NOTIUNEA DE PATRIMONIU

NOTIUNEA DE PATRIMONIU

"Acest stravechi si frumos cuvant era legat la origine de structurile familiale, economie si juridice ale unei societati stabile, inradacinate in spatiu si timp. Astazi el urmeaza un alt destin de mare rasunet, cand, modificat de diverse adjective (genetic, natural, istoric) a devenit un concept nomad".

Patrimoniul cultural s-a nascut ca notiune dintr-o necesitate a societatii de astazi si din trecut - venerarea trecutului. Totusi notiunea este si astazi confuza - afirma Fracoise Choay. Patrimoniul istoric este imens si heterogen, dar cel construit reprezinta o categorie aparte. Astazi pe listele de monumente apar mereu noi si noi cladiri, monumente, parcuri.

Astazi traim intr-o lume in care obiectele de patrimoniu sunt la mare pret si ocupa un loc important in viata culturala a fiecarei tari europene.

In anii 1700 s-au ocupat de problema monumentelor oameni de cultura pentru care vechile cladiri, statui, monumente aveau valoare istorica. Valoarea artistica era si ea apreciata dar intr-o mai mica masura. Prima comisie a monumentelor a aparut in Franta in 1837 - pe lista erau atunci cateva castele medievale, cateva vestigii antice, cateva biserici gotice si romanice. De atunci s-au adaugat listei obiective ce se pot integra in arhitectura vernaculara, in arhitectura industriala, sau parcuri. Astazi tendinta este de a crea zone protejate, nu doar obiecte in sine - deoarece valoarea acestora scade foarte mult fara mediul inconjurator in care se afla. Primele obiecte considerate ca fiind valoroase ca obiecte de patrimoniu au fost monumentele antice, dar astazi am ajuns sa consideram monumente obiective nu mai vechi de 50-60 de ani - daca ele sunt unice si valoroase sau reprezentative pentru o etapa de dezvoltare a artei si arhitecturii dintr-o anumita perioada istorica. Le Corbusier a initiat, in viata fiind, protectia lucrarilor sale, dintre care astazi 11 sunt monumnete de arhitectura. In America la inceput erau protejate doar casele personalitatilor istorice si cateva cladiri reprezentative pentru istoria tarii. La prima conferinta a monumentelor in 1931 nu au participat decat tari europene. La a doua din 1964 tinuta la Venetia au participat si Tunisia, Mexic si Peru. Multe monumente din lume sunt periclitate de milioanele de turisti.

Nu putem crea orase muzeu, in care obiectele construite sa nu aiba nici un rol functional. Cladirile si gradinile istorice pot avea si trebuie sa aiba o functiune in cadrul oraselor. Diversitatea de stiluri ce s-au succedat in timp pot crea un amalgam foarte atragator. Proprietarii de multe ori sunt insa revoltati pentru faptul ca sunt restrictionati in folosirea sau transformarea caselor lor care au statutul de monument.

Specificul monumentului consta in modul sau de a actiona asupra memoriei. Nu numai ca o prelucreaza si o mobilizeaza prin medierea afectivitatii, incat sa reaminteasca un trecut facut sa vibreze in maniera prezentului. Dar acest trecut invocat nu este unul oarecare, el este localizat si selectat in scopuri vitale, in masura in care el poate contribui in mod direct la mentinerea si pastrarea identitatii unei comunitati, etnica, sau religioasa, nationala tribala sau familiala. Monumentul este o garantie a unei origini spirituale sigure si valoroase, de care are nevoie orice comunitate umana. Monumente exista pe toate continentele, in toate culturile, in toate tarile. Toate regimurile din toate epocile, toate culturile si cultele au incercat sa creeze monumente reprezentative - adevarate simboluri culturale. Monumentele se pot impune prin marimea lor ca minuni ale tehnicii, dar de obicei au valente culturale. Primul monument declarat astfel in istorie se pare ca a fost columba lui Traian, declarat monument de catre senatul din Roma in anii 1400. Intr-o prima etapa monumentul era simbol national important prin vechimea sa. Astazi este mai mult obiect de arta reprezentativ pentru o cultura anume.

Reabilitarea are in consecinta doua scopuri: salvarea si punerea in valoare a monumentului, sau a obiectului cu valoare de patrimoniu, cat si reabilitarea cladirii sau a parcului cu scopul de a-i da o functiune si o utilitate conforma cu vremurilor noastre.

Putem considera ca ideea de monument istoric este consacrata legal definitiv prin Carta de la Venetia din 1964, care descrie notiunea de monument si ii creeaza un cadrul legislativ si stiintific mai clar. Ideea de baza este respectul si pastrarea vestigiilor trecutului. Interventiile tebuie sa pastreze fondul material existent al obiectului de patrimoniu - adica sunbstanta istorica a obiectului. Nu sunt permise in cazul monumentelor falsificarile, inlocuirea elementelor partial distruse, folosirea unor materiale si tehnici moderne ce denatureaza obiectul. Totusi, atunci cand nu este vorba de un obiect cu o valoare istorica si artistica deosebita, se permit anumite interventii ce au ca scop o mai buna utilizare a obiectului, sau punerea in valoare a acestuia.

Lupta pentru pastrarea vestigiilor trecului nu este in totalitate castigata nici astazi. In 1925 planul Voisin al lui Le Corbusier propunea demolarea Parisului si pastrarea unui mic grup de monumente dispersate intr-un oras modern de turnuri. Totusi aproape in toate tarile europene ideea de monument este clara deja la mijlocul sec. al XIX-lea, si in consecinta apar primele liste cu astfel de obiecte clasate. In acea perioada cel mai cunoscut restaurator era arhitectul francez Viollet-le-Duc. Desi studiile lui asupra monumentelor erau temeinice astazi metodele sale de restaurare ar fi total inacceptabile. Modifica constructiile intr-o mare proportie, si le adapta la ceea ce considera el a fi "foma ideala" la care ar fi trebuit sa ajunga acea cladire. Demola etaje, elimina etape din evolutia cladirii, schimba decoratiile vechi de secole - doar pentru ca nu erau in concordanta cu ceea ce credea el ca ar fi coincis cu forma perfecta a stilului respectiv. A intervenit astfel asupra multor biserici si castele istorice din Franta. Ulterior, generatiile de restauratori ce au urmat au renuntat la aceste metode si au invatat sa pretuiasca orice element cat de mic care are valoarea de a fi original si marcheaza o etapa din istoria cladirii. Ca dogma de baza recunoscuta astazi, "substanta istorica a monumentului" nu poate fi alterata cu nimic, iar completarile trebuie sa fie clar vizibile, pentru a nu trisa in ceea ce priveste originalitatea obiectului. Prima comisie a momunentelor in Franta s-a infiintat in 1830 si era condusa de Merimee. Mai tarziu, inspector al monumentelor a fost din 1833 Victor Hugo.

Un alt scriitor si om de cultura, Ruskin scrie in cartea sa "The stones of Venice" scrisa in a doua jumatate a secolului XIX: "arhitectura este singurul mijloc de care dispunem pentru a pastra vie legatura cu un trecut caruia ii datoram identitatea noastra si care e parte constitutiva a fiintei noastre".Ruskin impreuna cu un alt englez, William Morris au fost aparatori ai cladirilor istorice, cercetatori si pasionati sustinatori ai conservarii valorilor trecutului. Daca Viollet-le-Duc sustinea ideea reconstructiei monumentelor in toate situatiile, cat mai fidel fata de ce credea ca ar fi fost forma lor initiala, Ruskin era un adversar al reconstructiei, el sustinea conservarea obiectelor de patrimoniu in starea in care se aflau, cu interventii minimale doar pentru a opri degradarea lor viitoare. Ruskin ajunge la concluzia ca este o crima sa ne atingem de monumentele istorice: "Nu avem nici un drept asupra lor. Ele nu ne apartin noua. Apartin in parte celor ce le-au edificat, in parte tuturor generatiilor de oameni care ne vor urma." In ochii lui restaurarea este cea mai mare distrugere pe care aceste cladiri le pot suferi. Daca in Franta Scoala lui Villet le Duc ajunge sa domine secolul XIX, in Anglia influenta lui Morris si Ruskin vor face ca atitudinea fata de monumente sa fie in general diferita, adica nu se intervine asupra lor doar in situatiile cand acest lucru nu mai poate fi evitat.

Camillo Boito (1835-1914) - inginer, arhitect, restaurator, - a reprezentat urmatoarea generatie de restauratori, care au reusit sa faca o sinteza subtila intre diferitele curente de gandire existente in secolul al XIX-lea. Boito a formulat un ansamblu de directive pentru conservarea si restaurarea monumentelor istorice cu ocazia a trei congrese internationale tinute la Roma si la Milano intre 1879 si 1886. Acestea au fost integrate in legea italiana din 1909. Boito a imprumutat idei atat de la Viollet le Duc cat si de la Ruskin. Conceptia sa fondata pe notiunea de autenticitate o datoreaza lui Ruskin si Morris. "Nu trebuie sa pastram doar patina edificiilor antice, ci si adaugirile succesive cu care le-a incarcat timpul. El nu este de acord cu ideile lui Viollet le Duc legate de reconstituirea partilor disparute ale constructiilor, adevarate elemente false adaugate pentru a reconstitui imaginea initiala. Spre deosebire de Ruskin el sustine legitimitatea restaurarii care poate asigura edificiului o noua functiune si utilitate, pastrand totodata valorile sale. Aceasta necesita desigur o evaluare corecta a situatiei. Daca este necesara, "proteza" creata trebuie sa fie vizibila si clar delimitata, pentru a nu crea un fals din punct de vedere istoric. Acest lucru se poate realiza prin nuanta sau culoare, material diferit, sau macar o linie clara de demarcatie intre zona veche si cea noua. Inafara de aceasta trebuiesc marcate in scris pe tablite momentul si felul interventiei, pentru uzul vizitatorilor si al specialistilor de mai tarziu. Boito a considerat ca monumentele din diferite epoci istorice trebuiesc tratate in mod diferit. Conceptele de autenticitate, de ierarhie, a interventiilor, de stil restaurativ i-au permis lui Boito sa puna bazele restaurarii ca disciplina.

O opera de reflectie mai ambitioasa, cu privire la ansamblul atitudinilor si conduitelor legate de notiunea de monument istoric, a creat la inceputul secolului XX marele istoric de arta Alois Riegel (1858-1905). El era prin formatie jurist, filosof si istoric si avea o mare experienta in conservarea pieselor muzeale. In 1902 Riegel a fost numit presedintele Comisie austriece a monumentelor si insarcinat sa schiteze o noua legislatie pentru conservarea monumentelor. Un an mai tarziu aparea cartea sa "Der moderne Denkmalkultus". (Cultul modern al monumentelor). In aceasta carte monumentul este tratat nu numai profesional ca obiect de arta, sau istoric ci ca obiect social si filosofic. Dupa el exista valori ale trecului de rememorare ((Erinnerungswerte) si valori ale prezentului (Gegenwartswerte). Adica valori pentru istorie si istoria artelor pe de o parte, si valori pentru arta pe de alta parte. Riegel mai distinge "valoarea de vechime", o categorie foarte usor de perceputa si apreciata in general de toata lumea. Vechimea in sine a unui obiect starneste veneratie, mai ales daca obiectul are si valente artistice.      Pe de alta parte valoarea de folosinta este o caracteristica a obiectelor si cladirilor ce mai pot fi folosite, spre deosebire de acele obiecte muzeale ce nu mai pot fi folosite la nimic cum sunt ruinele unei cladiri. Riegel vedea problema obiectelor de patrimoniu si prin prisma societatii, si afirma ca exista in epoca un cult al patrimoniului in plina dezvoltare. El deosebea monumentele intetionale (adica construite pentru a comemora ceva, care sunt monumnete deja de la data constructiei) de cele care nu sunt intentionale, dar devin valoroase odata cu trecerea timpului.

Odata cu teoriile lui Boito si Riegel se pun bazele stiintei de restaurare a cladirilor, ce va ramane in linii mari neschimbata timp de un secol. Pana in 1960 efortul de restaurare se indreapta in general spre marile edificii reprezentative religioase sau laice. In timp monumentele istorice au fost investite de catre societate cu valente culturale tot mai multe si mai diverse. In diverse momente sau situatii sunt accentuate unele sau altele dintre caracteristicile culturale ale obiectelor de patrimoniu. Desi monumentele vor fi studiate mult mai bine odata cu trecerea timpului de catre specialisti, totusi interesul publicului larg nu s-a manifestat prea repede. Putem spune ca turismul cultural a luat avant pentru paturile mai largi ale populatiei doar incepand cu a doua jumatate a secolului XX in tarile europene si nord americane. Prima conferinta internationala dedicata monumentelor va avea loc la Atena in anul 1931. Conferinta a fost ocazia de a ridica chestiunea realtiilor dintre monumnetele vechi si oras, si dezvolta pe acest subiect idei si diverse propuneri. Din pacate aceste conceptii novatoare au primit o publicitate limitata in epoca. Conferinta s-a ocupat in special cu problemele tehnice ale reabilitarii si restaurarii.

Desi monumentele au fost studiate din secolul XIX si chiar au primit un statut aparte, foarte tarziu s-a inceput studiul si protejarea unor intregi ansambluri urbane cu valoare de patrimoniu. Primii care au initiat aceasta dezbatere au fost urbanistii, care prin natura muncii lor se ocupau de studiul oraselor si al zonelor construite in ansamblu. Numele de urbanism este inventat de spaniolul Cerda, care propune cea dintii istorie generala si structurala a orasului. Notiunea de patrimoniu urban istoric s-a constituit in contra-curentul procesului de urbanizare dominant, care dorea modernizarea, adica distrugerea zonelor istorice pentru a lasa cale libera dezvoltarii. Patrimoniul urban construit a fost descoperit ca o consecinta a desfacerii asezarilor umane traditionale in urma "exploziei" urbane provocate de revolutia industriala. Cea mai ampla operatiune de reconstructie urbana din secolul al XIX-lea a fost modernizarea Parisului sub baronul Haussmann, primar al orasului in anii 1860. In urma acestei campanii de constructie Parisul si-a primit imaginea ramasa dominanta pana astazi in toate zonele centrale. Modernizarea a adus dezvoltarea economica scontata, dar au fost sacrificate numeroase ansambluri vechi de cladiri.

Ruskin descopera deja in scrierile sale faptul ca orasul istoric este in ansamblu un fel de mare monument, organism pastrator al unei culturi locale, a unei traditii. Secolul XX va confirma ca este necesar ca orasele istorice sa fie pastrate ca elemente fundamentale ale culturii europene. In acest fel orasul istoric are o functie importanta identitara. Locurile au un caracter al lor aparte, o atmosfera, o originalitate, ceea ce in filosofie se numeste de obicei genius loci (spiritul locului). Variabilele cele mai importante a caror interactiune creeaza sentimentul locului ar fi unitatea si diversitatea elementelor sale componente. Urbanistul vienez Camillo Sitte, in cartea sa "Arta construirii oraselor" scrisa in urma cu un secol constata uratenia oraselor mari ale timpului sau, aflate in contradictie totala cu frumoasele orasele traditionale ale Europei. El incearca sa gaseasca explicatii si solutii pentru fiecare mic detaliu ce compune orasele din timpul sau, cautand modele in orasele traditionale. Descrie si explica cum, incepand cu orasul antic si pana la orasul baroc, diferite configuratii spatiale nu au incetat sa iradieze o frumusete pe care pietele contemporane nu o ofera niciodata. Ca solutie propune crearea unor zone restranse in centrul oraselor unde ar putea fi aplicate invataturile orasului istoric.

Orasul traditional nu poate fi transformat in nici un caz intr-un muzeu mare in aer liber menit sa pastreze parti din Europa trecutului, doar pentru a putea fi admirate de turisti. Orasul reabilitat trebuie sa functioneze si sa aiba utilitate. Respectul pentru patrimoniu a devenit un adevarat cult in cultura europeana incepand cu secolul XIX si mai ales in secolul XX. In 1972 UNESCO a adoptat o conventie privind protectia patrimoniului. Conventia crea un ansamblu de obligatii privind identificarea, protectia, conservarea, punerea in valoare, si transmiterea catre generatiile viitoare a parimoniului cultural. Notiunea mai restrictiva de patrimoniu universal exceptional permite stabilirea, printr-un joc de criterii complexe, a unei liste comune de bunuri considerate patrimoniu mondial, tinand de un "sistem de cooperare si asistenta internationale" pe planurile "financiar, artistic, stiintific si tehnic". In acest fel au fost salvate vestitele monumente de la Abusimbel sau Borobudur. Astazi toate obiectivele construite care nu sunt aparate sub o forma sau alta de lege si nu au statutul de obiect de patrimoniu sau monument risca sa fie demolate, modificate sau distruse de catre administratia statului sau de catre investitori pentru care nu conteaza decat castigul. Din pacate multe dintre vechile monumente, cladiri, sau parcuri valoroase din lume sunt in pericol.

Globalizarea teoriei si practicilor legate de pastrarea patrimoniului istoric cunoaste o anvergura fara precedent. Acestea privesc un corpus patrimonial aflat el insusi intr-o expansiune continua : fenomenul a fost pe buna dreptate denumit "inflatie patrimoniala". Documentele internationale se inmultesc si ele, elaborate de organisme din ce in ce mai diverse si beneficiind de un numar din ce in ce mai mare de tari semnatare. Contestata in detaliu, dar pastrandu-si inca autoritatea fondatoare, Charta de la Venetia a fost urmata de o serie de alte documente care ii continua demersul articulator si se constituie intr-unul institutional.

Exista in lume tot mai multe parcuri naturale protejate. Fara a fi artefacte la propriu, aceste vaste "incinte" naturale devin "locuite" in sensul ca sunt integrate estetic si economic lumii amenajate de oameni. Descoperirea peisajului ca entitate estetica isi are inceputurile in Renastere, debutand, nu intamplator , intr-o scrisoare a lui Petrarca , fiind pe deplin asumat ca atare in epoca romantica, de care Schiller. Functia esteticii in societatea moderna, de altfel subtitlu al studiului lui Joachim Ritter care analizeaza aproprierea civilizatoare a peisajului prin transfigurare estetica, nu a incetat sa castige teren in cultura de factura europeana. In curand, cu exceptia unor zone unde nu este posibila locuirea din cauza climei sau reliefului, se va locui practic peste tot pe glob.

Conservarea si restaurarea : acestea sunt fundamentele oricarei puneri in valoare. De o jumatate de secol incoace, in ciuda poluarii atmosferice, chimia, biochimia si biologia au dat o noua actualitate tezelor lui Ruskin, permitand sa se actioneze intr-un mod netraumatizant asupra "sanatatii" monumentelor. Se mai fac si astazi in diferite colturi ale lumii reconstituiri istorice fanteziste, inclusiv in tarile dezvoltate, care sunt contrare cu toate normativele si teoriile stiintifice. Alte monumete vechi sunt expuse unui mare asalt din partea vizitatorilor care in timp pun in pericol obiectul de patrimoniu. Acest lucru este valabil si pentru vechile parcuri ale europei, asaltate anual de milioane de turisti. Exista astazi parcuri, cladiri, monumente a caror vizitare este strict restrictionata, pentru a evita distrugerile ce ar putea fi provocate de un numar prea mare de turisti. Refolosirea si refunctionalizarea sunt operatii foarte importante totusi, deoarece prin acest demers valorile trecutului nu devin o povara pentru societate, ci locuri integrate in circuitul vietii de astazi.

O problema complexa a reprezentat dupa cel de al doilea razboi mondial reconstituirea centrelor istorice ale oraselor dinstruse din Polonia si Germania. Cel mai celebru caz este cel al Warsoviei, unde s-a optat pentru reconstructia istorica a centrului vechi folosind imaginile din picturile pictorului Canaletto, din anii 1600. Imaginea de astazi reconstruita nu este cea care se putea vedea in 1944 inaintea distrugerii, ci cea pe care o vedea pictorul in urma cu sute de ani. Aceasta decizie va ramane oricum discutabila, si a pus in dificultate oarecum teoriile legate de autenticitate si de substanta istorica a monumentelor, dar probabil ca a fost cel mai bun compromis posibil. Nu se poate totusi nega ca uneori s-a preferat cautarea solutiilor frumoase in detrimentul solutiilor care poate ar fi corespuns mai bine adevarului istoric sau idealului de autenticitate. In ceea ce priveste autenticitatea obiectului in urma restaurarii, dezbaterea asupra subiectului este foarte veche. Prin dobandirea statutului de disciplina teoretica si practica in secolul XIX, restaurarea monumentelor a transpus fara precautii conceptul de autenticitate din campul arheologiei si al istoriei artei la propriile operatii. Este interesanta situatia templelor Shinto din Japonia, monumente de prima importanta, in cazul carora autenticitatea inseamna cu totul altceva decat in conditii normale. Ele sunt demontate si reconstruite din materiale noi la intervale de timp regulate conform traditiei, desi sunt monumente ce figureaza pe lista UNESCO. S-a argumenat ca in cazul acestor constructii valoarea consta in tehnicile traditionale mereu reluate de mesteri, si nu in substanta materiala a cladirii - lemn, care oricum nu ar putea rezista foarte mult in timp. Si in cazul arhitecturii populare de la noi se accepta inlocuirea unor elemente din lemn in cazul monumentelor, cum ar fi de exemplu bisericile din lemn din Maramures. Discutabila, totusi necesara este si restaurarea frescelor vestite din biserici. La polul opus al ideei de astazi de autenticitate, dusa uneori la extrem este afirmatia lui Villet le Duc din Dictionarul sau : "A restaura un edificiu, inseamna a-l readuce intr-o stare completa care poate sa nici nu fi existat la vreun moment dat". O astfel de definitie astazi nu ar mai fi acceptabila sub nicio forma. In schimb trebuie luate in seama situatiile diferite care apar in cazul unor monumente de factura diferita, si acceptata o interpretare nuantata a ideei de pastrare neconditionata a sunbstantei originare autentice a monumentului. Oricum o ierarhizare si ordonare valorica a monumentelor se loveste si astazi, in pofida tuturor legilor si documentelor internationale, de dificultati foarte mari. In restaurare fiecare caz in parte, fara exceptie, necesita, in interiorul categoriei careia ii apartine, o abordare specifica in functie de materialul de constructie,, gradul de conservare, marimea comunitatii pentru care reprezinta importanta, resursele banesti, priceperea executantilor eventualelor lucrari de intretinere sau restaurare. Cu toti acesti factori de relativizare, este nevoie de elaborarea unui set de criterii de evaluare si de corolarul lui, o metodologie de abordare. Acestea trebuie, pe de o parte, sa se distinga printr-un grad de generalitate suficient pentru a putea cuprinde toate cazurile particulare, iar pe de alta, sa fie indeajuns de amanuntite, pentru a servi ca indreptar specialistilor implicati in domeniu.

Daca astazi nu exista in arta un stil dominant, doar cautari diverse, societatea noastra nu mai stie exact care sunt valorile artistice pe care sa le pretuiasca cu adevarat. Din aceasta cauza obiectele de patrimoniu joaca un rol important prin valorile sigure pe care le reprezinta. Stilul clar, frumusetea, si mai mult decat orice vechimea sunt niste calitati ce atrag in lume anual milioane de turisti pe toate continentele.

Pentru obiectele de patrimoniu notiunea cea mai importanta este cea de autenticitate. Aceasta este o conditie fundamentala si esentiala ca orice obiect, cladire, parc, statuie sa poata dobandi statutul de monument sau obiect de patrimoniu cultural. Totusi in cazul cladirilor si parcurile se permit operatii de restaurare si reconstituire, cu conditia ca acestea sa fie vizibile si clar exprimate. O alta problema este limita intre obiectele care trebuie si care nu trebuie considerate obiecte de patrimoniu. Exista astazi tendinta de a ingloba in sfera obiectelor de patrimoniu tot ce ar putea reprezenta dintr-un anumit motiv o valoare artistica sau istorica, tot ce am dori sa pastram pentru viitor. Exista cu siguranta doua criterii pe baza carora se poate stabili valoarea unei constructii sau a unui parc: valoarea artistica si vechimea.

Mai exista si zone protejate in cadrul oraselor. Ele sunt de obicei zone istorice care au valoare ca ansamblu construit. Cladirile, monumentele si parcurile ce compun un astfel de spatiu protejat nu sunt toate monumente, este chiar posibil ca niciun imobil dintr-o asemenea zona sa nu aiba statutul de monument. Totusi, atunci cand se intervine intr-un astfel de loc cu o noua cladire sau amenajare exterioara, este obligatorie obtinerea avizului Comisiei monumentelor. Aceasta avizeaza sau nu noua propunere in functie de modul in care se integreaza in zona studiata. Nu sunt permise evident interventiile ce modifica caracterul zonei, nu se incadreaza ca stil, ca marime, ca si culoare. Intrarile monumentale, gardurile, statuile, fantanile, constructiile din cadrul spatiilor verzi se supun acelorasi reglementari ca si celelalte cladiri din zonele protejate. Zonele protejate nu formeaza muzee in aer liber. Este posibila si chiar necesara uneori interventia in astfel de spatii. Interventiile inteligente, lipsite de agresivitate, bine dozate pot fi chiar salvatoare pentru anumite locuri degradate ce nu ar mai putea fi utilizate. Este insa important modul cum se face interventia.

Daca intr-un oras trebuie neaparat sa protejam valorile trecutului, nu putem pe de alta parte nici sa franam prea mult dezvoltarea unor intregi cartiere sau orase, ceea ce ar duce la o scadere a dezvoltarii economice si in final la probleme sociale grave. Cei ce conduc orasele au obligatia sa negocieze intr-un mod inteligent avantajele si dezavantajele fiecarei investiti majore. Exista riscul ca in situatia in care incercam sa protejam prea mult dintr-un oras, piata imobiliara sa ajunga intr-o situatie critica. In acest caz situatia poate scapa de sub control, si ca rezultat putem pierde monumente valoroase ale trecutului. In nici un caz nu trebuie subestimata forta pietei imobiliare, deoarece exista situatii cand orice amenda este acceptabila din punct de vedere al investitoruluui pentru a putea realiza o investitie imobiliara majora intr-o zona centrala a orasului. Acest lucru este din ce in ca mai important odata cu cresterea vertiginoasa a pretului terenului in zonele din centrele oraselor in ultimii ani. De obicei nu exista zone protejate fara motivatie, iar actiunile investitorilor care in vederea unui profit rapid distrug fara scrupule constructii valoroase, sunt vizibile in multe tari ale lumii, cu precadere in tarile mai putin dezvoltate. Exista insa astfel de situatii si in tarile industrializate datorita preturilor exorbitante pe care le ating imobilele.

Ideea conform careia legile si regulamentele de protectie ingradesc creativitatea proiectantilor se bazeaza pe o realitate. In zonele protejate originalitate si fantezia proiectantului trebuiesc supuse in totalitate reglementarilor existente in acel loc. In aceste situatii ingeniozotatea proiectantului consta tocmai in gasirea unor solutii inteligente si discrete, ce respecta locul si rezolva problemele fara a incerca sa atraga atentia in mod inutil. In zonele protejate micile interventii necesare propuse de inginer, arhitect sau peisagist nu trebuie sa atraga atentia, din contra trebuie sa se integreze cat mai bine in contextul dat. Este necesara o foarte buna cunoastere a stilurilor istorice pentru cel ce doreste sa se ocupe de restaurarea unei cladiri sau a unui spatiu urban. In lipsa unor astfel de cunostinte teoretice se poate ajunge usor la niste erori grave ireparabile. Astfel in cazul parcurilor proiectantul trebuie sa cunoasca evolutia in timp a diferitelor tipuri de spatii verzi, caracteristicile acestora. De asemenea trebuie sa fie capabil sa evalueze valoarea cladirilor invecinate, stilul acestora, valoarea lor artistica, culturala sau istorica. Este de asemenea important sa stim ce rol avea in structura orasului un spatiu verde construit in urma cu o suta, doua sute sau trei sute de ani. Spatiile verzi publice apar relativ recent in istoria oraselor noastre din Europa (mijlocul sec. XIX in cazul Timisoarei). Alte spatii verzi mai vechi se transforma din spatii verzi private in spatii verzi publice odata cu dezvoltarea orasului si cu evolutia acesteia. Originea de spatiu public sau privat a unui parc marcheaza definitiv aspectul, structura si caracteristicile sale. In momentul restaurarii in mod evident toate aceste date istorice trebuie sa fie bine cunoscute de catre arhitectul sau peisagistul care se ocupa de reproiectarea sau reabilitarea spatiului.

Este important de stiut daca spatiul studiat a fost proiectat pe planseta la anumit moment dat, sau a aparut in timp datorita unei dezvoltari lente ce a presupus interventii periodice. Spre deosebire de cladiri, in cazul spatiilor verzi, inafara studiului elementelor construite, date importante putem aduna studiind arborii batrani din zona respectiva. Analiza speciilor acestora, varsta lor, modul in care au fost plantati, (izolat sau in grupuri), relatia vegetatiei cu cladirile invecinate, pot furniza date importante asupra momentului construirii (plantarii). Pot exista concordante intre varsta arborilor si momentul construirii cladirilor. Existenta unor specii exotice reprezinta dovada faptului ca cei care au construit spatiul verde aveau intentia de a crea un spatiu deosebit si aveau notiuni de botanica si dendrologie. In multe situatii arborii exotici aveau rolul de a pune in valoare un imobil important (conac, cladire publica). Stilurile arhitecturale ale constructiilor si speciile de arbori plantati sunt o dovada dupa secole a nivelului cultural al celor ce erau beneficiarii spatiului respectiv si a celor ce au proiectat acele cladiri si spatii exterioare.

In general in cazul restaurarii unui spatiu verde raman valabile cele mai multe reguli pe care trebuie sa le respectam atunci cand proiectam un spatiu verde nou. Totusi problemele sunt mult mai complexe atat din punct de vedere profesional cat si din punct de vedere sociologic. Fara o implicare si o participare activa a populatiei si a organizatiilor nonguvernamentale, asa cum se intampla in Marea Britanie, procesul de restaurare este dificil si se loveste de o gama intreaga de obstacole, printre care cea mai mare este birocratia statului. Legile devin obstacole si din cauza faptului ca in tratarea unei probleme particulare de conservare sau restaurare rezolvarile optime vor fi intotdeauna cele croite pe masura. Procesul este lung deoarece implica mai multe faze : Evaluare tehnica, proiectare, avizare, executie. In toate aceste faze sunt posibile si chiar frecvente revenirile si modificarile care pot anula intreaga munca desfasurata pana la acea data.

Orice demers teoretic asociat conservarii si restaurarii patrimoniului construit isi gaseste confirmarea si implinirea in practica. Fiecare caz particular pune probleme de ordin general pentru care trebuie insa cautate raspunsuri croite pe masura. Dificultatile inerente evaluarii, listarii, reabilitarii si refunctionalizarii unui monument sau sit istoric, noutatea situatiilor concrete ce apar la punerea efectiva in practica a acestor operatii face ca reflectia critica sa fie in orice moment necesara.