si dezinformarea care cel mai adesea se realiza prin propaganda. La inceputul conflictului mondial metodele si tehnicile prin care se realiza propaganda "erau naive ca la orice inceput"

Americanii desi nu au fost implicati de la inceput in viltoarea marii conflagratii mondiale de importanta pe care o are "arma" cuvintului si au dezvoltat propaganda pe baze stiintifice. Pentru a realiza acest lucru a fost creata o structura speciala pe linga comandamentul militar unde au fost angajati reputatul specialist in psihologia maselor dar si ziarist Walter Lippman si psihologul Edward Bernays , nepotul lui Sigmund Freud. Oficial rolul lor a fost fixat de presedintele american W. Wilsonsi viza un pachet de actiuni menite a produce o schimbare de esenta in atitudinea opiniei publice americane care era neutra fata de razboiul de pe continentul european pentru a accepta angajarea SUA in razboi alaturi de fortele Antantei asa cun ii dictau interesele economice de mare putere in ascensiune.

Britanicii sint primii , in opinia unor specialisti, care au infiintat o structura specializata de propaganda pentru a actiona in rindul trupelor inamice, - British War Propaganda Bureau (WPB) condus de Charles Masterman cunoscut om de litere dar si membru marcant al Parlamentului britanc [31]. Acesta au "mobilizat" in sprijinul cauzei juste pe Sir Cambell Stuart, directorul cotidianului Times, care, la rindu-i, a format o "echipa" din cei mai buni "condeieri" britanici ai momentului - Herbert G. Wells, autorul romanului Omul invizibil, Arthur C. Doyle, parintele lui Sherlock Holms; John Galsworthy, autorul nu mai putin celebrului roman Forsyte Saga; Thomas Hardy cunoscut prin Tess d'Uberville - pentru a fabrica si lansa primele "retete" de propaganda neagra contra Germaniei . WPB a reusit sa mobilizeze pentru cauza sa si unele dintre cele mai prestigioase si credibile case de productie editoriala din Marea Britanie cum au fost the Oxford University Press si Macmillan. Acestea au publicat 1160 de pamflete cu caracter antigerman in colectia The Barbarism in Berlin[33] care s-a bucurat de un real succes mai ales in opinia publica americana mai ales dupa ce britanicii au taiat cablul de comunicatii tranatlantic german si i-au privat astfel de posibilitatea materiala de a-si promova imaginea in SUA.

Propaganda antigermana desfasurata de Anglia pe pamint american a avut ca tema centrala invadarea de catre Imperiul german a Belgiei o tara democratica si mai ales neutra. Pentru cresterea credibilitatii au creat chiar si un brand pentru aceasta tara "poor little Belgium,"actiune indrazneata si chiar revolutionara pentru activitatea de propaganda care se gasea la inceputurilor sale. Povestirile cu atrocitatile savirsite de soldatii germani pe pamint belgian au invadat presa si revistele americane. Zilnic cititorii puteau sa vada in paginile prestigioasei publicatii "Life" scene cu oameni mutilati de "baionetele prusace" copii sfirtecati si femei cu sinii taiati[34].

O alta modalitate de promovare a propagandei si care credem noi este folosita cu succes si astazi in unele situatii a fost si crearea de comisii "neutre" conduse de oameni cu mare prestigiu pentru a ancheta crimele de razboi savirsite de adversar. Credibilitatea si influienta unor asemenea organisme "neutre" erau asigurate de existenta unor cadre normative si legislative care permiteau cenzura si controlul informatiilor . Astfel guvernul britanic constatind ca "avea" mai mult de 1200 de marturii ale unor oameni care "au asistat" la evenimentele dramatice provocate de trupele germane in Belgia, dar doreau sa ramina anonimi a hotarit sa infiinteze o comisie regala de ancheta pentru a valida sau infirma aceste marturii. In fruntea comisiei a fost numit un prestigios profesor universitar, James Bryce. Rezultatul anchetei a fost facut public, in mai 1915, si a fost imediatlivrat jurnalului The New York Times. Acesta titra, a doua zi, pe prima pagina "GERMAN ATROCITIES ARE PROVED, FINDS BRYCE COMMITTEE Not Only Individual Crimes, but Premeditated Slaughter in Belgium"[36]

De remarcat faptul ca in momentul intrarii SUA in razboi existau doua centre care se ocupau cu propaganda de razboi. O agentie civila (The Committee on Public Information) care avea in fruntea sa pe unul din apropiatii presedintelui american, George Creel care se ocupa in special cu propaganda destinata mediului international pentru a promova imaginea si idealurile americane. Aceasta avea o structura cu caracter "civil" si avea in componenta oameni de afaceri, universitari din diferite domenii dar cu precadere din cel al stiintelor socio-umane, artisti etc[37]. Desi George Creel fusese in perioada de dinantea izbucnirii razboiului un fervent adept al libertatii de informare si adversar al cenzurii nu a ezitat sa elaboreze un 'voluntary guidelines' pentru media americane si a facut eforturi deosebite de lobby ca in Congres sa treaca doua importante legi care vor usura activitatea acestui organism respectiv the Espionage Act in 1917 si the Sedition Act in 1918 . Activitatea acestui organism nu s-a rezumast doar la ccontrolul sau cenzura informatiilor care trebuiau livrate opiniei publice americane ci si la identificarea metodelor si tehnicilor prin care mijloacele de informare in masa trebuiau sa accepte un filtru al informatiilor si o selectie "adecvata" a acestora. S-a ajuns astfel ca de la biroul sau saptaminal plecau aproape 6000 de declaratii de presa favorabile Antantei care generau la rindul lor mai mult de 20.000 de editoriale in presa americana.

Agentia lui Creel avea si o sectiune numita The Division of Civic and Educational Cooperation care avea ca scop atragerea oamenilor de cultura si stiinta in activitatea de "propmovare" a imaginii pozitive pentru unii dintre protagonistii marelui razboi si negative pentru altii. Activitatea desfasurata in acest sens s-a soldat cu unele succese daca avem in vedere ca s-a reusit atragerea pentru colaborarea a unor nume grele in cercetarea psiho-sociologica cum a fost cea a lui W. Lippman[39] si a editat o serie de pamflete si studii indoienice ca valoare dar cu "priza" in opinia publica. Dintre aceste publicatii evidentiem "The German Whisper", "German War Practices" si "Conquest and Kultur". Succesul acestor publicatii se explica prin faptul ca autorii lor au sesizat un lucru, care s-a constituit ultrior intr-o ipoteza de cercetare, si anume ca "oamenii actioneaza nu in functie de realitate ci pe baza modului cum isi reprezinta ei aceasta realitate, a imaginilor pe care le poarta in minte." Iata cum procesul de comunicare sufera unele distorsionari nu pentru ca cineva doreste sa se intimple asa ceva ci realitatea unei societati aflate in stare de anormalitate(razboi) cere asa ceva!

Trebuie sa remarcam faptul ca au existat si o serie de oameni de cultura si de stiinta care au refuzat sa colaboreze cu aceste structuri de propaganda considerind ca aceste distorsionari ale procesului de comunicare nu sint firesti chiar si in situatie de razboi. Unul dintre acestia a fost stralucitul student al lui John Dewey, Randolph Bourne. Acesta si-a criticat colegii si pe maestru pentru propaganda pro razboi. '[T]he German intellectuals went to war to save their culture from barbarization, afirma Bourne, dar si 'the French went to war to save their beautiful France! Are not our intellectuals equally fatuous when they tell us that our war of all wars is stainless and thrillingly achieving for good?'[41]

Creel a organizat la nivelul agentiei sale si The Division of Pictorial Publicity care avea la dispozitie pe multi dintre cei mai buni si cunoscuti creatori de publicitate si autori de desene animate sau caricaturisti. Acesti artisti au colaborat in strinsa legatura cu the Advertising Division care functiona ca sectie in cadrul agentiei[42]. Ziarele de mare tiraj si revistele au oferit cu generozitate spatii pentru "publicitatea" pe care o faceau acesti specialiti si astfel era aprope "imposibil sa gasesti un periodic de prestigiu ce aparea in SUA care sa nu aiba legatura cu productia realizata de The Committee on Public Information". In acest mod s-a ationat in fapt asupra conturului de ansamblu[44] al cadrului in care se elaborau perceptiile oamenilor asupra evenimentelor generate de razboi pe care oricum nu puteau sa le vada decit cu "ochii" mintii.

La nivelul Cartierului General al armatei americane a fost infiintat o Sectie de propaganda cu titlu de cod G-2D condusa de capitanul Heber Blankenhorn. Ulterior aceasta sectie isi va schimba denumirea in 'Psychologic' Subsection deoarece, pur si simplu presedintele Wilson ura cuvintul propaganda

In Franta activitatea de propaganda s-a desfasurat cu o oarecare incetineala daca ne raportam la atitudinea si reactia oficialitatilor politice si militare in raport cu alte state aflate in conflict[46]. Reactiile au fost clasice si previsibile pentru adversari. Dupa intrarea tarii in razboi guvernul a preluat controlul mediilor de informare in special asupra presei. Nici o stire referitoare la razboi nu putea sa apara in presa daca era considerata ca fiind nefavorabila intereselor nationale. In august 1914 guvernul francez a organizat un asa numit birou al presei si informatiei(Bureau de la presse et de l'information,) pentru a se ocupa de stirile care apareau in presa iar la nivelul Cartierului General al armatei a infiintat un Servicu al propagandei aeriene in subordinea Biroului 2 informatii. Extinderea activitatilor de propaganda a necesitat angajarea si a altor societati, organizatii de cultura, religioase in "serviciul patriei" , in asa fel incit numarul oamenilor angajati in astfel de actiitati a crescut pina la impresionanta cifra de 11 milioane de oameni ce activau in aproape 30 000 de asemenea organizatii.

Pentru a suplini aceste carente Delcass, ministrul afacerilor externe al Frantei a insarcinat, in noiembrie 1914, pe vicecontele Robert de Caix din Directia de afaceri politice si comerciale sa conduca o publicatie-Bulletin destinata francezilor rezidenti in afara tarii. Scopul declarat al acestei publicatii era de a inarma cu informatii utile pe francezii din afara tarii pentru ca acestia sa poata combate eficient propaganda germana in SUA[48]. Abia in mai 1915 autoritatile franceze au hotarit sa infiinteze un service de la propagande pentru a activa in strainatate. In ianuarie acest serviciu s-a transformat si reorganizat sub denumirea de Maison de la Presse. In fruntea acestui organism de propaganda a fost numit Philippe Berthelot care raminea insa si seful de cabinet al lui Aristide Briand. Acesta a fost , in comparatie cu structurile de propaganda ale britanicilor si mai ales ale americanilor, mai mult decit modest. Nu surprinde pe nimeni din acest punct de vedere faptul ca presa americana remarca absenta propagandei franceze. La 8 mai Washington Post remarca acest lucru in paginile sale iar in 12 iunie 1915, cotidianul Boston Herald facea chia un elogiu Frantei ca nu inunda presa americana cu nateriale de propaganda asa cum o fac Anglia si Marea Britanie.

Pentru a restabili adevarul trebuie sa remarcam faptul ca totusi propaganda franceza nu a lipsit din societatea americana cu desavirsire. Astfel prin grija Maison de la Presse au fost difuzate o serie de lucrari care promovau politica guvernului francez in SUA. Mentionam lucrarile semnate de J. Bdier (Les crimes allemands d'après les tmoignages allemands), E. Durkheim et E. Denis (Qui a voulu la guerre ?), A. Weiss (La violation de la neutralit belge et luxembourgeoise).[49]

Disputa in materie de propaganda dintre Franta si Germania in lumea musulmana dusa in regiunea Magreb-ului si in Maroc a avut un aspect aparte . Odata cu intrarea Imperiului otoman in razboi alaturi de Puterile Centrale inaltul cler musulman, din teritoriile aflate in stapinire sau sub influienta turca, indiferent carei biserici apartineau au hotarit sa cheme pe supusi credinciosi la  razboiul sfint  (Djihad) contra crestinilor din rindul tarilor ce alcatuiau coalitia Antantei. Acest appel a fost intarit de un decret imperial (Fetwa) semnat de sultanul de la Istambul. Actiunea desfasurata de propaganda germana si modul cum ea a fost contracarata prezinta nu numai un interes stiintific ci si practic deoarece cu astfel de incercari de a duce o propaganda anticrestina lumea occidentala s-a mai confruntat si ulterior.

Prin chemarea la Djihad si sub influienta proclamatiei imperiale otomane o uriasa masina de propaganda panislamica s-a pus in miscare din India in Maroc trecind prin Afghanistan, Iran si Egipt. Agentii germani si turci misionari musulmani au impinzit aceste spatii pentru a convinge pe musulmani sa se rascoale contra britanicilor si a francezilor si sa-si impuna propriile interese sub protectia Puterilor Centrale care erau singurele puteri in masura sa le inteleaga si sa le satisfaca interesele.

Acest fapt dar si altele au determinat infiintarea, in martie 1918, unui organism comun franco-britanic de coordonare a activitatii de propaganda pentru a fi mai eficienta "comunicarea" cu inamicii din cadrul Puterilor Centrale - Centre d'action de propaganda contre l'ennemie, ('Center for Propaganda Action Against the Enemy').Scopul principal al acestui organism era contracararea propagandei adversarului dar desfasurarea de activitati comune care sa sa duca la scaderea moralului luptatorilor din armatele adverse si mai ales sa-i faca sa dezerteze de pe front.

In tabara Puterilor Centrale doar Germania a pus accent pe folosirea tehnicilor si metodelor specifice propagandei pentru a creste moralul propriilor trupe si ale descuraja pe ale adversarului. Austro-Ungaria considera ca nu are nevie de astfel de actiuni neavind incredere in forta lor persuasiva. In armata germana a functionat o structura specializata de propaganda condusa de Hans von Haeften care a vizat crestera moralului si cultivarea sentimentului razboinic in rindul trupelor germane.[51]

Preocuparea de a-si comunica obiectivele de politica externa si a-si promova intersele in rindul opiniei publice internationale a fost prezenta si in rindul tarilor mai mici angajate in conflictele inceputului de secol XX. Astfel razboaiele balcanice au atras atentia lumii occidentale nu numai prin stirile care veneau de fronturile de lupta ci si prin modul cum beligerantii isi prezentau scopurile urmarite. In armata sirba a existat un birou de propaganda inca de la inceputul primului razboi balcanic care era condus de profesorii Stanoia Stanoievici si Milutin Milankovici de la Universitatea din Belgrad. Scopul acestui organism era, in opinia lui Ivan Ilcev, sa "contracareze propaganda probulgara in Europa si de a contest aspiratiile bulgaresti nejustificate" . Asemenea organisme au existat si in celalate state angajate in viltoarea primului razboi mondial si au fost din plin folosite pentru a atrage sprijinul marilor puteri cu ajutorul carora sperau romanii, cehii, polonezii, etc., sa-si rezolve aspiratiile nationale.

Propaganda statelor mici din cadrul celor doua coalitii desi nu au dispus de o logistica la fel de impresionanta ca marilor puteri nu a fost mai putin eficienta sau mai putin importanta din punct de vedere al efectelor pe care acestia sconau sa le obtina la masa tratativelor de pace. Miza pentru aceste state era si mai mare deoarece nu dispuneau de alte mijloace pentru a-si promova si apara interesele nationale.

Analiza continutului mesajelor folosite in propaganda acestor state cit si marile teme in jurul carora s-au desfasurat activitatile lor de propaganda releva faptul ca preocupare majora era de a convinge liderii politici ai marilor puteri asupra legitimitatii si a justetii idealurilor politice promovate. Statele balcanice angajate in conflict au fost in mare parte animate de constructia politica statala si de justificarea hotarelor pe care le pretindeau. Mai toate aceste popoare visau sa realizeze un stat "Mare". Bulgarii isi doreau Bulgaria Mare insa dorinta lor intra in conflict cu aspiratiile sirbilor, romanilor si a turcilor ca sa enumeram doar popoarele vecine care pretindeau sa incorporeze si ei in viitoarea constructie politica aceleasi teritorii .

Pe timpul desfasurarii actiunilor de lupta din timpul primului razboi mondial s-au utilizat, asa cum s-a putut vedea si din analiza modului cum beligerantii au folosit arma propagandei, metode si mijloace care nu s-au deosebit de la o tara la alta. Prezentam o serie de modalitati si mijloace pe care le consideram proprii atit aliatilor cit si adversarilor. Transmiterea de materiale de presa falsificate care induceau ideea ca apartin propriului stat. Asa au procedat englezii, de exemplu, in septembrie 1916. Au editat un numar fals din Daily Mail, pe care l-au raspindit, pe cale aerului, in rindul germanilor pentru a le induce ideea unei debarcari pe coasta de vest Belgiei . Francezii au procedat si ei la fel transmitind astfel de materiale de propaganda, la inamic sau in teritoriile ocupate de acesta , mai males, pe cale aerului folosind aviatia sau aerostatele.

Metoda cognitiva ilustrata de folosirea stereotipurilor si a cliseelor negative care subzista in mentalul colectiv al adversarului a fost folosita de protagonisti empiric si mai mult intuitiv deoarece abia dupa incheierea razboiului mondial W. Lippman isi va publica lucrarea sa de pionerat in privinta rolului jucat de stereotipuri in formarea opiniei publice. Francezii au exploatat conotatiile negative ale unor psihofixatii colective referitoare la germani dupa cum si propaganda popoarelor din balcani a uzitat de aceste elemente componente ale mentalului colectiv.[56] In mesajele propagandei in care se foloseau asemenea metode foarte important era alegerea potrivita a cuvintelor cheie care au impact diferit de la un public tinta la altul in functie de particularitatile culturale si spirituale. Termenul atrocitate este destul de puternic dar in asocierea facuta de britanci sau francezi atrocitate prusaca sensul sau a fost intensificat si a creat o imagine cu o incarcatura emotiva mai puternica. Adevarul a fost un alt cuvint cheie uzitat in constructia de acest gen. Adevar erau "viziunile bulgarilor privind Macedonia, Adevar erau doleantele sirbilor privind Banatul dupa cum tot adevar erau si aspiratiile francezilor dar si a germanilor de a avea in interiorul frontierelor nationale Alsacia si Lorena.

Metoda contrastului in ceea ce priveste imaginea de sine a eului si imaginea Celuilalt a fost si ea larg raspindita. Astfel o analiza facuta de Anne Christophe pe marginea imaginii de cetatean patriot pe care o cultivau ziarele franceze si a imaginii du militarisme et de l'imprialisme allemands demonstreaza ca efectul nu se poate obtine decit prin ingrosarea acestor calitati pentru si accentuarea defectelor pentru alta[58].

Materialele de propaganda din ambele tabere au inundat "piata" tarilor neutre prin care se comunicau opiniei publice "atrocitatile" pe care le savirseau militarii pe front si modul "barbar" in care se comportau in lupta adversarii. Faptele proprii erau intotdeauna apozitive si in respectul normei morale si etice alerazboiului. Metoda a fost folosita mai mult sau mai putin de toti beligerantii, Echipele de propagandisti britanici au raspindit in Europa prin presa relatari despre germanii care inventasera o fabrica de explozibil prin utilizarea cadavrelor soldatilor inamici. La rindul lor germanii au tiparit o serie de ziare care reproduceau intocmai grafica unor cotidiene franceze care erau raspindite in liniile franceze .

O practica des intilnita aproape la toti actorii implicati in primul razboi mondial a fost cumpararea/plata unior "servicii" din partea unor jurnalisti, oameni de cultura, artisti, "neutri" care sa informeze opinia publica despre unele fapte sau aspiratii ale beligerantilor. Francezii, de exemplu, pe timpul razboiului mondial, l-au stipendiat pe jurnalistul cu priza la public,Benito Mussolini nimeni altul decat viitorul dictator al Italiei, pentru al face propaganda in ziarul Popolo di Italia. Astfel de exemplu nu este singular. Primul razboi mondial nu a fost numai primul razboi care a "mecanizat" moartea ci si primul conflict care "atacat" insasi rationalitatea si sensibilitatea fiintei umane. Din aceasta perspectiva a pregatit cea de-a doua conflagratie mondiala.

Dupa terminarea razboilui si armele au tacut au comunicarea s-a transformat in principala arma pentru apararea/promovarea interselor pe cimpurile de "batalie" ale Conferintei de Pace de la Paris. Capitala franceza a devenit un adevarat centru al propagandei universale. Fiecare natiune cauta sa-si justifice pozitia, rolul si aspiratiile la masa negocierilor cit mai convingator. Principiile care au calauzit lucrarile conferintei au devenit si teme majore in comunicarea pe care delegatiile oficiale ale guvernelor participante sau a grupurilor de lobby ce le insoteau o intretinea oficial sau cu opinia publica internationala. Astfel ca in sprijinul principiului nationalitatilor cel mai adesea in comunicare si propaganda au fost aduse argumente de ordin istoric, lingvistic si demografic.

Romanii, de exemplu, pentru a-si sustine cauza au tiparit in limbile de circulatie internationala tratate privind istoria poporului roman prin care se sublinia caracterul romanic si legatura sa cu spiritualitatea latina a popoarelor italian, francez, spaniol etc dar si lucrari consacrate istoriei provincilor a caror unire trebuia sa fie recunoscuta de inaltul for de la Paris. Vom ilustra acest aspect cu activitatea desfasurata pentru sustinerea dreptrurilor asupra Basarabiei. Pentru a convinge opinia publica dar si delegatiile oficiale au fost tiparite lucrari cum ar fi La Bessarabie et les droites des peuples, Paris, 1919 semnata de D.Draghicescu, Basarabia, Paris, 1920, Bessarabia. Political and Economical Review, Paris, 1919 etc.

Eficienta unei astfel de comunicari nu a fost intotdeauna cea pe care si-au dorit-o autorii ei. De multe ori argumentele de ordin istoric, religios, cultural sau de alta natura paleau in fata intereselor politice pe care marii actori le aveau si urmareau sa le impuna popoarelor cu asa zise interese limitate. Astfel delegatia romana de la Paris a trebuit sa infrunte o antipatie din partea delegatiilor anglo-saxone cu care "foarte rar au purtat negocieri" . Acest lucru se poate constata si in procesele de comunicare ale altor delegatii la conferinta de pace de la Paris. Nimeni nu a putu sa convinga pe toata lumea si de aici o permanenta confruntare in dialogul delegatiilor participante. Expresia acestei stari de lucruri