RAZBOIUL CIVIL DIN SPANIA SI ATITUDINEA OFICIOASA A ROMANIEI

RAZBOIUL CIVIL DIN SPANIA SI ATITUDINEA OFICIOASA A ROMANIEI

Declansarea brusca si atat de violenta a razboiului fratricid din Spania a socat opinia publica romaneasca, deja sensibilizata de informatiile tot mai numeroase si mai ingrijoratoare despre deteriorarea grava a vietii politice internationale de la jumatatea anilor '30. Acum se confirma in mod dureros faptul ca aceasta deteriorare putea degenera oricand intr-un nou razboi de proportii planetare, la nici doua decenii dupa incheierea primei conflagratii mondiale. Faptul ca Spaniei i-a fost dat sa cunoasca, cea dintai, grozaviile si ororile unui nou macel, purtat in conformitate cu ideile aflate la suprematie in acea epoca, a determinat opinia publica din tara noastra, la fel ca si guvernul si cercurile oficiale, sa urmareasca cu un interes lesne de inteles evolutia situatiei de acolo. Din acest motiv, opinia publica din Romania a primit cu satisfactie atitudinea guvernului de abtinere de la orice amestec in acest razboi, pozitie comunicata prin telegrama din 18 august 1936 de catre Nicolae Titulescu, ministrul afacerilor externe. Ea era apreciata imediat drept 'un act pozitiv, menit a descuraja amestecul unor state in problemele interne ale Spaniei, act ce trebuia a intari principiile unanim recunoscute ale dreptului international." (1)

In acest sens, atitudinea adoptata de catre partidele politice si de catre presa independenta a fost mai mult decat elocventa. In perioada interbelica, viata politica interna a Romaniei nu poate si nu trebuie sa fie considerata, prin ea insasi, ca o desfasurare a unor neincetate lupte politice pentru putere. In primul rand, ea reprezenta expresia unei societati aflate in plin proces de dezvoltare, de cautare a unor solutii moderne, corespunzatoare specificului si optiunilor nationale.

Presa, la randul sau, a insotit si a dat expresie dezvoltarii societatii romanesti, dezbatand problemele ideologice si politice fundamentale ale vremii, formand si orientand opinia publica in acord cu nazuintele democratice ale natiunii, conferind forma si continut aspiratiilor nationale, pe care le apara si le afirma.

Presa independenta romaneasca a sesizat inca cu cativa ani inainte posibilitatea aparitiei unui focar de razboi in Spania, date fiind marea instabilitate economica, sociala si politica din aceasta tara, ca si criza generala care se profila acolo, si care ar fi putut da nastere oricand la o situatie exploziva. Se cuvine sa mentionam aici ca, inca din anul 1933, marile cotidiene din tara noastra ('Universul', 'Adevarul', 'Curentul' etc.) s-au aratat preocupate de evenimentele si fenomenele tot mai nelinistitoare din Spania, surprinzand corect chiar si viitoarele tabere combatante. Astfel, deja din 1933, 'Curentul' si 'Universul' descriau segmentul de extrema dreapta din viata politica spaniola, proaspat castigator al alegerilor municipale partiale (2) si aliat tot mai apropiat al national-socialistilor germani (3), iar 'Adevarul' se ocupa, conform inclinatiilor sale ideologice, de tabara de stanga, respectiv Partidul Socialist, subliniind componenta de elita a acestuia (4).

In perioada imediat premergatoare izbucnirii razboiului civil, marile noastre cotidiene, in special 'Universul', dedicau aproape zilnic spatii ample evolutiilor nefaste survenite in Spania. In prima jumatate a lunii iulie 1936, 'Universul' analiza impresionanta suita de atentate si explozii care lovisera principalele gari ale Madridului, ca si postul national de Radio (5), atentate ramase practic fara replica din partea guvernului (6), si care au culminat cu suprimarea lui Calvo Sotelo de catre militiile de asalt anarhiste (7).

Luna iulie 1936 a fost si luna izbucnirii violente a razboiului civil. Din acel moment, practic intreaga presa romaneasca s-a concentrat asupra acestui eveniment de maxima gravitate survenit pe scena internationala. Abundenta spatiilor acordate razboiului indica in cel mai clar mod interesul extraordinar manifestat de opinia noastra publica fata de soarta Spaniei. De la inceput, presa romaneasca a sesizat rolul generalului Franco, aflat in fruntea rebelilor, despre care un mare ziar independent cu vadite inclinatii de stanga, precum 'Dimineata', scria ca era 'un nume care nu e nou in Spania si trezeste in masele populare ura nemarginita' (8). In continuare, evenimentele din Spania au fost prezentate pe larg in paginile presei centrale romanesti, care isi manifesta simpatia si solidaritatea, in functie de orientari, fata de cauza uneia sau a alteia dintre cele doua tabere combatante. Presa de stanga, de exemplu, sustinea cu convingere gruparea republicana. Ziarul 'Zorile' scria: 'Lupta poporului spaniol este urmarita astazi cu simpatie de democratia de pretutindeni, care face urarile cele mai calde pentru triumful democratiei iberice.' (9) La randul sau, 'Lupta' sublinia faptul ca, din desfasurarea evenimentelor din Spania, 'un lucru se desprinde limpede: masele largi ale poporului spaniol sunt contra rascoalei militare. Inarmandu-le si trimitandu-le sa lupte alaturi de soldatii si ofiterii credinciosi, guvernul republican a dovedit ca are radacini adanci in popor.' (10) De asemenea, 'Adevarul', evidentiind mobilizarea populatiei spaniole in scopul apararii Republicii, scria: 'Nu numai lucratorii si partizanii Frontului Popular se inroleaza in formatiuni militare, dar si taranii. Regiuni intregi din Spania sunt astazi sub stapanirea taranilor inarmati, care lupta impotriva trupelor rebele. Se semnaleaza si participarea multor femei in militiile populare.' (11) Iar oficiosul social-democrat 'Lumea Noua' consemna ca, in Spania, 'nu este vorba de o lupta intre monarhie si republica. In Spania este vorba de altceva: de o lupta intre fascism si democratie. Solidari cu democratia luptatoare a Spaniei si cu poporul spaniol pe care il reprezinta, noi ne exprimam speranta ca, in cele din urma, cauza buna a libertatii va infrange fortele criminale ale intunericului.' (12) Cea mai vehementa atitudine in favoarea stangii republicane o avea, bineinteles, ziarul 'Scanteia', organul ilegal al Partidului Comunist din Romania, care cerea permanent sporirea numarului de voluntari pentru Spania. Ea scria in felul acesta: 'Intariti Brigazile Internationale! Recrutati voluntari, inrolati-va ca voluntari, pe deasupra credintelor politice, pentru apararea idealului comun: Libertate!" (13)

In ceea ce priveste presa de centru-stanga si de centru-dreapta, aceasta manifesta, in general, mai putina virulenta fata de situatia de la inceputul razboiului. De exemplu, ziarul 'Azi' tragea chiar un semnal de alarma fata de pericolul care ameninta Spania. In paginile sale se sublinia faptul ca 'Spania hitlerizata ar constitui un imens pericol pentru Franta, care s-ar gasi stransa intr-un cleste. In Mediterana i-ar slabi considerabil pozitiile prin trecerea inainte a Italiei si prin intrarea Germaniei.' (14) Iar fata de recurgerea de catre guvernul republican spaniol la inarmarea populatiei civile, ziarul romanesc 'Curentul' insera urmatorul pasaj, care reflecta o stare de spirit larg raspandita: 'Din clipa in care autoritatea constituita si stapana inca la Madrid a inarmat populatia civila impotriva armatei regulate, era evident ca regimul comunist considera situatia lui ca disperata. Inarmarea populatiei civile este unul din cele mai anarhice acte, care dovedesc ca regimul comunist pune mai presus de ordinea si linistea sociala, mai presus chiar de existenta statului, triumful principiilor lui anarhice." (15)

Luna august 1936 aducea amestecul tot mai fatis al marilor puteri totalitare in desfasurarea razboiului civil, fapt care ameninta sa prelungeasca acest masacru pe o perioada nedeterminata de timp si chiar sa degenereze intr-un conflict global. Acelasi ziar 'Curentul', care se dovedise ostil guvernului republican, infiera aproape concomitent si implicarea Germaniei naziste de partea rebelilor, dovedindu-si astfel impartialitatea si independenta de opinie fata de situatia tragica din Spania. Subliniind faptul ca diplomatia hitlerista devenise in epoca cea mai activa din Europa, cotidianul bucurestean continua astfel: 'In momentul de fata, ea se afla in ofensiva pe toate fronturile, dar mai ales pe cel spaniol' (16). Alte organe de presa, ca de pilda 'Universul', dezvaluiau aspecte necunoscute ale aparitiei Brigazilor Internationale din tabara republicana. Ziarul citat mentiona faptul ca finantarea operatiunii de recrutare, transport si instruire a Brigazilor Internationale, operata de catre reprezentantii Cominternului la Paris, Rabaval si Vasiliev, a fost facuta cu sumele provenind din vanzarea petrolului sovietic in Spania, prin intermediul Bancii sovietice (17).

Tudor Teodorescu-Braniste evoca, intr-un editorial publicat in 'Adevarul', sperantele pe care poporul nostru, impreuna cu toate popoarele lumii, si le-a pus intr-o durabila epoca de pace. Se parea ca este 'un inceput de ev, un inceput de lume noua, mai buna, mai dreapta, mai sigura pe temeliile ei. Dar acestea nu dainuira decat cativa ani. O generatie noua, care a cunoscut razboiul numai din manuale de istorie, se ridica din nou pe parghiile urii si ale violentei. N-au trecut decat 22 ani de la razboiul care trebuia sa fie 'cel din urma', si, iata, suntem in pragul unui nou razboi, mai crancen, mai salbatic.' (18) La randul sau, doctorul Nicolae Lupu, intors dintr-o calatorie in Anglia, Franta si Cehoslovacia, isi exprima, intr-un interviu acordat ziarului 'Lupta', ingrijorarea fata de agresivitatea cu care fortele fasciste amenintau pacea Europei si a lumii: 'Europa se gaseste, din nou, in preajma unui cataclism. Situatia din Spania - unde un popor lupta curajos pentru mentinerea unei ordini legale si constitutionale castigate prin lupta politica corecta, impotriva unor generali rebeli care, sprijiniti de factiuni si de marea finanta locala si europeana, tind a mentine Spania in epoca feudala in care traia - este de natura a starni un nou razboi.' Referindu-se, in continuare, la rolul si politica tarii noastre, dr. Lupu spunea: 'In acest valmasag, rolul Romaniei este indicat de soarta: ea trebuie sa fie alaturi de aceia care sunt pentru pace, pentru progres si pentru statutul actual al Europei." (19)

In luna septembrie, opinia publica incepuse sa recepteze deja razboiul civil din Spania la alti parametri, fiind depasita starea de soc de la inceput. Din acest motiv, si presa a inceput sa il descrie in termeni mai retinuti, prelungirea sa amenintand sa atraga dupa sine o scadere a interesului, determinata de cea de-a doua natura umana, obisnuinta. Astfel, ziarul 'Dimineata' avea timp, preluand un articol din 'Paris Soir', sa arunce o privire asupra personalitatii militantei Dolores Ibarruri, intr-un material aparut sub titlul La Passionaria - sufletul Republicii spaniole: 'La Passionaria e taranca si a fost sotia unui miner din regiunea Asturiilor. Nimic nu ar fi aratat ca aceasta femeie simpla va juca, intr-o zi, un rol capital in Spania (). In ultimele alegeri, ea fu aleasa deputat de Oviedo. Odata cu aceasta, deveni vedeta politica a partidelor de stanga si popularitatea sa incepu sa creasca vertiginos.' (20) Mai aproape de tumultul bataliilor acestui seism national si social care a zguduit Spania secolului al XX-lea cu o asemenea intensitate si nebanuite prelungiri in timp si spatiu, 'Dreptatea', organul de presa al Partidului National Taranesc, era determinata sa consemneze cu ingrijorare ca 'fortele franchiste si cele de stanga ale guvernului din Madrid se combat cu o ura extraordinara. Spanioli si unii si altii, nimic nu ii leaga, ci totul ii desparte. Arunca unii asupra altora bombe incendiare, se executa intre ei, distrug sistematic tara. Asistam la un adevarat razboi de exterminare." (21) mparea starii existente la inceputul razboiului in opinia publica romaneasca si localizarea conflictului pe timpul toamnei si al iernii au condus la o rarire a articolelor cu acest subiect, care in genere se multumeau sa comunice evolutia operatiunilor militare. Printre exceptii figureaza atentia acordata de ziarul 'Universul' caracterului Falangei spaniole. Analizand ponderea si importanta pe care aceasta le detinea in mediul politic al Spaniei, cotidianul bucurestean conchidea ca ele erau departe de cele pe care le obtinusera in tarile lor fascistii italieni sau national-socialistii germani (22).

O revitalizare a atentiei acordate tragediei spaniole s-a produs odata cu trecerea anotimpului rece. La 26 aprilie 1937, aviatia germana a distrus orasul Guernica. 'Dimineata', sub titlul O grozavie fara precedent in istoria civilizatiei, reproducea declaratiile unor martori oculari ai catastrofalului eveniment (23). Dupa alte cateva zile, reproducand marturia ziarului 'L'Oeuvre', 'Dimineata' revenea adaugand: 'A fost o salbaticie fara nici un rost. Guernica nu avea nici o valoare militara, nici un interes strategic. In oras nu se gasea nici un soldat." (24) In 'Adevarul', scriitorul G.M. Zamfirescu, evocand tragedia acestei asezari spaniole, fosta capitala a Tarii Bascilor, nota ca aici bestialitatea si-a dezlantuit 'ura milenara si spiritul de revansa si dominatiune' (25). Iar in acelasi ziar, Mihail Sadoveanu, deplangand moartea celor ucisi la Guernica, scria: 'Din mlastina cea parasita, cu intunericul, rautatile si urile ei, s-a tarat catra inaltimile curate o dihanie oribila. A sosit vestea ca a fost bombardat de avioane germane un oras deschis din Spania.' (26) Mai tarziu, la 23 ianuarie 1938, revista de stanga 'Reporter' prezenta fresca pe care pictorul Pablo Picasso a inchinat-o memoriei victimelor bombardamentului nazist asupra oraselului spaniol. Expusa la Expozitia internationala de la Paris, panza Guernica exprima 'ceea ce martorii oculari cu o sensibilitate comuna n-au putut sa explice, ceea ce reporterii marilor cotidiene n-au stiut sa demaste decat la rece si in afara emotiei subliniate artistic." (27)

Marile confruntari militare din perioada iulie - septembrie 1937, determinate de contraofensiva republicana de pe frontul de la Brunete, soldata cu infrangerile de la Quinto si Belchite, au fost din nou prezentate pe larg de presa romaneasca (in primul rand 'Universul', 'Adevarul', 'Timpul', 'Neamul Romanesc', 'Epoca' etc.). Ineficienta armatei republicane a condus la cucerirea de catre trupele franchiste a intregii parti nordice a Spaniei, eveniment consemnat din nou, cum se cuvenea, in paginile presei noastre.

Concomitent cu mersul operatiunilor militare, opinia publica romaneasca era informata si asupra evolutiei situatiei politice din sanul celor doua tabere combatante. In special gravele confruntari din tabara republicana au atras atentia presei noastre. Inca din septembrie 1936, 'Universul', intr-un articol de fond, dupa ce facuse o scurta trecere in revista a evenimentelor care au urmat revoltei militare din 17 iulie, trata pe larg componenta noului guvern condus de Largo Caballero, precum si principalele actiuni ale acestuia in teritoriu. In timp ce Comitetul militar din Catalonia trebuia sa se dizolve, iar Comitetul provizoriu din Aragon accepta sa se subordoneze puterii de stat, municipalitatile isi reluau formal atributiunile in detrimentul asa-numitelor consilii ale muncitorilor si taranilor, judecatoriile de stat inlocuiau tribunalele populare, iar o forta de politie se reconstituia si inlocuia treptat patrulele de 'control proletar' (28).

Un an mai tarziu, divergentele din tabara republicana, prin implicarea activa a instrumentelor sovietice, degenerasera intr-un al doilea razboi civil in cadrul razboiului general. Gruparea republicana oferea o imagine trista, fiind macinata de lupte interne sangeroase, de anarhie si nesiguranta, iar ateismul si anticlericalismul promovate de catre comunisti si anarhisti au reprezentat, conform cotidianului 'Curentul', 'instrumentul sinuciderii lor politice' (29). Luptele extrem de dure si represiunea feroce aplicata de comunisti fostilor lor aliati anarhisti si trotkisti au fost pe larg consemnate. In special au retinut atentia confruntarile de la Barcelona din 27 septembrie 1937, cand fortele guvernamentale, dupa mai multe ore de lupta, au ajuns la sediul C.N.T. si au descoperit acolo depozite secrete de arme si munitii de provenienta sovietica si cehoslovaca (30).

In aceste conditii, o victorie republicana pe frontul razboiului civil devenea tot mai irealizabila. In lunile februarie si martie 1938, generalul Franco, cu sprijinul unitatilor italiene si germane, a reluat initiativa strategica, reusind ca, dupa o luna de lupte grele, sa iasa la tarmul Marii Mediterane, taind astfel zona republicana in doua si izoland Catalonia de restul provinciilor controlate de catre republicani. Aceasta victorie tactica a nationalistilor a fost considerata un moment-cheie, crucial in desfasurarea razboiului civil, agravand totodata situatia, si asa critica, a Republicii spaniole (31).

Si alte publicatii urmareau evolutia situatiei gruparii republicane. Nu putine erau cele care continuau sa simpatizeze cauza acesteia, in pofida gravelor evenimente petrecute. Astfel, publicatia lunara 'Insemnari iesene' semnala aparitia romanului lui Andre Malraux L'Espoir (Speranta) in urmatorii termeni: 'Urmarind idealul sau, s-a angajat aviator in randurile rosilor spanioli si comanda si azi aviatia spaniola. Este unul din oamenii care, consecventi idealului lor, si-au pus viata la unison cu visul. Ca atare, trebuie salutat cu respect' (32)

Contraatacul republican dinspre Catalonia, pe directia sud-vest, cu fortarea raului Ebru, a suscitat din nou interesul presei romanesti. Telul urmarit, si care consta in unificarea celor doua zone, nu a putut fi atins. Mai mult chiar, operatiunea de pe Ebru a avut o importanta politico-morala deosebita, evidentiind inca o data deruta si defetismul republicanilor, in raport cu combativitatea si disciplina armatei nationaliste (33).

In septembrie 1938, presa romaneasca facea cunoscuta o afirmatie a ministrului de externe al Frantei, Edouard Daladier, cu ocazia conferintei anglo-franceze desfasurate la Paris in 25-26 ale lunii respective, referitor la randamentul materialului de lupta trimis in Spania: 'Uneori, Rusia este prezentata ca extrem de puternica si de bogata, alteori ca foarte slaba. Adevarul este undeva la mijloc. Eu am inteles ca Rusia are 5000 de avioane. Cel putin 800 au fost trimise in Spania si, oriunde ele au aparut, au scos din lupta avioanele de fabricatie franceza, olandeza sau italiana, nu si pe cele germane' (34)

La inceputul anului 1939, ziarele romanesti mai faceau referiri la ultimele scene ale ingrozitorului macel, care acum se apropia de epilog. Astfel, in februarie, erau prezentate ultimele asalturi ale armatei nationaliste, care la sfarsitul lunii precedente cucerisera Barcelona, apoi intreaga Catalonie, iar la 11 februarie atinsesera granita franco-spaniola (35). Nu mult timp dupa aceasta, razboiul lua sfarsit prin victoria nationalistilor.

In ceea ce le priveste, si partidele politice din Romania si-au facut rapid cunoscuta atitudinea fata de izbucnirea si desfasurarea razboiului civil spaniol. Astfel, Partidul National Liberal, partid care avea in acel moment responsabilitatea guvernarii, aprecia ca: 'Neinterventia in conflictul intern spaniol este, deocamdata, singura politica rationala ce avem de urmat in acest ceas.' (36) In acelasi spirit, ziarul 'Viitorul', oficiosul P.N.L., aducea elogii lui Nicolae Titulescu, 'purtatorul de cuvant al intereselor romanesti, pe care le-a sustinut cu o stralucire recunoscuta de toate marile cercuri conducatoare ale lumii diplomatice mondiale.' (37)

O pozitie asemanatoare a adoptat si celalalt mare partid al tarii, aflat in acel moment in opozitie, Partidul National Taranesc. Fruntasul national-taranist Ion Mihalache declara: 'Este dureros faptul ca trebuie sa asistam neputinciosi la asemenea lupte fratricide, dar aderarea Romaniei la Acordul de neinterventie este un fapt pozitiv, pe care il salutam cu toata sinceritatea (). In imprejurarile externe atat de grele de astazi, neamestecul in razboiul din Spania inseamna respectarea neabatuta de catre tara a politicii externe ce si-a impus-o dupa Marea Unire. Interesul Romaniei sta in apararea pacii si cooperarii internationale.' (38)

Atitudinea Partidului National Taranesc fata de razboiul civil din Spania, cat si fata de evenimentele care l-au precedat, a fost, pe parcursul intregii perioade aflate in atentia noastra, mult mai pertinenta si mai incisiva decat a partidului de guvernamant. Neaflandu-se in dificila postura a guvernarii, liderii si membrii marcanti ai P.N.T. isi puteau permite ca, in cadrul diferitelor adunari, conferinte sau mitinguri desfasurate sub conducerea lor, sa adopte o atitudine mult mai critica la adresa statelor al caror amestec era evident in Spania. In acelasi timp, Partidul National Taranesc avertiza asupra ingerintelor si pericolului comunist, reprezentat de catre Uniunea Sovietica si politica acestui stat in raport cu criza spaniola.

In acest sens, profesorul universitar Victor Jinga, membru marcant al conducerii P.N.T., infiera, intr-un discurs tinut in fata studentilor national-taranisti din centrul universitar Cluj, politica revizionista si amestecul marilor puteri in problemele interne ale diferitelor state: 'cei ce au impins Spania in razboiul civil si intretin acest razboi cu arme, bani si mercenari sunt, dupa cum bine stiti, aceiasi care ameninta pacea lumii intregi si hotarele patriei noastre - sunt cei nemultumiti de rezultatul razboiului mondial si de prevederile tratatelor de la Versilles, sunt fascistii, anarhistii, bolsevicii, sunt cei care doresc distrugerea democratiei si intoarcerea in negura tribalismului, a preistoriei.' (39)

Referitor la politica de neinterventie in Spania, consemnam si atitudinea unor partide mai mici. Astfel, Partidul Radical Taranesc, condus de Grigore Iunian, aprecia ca: 'folosul neinterventiei este real si apreciem atitudinea luata de catre domnul Titulescu', insa conducerea partidului isi mentinea rezerva in ceea ce privea viitorul acestei masuri: 'roadele acestei politici se vor vedea in curand (). Daca o vor respecta toate statele, dar mai ales puterile europene, atunci va fi bine. Noi credem ca acest lucru nu va fi posibil mult timp.' (40)

La randul sau, Nicolae Iorga, intr-o maniera ce ii era caracteristica, condamna vehement, in paginile organului central de presa al Partidului Nationalist Democrat, 'Neamul Romanesc', amestecul unor state si organizatii straine in razboiul civil spaniol. El facea, totodata, o ampla analiza a situatiei politice din aceasta tara si a motivelor pentru care in Spania actionau numerosi voluntari straini: 'Secaturile entuziaste, care si unde s-au dus, n-au facut nimic, fiind niste unelte de sluj, intrebuintate in situatii inferioare, considerati cu dispret si care niciodata nu se vor ridica in randurile dintai.' Marele savant si om politic acorda sprijin total politicii de neinterventie adoptate de catre Nicolae Titulescu, reliefand asemanarea atitudinii politice promovate de catre diplomatul roman cu principiile de politica externa ale Partidului Nationalist Democrat: 'Intarirea relatiilor cu toti aliatii, transformarea legaturilor diplomatice in legaturi economice si culturale stranse, continuarea relatiilor defensive cu membrii Micii Antante si cu Polonia - astfel ne vom ajuta pe noi, dar ajutam si poporul spaniol, impiedicandu-i pe altii sa-i vina impotriva.' (41) Octavian Goga, vicepresedintele Partidului National Crestin, a facut o declaratie publicata in organul de presa al partidului, 'Porunca Vremii', in care arata: 'Poporul roman nu are nici o tendinta de expansiune, din moment ce si-a identificat granitele sale politice cu cele etnice, neavand alte preocupari, decat de consolidare interna. Suntem amici ai poporului frate spaniol; ne leaga firele nevazute ale istoriei si originea latina. Dusmanii lui sunt, de fapt, si ai nostri - bolsevicii, ce urmaresc ciuntirea Romaniei si insturarea dictaturii rosii (). Apreciem neinterventia in Spania ca singura politica rezonabila ce trebuie urmata acum de catre tara, dar ne exprimam totodata convingerea ca ciuma rosie nu poate fi oprita cu vorbe sau cu rationamente de drept.' (42)

O atitudine in totala discordanta cu opinia exprimata de catre guvernul Romaniei si de majoritatea partidelor a adoptat Partidul 'Totul pentru Tara' (Garda de Fier). Astfel, Gheorghe Clime isi manifesta, in ziarul 'Buna Vestire', nemultumirea fatisa fata de Acordul de neinterventie in Spania: 'A nu starpi in fasa bolsevismul inseamna a nu lua nici o masura fata de cea mai cumplita boala ce macina azi omenirea. Acum Spania este victima sobolanilor rosii, maine poate fi randul Frantei, Belgiei, sau poate al Romaniei. Neintervenind acum in favoarea fortelor sanatoase, nationale si patriotice ale Spaniei, ce lupta pe viata si pe moarte impotriva comunismului, reprezinta un act de indoita tradare fata de idealurile nobile si sfinte ale noii Europe. Tradandu-i pe ei, ne tradam pe noi.' (43)

Observam cu usurinta din aceasta succinta trecere in revista a atitudinii principalelor partide ale tarii, respectiv Partidul National Liberal si Partidul National Taranesc, dar si a unor partide mai mici, ca, in general, politica promovata de guvern, referitoare la neinterventia in Spania si aderarea Romaniei la Acordul de neinterventie, se bucura de sprijinul majoritatii acestor formatiuni politice, deci, implicit, si de cel al populatiei tarii. Distingem, de asemenea, faptul ca partidele mai mici si conducatorii acestora nu cunosteau in profunzime complexa situatie politica, sociala si militara din Spania. Realizand acest fapt, majoritatea oamenilor politici responsabili au optat in acel moment dificil, respectiv vara anului 1936, pentru expectativa si neinterventie, acordand girul lor pozitiei adoptate de catre Nicolae Titulescu, ministrul afacerilor straine al Romaniei.

Dupa demiterea intempestiva a lui Nicolae Titulescu si inlocuirea acestuia cu Victor Antonescu, puterile fasciste si revizioniste au sperat intr-o modificare a orientarii politicii externe romanesti. Mai tarziu, iritate de faptul ca politica externa a Romaniei, chiar si fara Titulescu, continua in esenta linia si principiile jalonate de marele diplomat, cercurile fasciste internationale si-au continuat politica ostila si provocatoare fata de tara noastra. Semnarea tratatului de colaborare germano-italian ('Axa Roma-Berlin') la 25 octombrie 1936, si in special discursul rostit de Mussolini la Milano, la 1 noiembrie 1936, prin care dictatorul fascist exprima deschis obiectivele imperialiste si revizioniste care calauzeau politica externa a Italiei, pronuntandu-se totodata pentru 'dreptatea Ungariei', au declansat o puternica miscare de protest in Romania (44). Declaratiile oamenilor politici au fost intarite de motiuni adoptate la intrunirile organizate de partidele democratice sau cu prilejul unor manifestatii publice.

Partidul National Taranesc arata, intr-un articol aparut in ziarul 'Dreptatea': 'Declaratia domnului Mussolini, facuta in ziua de 1 noiembrie a.c. la Milano, constituie o provocare de razboi si o incurajare directa a tuturor elementelor razboinice. Declaratia necesitatii revizuirii actualelor granite ale statelor din bazinul dunarean, ca singurul mijloc de pacificare a tarilor din aceasta zona, constituie o amenintare directa a pacii.' (45) La randul sau, ziarul 'Lumea Noua', organul de presa al Partidului Social-Democrat, sublinia, in articolul intitulat Frenezia razboinica a fascismului: 'Dupa discursurile lui Hitler si ale acolitilor lui, iata-l din nou si pe Mussolini, ce ne gratifica cu o cuvantare in care canta prohodul Societatii Natiunilor si ameninta sa tulbure pacea lumii. Mussolini, 'omul trimis de Providenta', cum ii spune papa Pius XI, tine sa realizeze planul faurit inca de acum 15 ani, cand a pus mana pe putere prin metodele de violenta si teroare. El vrea sa realizeze un mare 'imperiu' italian, care sa aiba la baza doctrina fascista.'

Sesizam cu usurinta faptul ca, incepand cu a doua jumatate a anului 1936, climatul politic international s-a deteriorat simtitor. Incepand din toamna aceluiasi an, s-a produs o slabire a pozitiilor Romaniei fata de Germania si, pe un plan mai larg, o scadere a ponderii si influentei Romaniei in relatiile internationale europene (47). Anul 1936 a fost un an zbuciumat pentru Romania, situatie care a favorizat, pe de o parte, Partidul National Taranesc aflat in opozitie, iar pe de alta parte, Garda de Fier, care din 1935 purta numele de 'Totul pentru Tara'.

Orientarea programatica a extremei drepte si sustinerea neconditionata pe care aceasta o acorda taberei nationaliste spaniole se confruntau cu opozitia unor largi categorii sociale si a unor personalitati publice, precum Nicolae Titulescu, Nicolae Iorga, Grigore Filipescu, conducatorul Partidului Conservator, dar mai cu seama, cu liderii si membrii marcanti national-taranisti care, in campania lor de rasturnare a guvernului condus de Gheorghe Tatarescu, isi facusera din antifascism si antirevizionism baza propagandei lor electorale.

Ascensiunea nazismului incuraja Miscarea legionara si ii facea pe unii diplomati occidentali acreditati la Bucuresti sa isi exprime ingrijorarea fata de acest fenomen. Astfel, ambasadorul Marii Britanii in Romania, Sir Reginald Hoare, raporta cu neliniste Foreign Office-ului faptul ca 'problema raspandirii extremei drepte in randul studentilor se impune cu rapiditate' (48). Sir Reginald Hoare, care era bine informat si avea legaturi foarte bune cu cercurile politice romanesti cele mai inalte, detinea dovezi ca Miscarea legionara a declansat ofensiva ideologica si de teroare 'cu sprijinul guvernului, actionand uneori din chiar initiativa domnului Tatarescu' (49). Dar trebuie sa mentionam aici ca, contrar aparentelor si parerilor multor specialisti, majoritatea studentilor romani aveau ferme optiuni democratice. Conform unui referat al Ministerului de Interne, aproximativ 50% dintre studenti erau membri sau simpatizanti ai P.N.T. Alti 20% nu erau interesati de politica, dar admiteau ca la alegeri sa voteze in favoarea unor partide democratice: P.N.T., P.N.L., P.S.D., P.N.D. etc. Doar 30% simpatizau cu extrema dreapta, respectiv cu Miscarea legionara sau cu Partidul National Crestin, iar dintre acestia, cei care activau efectiv nu depaseau 14% in centrul universitar Bucuresti si oscilau intre 13 si 16% in celelalte mari centre universitare (Cluj si Iasi) (50).

Pentru a-si dovedi comunitatea de interese cu gruparile fasciste din Spania, Partidul 'Totul pentru Tara' si conducatorul acestuia, Corneliu Zelea Codreanu, au decis trimiterea pe front a unor cadre de nadejde ale Miscarii legionare. Corneliu Zelea Codreanu a hotarat sa-i trimita in Spania pe 11 dintre principalii sai colegi din conducerea partidului, intre care se cuvine a fi enumerati: generalul Gheorghe (Zizi) Cantacuzino-Granicerul (presedintele Partidului 'Totul pentru Tara'), Ion I. Mota (comandant al 'Bunei Vestiri'), Ion Dumitrescu-Borsa (secretar general al partidului), Vasile Marin, Banica Dobre, Neculai Totu, Gheorghe Clime si altii. Prin acest gest, Codreanu a dorit sa sublinieze valoarea actului de solidaritate a Miscarii legionare cu nationalistii spanioli, punand un accent deosebit pe calitatea membrilor grupului de voluntari, si nu pe numarul acestora. Asa se explica faptul ca cei 11 erau, in marea lor majoritate, cadre de conducere ale miscarii. Trimiterea lor pe front, si in special a lui Ion I. Mota, care se pronuntase pentru intretinerea unor bune relatii intre monarhie si Garda de Fier, a fost apreciata de istoriografia ulterioara drept un act de condamnare la moarte semnat de Capitan pentru un concurent periculos si incomod (tinand cont de precedentul reprezentat de Mihail Stelescu).

In circumstantele date, orice doctrina care prezenta o promisiune clara de realizare a emanciparii individului, atat in sfera politica, cat si in cea economica, avea o buna sansa de reusita pentru a capta imaginatia si devotamentul anumitor categorii sociale. Mai mult decat atat, emanciparea individului in ceea ce priveste sfera politica, de mult timp considerata drept garantata in Occident, era incheiata, si doctrinele care ofereau justitie sociala erau imbratisate, chiar daca nu ofereau nici o garantie a pastrarii drepturilor politice ale individului (51). In acest context, merita amintita chiar opinia fruntasului legionar Ion I. Mota: 'Avem nevoie de adevar, siguranta si lumina. Trebuie sa avem un teren ferm sub picioare; adevarurile trebuie sa fie pentru noi lanci ascutite, facute din otelul cel mai pur. Asa-numita libertate de spirit a dat gres in mod mizerabil pentru ca nu ne-a dat nici o siguranta; a inlocuit adevarul lumii vechi, dar nu a creat nimic in locul lui, cu exceptia unor principii.' (52

Popularitatea ideilor Miscarii legionare rezulta, in principal, din tendinta generala catre o noua epoca 'eroica', dar si din faptul ca ideile democratice si liberale sufereau o pierdere de prestigiu semnificativa. Putem astfel intelege, fie chiar si partial, elanul cu care unii legionari sau tineri idealisti romani au plecat sa lupte ca voluntari in Spania pentru o cauza care s-a dovedit mai tarziu a fi departe de visele lor.

La inceputul anului 1937, Ion I. Mota, capitan adjunct al Legiunii si loctiitor al lui Codreanu, si Vasile Marin, seful organizatiei legionare pe orasul Bucuresti, au cazut in razboi, pe frontul de la Majadahonda. Trupurile lor au fost transportate din Spania la Berlin si apoi aduse la Bucuresti. In cursul transportarii lor catre tara, in februarie 1937, la Berlin li s-au dat onoruri oficiale de catre detasamente ale Partidului National-Socialist. La catafalcurile celor doi au fost depuse coroane de flori din partea cancelarului Reich-ului, Adolf Hitler, si al presedintelui Consiliului de Ministri al Italiei, Benito Mussolini (53).

De la Berlin, trupurile celor doi legionari morti in razboiul civil din Spania au fost transportate la Bucuresti cu un tren special. Acelasi Sir Reginald Hoare, ambasadorul britanic in Romania, explica acest fapt prin 'perspectivele foarte concrete pe care le avea P.N.T. de a prelua puterea', pericol care i-a indrumat pe unii conducatori ai partidului de guvernamant spre concluzia ca 'ar trebui sa foloseasca gruparile extremiste de dreapta - incapabile inca sa puna mana pe putere - impotriva partidelor democratice si moderate', respectiv P.N.T. si P.S.D., care reprezentau 'un pericol mult mai mare' la adresa gruparii liberale conduse de Gheorghe Tatarescu si a camarilei regale (54).

Pe intregul drum parcurs de trenul mortuar, de la intrarea in tara si pana la Bucuresti, legionarii au organizat agitatii zgomotoase, insotite de procesiuni religioase. La procesiunea din Gara de Nord de la Bucuresti au participat numerosi legionari, sositi din diferite orase ale tarii, precum Iasi, Chisinau, Constanta, Targu Mures etc. Istoricul american Nicholas M. Nagy-Talavera scria, referitor la aceste evenimente: 'Strigatele, ovatiile si cantecele legionare au fost auzite si de rege si, printre alte considerente, i-au starnit gelozia. In mod surprinzator, Carol, in ciuda inselaciunilor sale pe care le comitea netulburat, dorea sa fie iubit de poporul sau, dorea sa-i atraga pe cei tineri, sa fie un tribun. El voia sa fie in ochii romanilor ceea ce era Codreanu, antipodul sau.' (55) La randul sau, Bela Vago preciza: 'Acesta a fost evenimentul care l-a facut pe Hoare sa-si dea seama de forta si importanta Garzii de Fier. Aceasta organizatie devenise o primejdie serioasa si, in consecinta, trebuia contracarata. El isi incheia raportul catre Foreign Office cu cuvintele: 'intr-o tara care produce un nou zvon la fiecare jumatate de ora, este usor sa se ajunga la exagerari, dar ma tem ca, daca guvernul se va da acum la o parte, ne vom afla la inceputul unei miscari fasciste, care va capata o amploare irezistibila'.' (56)

Dupa ce au fost aduse in Capitala, sicriele lui Mota si Marin au fost depuse la Biserica 'Sf. Ilie Gorganul', numeroase persoane trecand in pelerinaj prin fata lor. Funeraliile au avut loc la 14 februarie. Procesiunea si inmormantarea de la Casa Verde din Bucurestii Noi, ambele neobisnuit de pompoase, fara a se face economie de rugaciuni, ingenuncheri, costumatie, flamuri etc., au fost folosite, dupa insesi spusele lui Corneliu Zelea Codreanu, 'pentru a implanta gustul mortii in randurile tineretului, sub emotia momentului' (57). Aceste acte erau menite sa recruteze noi aderenti in 'echipele mortii'. Aceluiasi scop trebuia sa ii serveasca si instituirea privegherii la morminte de catre exponentii elitei legionare.

La inmormantarea celor doi legionari au participat si reprezentantii diplomatici ai tarilor Axei in Romania, precum si fostul ministru al Spaniei la Bucuresti, adept al regimului franchist. Aceasta a provocat un incident diplomatic si lungi dezbateri in Parlamentul roman, gestul fiind considerat, chiar de primul ministru Tatarescu, drept un 'act insolent' (58). In Parlament, multi deputati si senatori (intre care Armand Calinescu, Grigore Filipescu, Nicolae Iorga, Grigore Iunian, Grigore Gafencu si altii) au luat cuvantul, infierand ajutorul politic acordat de statele fasciste Garzii de Fier si incercarea lor de amestec fatis in treburile interne ale Romaniei. Cu acest prilej, Nicolae Iorga a rostit 'un impresionant si rasunator cuvant in Senatul tarii' (59), impotriva statelor fasciste. 'Sprijinul acordat Garzii de Fier de catre Germania hitlerista si acolitii ei - sprijin care se va accentua sub forme variate si directe - era menit sa contribuie la subminarea unitatii statului si a poporului roman, in momentul cand primejdia fascismului se contura tot mai amenintator la orizont, sa pregateasca terenul in vederea atragerii Romaniei in sfera de influenta a Axei Roma - Berlin - Tokio.' (60) In urma demersului guvernului roman pe langa guvernele Axei, acestea au raspuns ca participarea reprezentantilor lor diplomatici la inmormantarea celor doi legionari s-a facut 'cu titlu personal' (61).

Interesanta este si atitudinea Partidului Comunist din Romania fata de moartea celor doi legionari in Spania. Ea a fost exprimata prin manifestul intitulat In Spania se hotaraste soarta pacii si a libertatii, difuzat in acea perioada. Acest manifest, referindu-se la zecile de voluntari romani cazuti pe fronturile luptei antifasciste din Spania, preciza ca la inmormantarea lor 'nu au fost nici sute de preoti, nici muzici, nici coroane. Mormintele lor sunt pierdute undeva, printre stancile Guadalajarei sau prin campiile Cataloniei. Dar numele lor nu va pieri. Anii vor trece. Un Mota, un Marin vor ramane in amintirea oamenilor ca niste rataciti, cazuti pentru o cauza vrajmase poporului si patriei lor, vrajmase lumii si omenirii. Dar amintirea eroilor luptei pentru Republica spaniola va ramane nestearsa, ca amintirea unor luptatori pentru libertatea Spaniei si a tarii lor, pentru binele si pacea lumii intregi.' (62)

Un eveniment deosebit, precum razboiul civil spaniol, care a antrenat interesele majore ale unor puteri europene sau organizatii internationale de genul Cominternului, nu putea sa nu influenteze si activitatea partidelor si organizatiilor de stanga din Romania. Desi inferioara numeric, organizatoric si din punct de vedere al prestigiului politic fata de partidele de centru si de dreapta, stanga romaneasca era reprezentata suficient de bine de o serie de partide, precum: Partidul Social-Democrat, Partidul Socialist Unitar si Partidul Socialist (Popovici).

Cu toate ca era divizata din punct de vedere politic si subminata din interior de catre agitatorii comunisti (63), miscarea socialista si social-democrata din Romania anilor '30 s-a caracterizat printr-o atitudine net antifascista. In acest sens, presa socialista, si trebuiesc amintite doar publicatiile 'Lumea Noua' si 'Socialismul', secondate de unele cotidiene centrale de mare tiraj, precum 'Adevarul' si 'Dimineata', este unanima in a condamna fascismul, nationalismul vulgar si 'razboiul de agresiune dus impotriva guvernului republican spaniol' (64), fara a lua atitudine, si in numeroase cazuri fara a mentiona macar, amestecul Internationalei Comuniste sau sprijinul deschis al Uniunii Sovietice, acordat guvernului republican din Madrid.

Miscarea socialista din Romania, in afara de faptul ca era atacata de extremele politice (dreapta si stanga), 'beneficia' si de contraserviciile oferite de cotidienele mai sus amintite. Profilul etnic al redactiilor ziarelor 'Adevarul' si 'Dimineata' arunca o lumina defavorabila, in situatia de atunci, caracterizata printr-o intensificare a antisemitismului in numeroase state europene, asupra activitatii de ansamblu a acestor cotidiene, si ridica serioase semne de intrebare in randul opiniei publice romanesti in legatura cu seriozitatea si bunele intentii ale partidelor care erau sustinute deschis de catre aceste publicatii. Intr-adevar, conform almanahului ziarului 'Tribuna Evreiasca', numele reale ale unora dintre gazetarii componenti ai redactiilor de la 'Adevarul' si 'Dimineata', nume care dezvaluiau apartenenta lor etnica si, prin extensie, interesele pe care acestia le promovau, erau: Emil Pauker (Smil Pauker), Constantin Graur (Avrum Brower), A.P. Samson (Samson Avramovici), Traian Vlad (Barach Browenstein), Alexandru Calin (Avraam Kohler), Felix Aderca (Froite Adelstein), F. Dima (David Fouchs), lista ramanand, evident, incompleta (65).

In acest context, scaderea tirajelor celor doua cotidiene 'independente' intre anii 1930-1938 devine usor de explicat. Cititorul roman interesat de evolutia situatiei politice si militare din Spania era obligat, prin urmare, sa faca apel si la alte publicatii, care compensau lacunele existente in paginile ziarelor mai sus amintite. Simptomatic este si urmatorul aspect: organul de presa al Partidului Social-Democrat, 'Lumea Noua', avea o atitudine mult mai obiectiva decat cotidienele mai sus amintite fata de razboiul civil spaniol, cu toate ca, si el, era net in favoarea taberei republicane, lucru pe deplin justificat, de altfel.

Incercand sa explice interesul deosebit al statelor fasciste fata de problematica spaniola, 'Lumea Noua' ajungea la concluzii corecte, discutabile in epoca, dar a caror pertinenta a fost verificata odata cu trecerea timpului: 'Dupa razboiul din Abisinia si cucerirea acestei tari, se credea ca Mussolini va fi satisfacut. Pofta vine insa mancand. Azi, Mussolini isi intoarce privirile spre Marea Mediterana, pe care voieste s-o stapaneasca pe cat este posibil singura Italia, pentru a izbi astfel in hegemonia Angliei si Frantei, ce si-au croit drumuri pe aceasta mare spre coloniile si dominioanele ce au in Asia si Africa. Insurectia din Spania, alimentata cu arme, oameni si bani de Italia - ca si de Germania -, face parte din acest plan, 'Ducele' sperand sa izoleze canalul Gibraltar si sa impiedice drumurile Frantei si Angliei, prin ajutorul acordat unei Spanii noi, fasciste, ce ar intra in axa politica a Italiei mussoliniene si Germaniei hitleriste.

Intr-un discurs tinut duminica la Milano, 'Ducele' a incercat sa ironizeze ideile de pace, dezarmare, securitate, facand o frenetica apologie a fortei si o transparenta aluzie la revizuirea tratatelor de pace, pentru a face 'dreptate Ungariei'.' (66)

Referitor la caracterul Miscarii legionare si la ajutorul uman si material pe care aceasta l-a orientat catre Spania, fruntasul social-democrat Lothar Radaceanu sublinia: 'Miscarea gardista nu mai este o trecatoare manifestare de turbulenta tinereasca a studentimii, care se poate lesne exploata si manevra de catre demagogi incercati, ci un factor politic si social cu existenta independenta, cu veleitati proprii si cu o factura ideologica ce o deosebeste fundamental nu numai de miscarea extremista de stanga, dar si de reactiunea burgheza de tip vechi.

Nu intamplator, ajutorul legionar este destinat Falangei spaniole si nu Juntei militare conduse de catre generalul Franco.' (67)

Socialistii si social-democratii romani si-au manifestat, in numeroase randuri, optiunile pentru o democratie reala, pentru pace si intelegere intre popoare. Cu toate acestea, initiativa impotriva fascismului, a dictaturii si razboiului, a apartinut Partidului National Taranesc (68). La marile demonstratii antifasciste si antirevizioniste, organizate de catre P.N.T., au participat si numerosi socialisti, social-democrati, membri si simpatizanti ai altor partide democratice mai mici, precum liberal-democratii condusi de Jean Th. Florescu, conservatorii condusi de Grigore Filipescu sau pur si simplu cetatenii care erau profund ingrijorati de ascensiunea fascismului si de pregatirile de razboi pe care le faceau diferitele state conduse de regimuri totalitare (inclusiv U.R.S.S.).

Aceste manifestatii, la care au participat numerosi muncitori, intelectuali, studenti si elevi, au capatat o amploare deosebita in cursul anului 1936, ca urmare directa a incordarii situatiei internationale prin intrarea trupelor germane in zona rhenana, a interventiei straine in razboiul civil din Spania, a definitivarii constituirii blocului militar agresiv cunoscut sub numele de 'Axa Roma - Berlin', evenimente care amenintau direct pacea lumii, fiinta nationala si existenta unor popoare. Intre aceste actiuni, s-au inscris si cele prilejuite de pregatirea si victoria fortelor democratice, coordonate de catre P.N.T., in alegerile parlamentare partiale din judetele Hunedoara si Mehedinti, demonstratiile antifasciste si antirevizioniste din Capitala de la 31 mai si 25 septembrie 1936, precum si alte numeroase intruniri si mitinguri organizate in tara, la Campulung Muscel, Chisinau, Craiova, Galati, Vaslui, Satu Mare, Turda, Iasi, Bacau, Roman, Caracal, Timisoara etc. La toate aceste manifestatii, mitinguri si intalniri au participat fruntasi de prim rang ai P.N.T., precum Ion Mihalache, Virgil Madgearu, Ghita Popp, dr. Mezincescu, Mihail Popovici, Ion Raducanu, Petre Andrei, Zaharia Boila etc. Numarul si amploarea acestor demonstratii ne arata, o data in plus, ca P.N.T. era nu numai principala forta de opozitie, dar si principala forta antifascista din tara (69).

De ingrijorarea opiniei publice romanesti fata de ascensiunea fascismului si inmultirea pretentiilor revizioniste din partea unor state vecine, respectiv Ungaria si Bulgaria, a incercat sa profite Partidul Comunist din Romania, care, conform indicatiilor Cominternului, a carui filiala era, trebuia sa pozeze in 'campion' al luptei antifasciste si antihitleriste, menit a 'promova dezarmarea si a apara pacea lumii' (70). Aceasta optiune politica nu era proprie doar comunistilor din Romania; o intalnim in programele tuturor partidelor comuniste din Europa, reflectare de fapt a Rezolutiei Congresului al VII-lea al Internationalei Comuniste.

In aceasta situatie, cetateanul obisnuit, traitor in epoca, se putea intreba, pe buna dreptate contrariat, de ce pe parcursul anilor '20 ideologia comunista trata fascismul drept una din 'numeroasele si obisnuitele plagi ale capitalismului', in timp ce, imediat dupa venirea in ianuarie 1933 a lui Hitler la putere, propaganda comunista s-a straduit intens sa identifice fascismul cu national-socialismul, indicindu-l drept cel mai mare pericol la adresa pacii si libertatii popoarelor? Explicatia este simpla si o aflam intr-una din axiomele ce ghidau politica externa sovietica, si care, in formulare libera, s-ar traduce cam in felul urmator: daca vreun stat apare drept inamic potential puternic, el trebuie izolat (71)

In acest context, Uniunea Sovietica a grabit apropierea de Franta: la 2 mai 1935, ea a fost parafata printr-un tratat bilateral, de prietenie si asistenta mutuala. Exact la doua saptamani de la acea data, un pact similar a fost semnat si cu Cehoslovacia, iar dupa vizita la Moscova a lui Anthony Eden, partenerul sau sovietic, Maksim Litvinov, declara presei, in ianuarie 1936, ca 'situatia favorizeaza o dezvoltare in continuare a relatiilor anglo-sovietice' (72). Noua orientare a politicii externe sovietice a fost sprijinita de un imens aparat de propaganda si s-a reflectat in atitudinea adoptata de toate partidele comuniste, deci si de cel care activa in Romania.

Conform directivelor sosite de la Moscova, incepand din primavara anului 1933, Partidul Comunist din Romania a sustinut o campanie antifascista puternica prin organele de presa proprii sau prin intermediul celor legale, dintre cele avand un pronuntat caracter de stanga. Dar faptul ca, in tara noastra, partidul comunist activa ilegal, s-a resimtit mult in ceea ce priveste cel mai important aspect al activitatii politice - legatura cu oamenii. Acest impediment trebuia deci inlaturat, iar solutia trebuia sa o reprezinte infiintarea a cat mai multe asa-zise 'organizatii de masa si obstesti' legale, dar conduse si dirijate de catre comunisti, extinderea controlului asupra unor sindicate si intensificarea propagandei scrise, prin infiintarea de noi ziare si reviste 'independente'. Scopul esential era constituirea si in Romania a unui 'Front Popular Antifascist', dominat de catre comunisti, si in componenta caruia 'satelitii' partidului comunist sa detina importante pozitii (73). In final, acest Front Popular trebuia sa reprezinte in constiinta electoratului o alternativa credibila la guvernare.

Razboiul civil din Spania a oferit un cadru ideal de desfasurare a propagandei comuniste, menita sa justifice 'unirea tuturor fortelor democratice'. Sarcinile, rolul si caile de faurire a unui asemenea Front Popular Antifascist au fost definite in Rezolutiile plenarelor Comitetului Central al P.C.R. din februarie 1935 si august 1936, pe baza directivelor precise ale Cominternului, directive ce prevedeau trei etape principale in drumul spre obtinerea puterii politice de catre partidul comunist: prima etapa, cea a imbinarii activitatii legale (eforturi pentru constituirea Frontului Popular) cu cea ilegala (controlul sindicatelor, organizarea de greve, sabotaje, atentate etc.), spre a crea acea stare specifica izbucnirii revolutiei sociale; a doua, a colaborarii cu alte partide sau formatiuni de stanga, respectiv cu P.S.D. si cu Partidul Socialist (Popovici), si a infiltrarii de agitatori comunisti in randurile partidelor democratice, armatei, politiei etc.; a treia, organizarea unor puternice demonstratii, menite a conduce la caderea guvernului. Era de preferat ca, in cursul acestora, sa se produca victime omenesti, fapt care ar fi justificat atentatele pregatite din timp contra organelor menite a apara ordinea in stat. Aceasta ultima etapa trebuia sa conduca in mod automat la formarea unui nou guvern de Front Popular.

Faptul ca exista in Franta un guvern de front popular instaurat in iunie 1936, iar in Spania aceeasi strategie, usor modificata, a condus la victoria in alegerile din februarie 1936 a 'cartelului' stangii, a oferit noi puncte de sprijin promotorilor acestei politici in Romania, desi realitatile franceze sau spaniole erau total diferite fata de cele romanesti. Pentru a da consistenta acestor planuri, partidul comunist a creat numeroase organizatii, precum Comitetul National Antifascist, Blocul pentru Apararea Libertatilor Democratice, Uniunea Democratica, Frontul Studentesc Democratic, Amicii U.R.S.S., Grupul Avocatilor Democrati etc. Numarul tuturor acestor organizatii 'democratice', menite a capta 'masele', create si dirijate de catre partidul comunist intre 1934-1938, se pare ca a fost de aproximativ 20, dar eficacitatea lor a fost nesemnificativa, iar impactul asupra cetatenilor - neglijabil.

Mult mai consistenta a fost insa activitatea Comitetelor pro-Spania si a Ajutorului Rosu International. Aceste organizatii, care in fapt reprezentau 'birouri' ale Internationalei Comuniste, au initiat un amplu plan de ajutorare a comunistilor spanioli. Actiunea era, in viziunea conducerii de la Moscova, absolut necesara, deoarece Partidul Comunist din Spania era, la inceputul razboiului civil, o formatiune 'firava', ce se afla in inferioritate fata de ceilalti parteneri ai coalitiei republicane de guvernamant. Trimiterea de ajutoare materiale si combatanti de catre anumite formatiuni ale extremei drepte europene au favorizat propaganda comunista, care avea drept tel nu numai atragerea de voluntari cominternisti, ci, in egala masura, si discreditarea guvernului democratic, responsabil si legitim al Romaniei (74).

Deja in august 1936, la o luna dupa izbucnirea razboiului civil din Spania, C.C. al P.C.R. a emis un manifest, in care se sublinia: 'Evenimentele ce se petrec in Spania, ajutorul pe care il dau fascistii germani, italieni si portughezi reactionari, sangerosilor generali spanioli, dovedesc inca o data ca fascismul international este dusmanul de moarte al popoarelor din intreaga lume, care lupta pentru libertate, independenta si viata lor.' (75) Totodata, populatia tarii era chemata sa sprijine lupta poporului spaniol, 'care se identifica cu propria noastra lupta pentru munca, pamant, pace si libertate' (76). P.C.R. a solicitat muncitorilor si taranilor romani sa convoace adunari, mitinguri si demonstratii de strada impotriva ajutorului dat de regimurile de extrema dreapta din Germania, Italia si Portugalia 'contrarevolutiei' spaniole, sa stranga bani pentru ajutorarea poporului spaniol, paralel cu activitatea pentru crearea de 'comitete ale frontului pacii' si de lupta pentru strangerea tuturor fortelor democratice din Romania intr-un Front Popular Antifascist. Pe drapelul celor care, la chemarea P.C.R., erau dispusi sa plece ca voluntari in Spania, erau inscrise cuvintele: 'Pentru libertatea voastra si a noastra' (77). Unul dintre cei care vor juca un rol esential in toate aceste momente, Valter Roman, consemna cu satisfactie dupa trei decenii: 'Partidul Comunist Roman, in ciuda greutatilor inerente situatiei de adanca ilegalitate in care era silit sa activeze, a fost sufletul si organizatorul miscarii de solidaritate. Fidel traditiilor sale internationaliste, el si-a indeplinit cu cinste aceasta nobila indatorire in tot timpul cat a durat razboiul din Spania.' (78)

Conform istoriografiei comuniste, inca din primele luni ale razboiului, au fost colectate de catre 'echipe de muncitori' fonduri banesti necesare ajutorarii republicanilor spanioli. Pana la sfarsitul anului 1936, numai la Bucuresti ar fi fost stransi, in acest scop, aproape 300.000 lei. Intr-o singura luna, la Atelierele 'Grivita' s-ar fi adunat 20.000 lei. S-au strans, de asemenea, medicamente pentru copiii spanioli, pentru luptatori si familiile lor. 'Comitete pentru ajutorarea poporului spaniol' (din care faceau parte reprezentanti ai P.C.R., ai Comitetului pentru Apararea Antifascistilor, ai Frontului Studentesc Democratic si ai altor organizatii satelite) au functionat la Bucuresti, Arad, Timisoara, Iasi, Bacau si in alte centre ale tarii. Comitetele raspandeau brosuri, manifeste, ziare, fluturasi, etichete mobilizatoare la actiunile de sprijinire a Spaniei republicane. In adunari se votau motiuni de protest impotriva 'rebeliunii fasciste', erau trimise catre Spania telegrame si scrisori de imbarbatare (79). Cele mai infocate articole despre Spania erau scrise de ziaristul comunist Alexandru Sahia, dar si de Geo Bogza, N.D. Cocea, Ion Calugaru, Ilie Cristea etc. In randurile studentilor romani, agitatiile in favoarea Spaniei republicane erau conduse de secretarii organizatiei comuniste studentesti din Bucuresti (Andrei Popovici, Miron Constantinescu si Mihail Florescu) si de liderii Frontului Studentesc Democratic (Gheorghe Radulescu, Constanta Craciun, Mihail Dragomirescu, Corneliu Manescu, Mihail Levente, Emanoil Florescu, Raducanu Cioroiu, Anton Moldoveanu etc.). Tocmai datorita propagandei desfasurate de acest Front Studentesc Democratic, din centrele universitare Bucuresti, Iasi si Cluj au plecat spre Spania cei mai numerosi voluntari. In C.C. al P.C.R., Ilie Pintilie raspundea de plecarile in Spania (80). Dar, constatand ca propaganda comunista nu era receptata de catre poporul roman asa cum doreau conducatorii Internationalei Comuniste, ca munca organizatorica si politica lasa mult de dorit si ca aportul comunistilor din Romania adus 'cauzei republicane spaniole' era mai mult decat modest, diriguitorii de la Moscova au reactionat rapid, schimband conducerea Partidului Comunist din Romania, multi dintre fostii lideri fiind ulterior judecati si condamnati la moarte in U.R.S.S.

Astfel s poate explica faptul ca partidul comunist, format dintr-o conducere si un mic grup de adepti, nu putea desfasura practic nici un fel de activitate politica intr-o oarecare masura insemnata. Presupunand chiar ca o asemenea activitate s-ar fi putut, totusi, desfasura, exista handicapul lipsei de autoritate morala si de credibilitate atat in randul muncitorilor, cat si al opiniei publice in general, din care cauza orice posibilitate de dialog al comunistilor cu vreo formatiune politica serioasa era blocata. Existent mai mult in inchisori decat in libertate (ca urmare a celor doua valuri de arestari din anii 1933 si 1936), partidul din interiorul tarii avea, din punctul de vedere al Cominternului, un rol in crestere. Deocamdata, pana in 1939, acest rol a fost supus intereselor dictate de rivalitatea sovieto-nazista fata de razboiul civil din Spania, dar si fata de multe alte probleme ale vietii internationale. Intelegem, in acest context, cum a fost posibil ca ajutorul comunistilor din Romania sa fie mult inferior celui oferit de catre alte partide comuniste cauzei republicane spaniole.

In practica, sprijinul Cominternului a fost modest, el inregistrand succese doar pe plan propagandistic. Acest lucru a determinat interventia hotarata si masiva a Uniunii Sovietice, care va furniza importante cantitati de arme, munitii si tehnica militara armatei republicane spaniole, de aceasta data oficial si deschis, sfidand toate conventiile internationale la care U.R.S.S. era parte semnatara.

Primii voluntari antifascisti proveniti din Romania au ajuns in Spania la 31 iulie 1936, sosind din Franta, si s-au grupat la Albacete, unde au fost inregimentati in Brigada XI Internationala, care la 9 noiembrie va intra in luptele de pe strazile Madridului. In aceasta Brigada a fost format primul grup de artilerie (compus din doua baterii), comandat de Valter Roman, care a devenit nucleul viitorului Regiment Roman de Artilerie (81). Dar, pentru a ne putea forma o imagine mai clara asupra ponderii si a varietatii voluntarilor (sau mercenarilor) straini aflati in serviciul armatei republicane spaniole, trebuie precizat, din capul locului, ca au existat un numar de sase Brigazi Internationale si sase grupuri de artilerie cu un total de 23 de baterii, unitati compuse initial din voluntari provenind din 53 de tari. Ele au participat activ la luptele de la Madrid, Jarama, Guadalajara, Brunete, Zaragoza, Teruel, Aragon, Ebru si Catalonia, avand o imensa responsabilitate in distrugerea completa a tarii si in salbaticiile de pe teatrele de razboi. Iata, conform aceluiasi Valter Roman, structura lor: (82)

Brigazile Internationale