C. Messius Traianus Decius ( 249-251 ) primul imparat roman cazut pe campul de batalie

C. Messius Traianus Decius ( 249-251 ) primul imparat roman cazut pe campul de batalie

Imparatul victorios la Verona se nascuse in anul 201 in satul Bubalia din teritoriul orasului Sirmium, pe atunci capitala provinciei Pannonia Inferioara. Cu el se deschide seria imparatilor din Illyricum, prin a caror energie si capacitate militara imperiul va fi salvat de la prabusire in timpul anarhiei militare. Provinciile illirice ( Tracia, Macedonia, Moesiile, Dalmatia, Dacia si Pannoniile ) au constituit in secolul III, pentru armata romana, un nesecat izvor de recruti, razboinici oteliti si darzi in fata permanentelor migratii barbare ce veneau de la nord de Dunare. Pentru prima data pe monedele lui Decius apare legenda Genius Illyrici, o recunoastere simbolica a importantei militare a acestei regiuni pentru salvarea imperiului.

Odata cu inscaunarea lui Decius isi facea loc si o reactiune puternica e esenta traditionala romana, impotriva regimului oriental care de o jumatate de secol se infiltrase in societatea, cultura, religia si viata politica a imperiului.

Cu exceptia scrierilor crestine, Decius ne este prezentat de catre istoricii antici ca un general de valoare, cinstit, fara ambitii personale, format dupa modelul barbatilor straluciti ai Republicii. Realizase o frumoasa cariera militara si, dupa detinerea prefecturii Romei intrase in senat. Ca model de viata isi alesese pe Traian, de aceea numele cuceritorului Daciei figureaza si in titulatura sa. Dorea sa impuna un program politic conservator, cu gandul de a restaura diarhia principatului, asa cum o concepuse Augustus. Credea ca este necesar sa reanvie traditiile romane : sa se repuna pe temeliile ei vechea religie oficiala ramana, sa se mentina integritatea teritoriala a statului, sa se distruga crestinismul, sa se opreasca alunecarea Romei spre prapastie etc. In programul sau astfel formulat, nu trebuiau sa apara forme de compromis, ci numai actiuni hotarate pentru realizarea lui. Scurta lui domnie, dar mai ales ignorarea noilor fenomene istorice ce luasera o cale de pe care nu mai puteau fi reantoarse, au adus o infrangere totala a tendintelor traditionale, conservatoare si restauratoare ale lui Decius.

Ca si in cazul lui Philippus Arabs, faptele acestui imparat colectate in cadrul lucrarii Historia Augusta s-au pierdut. De la alti istorici pagani aflam prea putine date despre el, iar ceea ce spun scriitorii crestini in legatura cu Decius, persecutorul religiei lor, este in general tendentios sau fals.

Dupa Verona, a intrat in Roma unde a stat doar cateva luni, pana la sfarsitul anului 249. Din capitala a plecat pentru totdeauna pe frontiera dunareana, insotit de imparateasa Herennia Cupressenia Etruscilla si cei doi fii ai sai, Q. Herennius Etruscus Messius Decius si C. Valens Hostilianus Messius Quintus, declarati cezari in anul 250. Pentru a doua oara trebuia sa fie prezent la Dunare, ca sa faca fata unei noi mari invazii barbare. Alaturi de primejdia barbara, un nou val de ciuma venit tot din Etiopia, se raspandi in Imperiul roman. Timp de 15 ani molima pricinui ravagii in toate provinciile. Din cortegiul calamitatiilor naturale n-au lipsit de asemenea cutremurele, foametea si seceta, toate cu efecte catastrofale pentru viata economica a lumii romane. Complicatiile militare se aratau extrem de primejdioase, atat in Orient cat si in Occident. De aceea, incepand cu domnia lui Maximinus Thrax aparuse principiul de a fi doi imparati care sa-si divida sarcinile pentru apararea imperiului in rasarit si apus.

Nu trebuie sa dam crezare unui discurs apocrif din Historia Augusta ( Vita Valerianii, 5-6 ), dupa care, plecand din Roma, Decius ar fi restabilit censura, numind in acest important post pe viitorul imparat Valerianus. In realitate, in absenta imparatului, retinut la Dunare de razboiul cu gotii, senatorul Valerianus avea sarcina de a-l suplini in probleme de administratie civila, fara a fi insa partasi al demnitatii imperiale, rezervata celor doi fii ai lui Decius.

Cu domnia lui Decius se complica problema raporturilor, ingaduitoare pana atunci, dintre statul roman si biserica crestina. Mai inainte, imparatii daduse doar unele rescripte privind stavilirea noii religii, prin masuri ce urmau a fi luate de catre organele administrative locale. De asta data insa apare un edict special dat de imparat, edict care avea puterea deplina in intreg imperiul, prin care se urmarea sa fie identificati, arestati si pedepsiti crestinii. Atat de aspre se dovedira a fi aceste masuri anticrestine, incatun scriitor crestin il califica pe Decius ca pe un execrabile animal. Fidel programului sau politic traditionalist si conservator, imparatul socotea ca lealitatea fata de tron si stat se arata prin adorarea zeilor capitolini. Cine nu sacrifica acestor divinitati, nu putea fi un bun cetatean roman, nici servitor credincios al imparatului. Dupa cum se stie, adevaratii crestini refuzau categoric sacrificiul pagan. Acest fapt il determina pe Decius sa planuiasca extirparea in masa a tot ceea ce era adept al acestei credinte, inchipuindu-si ca prin asemenea masuri sangeroase va putea reface unitatea religioasa din epoca lui Augustus. Este drept ca si pana la el avusesera loc persecutii sporadice, dar acestea vizasera mai mult pe capii bisericii. Pentru ca timp de jumatate de secol crestinii beneficiasera de o larga ingaduinta in ceea ce priveste prozelitismul, adeptii lui Hristos se gaseau raspanditi acum peste tot, fapt care-l determina pe Tertullianus sa declare cu mandrie :  Noi crestinii am umplut taberele, orasele, forul, senatul si palatul.  iar pe Decius se dezlantuie o persecutie.

Nu posedam azi textul original al edictului lui Decius, emis la finele anului 249 sau la inceputul celui urmator. Continutul lui a putut fi reconstituit insa dupa alte surse. Acta Sanctorum si toata vechea literatura crestina il arata ca fiind plin de cruzime.

Pentru aplicarea lui, in fiecare localitate functiona o comisie de 5 persoane. Toti cetatenii romani erau invitati in fata acesteia ca sa indeplineasca o liberatie sau un sacrificiu, conform ritului religios capitolin, act prin care isi aratau devotamentul fata de zeu si tron. Cei care indeplineau acest rit pagan primeau certificate denumite libelli, intarite cu semnatura comisiei. Asemenea documente pastrate pe unii papiri egipteni nu fac nici o aluzie la crestinism. In fata comisiei erau invitatii si paganii, deoarece autoritatile nu posedau liste speciale cu numele adeptilor lui Iisus. Trebuiau sa sacrifice pentru zeii capitolini barbatii, femeile si chiar copiii, de la sate si orase, indiferent de clasa sociala din care faceau parte. O atare obligatie nu era impusa necetatenilor.

Invitatia cetatenilor romani in fata comisiilor se facea dupa registrele de cens. Cei ce primeau certificatele puteau fi respectati sau urmariti pentru credinta. Multi crestini au refuzat sa-si abjure credinta, fapt considerat crima de impietate, sanctionat cu grave pedepse, chiar cu moartea.

Desii persecutiile lui Decius s-au aplicat putin timp, ele s-au aratat violente si au produs mare deruta in sanul comunitatilor crestine. Unii s-au lepadat de Hristospentru a-si salva viata si au fost enumiti lapsi (  rataciti  ). Altii au reusit prin coruptie sa obtina certificatele respective, fara a se supune sacrificiului pagan ; de aceea au fost denumiti libellatrici (  cei cu certificatele false  ).

Dupa incetarea persecutiilor, atat lasi cat si libellatrici au cautat sa revina in sanul bisericii, ceea ce a provocat discutii, opozitii si chiar schisme. Edictul lui Decius a facut numeroase victime in randul sefilor bisericii si a crestinilor fanatici, locuind la Roma, in Africa, in Siria, in Egipt etc. Multi crestini ( mai ales cei bogati si functionarii de stat ) s-au refugiat in deserturi, in paduri si in diferite locuri tainice. Si acestia au fost considerati ca apostati de catre cei ce suferisera inchisoarea sau maltratarile autoritatilor pagane.

In cele din urma coplesit de grave dificultati interne si externe, Decius a sistat aplicarea faimosului sau decret. In Occident se produsese uzurparea lui Iulius Valens, proclamat pentru scurt timp imperator. In Rasarit, problema gota se arata grava. In ceea ce priveste obtinerea acelor libelli, comisiile ajunsesera corupte sau eludate pentru usurinta cu care le eliberau. Crestinismul iesea mai intarit si atragea noi adepti dupa aceste persecutii. Cativa sefi ai bisericii realizasera unele compromisuri cu administratia pagana.

Problema reprimirii lapsi-lor in cadrul bisericii deveni foarte acuta in Africa, dupa sistarea urmarilor. Se formasera acolo doua curente : unul intransigent, in frunte cu episcopul Cyprianus din Cartagina, care nu mai accepta in sanul comunitatii pe acesti apostati ; altul, al  indulgentei , sustinut de preotul Novatus din Africa, apoi de preotul Novatianus din Roma, care dorea revenirea lor la  dreapta credinta . Din aceasta discutie a rezultat o grava si indelungata schisma, deoarece novatienii constituira o biserica aparte, condusa de un episcop al lor. Schisma lui Novatianus avea sa se incheie abia prin Conciliul bisericesc de la Niceea ( 324-325 ).

Gotii, ca cei mai inversunati dusmani ai Romei de la mijlocul secolului III e.n., erau originari din sudul Peninsulei Scandinavia, de unde emigrasera pe valea Vistulei, a Nistrului si a Niprului pana in nordul Marii Negre. Aici reusira sa alcatuiasca o mare confederatie tribala, in fruntea careia regii lor atacau Imperiul roman inca din timpul domniei lui Gardianus III. De indata ce in fruntea acestor triburi ajunse rege Kniva, se alcatui in iarna anului 249-250, o mare coalitie antiromana, pe care izvoarele antice o numesc  scitica , deoarece venea din locurile ocupate odinioara de sciti. Ajuns la nordul gurilor Dunarii, Kniva isi imparti armata in doua : p coloana trecu Dunarea inghetata in Dobrogea si incepu pustiirea regiunii de coasta a marii. Cea mai puternica coloana, formata din 70 000 de luptatori, condusa chiar de Kniva, inainta prin sudul Moldovei, patrunse in Muntenia si trecu peste limes Alutanus. Castrul roman se la Slaveni, cheia de aparare a Daciei sudice, a fost distrus atunci pentru totdeauna. Dupa ce au jefuit Dacia sudica, gotii lui Kniva au trecut Dunarea, probabil pe la Sucidava ( langa Corabia ) si au atacat orasele intarite Oescus ( Ghighien ) si Novae ( Sistov ). Aceste cetati erau pline de trupe romane si aparate de catre Caius Vibius Trebonianus Gallus, guvernatorul Moesiei Inferioare. Nereusindu-le asediu celor doua orase, gotii s-au retras spre Nicopolis ad Istrum ( Nikiup, in Bulgaria ) unde s-au izbit de trupele proaspat aduse de catre Decius si fiii sai. Imparatul a obtinut o frumoasa victorie. Dar Kniva nu a facut cale intoarsa spre Dunare, si a patruns prin pasul Sipka la sud de Balcani, ca sa asedieze bogatul oras Philippopolis ( Plovdiv ), capitala provinciei Turcia. Regele got dispunea de efective numeroase si compacte, pe cand fortele romane erau dispersate in diferite orase. Cu putinele sale trupe, Decius il urmarea pe Kniva si cauta sa-i stavileasca patrunderea pe principalele cai de acces. Langa orasul Beroe ( Stara Zagora ), coloana gotica, ce pradase coasta marii, il surprinse si il invinse pe imparat. Vina cadea asupra lui Decius, deoarece trupele sale erau obosite din cauza marsurilor fortate pentru urmarirea cetelor inamice. Resturile trupelor imperiale se retrasesera demoralizate catre Dunare, pentru refacere. In acest timp, Trebonianus Gallus ramanea neclintit la Novae, probabil din ordinul imparatului.

Cu forte reunite, Kniva reusii sa cucereasca orasul Philippopolis, de unde lua o bogata prada si numerosi captivi. Unii istorici antici il fac vinovat de acest dezastru pe Titus Iulius Priscus, guvernatorul Macedoniei. Acesta nu ar fi venit la timp in ajutorul marii metropole, iar mai apoi ar fi intrat in tratative cu gotii, in speranta ca aceasta tradare ii va aduce mantia imperiala. Cert este ca in acest timp, singurul care lupta energic impotriva gotilor era numai Decius. Armatele lui Gallus si ale lui Priscus stateau pe loc, in orasele moesice si tracice.

Dupa ce au strans o prada imensa si au capturat peste o suta de mii de captivi, gotii au inceput retragerea spre Dunare, tot pe doua coloane si prin locurile pe unde invadasera Moesiile si Tracia. Mai inainte, Decius ocupase drumurile de la nord de Balcani care duceau spre trecerile principale de la Dunare, cu intentia de a bara calea invadatorilor si a le smulge prada. Dar armata sa nu reusi sa-l impiedice pe Kniva sa treaca prin pasul Sipka, nici sa-l loveasca in importantul punct strategic de la Nicopolis ad Istrum. Fu obtinuta numai o mica victorie pe drumul dintre acest oras si Oescus, dar in lupta cazu fiul cel mare al imparatului, Herennius Etruscus. Aceasta veste il indurera mult pe Decius. Totusi, cu inima impitrita, ca sa intareasca curajul armatei, Decius a spus :  Nimeni sa nu se intristeze, pierderea unui soldat nu este o scadere pentru fortele statului roman .

Coloana lui Kniva, aproape intacta, si-a continuat retragerea spre fluviu fara dificultati.

Decius se decise sa dea o lupta hotaratoare cu gotii, desi nu dispunea de forte prea mari. Credea ca prada bogata si captivii vor stanjeni pe barbari. Lupta s-a desfasurat in vecinatatea orasului Abritus ( Razgrad ), intre niste mlastini aflate langa targul Forum Semproni ( localitate inca neidentificata ).

Primele doua asalturi romane s-au incheiat cu succes, dar trupele lui Decius obosisera mult. Fara a tine seama de epuizarea fizica a oamenilor sai, imparatul a pornit un al treilea iures, spre seara aceleiasi zile. Cu un grup de soldati viteji, el se desprinse de grosul trupei sale si patrunse in randurile inamice, dar fu inconjurat din toate partile si izolat de ai sai. A urmat o lupta indelungata pe viata si pe moarte, pana ce Decius impreuna cu toti ai sai au fost macelariti de goti. Nu i s-a putut identifica, dupa aceea, nici cadavrul, inecat probabil intr-una din baltile unde s-a desfasurat tragicul eveniment de la sfarsitul lunii iunie 251. A fost primul dintre imparatii care si-a jertfit viata pe campul de lupta pentru apararea imperiului. Iordanes ne spune ca locul unde murise eroic imparatul s-a numit mai apoi  Altarul lui Decius , deoarece acolo se aduceau sacrificii funebre celui care fusese ucis de goti. El disparea tocmai in momentul cand programul sau politic se gasea in plina desfasurare, iar situatia militara a imperiului nu era departe de alte grave primejdii.

Dupa dezastrul de la Abritus, garnizoana din Novae l-a proclamat ca imparat pe Trebonianus Gallus, suspectat de istoricii antici pentru inexplicabila sa inactivitate in timpul disperatelor lupte duse de catre Decius cu Kniva. Nu putem sti astazi cu certitudine, daca a fost sau nu o tradare din partea lui Gallus. Unii istorici moderni sunt de parere ca insusi Decius ii ordonase sa stea pe loc, cu misiunea de a acoperi Dacia si frontiera dunareana, in sectorul Oescus-Novae. Odata ajuns Augustus, Trebonianus Gallus si-a asociat la tron, ca egal, pe Hostilianus, fiul cel mai mic al lui Decius, iar pe fica celui cazut eroic la Abritus a luat-o in casatorie fiul sau, Caius Vibius Afinius Gallus Veldumnianus Volusianus, declarat caesar. Atentia noului imparat fata de familia lui Decius a fost considerata de catre unii istorici ca fiind o abila manevra a lui Gallus pentru a indeparta suspiciunea ce apasa asupra lui in ceea ce priveste tragedia de la Abritus.

In realitate, succesele gotilor se datorau deficientelor ce existau in strategia si armata romana. In loc sa formeze un bloc compact, fortele lui Decius se scindasera in grupuri mici sub comanda lui Priscus si Trebonianus. Pe de alta parte, Decius dispunea de prea putini luptatori fata de cei aproape o suta de mii ai lui Kniva. Forta gotilor, in ceea ce priveste manevra si atacul, o constituia cavaleria, mult superioara numeric celei romane. Cetele pradalnice de calarasi barbari se repezeau cu iuteala dupa prada in tinuturile rurale. Concentrate, ele puteau surprinde trupele romane de infanterie angajate in lungul principalelor cai de comunicatie. Infanteria barbara dispunea de putine masini de asediu, dar ataca in masa orasele bogate. Zidurile le escaladau numai cu ajutorul unor scari lungi de lemn, asa cum s-a intamplat la asediu cetatii Phillippopolis.

Cat de vasta si de periculoasa a fost marea invazie gota din anii 249-251 rezulta si din marele numar de tezaure monetare ingropate de populatia fugara din Dacia si Moesia Inferioara. Ele sunt descoperite mai ales in vecinatatea marilor orase, un indiciu despre refugiul populatiei urbane in locuri ferite de atacurile barbare.

Trebonianus Gallus a intrat imediat in tratative de pace cu gotii, fiindca dorea sa se inapoieze degraba la Roma. Pactul incheiat cu Kniva apare ca dezastruos. Gotii se puteau retrage linistiti la ei acasa, cu prada si captivii, iar anual li se garanta un stipendium. Pe locurile devastate de ei ramaneau numai ruine si paragina. Ciuma continua sa bantuie cu furie, si una dintre victimele ei a fost chiar fiul lui Decius, Hostilianus, mort la finele anului 251. cumnatul sau Volusianus ii lua locul lui Augustus. Ca vinovatii de atatea nenorocirii fura gasiti tot crestinii, impotriva carora au fost ordonate noi persecutii in tot imperiul.

Fata de situatia celor doua Moesii si a Traciei, sunt indicii ca soarta lui Decius a fost mai buna in timpul invaziilor lui Kniva. Si de asta data a avut mai mult de suferit zona ca campie a Olteniei ( dupa cum ne indica tezaurele monetare ingropate ). Coloanele gotice n-au putut patrunde in podisul transilvan, iar atacurile dacilor liberi dinspre Moldova au fost de asemenea stavilite. Pentru aceasta protectie acordata provinciei, inscriptiile onorifice ii atribuie lui Decius titlurile de Dacicus Maximus si Restitutor Daciarum, iar pe monedele locale apare legenda Dacia felix. Recunoscatoare, metropola Sarmizecetusa i-a ridicat imparatului o frumoasa statuie din bronz, al carei cap a fost descoperit recent.

Marea primejdie pentru viitorul Daciei si al Moesiilor o constituia insa retragerea garnizoanelor romane de pe coasta nordica a Marii Negre, urmata de asezarea pe actualele teritorii ale Moldovei si Munteniei a numeroase triburi migratoare, formate mai ales din carpi si sarmati.