RAZBOI DE MASA, UNIRE SI REFORME. ROMANIA SCHIMBARILOR

RAZBOI DE MASA, UNIRE SI REFORME. ROMANIA SCHIMBARILOR

Cuvinte cheie: razboi total, unire, reforma electorala, reforma agrara

Introducere: Dupa ce au trecut prin infernul razboiului de masa, ce a lasat urmele sale inconfundabile asupra societatii romanesti, romanii au obtinut cele mai mari satisfactii pe care statul roman le oferise de la unificare si independenta: unirea cea mare (implinirea idealului national), integrarea barbatilor in corpul electoral si in cel politic (cel putin la nivel formal) si aplicarea unei reforme agrare foarte radicale, care spunea multe despre amploarea unui fenomen social mult timp neglijat.

Obiective operationale: Cursul isi propune sa analizeze impactul marilor schimbari ale anilor 1916-1921 asupra societatii romanesti, responsabile pentru schimbari foarte radicale de mentalitate, de granite si de situatii. Cursantii trebuie sa analizeze importanta acestor schimbari si sa disece consecintele acestora pe plan economic, social dar si in ceea ce priveste noua situatie a Romaniei in lume.

Sinteza cursului: Rupturile si schimbarile suferite de societatea romaneasca in anii 1916-1921 ca urmare a razboiului, realizarii unitatii nationale si a reformelor agrara si electorala radicale constituie argumente importante pentru a califica perioada ce incepe cu acesti ani ca una calitativ si cantitativ superioara perioadei anterioare. In cadrul acestui curs sunt analizate cauzele, continutul si consecintele acestor schimbari asupra societatii romanesti. Astfel, razboiul a creat un cadru favorabil largirii corpului politic prin convingerea pe care a dat-o "fiilor de tarani" ca sunt importanti pentru tara si ca rolul lor din timpul conflagratiei trebuie sa continue si in timpul pacii. Premiul obtinut de acestia a fost, initial, multumitor: reforma electorala si o reforma agrara radicala. Aceste aspecte sunt analizate in cuprinsul acestui curs.

Cursul

I. Razboiul de masa - ca factor de schimbare sociala si mentala

Razboiul de masa a reprezentat una dintre experientele cele mai tragice si mai bogate in experiente - sociale, tehnologice, umane - din istoria secolului al XX-lea. Razboiul de masa implica scopuri radicale - victoria totala -, precum si folosirea oricarui mijloc in vederea atingerii acestor obiective. Considerentul de la care se pleaca este ca victoria in razboi va motiva mijloacele alese pentru a obtine. Razboiul de masa, de asemenea, ii implica pe toti oamenii si-i mobilizeaza pe cei mai multi dintre ei. Deoarece acest tip de conflagratie implica si o competitie tehnologica, razboiul de masa mobilizeaza nu numai oameni, dar si intreaga economie pentru a fi produse suficiente mijloace de distrugere si eliminarea a adversarului. Prin aceasta razboiul de masa a reprezentat cea mai vasta intreprindere a omului.

Data fiind complexitatea acestei confruntari, nu a fost ceva nefiresc ca statele mai putin dezvoltate industrial, din Europa Central-Rasariteana, sa fi fost mai puternic afectate de razboi si sa suferit pierderi umane mai mari chiar decat marile puteri occidentale unde s-a jucat cea mai importanta miza a conflictului. Asa se face ca, asa cum arata Eric Hobsbawm, beligeranti locali, precum Serbia sau Romania, au suferit, in termeni proportionali, cele mai mari pierderi in acest razboi (reamintim, Romania a suferit 339.000 de morti in acest razboi).[1]

Efectele razboiului cu privire la Romania ar putea fi numai cu greu exagerate. Numarul mare de victime umane crea probleme deosebite in multe familii. Cu toate acestea, reintegrarea generatiei razboinice in societate a fost mai usoara deoarece tara a intervenit in conflict numai in 1916, iar armata fusese partial demobilizata in 1918. Prestigiul participantilor la razboi era mare, fapt dovedit si de faptul ca legiferarea reformei agrare i-a privilegiat pe taranii intorsi de pe front. Oamenii educati ce ocupasera pozitii de ofiteri si subofiteri puteau fi recompensati prin acordarea de pozitii in serviciul statului. Cu toate acestea, au fost si perdanti in procesul de reintegrare sociala sau indivizi care nu mai doreau sa se reintoarca la incertitudinea pe care considerau ca au lasat-o in urma. Acestia se vor alatura agitatiilor de stanga sau dreapta resimtite in Romania curand dupa sfarsitul razboiului.[2]

Ceea ce a scutit Romania de tulburari sociale mai grave a fost insa implinirea a doua dintre dezideratele taranilor intorsi de pe front cu constiinta datoriei implinite si a fortei si importantei lor pentru tara pe care o aparasera cu pretul varsarii lor de sange: reforma agrara si reforma electorala. In plus, multi au impartasit satisfactie elitei politice pentru indeplinirea aspiratiilor de unire cu fratii lor din Basarabia, Bucovina si Transilvania.

II. Unirea romanilor de la 1918

O combinatie fericita de evenimente internationale politico-militare care au creat un cadru favorabil de expresie a dorintelor si intereselor grupurilor compacte de minoritare din imperiile multinationale si actiunile pe plan intern si extern ale Romaniei au marcat procesul de constituire a Romaniei Mari. Asadar, ideea democratica si aplicarea principiului nationalitatilor au fost marile valori care au stat la baza redefinirii frontierelor si a peisajului politic din regiunea Europei Central-Rasaritene. Natural, acest deznodamant nu ar fi fost posibil fara victoria Antantei in razboi. I.G. Duca, viitorul prim-ministru si presedinte al Partidului National-Liberal, rezuma astfel paradoxul Primului Razboi Mondial: "Dupa parerea mea, trei state sunt vinovate in aceeasi masura de izbucnirea razboiului mondial: Germania, Austria si Rusia. Coincidenta curioasa: cele trei victime principale".[3]

Procesul de unificare nationala a romanilor nu a fost insa unul teleologic, cum poate parea privita din perspectiva zilelor noastre. Pe de o parte, acesta a fost pregatit intens de elitele romanesti din Vechiul Regat precum si cele din Transilvania, Banat, Bucovina si Basarabia. Activitatea politico-culturala a avut ca rezultat, in contextul proceselor de modernizare, industrializare (mai rapida in Transilvania, mai lenta in Basarabia) si separare sociala, crearea unui filon integrator pentru populatiile romanesti din Austro-Ungaria si Rusia: nationalismul. Construirea ideii nationale, de-a lungul secolului al XIX-lea si a inceputului secolului al XX-lea, nu insemna insa ca toti nationalii romani s-au adapat cu acelasi interes si aceeasi ardoare din apa ce izvora din aceasta oaza a unificarii nationale: diferentele sociale, integrarea imperiala si amestecul etnic si cultural au facut ca o parte a acestora sa nu sprijine in egala masura unificarea cu Romania. In unele provincii, precum Transilvania, minoritatea romana era mult mai bine consolidata si unificata in sensul ideii nationale, in vreme ce in altele, precum Basarabia, atat elita cat si populatia romaneasca, mai ales cea citadina, manifestau opinii adeseori divergente cu privire la viitorul provinciei a carei natiune dominanta o constituiau. Acest nationalism, desi distribuit inegal in societate, si-a spus totusi cuvantul in mod decisiv in anul 1918. Pe de alta parte, a fost nevoie ca acest proces de unificare spirituala si politica a natiunii romane sa gaseasca un cadru international propice pentru ca idealul Romaniei Mari sa devina o realitate. Acest cadru international a fost marcat, incepand cu anul 1917, de impactul ideilor wilsoniene si, in 1918, de victoria Antantei in razboi.

II. a. Basarabia

Afirmatiile de mai sus sunt dovedite de cazurile unificarii celor trei provincii romanesti. In cazul unirii Basarabiei, aprobata de Sfatul Tarii de la Chisinau la data de 27 martie 1918, cadru international in care aceasta s-a realizat a fost marcat de instaurarea regimului bolsevic al lui Lenin in Rusia si izbucnirea razboiului civil in aceasta tara, de victoria Germaniei impotriva statului rus si de scoaterea Romaniei din razboi de catre Puterile Centrale. Desi aspru pedepsita de inamicii sai, acestia erau de acord sa permita unificarea Basarabiei cu Romania pentru a focaliza nationalismul romanesc spre rasarit si a-i distrage atentia de la Transilvania. Prin urmare, cadrul international era, paradoxal, favorabil unificarii. Pe de alta parte, in Basarabia se crease o elita culturala care sustinea desprinderea de Rusia, o mare parte a acesteia fiind favorabila unificarii, in anumite conditii, cu Romania. Populatia romaneasca din lumea rurala, care s-a exprimat prin reprezentantii sai, mai ales soldati, invatatori si preoti, pare a fi fost in larga masura favorabila unificarii. In orase insa curentul favorabil unificarii era mult mai slab. Aceasta realitate a fost exprimata intr-un raport diplomatic al agentului consular al Frantei la Chisinau din 30 martie 1918: "dupa intrevederile de la Iasi si Chisinau, unde au mers in mod succesiv Domnul Stere, un basarabean sosit de putin timp de la Bucuresti, foarte bine vazut la curte in acest moment, si Domnul Marghiloman, Sfatul Tarii a votat cu 86 de voturi pentru, 3 contra si 36 de abtineri (13 absenti) reunirea Basarabiei cu Romania [] In ciuda propagandei facute si a sumelor cheltuite, a existat o puternica opozitie. La scrutinul secret (respins prin 82 voturi contra 43), majoritatea, in favoarea unirii, avea sa fie destul de slaba. In oras: nici o manifestatie; in ciuda ordinelor politiei erau steaguri putine sau deloc, dar seara multe baionete. Am convingerea ca unirea votata nu este dorita de majoritatea populatiei din Chisinau; sau elementul moldovenesc nu este nici foarte numeros, nici foarte activ."[4]

Declaratia de unire a Basarabiei cu Romania stipula unirea conditionata a acestei provincii cu Vechiul Regat. Conditiile solicitate de Sfatul Tarii aveau in vedere:

"1. Sfatul Tarii actual ramane mai departe pentru rezolvarea si realizarea reformei agrare, dupa nevoile si cererile norodului; aceste hotarari se vor recunoaste de guvernul roman. 2. Basarabia isi pastreaza autonomia provinciala, avand un Sfat al Tarii (Dieta), ales pe viitor prin vot universal, egal, direct si secret, cu un organ implinitor si administratie proprie. 3. Competenta Sfatului Tarii este: a) votarea bugetelor locale; b) controlul organelor zemstvelor si oraselor; c) numirea tuturor functionarilor administratiei locale prin organul sau implinitor, iar functionarii inalti sunt intariti de guvern. 4. Recrutarea armatei se va face, in principiu, pe baze teritoriale. 5. Legile in vigoare si organizatia locala (zemstve, orase) raman in putere si vor lua parte la lucrarile lui si reprezentantii Basarabiei. 6. Respectarea drepturilor minoritatilor din Basarabia. 7. Doi reprezentanti ai Basarabiei vor intra in Consiliul de Ministri roman, acum desemnati de actualul Sfat al Tarii, iar pe viitor luati din sanul reprezentantilor Basarabiei in parlamentul roman. 8. Basarabia va trimite in parlamentul roman un numar de reprezentanti proportional cu populatia, alesi pe baza votului universal, egal, direct si secret. 9. Toate alegerile din Basarabia pentru voloste si sate, orase, zemstve si parlament se vor face pe baza votului universal, secret si direct. 10. Libertatea personala, libertatea tiparului, a cuvantului, a credintei, a adunarilor si toate libertatile obstesti vor fi garantate prin Constitutie. 11. Toate calcarile de lege, facute din motive politice in vremurile tulburi ale prefacerii din urma, sunt amnistiate.

Basarabia, unindu-se ca o fiica cu mama sa Romania, parlamentul roman va hotari convocarea neintarziata a Constituantei, in care vor intra proportional cu populatia si reprezentantii Basarabiei, alesi prin vot universal, egal, direct si secret, spre a hotari impreuna cu totii inscrierea in Constitutie a principiilor garantiilor de mai sus."

La 3/16 aprilie 1918, Sfatul Tarii a ales ca presedinte pe C. Stere, in timp ce I. Inculet si D. Ciugureanu au fost desemnati ca ministri ai Basarabiei in guvernul Romaniei. S-a format un nou Consiliu de Directori Generali, condus de Petre Cazacu. Acesta avea de intampinat serioase dificultati ca urmate conjuncturilor internationale si interne nefavorabile. Acestea vor fi depasite numai pe masura stabilizarii si regularizarii situatiei internationale si a Romaniei, in ansamblul sau, dupa finalul razboiului mondial. Prin decretul-lege dat la Iasi, la 9/22 aprilie 1918, se promulga hotararea din 27 martie/9 aprilie, adoptandu-se astfel un act necesar in procesul de consolidare interna a unirii Basarabiei cu Romania, parte componenta a realizarii idealului national.

Ulterior, dupa votarea Legii agrare, la 27 noiembrie/10 decembrie, Statul Tarii a adoptat o declaratie prin care renunta la conditiile impuse la unirea din 27 Martie "fiind incredintata ca in Romania tuturor romanilor regimul curat democratic este asigurat pe viitor. Sfatul Tarii, in preziua Constituantei romane, care se va alege pe baza votului universal, rezolvand chestia agrara dupa nevoile si cerintele poporului, anuleaza celelalte conditiuni din actul unirii din 27 Martie sl declara unirea neconditionata a Basarabiei cu Romania mama". In consecinta, Sfatul Tarii s-a dizolvat, iar Consiliul de Directori a demisionat.

Unificarea Basarabiei cu Romania, desi avand la baza votul Sfatului Tarii, a fost curand pusa la indoiala atat de noile autoritati din Ucraina cat si de cele doua parti care se confruntau in razboiul civil din Rusia: albii si rosii. In fapt, dupa cum sublinia Stefan Ciobanu, "ideologia nationala a moldovenilor din anii 1917-1918, in primul rand, a fost creatia ideologiei revolutionare si nationale din fostul imperiu rus, si unirea Basarabiei a fost consecinta logica a revolutiei rusesti."[5] Aceasta a si facut ca unirea sa devina o realitate larg acceptata pe plan international dupa 1918, contestata totusi mai mult sau mai putin vehement de Rusia (Uniunea) Sovietica.

II.b. Bucovina

Unirea Bucovinei si a Transilvaniei s-a realizat in conditiile in care, la 26 septembrie 1918, incepea ofensiva generala a fortelor militare ale Antantei si Austro-Ungaria era nevoita sa capituleze la 3 noiembrie. Aceasta infrangere militara, similar cu cea suferita de austrieci la 1866 in fata Prusiei, a reprezentat un soc adanc resimtit de un imperiu multinational si expus unor crize economice repetate. Conjunctura favorabila a permis desprinderea de imperiu a minoritatilor compacte insufletite de nationalism precum au fost polonezii, cehii si slovacii, natiunile iugoslave si romane. In acest context, corabia austriaca in deriva a fost parasita si de Ungaria, aspiranta la constituirea propriului stat national in conformitate cu idealurile revolutiei de la 1848.

Nici problematica unificarii Bucovinei nu a fost una facila. Realitatea demografica era de o complexitate deosebita, generata mai cu seama de obiectivele economice si politice urmarite de Imperiul Habsburgic. In orase, cu deosebire, populatia romaneasca se afla in minoritate (in Cernauti cei mai multi locuitori erau evrei - 47,4%, urmati fiind de germani si numai dupa aceea de romani), dupa cum in anumite zone, mai ales din nordul Bucovinei, proportia minoritarilor era foarte mare (vezi tabelul 1.). Prin urmare, nationalismele concurente vizau diferite solutii privind viitorul Bucovinei. In cadrul tratativelor de la Brest-Litovsk, incepute in noiembrie 1917, delegatii Radei ucrainene au cerut ca Galitia, Bucovina si Carpatorusia sa fie unite in Ucraina de vest, cu garantarea deplinei autonomii nationale. Prin tratatul secret incheiat la 9 februarie 1918, Puterile Centrale faceau importante concesii teritoriale Ucrainei, in schimbul furnizarii unei impresionante cantitati de grau si a altor produse alimentare. Aceasta intelegere va fi insa invalidata de evolutia evenimentelor, in ciuda faptului ca prin Pacea de la Bucuresti, din 7 mai 1918, Bucovinei habsburgice i se adaugau tinutul Hotinului si o parte a judetelor Dorohoi si Falticeni, pana la Brosteni.

Populatia Bucovinei, pe nationalitati, dupa recensamantul din 1919

Sursa: Ioan Scurtu, Liviu Boar (coordonatori), Minoritatile nationale din Romania. Documente, Arhivele Statului din Romania, Bucuresti, 1995, p. 185.

Desfasurarea nefavorabila a razboiului l-a facut pe imparatul Carol I sa caute din luna octombrie 1918 o solutie federala pentru imperiul pe care-l conducea. Raspunzand insa apelului lansat de acesta "popoarelor sale credincioase" de federalizare si constituire a unor state autonome in cadrul monarhiei habsburgice, adunarea romanilor emigrati din Austria-Ungaria, a adoptat la Iasi, la data de 6/19 octombrie 1918, o Declaratie prin care nu recunostea Monarhiei dreptul de a se ocupa de soarta romanilor din Ardeal si Bucovina, respingand "toate incercarile de federalizare ale Casei de Habsburg", apreciate ca "gesturi disperate ale unei imparatii osandite sa se descompuna si sa piara".

Pe de alta parte, Consiliul National Ucrainean a convocat la Liov Adunarea Nationala Constituanta, care a proclamat, la 19 octombrie 1918, "independenta' teritoriului ucrainean in cadrul Austro-Ungariei, urmand ca acesta sa cuprinda Galitia orientala, Bucovina nord-vestica si Rusia subcarpatica din nordul Ungariei. Proclamatia de Ia Liov a produs o mare ingrijorare in randul romanilor din Bucovina.

Prin urmare, romanii au reactionat prin formarea Consiliului National Roman, alcatuit din parlamentarii romani de la Viena, aflat sub conducerea lui C. Isopescu-Grecul si Gheorghe Grigorovici. Acest for nu actiona insa unitar, fiind fragmentat din punct al orientarilor ideologice si al proiectelor politice, inclusiv al dinamicii separarii de Austria. In aceste conditii, liderii nationali romani din Bucovina, in cooperare cu Sextil Puscariu (care intretinea stranse legaturi cu refugiatii bucovineni) au hotarat publicarea ziarului "Glasul Bucovinei", al carui prim numar se deschidea cu un articol de fond semnat de Puscariu.

Din initiativa lui Iancu Flondor si Puscariu, la 14/27 octombrie, s-a organizat la Cernauti o adunare nationala, la care au participat deputatii din Parlamentul de la Viena, fostii deputati din ultima Dieta bucovineana, primari din localitatile provinciei, alti reprezentanti ai populatiei romanesti. Adunarea a adoptat Motiunea prin care reprezentantii poporului roman din Bucovina se declarau, "in puterea suveranitatii nationale, Constituanta a acestei tari romanesti". Constituanta hotara "unirea Bucovinei integrale ai celelalte tari romanesti intr-un stat national independent" si urma sa caute realizarea acestui deziderat "in deplina solidaritate cu romanii din Transilvania si Ungaria". Cu aceasta ocazie, era instituit Consiliu National, alcatuit din 50 de membri, "spre a conduce poporul roman din Bucovina si a-i apara drepturile si spre a stabili o legatura intre toti romanii". Motiunea respingea, "orice incercare care ar tinti la stirbirea Bucovinei", desi preciza dorinta de cooperare cu celelalte natiuni. Consiliul il avea in frunte pe Dionisie Bejan. Consiliul Secretarilor de Stat era un adevarat executiv al noului organism. Alcatuit din 14 secretari de stat, acesta era condus de Iancu Flondor. Hotararile adoptate au fost transmise si guvernatorului austriac al provinciei, pentru a le face cunoscute mai departe.

In acest context, al reafirmarii nationale, a fost reactivata si discutia cu privire la mostenirea politica si spirituala a lui Mihai Viteazul. Acesta este un exemplu al modului in care istoria ca naratiune pregateste implinirea istoriei ca eveniment, in acest caz al realizarii unificarii Bucovinei cu Vechiul Regat. Cu acest prilej, Nicolae Iorga a conferentiat, in fata membrilor guvernului, ai corpului diplomatic, a profesorilor universitari despre Politica lui Mihai Viteazul. Originile si insemnatatea ei actuala.

In conditiile in care intre populatia romaneasca si cea ucraineana au izbucnit ciocniri motivate de dezideratele diferite ale acestora cu privire la destinul Bucovinei, Consiliul National Roman a cerut sprijinul militar al guvernului roman. Noul guvern, condus de generalul Constantin Coanda, a dispus trimiterea in Bucovina a Diviziei a 8-a, sub comanda generalului Iacob Zadic. La 11 noiembrie, armata romana a intrat in Cernauti, fiind primita cu insufletire de populatie, in piata din fata primariei, care, de atunci, s-a numit Piata Unirii. In proclamatia adresata populatiei, generalul Zadic facea referire la figura lui Stefan cel Mare, incercand astfel sa incurajeze filonul national.

Consiliul National Roman, intrunit la 12 noiembrie, a adoptat Legea fundamentala provizorie din 12 noiembrie 1918 asupra tarii Bucovinei care preciza atributiile diferitelor organisme constituite ale Bucovinei. Consiliul National exercita atat puterea executiva cat si puterea legislativa. Acesta era condus de un birou alcatuit dintr-un presedinte, trei vicepresedinti si un secretar 14 secretari de stat si presedintele formau guvernul, care raspundea de actiunile sale in fata Consiliului National.

Intre timp, Sextil Puscariu, Ion Nistor si alti refugiati bucovineni s-au intors la Cernauti si au planuit actiunile necesare pentru realizarea unificarii cu Romania. La 15/28 noiembrie 1918, s-au desfasurat lucrarile Congresului General al Bucovinei, in sala de marmura a Palatului Mitropolitan din Cernauti. Congresul nu a reprezentat cu fidelitate compozitia etnica a populatiei din Bucovina, locuita intr-o proportie de peste 50% de neromani. Acesta are insa cel putin meritul de a fi exprimat aderenta romanilor si a numeroase segmente ale minoritarilor (a celor 8,4% germani si 4,2% polonezi) la solutia unirii cu Romania. Au participat 74 de delegati ai Consiliului National, 13 delegati ai ucrainenilor, 7 ai germanilor, 6 ai polonezilor. Pe langa delegatii oficiali, se aflau la Cernauti cateva mii de locuitori, veniti din diferite colturi ale Bucovinei. Din Basarabia, erau prezenti Pan. Halippa, Ion Pelivan, Ion Buzdugan si Grigore Cazacliu, iar din Transilvania, Gheorghe Crisan, Victor Deleu si Vasile Osvada.

Presedintele Congresului, Iancu Flondor, a prezentat Motiunea care sublinia caracterul romanesc al Bucovinei si asuprirea nationala din cei 144 de ani de stapanire straina, precizand ca bucovinenii au luptat si n-au pierdut nadejdea in realipirea la Romania. Membrii Congresului General al Bucovinei au hotarat "Unirea neconditionata si pentru vecie a Bucovinei, in vechile ei hotare pana la Ceremus, Colacin si Nistru, cu Regatul Romaniei." Congresul a adresat o telegrama Regelui Ferdinand, prin care i se aducea Ia cunostinta "Unirea neconditionata si pentru vecie a Bucovinei in hotarele ei actuale cu Regatul Romaniei" si o alta, reprezentantilor puterilor aliate aflati Ia Iasi, rugandu-i a notifica guvernelor respective "votul unanim al Congresului General al Bucovinei si a le talmaci sentimentele noastre de vesnica multumire si recunostinta". Hotararea a fost salutata de cele cateva mii de romani prezenti la Cernauti.

Congresul a ales o delegatie, din care faceau parte lancu Flondor, Dionisie Bejan, Ion Nistor, Eudoxiu Hurmuzachi, Radu Sbiera, Vasile Bodnarescu, Stanislaus Kwiatkowski si altii, care sa prezinte la Iasi Actul de Unire. Luand act de hotararea unanima a Congresului general al Bucovinei din Cernauti de la 15/28 noiembrie 1918, regele Ferdinand a decretat la 18 decembrie 1918:

"Art. I. Bucovina, in cuprinsul granitelor sale istorice, este si ramane unita cu Regatul Romaniei.

Art. II. Presedintele Consiliului nostru de Ministri este insarcinat cu executarea acestui decret."

In ciuda faptului ca problematica Bucovinei se va mentine in atentia marilor puteri si a nationalismelor concurente si dupa 1918, apartenenta sa la Romania a fost pana in cele din urma recunoscuta pe plan international prin semnarea in toamna anului 1919 a Tratatului de la Saint-Germain.

II.c. Transilvania

Desi populatia majoritara in Transilvania, romanii treceau numai cu putin de 50% din procentul total al populatiei acestei provincii. Romanii revendicau totusi, cu tot mai multa insistenta, din toamna anului 1918, unificarea cu Romania pe considerente precum vechimea locuirii lor in aceasta provincie precum si faptul ca constituiau majoritatea populatiei, mai ales in zonele rurale. Procentul celei de-a doua nationalitate a Transilvaniei, maghiarii, era de circa un sfert din totalul locuitorilor, adica jumatate fata de cel al romanilor.

Problema Transilvaniei nu era numai una de procentaj etnic (in ciuda doctrinei presedintelui Wilson de autodeterminare nationala) si de primordialitate pe teritoriul acestei provincii, dar si de perceptiei a Transilvaniei de catre fiecare dintre grupurile etnice mai importante care locuiau aceasta provincie. Transilvania capatase un caracter central in perceptia ambelor nationalisme care-si revendicau dreptul de a-i decide soarta: romanii si ungurii. Daca pentru romani provincia amintea de trecutul lor daco-roman si de faptul ca, odinioara, aici se aflase unul dintre laboratoarele etnogenezei lor nationale, pentru maghiari aceasta era considerata drept o regiune care, dupa disparitia sub loviturile otomanilor a statului maghiar, pastrase intacta cultura maghiara traditionala.[6] Aceste perceptii opuse au alimentat tensiunea dintre cele doua etnii inca din perioada constructiei spiritului national in secolul al XIX-lea si continua sa o alimenteze pana si in zilele noastre.

1919, Bucuresti. Tabel statistic cuprinzand populatia din Transilvania, Banat si celelalte tinuturi, grupate dupa nationalitate conform recensamantului din 1919.

Sursa: Ioan Scurtu, Liviu Boar (coordonatori), Minoritatile nationale din Romania. Documente, Arhivele Statului din Romania, Bucuresti, 1995, p. 184.

Ca si in cazul Bucovinei, si in Transilvania tendintele de desprindere de Austro-Ungaria, imperiu privit tot mai mult ca pe o inchisoare nationala, s-au intensificat in toamna anului 1918 pe masura ce infrangerea Austro-Ungariei se contura tot mai deplin. Organizatiile politice ale romanilor si-au intensificat cooperarea in acest scop. In septembrie-octombrie, s-au pus bazele colaborarii intre Comitetul Executiv al Partidului National Roman si conducatorii social-democrati, in vederea constituirii unui Consiliu National Roman. La 29 septembrie/12 octombrie, s-a intrunit, la Oradea, Comitetul Executiv al Partidului National Roman, cu participarea unor lideri proeminenti precum Vasile Goldis, Stefan Cicio-Pop, Aurel Vlad sau Alexandru Vaida-Voevod.

Cu aceasta ocazie a fost adoptata o Declaratie in care se afirma principiul autodeterminarii nationale. Declaratia accentua faptul ca Parlamentul si guvernul ungar nu erau indreptatite sa reprezinte natiunea romana la un viitor congres de pace. Se sublinia necesitatea convocarii unei adunari nationale care sa hotarasca viitorul acestei provincii. Conferinta a ales un comitet de actiune, cu sediul Ia Arad, din care faceau parte Goldis, Cicio-Pop, Iuliu Maniu (aflat la Viena), Vaida-Voevod si altii. Declaratia a fost prezentata de Vaida-Voevod in Parlamentul de la Budapesta, in sedinta din 5/18 octombrie 1918, la doua zile dupa lansarea manifestului Catre popoarele mele credincioase de catre imparatul Carol I. Discursul lui Vaida-Voevod a acuzat politica de oprimare nationala din Imperiu si masurile de maghiarizare adoptate de guvernul maghiar. Oratorul a dezvoltat tema dupa care premisa si baza democratiei o constituiau respectarea drepturilor nationale, cerand pe aceasta baza dreptul la autodeterminare nationala pentru natiunea pe care o reprezenta.

Date fiind dimensiunile severe ale intentiilor de determinare, Consiliul National Maghiar condus de pro-occidentalul si democratul lider Karolyi Mihaly a purtat tratative cu reprezentantii sarbilor, slovacilor si romanilor. Solicitarile romanilor de autonomie au fost mult mai radicale decat asteptarile si intentiile maghiare, ceea ce a determinat ruperea tratativelor. Acestea nu au fost incurajate de desprinderea Ungariei din fostul imperiu si crearea Republicii Ungare independente la 2 noiembrie. Discutiile cu Jaszi Oszkar, care promitea romanilor o autonomie cantonala, de tip elvetian, au esuat, de acum liderii romani fiind hotarati sa se desprinda din Ungaria. De altfel, in aceasta directie liderii comunitatii romanesti erau indemnati si de la Bucuresti de catre Ion I.C. Bratianu si Nicolae Iorga.

La 18/31 octombrie s-a constituit Consiliul National Roman Central compus din cate sase reprezentanti ai Partidului National Roman si sase reprezentanti ai socialistilor (printre acestia s-au numarat Ion Flueras si Iosif Jumanca). Condus de Cicio-Pop, acest for si-a stabilit sediul la Arad si reprezenta populatia romaneasca din Transilvania Banat, Crisana si Maramures. C.N.R.C. a fost larg recunoscut de celelalte organisme politice romanesti precum Comitetul National al Romanilor din Transilvania de la Viena, condus de Iuliu Maniu, Senatul Militar Roman (care a pus la dispozitia Consiliului pe cei 50.000 de militari aflati in capitala Austriei) si de bisericile romanesti, catolica si ortodoxa. Consiliul a adoptat o serie intreaga de masuri de natura administrativa (organizarea administratiei romanesti), de asigurare a vietii si bunurilor in contextul confruntarilor nationaliste din imperiu, de repatriere a militarilor romani etc.

Consiliul a lansat, la 6 noiembrie, un Manifest, prin care se solicita: actiunea comuna a tuturor locuitorilor, fara deosebire de neam si lege, pentru pastrarea ordinii, a vietii si avutului cetatenilor; acordarea increderii barbatilor trimisi de Consiliu; constituirea imediata a garzilor locale; abtinerea de la jafuri si omoruri; prezentarea militarilor romani, la biroul Consiliului National Roman. Pe plan local, s-a trecut la constituirea unor consilii nationale romane (sau sfaturi) la nivel de comuna, oras si judet. Consiliul National Roman Central si-a infiintat Consiliul Militar, care avea in subordine consiliile militare si garzile militare, numite si legiuni. Garzile militare erau formate din ofiteri si soldati intorsi de pe front, la care s-au adaugat alti tineri capabili de a purta arme, din diferite paturi sociale.

In cursul lunii noiembrie C.N.R.C. a trecut la pregatirea adunarii generale a populatiei romane din Transilvania, chemata sa hotarasca, pe cale plebiscitara, asupra vointei romanilor din Transilvania, Banat, Crisana si Maramures de unire cu Regatul roman. In acest sens, a fost intocmit regulamentul de alegere a deputatilor si a fost lansat un manifest "catre popoarele lumii" care dezvaluia opresiunea exercitata de elita politica maghiara asupra romanilor si refuzul acesteia de a recunoaste populatiei romanesti majoritare dreptul la autodeterminare nationala. La 7/20 noiembrie a fost hotarata convocarea Marii Adunari Nationale de la Alba-Iulia pentru ziua de 18 noiembrie/1 decembrie 1918.

In ziua prevazuta cei 1228 de deputati s-au adunat in localitatea care amintea atat de figura calificata national a lui Mihai Viteazul cat si de cea calificata social a lui Horea. Figurile celor doua personaje, mitizate pentru a corespunde noului rol pe care trebuiau sa-l joace, au stat, de altfel, in centrul manifestarilor romanesti din Alba-Iulia. Caracterul de larga reprezentativitate al adunarii a fost conferit nu numai de largul numar de reprezentanti ai romanilor prezenti la adunare, ci si de prezenta, in cetate, a nu mai putin de 100.000 de romani.

Ziua de 18 noiembrie/1 decembrie a ramas in istorie ca o zi a deciziilor importante cu privire la viitorul Transilvaniei, precum si de afirmare a principiului autodeterminarii nationale. Dupa un Te Deum oficiat, in comun, de cele doua biserici importante romanesti, Ortodoxa si Greco-Catolica, s-au deschis lucrarile adunarii conduse de Cicio-Pop. Discursul de motivare a optiunii romanesti a fost rostit de Vasile Goldis. Oratorul a enuntat doua principii si o legitate, catre care il indemnau insasi evenimentele la a caror implinire lua parte. Principiile erau libertatea individuala si autodeterminarea nationala, iar legitatea era evolutia continua a omenirii inspre indeplinirea acestor idealuri.

Rezolutia de unire decreta "tuturor romanilor din Transilvania, Banat si Tara Ungureasca si a teritoriilor locuite de dansii cu Romania". Adunarea Nationala reafirma "dreptul inalienabil al natiunii romane la intreg Banatul, cuprins intre Mures, Tisa si Dunare." Adunarea Nationala rezerva dreptul de autonomie provizorie acestor teritorii pana la intrunirea Adunarii Constituante, aleasa pe baza votului universal. De un mare interes sunt si principiile fundamentale promise de adunare cetatenilor teritoriile unite cu Romania:

1. deplina libertate nationala pentru toate popoarele conlocuitoare. Fiecare popor se va instrui, administra si judeca in limba sa proprie prin indivizii din sanul sau si fiecare popor va primi drept de reprezentare in corpurile legiuitoare si la guvernarea tarii in proportie cu numarul indivizilor ce-l alcatuiesc;
2. egala indreptatire si deplina libertate autonoma confesionala pentru toate confesiunile din stat;
3. regim democratic si vot universal;
4. libertatea de presa, asociere si intrunire;
5. reforma agrara radicala in scopul de a crea un taran proprietar dupa principiul nivelarii sociale si a potentarii productiei;
6. asigurarea de drepturi similare cu cele ale muncitorilor din Occident pentru muncitorii romani.

Alte principii enuntate in rezolutie priveau asigurarea de catre conferinta de pace a dreptatii pentru toate natiunile, mari sau mici, precum si necesitatea de a se gasi caile pentru eliminarea pe viitor a razboiului ca mijloc de reglementare a raporturilor internationale. In fine, Adunarea Nationala a hotarat instituirea unui Mare Sfat National Roman cu sarcina de a reprezenta natiunea romana din Transilvania. A doua zi a avut loc intrunirea Marelui Sfat National care l-a desemnat ca presedinte pe Gheorghe Pop de Basesti si a aprobat componenta unui guvern provizoriu, numit Consiliul Dirigent, in frunte cu Iuliu Maniu, in componenta caruia mai intrau Goldis, Cicio-Pop, Vaida-Voevod, Flueras, Jumanca, Octavian Goga sau Vasile Lucaciu. Actul de unire va fi prezentat regelui Ferdinand la Bucuresti de catre o delegatia transilvaneana. Prin decretul-lege din 11 decembrie era decretata unirea pe vecie a acestor teritorii cu Romania.

Unificarea romanilor a fost recunoscuta si de unele dintre grupurile minoritare din Transilvania. La 8 ianuarie 1919, Comitetul Central Sasesc impreuna cu Consiliul National Sasesc s-au intrunit la Medias si au adoptat o rezolutie in care si-au exprimat adeziunea la hotararea de Ia Alba Iulia: "Avand in vedere unirea Transilvaniei cu Romania si fiind convinsi de importanta mondiala a acestui act, poporul sasesc din Transilvania se pronunta, conform principiului de autodeterminare, pentru unirea Transilvaniei cu Romania. Saluta poporul roman si il felicita pentru indeplinirea idealurilor sale nationale. Poporul sasesc ia act nu numai de un proces istoric de importanta mondiala, ci si de dreptul legitim al poporului roman pentru unire si formarea unui stat". Cu toate acestea, unificarea Transilvaniei cu Romania a deschis o rana profunda pentru cel de-al doilea grup minoritar al Transilvaniei, cel maghiar, care a constituit elita traditionala a provinciei. Ulterior, unificarea celei mai mari parti a Transilvaniei si Banatului la Romania va capata si o recunoastere internationala odata cu conferinta de pace de la Paris (1919-1920).

III. Reformele

Daca razboiul a insemnat pentru romani multe sperante, dar imense suferinte si dezamagiri, anul 1918 a semnificat implinirea unora dintre dezideratele lor cele mai importante: reforma agrara si reforma electorala.

Prima reforma care a putut fi aplicata a fost votul universal. In acest scop, Constitutia a fost modificata in iulie 1917. In noiembrie 1918 a fost dat decretul-lege pentru reforma electorala care prevedea ca Adunarea Deputatilor sa fie aleasa prin vot universal, egal, direct, secret si obligatoriu rezervat barbatilor majori de peste 21 de ani iar pentru Senat celor de 40 de ani. Aceasta lege inlatura sistemul colegiilor electorale care restransesera pana atunci foarte mult drepturile electorale. Daca inainte de 1884 numai 2% din populatie era indreptatita sa voteze in mod direct si 15% indirect, o modificare a Constitutiei din acel an marise corpul electoral la 60.000 de votanti (1888), pentru a ajunge la 100.000 in ajunul razboiului mondial. Prin urmare, noua lege, care acorda tuturor barbatilor drept de vot, a avut caracterul unei reforme radicale. La 1926 numarul alegatorilor sporise deja la 3,4 milioane de persoane. Daca in 1914 un deputat era ales de 400 de cetateni, in 1920 acesta era ales de 50.000 de cetateni.

Primele alegeri in care romanii au fost chemati la urne conform noii legi au avut loc in toamna anului 1919, acestia dand girul noilor forte politice ale Romaniei Mari. Deja in cadrul acestor alegeri s-a putut observa ca posibilitatile de falsificare a rezultatului electoral erau mult reduse fata de perioada votului cenzitar. Ca urmare a introducerii votului universal, centrul de greutate al vietii electorale s-a mutat de la oras la sat, deoarece taranimea a devenit principala masa electorala, in noile conditii, cele numai cateva mii de voturi ale mosierilor se pierdeau in masa milioanelor de voturi taranesti.

Desi reforma electorala a fost prima dintre acestea aplicata in Romania, reforma agrara, fara indoiala, a constituit cea mai importanta concesie a elitei politice facuta taranilor. Deja in 1917 Adunarea Constituanta de la Iasi decisese asupra unei reforme agrare destul de radicale: mosiile de 100 ha urmau sa devina cele mai mari din regat. O suprafata de 2 milioane ha urma a fi expropriata, fostii proprietari urmand a fi despagubiti.

Unirea de la 1918 a intarit legitimitatea acestei reforme care a capatat, pe langa caracterul sau social initial, si un caracter national ca urmare a faptului ca, in aceste provincii, marea proprietate se afla, in majoritate, in mainile minoritarilor. Consensul cu privire la aceasta lege, mai intai propusa de liberali, a fost surprinzator de larg. De exemplu, Partidul Conservator-Progresist propunea chiar, in decembrie 1918, ca improprietarirea sa se faca dupa principiul prin care taranilor trebuiau sa li se ofere loturi nu mai mici de 5 ha si mijlocii de 20-100 ha pentru a constitui o taranime viabila din punct de vedere economica. Indivizibilitatea lotului de 5 ha, libertatea circulatiei pamanturilor, credit financiar taranesc ieftin, organizarea Camerelor Agricole si dezvoltarea invatamantului tehnic agricol constituiau alte ingrediente in pastrarea unei agriculturi eficiente in viziunea acestei formatiuni politice. La randul sau, Partidul Taranesc, formatiune abia aparuta pe esichierul politic, solicita in decembrie 1918: intrarea tuturor mosiilor in mainile taranilor care-1 muncesc, pe preturi care sa le inlesneasca instarirea lor; restabilirea vechilor drepturi ale taranilor la pamant si islazuri; 3) subsolul sa devina proprietate a statului.

Deja in 1918 s-a facut primul pas in directia reformei agrare promise de regele Ferdinand in 1917 prin exproprierea mosiilor mai mari de 100 ha. Legea agrara a fost legiferata, treptat, pana in 1921, pe provincii, pentru a respecta caracteristicile locale, avand un caracter radical. Guvernul prezidat de Ion I.C. Bratianu a trecut la infaptuirea reformei agrare. Astfel, la 15/28 decembrie 1918, regele a semnat decretul-lege pentru exproprierea marilor proprietati rurale din Vechiul Regat. Se declarau expropriate in intregime: terenurile arabile ale Coroanei, Casei Rurale, persoanelor morale publice si private, institutiilor de mana moarta, fundatiilor, precum si cele apartinand supusilor statelor straine sau absenteistilor. De asemenea, se expropriau doua milioane hectare din proprietatile particulare, dupa o scara progresiva in baza careia se lasa fiecarui mosier un minimum intangibil intre 100 si 500 ha. Decretul-lege din 16/29 decembrie 1918 stabilea conditiile concrete de expropriere. Pamantul expropriat era arendat obstilor satesti, alcatuite din tarani, care aveau mai putin de 5 ha. Obstiile plateau Casei Centrale a Cooperatiei si Improprietaririi o arenda, iar aceasta achita proprietarilor suma cuvenita ca rascumparare. Astfel, statul asigura plata arenzii catre mosieri.

La 4 ianuarie 1919 a fost publicat decretul-lege pentru reforma agrara in Basarabia, care fusese elaborat si adoptat de Sfatul Tarii; acesta prevedea exproprierea mosiilor mai mari de 100 ha (in unele cazuri se putea ajunge pana la 25 ha). In ziua de 12 septembrie a aparut decretul-lege pentru reforma agrara in Transilvania, elaborat de Consiliul Dirigent si votat de Marele Sfat National, la 12 august 1919; se expropriau in intregime: proprietatile supusilor straini, ale persoanelor morale, publice si particulare, care domiciliau in afara granitelor Romaniei, precum si terenurile care prezentau un interes deosebit pentru stiinta. Exproprierea partiala viza proprietatile mai mari de 50-100 iugare (potrivit unei scari progresive); pamantul era dat in folosinta taranilor, care plateau o arenda anuala. In ziua de 7 septembrie 1919 a aparut decretul-lege pentru reforma agrara in Bucovina, potrivit careia se expropriau, in intregime, proprietatile cetatenilor straini, ale institutiilor de mana moarta, ale absenteistilor, ale curanzilor si interzisilor. Proprietatile particulare se expropriau potrivit unei scari progresive, cuprinse intre 100 si 250 ha (in cazul in care proprietarul nu era agricultor, nu se lasau decat 4 ha). Simultan cu exproprierea mosiilor se trecea la improprietarirea taranilor.

Legile definitive de reforma agrara au fost adoptate la 13 martie 1920 (pentru Basarabia); la 17 iulie 1921 (pentru Oltenia, Muntenia, Moldova si Dobrogea); la 30 iulie 1921 (pentru Transilvania, Banat, Crisana si Maramures, precum si pentru Bucovina). De exemplu, legea din 24 septembrie 1920 - incorporate mai tarziu in legile definitive de reforma agrara din 1921 - hotara infiintarea de izlazuri comunale. Legea de reforma agrara pentru Transilvania prevedea exproprieri ale padurilor si infiintarea de paduri comunale. Pentru restul tarii, s-a dat, in iulie 1924, o lege de expropriere a padurilor, fara a fi insa aplicata pana la capat. Din peste 7,2 milioane de ha de padure, doar mai putin de un milion au fost distribuite taranilor sau transformate in paduri comunale.

Prin legile agrare au fost expropriate 6,6 milioane ha, 4,5 milioane fiind impartite taranilor. Celelalte 2,1 milioane ha au fost alocate altor scopuri: de exemplu islazuri comunale sau ferme model. Au fost improprietariti 1,4 milioane de familii, doua treimi din cei indreptatiti. Lotul mediu de improprietarire a fost de 2,8 ha. Loturile ce se atribuiau taranilor aveau urmatoarele dimensiuni: in Vechiul Regat - loturi de completare pana la 5 ha, loturi intregi de 5 ha si loturi de colonizare de 7, 10, 25 si 50 ha; in Transilvania - loturi de completare pana la 7 iugare, loturi intregi de 7 iugare, loturi de colonizare de pana la 16 iugare; in Bucovina - loturi de completare pana la 5 ha, loturi intregi de 4 ha si loturi de colonizare de 6-8 ha. Pretul de rascumparare era egal cu pretul regional de arenda inmultit cu 40 in Vechiul Regat si cu 20 in restul tarii. Toate legile prevedeau ca lotul primit nu putea fi vandut, ipotecat sau amanetat sub nici o forma pana la stingerea completa a datoriei de rascumparare.

Efectele reformei au fost profunde: Romania a devenit o tara de mici proprietari. Daca pana la reforma agrara marii proprietati (putin sub 6.000 de mari proprietari) ii reveneau aproape 50% din terenul arabil al tarii, aceasta a ramas dupa 1921 in posesia a numai 10% din terenul arabil. Pamantul arabil detinut de taranime a crescut, in consecinta, de la putin peste 50% la aproape 90% din terenurile arabile ale tarii. Pozitiile mosierimii au fost mult slabite. Din punct de vedere politic, in vreme ce Partidul Conservator se indrepta spre iesirea din prim-planul scenei politice romanesti, Partidul Taranesc se pregatea sa-si faca aparitia.

Teme de reflectie

Razboiul de masa a reprezentat, pentru fiecare societate care l-a experimentat, o provocare de mare amplitudine, caruia numai cateva state i-au facut fata cu succes: chiar si mari imperii, precum Rusia, Imperiul Austro-Ungar si Imperiul Otoman au cazut prada acestui instigator la schimbare si consumator de energii si resurse. Ce credeti ca a facut ca societatea romaneasca sa aiba mai mult succes in acest sens?

Reflectati asupra formei finale a legii agrare: care credeti ca au fost aspectele pozitive si care cele cu efecte negative incluse in legile agrare?

Teste/intrebari de autoevaluare

Comentati programul Partidului Conservator-Progresist! Care dintre prevederile acestuia credeti ca ar fi putut fi incorporate in legile agrare pentru a le da noilor proprietati o mai mare viabilitate economica si sociala?

Comentati cu privire la principiile pe baza carora s-a realizat unitatea romanilor la 1918! In ce masura acestea cadrau cu programul de pace wilsonian?

Realizati un eseu cu tema "democratie si nationalism" in unirea romanilor de la 1918.

Realizati o paralela intre extinderea corpului electoral in Romania si in Regatul Unit al Marii Britanii! Ce concluzii se pot desprinde?

Bibliografie curs

1. Botoran, C., I. Calafeteanu, E. Campus, V. Moisuc, Romania si Conferinta de pace de la Paris (1918-1920). Trimful principiului nationalitatilor, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1983.
2. Ciobanu, Stefan, Unirea Basarabiei. Studiu si documente cu privire la miscarea nationala din Basarabiei in anii 1917-1918, Ed. Universitas, Chisinau, 1993.
3. Dobrinescu, Valeriu Florin, Ion Patroiu (editori), Documente straine despre Basarabia si Bucovina 1918-1944, Ed. Vremea, Bucuresti, 2003.
4. Leustean, Lucian, Romania, Ungaria si Tratatul de la Trianon, 1918-1920, Ed. Polirom, Iasi, 2002.
5. Jelavich, Ch. si B., Formarea statelor nationale balcanice 1804-1920, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 2001.
6. Saizu, Ioan, Modernizarea Romaniei contemporane (perioada interbelica), Ed. Academiei, Bucuresti, 1991.
7. Scurtu, Ioan (coordonator), Istoria romanilor. Romania intregita (1918-1940), vol. VIII, Ed. Enciclopedica, Bucuresti, 2003.
8. Scurtu, Ioan, Ion Bulei, Democratia la romani (1866-1938), Ed. Humanitas, Bucuresti, 1990.
9. Sofronie, George, Principiul nationalitatilor in tratatele de pace din 1919-1920, Ed. Albatros, Bucuresti, 1999.