Ortodoxia - liantul vietii spirituale a Imperiului Bizantin

Ortodoxia - liantul vietii spirituale a Imperiului Bizantin

Epoca medievala a implicat din ratiuni economice si ideologice necesitatea intensificarii unor relatii reciproce intre institutiile laice si cele ecleziastice, care in spatiul bizantin au imbracat forma unei ingemanari organice determinata de suprematia imparatului asupra bisericii, in calitate le loctiitor si reprezentant pe pamant al lui Hristos. Istoricii Bizantului au constatat rolul ortodoxismului ca principal liant al diverselor elemente specifice sintezei bizantine. Pentru Imperiul Bizantin atat de mozaicat sub aspect etnic si lingvistic, religia ortodoxa a fost un vector unificator al societatii in jurul bisericii gravitand intreaga viata spirituala a comunitatii 'Toata lumea stie care este, pana in timpurile noastre, importanta legaturii religioase in lumea orientala si cum se confunda ideea de religie cu ideea de nationalitate' .

Conlucrarea dintre autoritatea laica si religioasa specifica ortodoxismului a constituit temeiul unitatii politice realizata intre statul bizantin si biserica ortodoxa. Imparatii bizantini continuau traditia legaturii dintre sacerdotiu si imperiu, idee preluata din patrimoniul Romei imperiale. Comparativ cu Occidentul unde papii nu recunosteau superioritatea autoritatii laice, adesea delimitandu-se mergand chiar pana la conflicte violente razboinice, patriarhii din Bizant recunosteau prevalenta autoritatii statului asupra bisericii. Imparatul Bizantului in calitatea lui de protector al bisericii si aparator al credintei crestine se considera indreptatit sa intervina in disputele de ordin teologic (dogmatica crestina), legiferand si prezidand conciliile ecumenice, in ciuda motivatiilor teoretice si practice pe care unii patriarhi le-au invocat pentru apararea bisericii si pentru limitarea autoritatii imperiale.

In aceste conditii, biserica ortodoxa a avut un statut auxiliar si de subordonare in raport cu puterea statala, patriarhii nu sau bucurat de autoritatea privilegiului politico-religios pe care l-au avut papii din Europa Occidentala. Patriarhul Constantinopolului nu dispunea de nici o autoritate administrativa asupra celorlalte biserici ortodoxe, comparativ cu autoritatea Papei din scaunul pontifical al Romei. De altfel, in virtutea traditiei istorice a bisericii ortodoxe, patriarhul din Constantinopol a fost si este recunoscut de ceilalti patriarhi ca prim statator al ierarhiei ortodoxe. Imparatul Bizantului decidea in ultima instanta asupra alegerii sau destituirii patriarhilor, drept conferit de calitatea de a guverna societatea bizantina si de a fi capul Bisericii. Astfel, imparatul alegea pe noul patriarh dintr-o lista de trei candidati prezentati de mitropoliti, incepand cu secolul al IX-lea. Pana in secolul al VIII-lea, patriarhii erau alesi din randul episcopilor, personalitati cu un larg orizont de cultura si de pregatire intelectuala, mai tarziu ei vor fi alesi din randul calugarilor. Patriarhul avea datoria sa-l sprijine pe imparat in activitatea de guvernare, excomunicandu-i pe cei ce incalcau dispozitiile decretelor imperiale. De asemenea, patriarhul il incorona pe noul imparat, oficia casatoria imparatilor si mostenitorilor, precum si botezul fiilor acestora.

Cu toate acestea biserica ortodoxa din Bizant a avut o anumita independenta selectiva in organizarea sa interna fata de stat, dar dupa conciliile de la Constantinopol si Calcedon, biserica va fi subordonata statului.

Statul monarhic bizantin a influentat si imprimat ortodoxismului o nota specifica de conservatorism, clerul fiind astfel privat de posibilitatea unor reinnoiri introduse in dogma si ritualul liturgic. Statutul ierarhiei ortodoxe a permis realizarea autocefaliei bisericilor ortodoxe aparute in Europa Orientala, oferind posibilitatea autonomiei organizarii bisericilor ortodoxe la nivel national, comparativ cu bisericile romano-catolice care recunosc pe Papa unicul conducator al catolicismului pe plan mondial.

Initial, Biserica crestina era organizata in cinci patriarhate (secolul V), dupa cum urmeaza: Roma detinea primatul, Constantinopolul pozitia secunda fiind capitala de Rasarit a Imperiului, Alexandria (cea mai bogata in epoca), Autiohia (Siria) si Ierusalimul cu prestigiul detinerii Sfantului Mormant si a celorlalte locuri sfinte unde mergeau numerosi pelerini. Aceste patriarhii aveau in subordine un numar mai mare sau mai mic de mitropolii si episcopii. Fiecare patriarhat era condus de un Sinod (colegiu de ierarhi) singurul aparator al traditiei dogmelor crestine, iar dupa secolul al VIII-lea, capata si atributii administrative de gestionare a bunurilor detinute de bisericile din perimetrul patriarhiei respective. Mitropolitii erau arhiepiscopi care isi aveau resedinta in capitalele administrative ale imperiului. Ei ii alegeau pe episcopi dintr-o lista de trei candidati propusi de colegiul preotilor si notabilitatilor de seama din orasul unde urma sa fie numit viitorul episcop. Restul clerului avea de asemenea, o ierarhie bine ordonata, desfasurand slujbele religioase si alte servicii de asistenta sociala in localitatile de resedinta.

Biserica bizantina detinea averi imense, incepand cu secolul al VI-lea, rezultate din confiscari, amenzi sau donatii testamentare. Pe langa biserici existau numeroase institutii de binefacere (spitale, orfelinate, aziluri si hanuri de popas pentru calatori si pelerini). Situatia materiala a bisericii a determinat si pozitia sociala a clericilor din Bizant, care au jucat un rol important in viata sociala 'In tarile supuse, a pus, in mod ingenios, in serviciul Statului , influenta bisericii prin care, a facut sa patrunda ritul ortodox si totodata cultura greaca' .

Alaturi de biserica , un rol important l-a avut institutia monahismului, reglementata prin legislatia din timpul lui Justinian si Vasile cel Mare. In timp ce calugarii din Orientul Mijlociu practicau ascetismul (obtinerea de la efort fizic si intelectual), calugarii greci din Bizant desfasurau activitati productive in agricultura sau specific de ordin intelectual si educativ in scoli, tipografii etc. De asemenea, comparativ cu calugarii din abatiile (manastirile) Occidentului organizate pe structuri de ordin politic si militar, in cadrul cunoscutelor ordine religioase din timpul cruciadelor (Ospitalierilor, Templierilor si Teutonilor), in spatiul bizantin calugarii au purtat numai insemnele idealului crestin de iubire, caritate si pace si n-au agreat statutul calugarilor semicavaleri din Apus. Purtatori ai sabiei in dreapta (vocatia razboiului) si in stanga a crucii (vocatia crestina), calugarii occidentali s-au implicat mai mult sau mai putin direct, in viata social-politica si in desele conflicte si razboaie civile si religioase, care au insotit istoria medievala a statelor din Europa Occidentala. In Evul Mediu, puterea politica si militara a catolicilor, motivata de pretentia suprematiei universale a papalitatii, a generat tendinta aproape univoca a oamenilor spre zona ortodoxismului si mai putin sau aproape deloc in directia inversa.

Istoria bisericii crestine evidentiaza ca, separarea ortodoxiei de catolicism reprezinta un proces complex care isi afla sorgintea in impartirea Imperiului Roman in timpul lui Teodosius (395), continuata de disputele si luptele cristologice (natura divina sau nu a lui Cristos) si s-a accentuat de criza din secolele VIII - IX privind pozitia fata de iconoclasm. In zorii crestinismului, dupa cum se stie, prin decalog se interzicea crestinilor sa se inchine si sa adore imagini faurite de om. Pornita din Orient (secolele VI - VIII) credinta in puterea supranaturala a imaginilor pictate pe icoane, transformate in obiecte de cult si devotiune in biserici si locuinte, a devenit una din caracteristicile esentiale ale mentalitatii medievale, in care imaginarul a jucat un rol esential in viata cotidiana a oamenilor. Miscarea iconoclasta a deschis un orizont larg creatiilor cultural-artistice legate de valoarea estetica a simbolurilor care vor juca un rol decisiv in educatia si orientarea mentalitatilor si a comportamentului uman, mai ales a majoritatii oamenilor din structura societatii medievale. Prin natura cauzelor politice, sociale si ideologice, miscarea iconoclastica a condus in final la marea Schisma din anul 1054, cand s-a produs ruptura oficiala dintre cele doua biserici crestine - ortodoxa si catolica. Mai tarziu, Grigore cel Mare spunea grecilor: << nu avem deloc finetea voastra, dar nu avem deloc falsitatea voastra >>' . Pornind de la pretextul 'donatiei' lui Constantin, cu privire la primatul Scaunului Pontifical de la Roma, au fost rupte legaturile dintre papa si patriarhul din Constantinopol fiind agravate mai tarziu de distrugerile si jafurile provocate de cruciatii occidentului, Bizantului.

O data cu evolutia feudalismului, desfasurata pe coordonate diferite in Occident fata de Orientul european, clivajul la nivelul mentalitatilor din cele doua zone ale Europei va accentua tot mai profund aceste realitati europene. In timp ce viata religioasa a Occidentului era tot mai mult afectata de aparitia diverselor erezii, Bizantul ortodox si-a dovedit ingeniozitatea si subtilitatea de a intelege mai adecvat chestiunile religioase.