Roman al III-lea Argyr (1028-1034)

Roman al III-lea Argyr (1028-1034)

Cu toate ca Psellos il prezinta ca un om mediocru, de necomparat cu marii oameni din trecut, el a fost totusi cel mai insemnat din suita celor cinci imparati ajunsi pe tronul Bizantului dupa moartea lui Vasile. Este considerat singurul caruia trecutul familial si personal ii dadeau un oarecare prestigiu si in acelasi timp capacitate sa conduca o armata. Ca reprezentant al aristocratiei civile, politica sa economica se va deosebi de cea a lui Vasile. El desfiinteaza impozitul allelengyon, pe care il fixase Vasile, ca opreliste in calea imbogatirii marilor proprietari de domenii in dauna micii proprietati taranesti. Prin aceasta el lasa calea libera celor bogati sa acapareze bunurile taranilor liberi, periclitand astfel baza recrutarii armate si plata unui important impozit.

Casatorit cu Zoe, Roman socotea ca este dator fata de el, de Zoe, de raposatul imparat, socrul sau, si de ratiunea de stat sa dea cat mai curand un mostenitor imperiului. Mihail Psellos care avea un rol important la palat ne relateaza prin ce mijloace magice, fiziologice si de amulete au incercat Roman si Zoe sa-si realizeze dorinta. Dar varsta lor i-a impiedicat sa-si realizeze dorinta. De aceea imparatul Roman descurajat, a lasat deoparte ratiunea de stat si pe sotia sa si s-a multumit sa guverneze bine monarhia.

Zoe nu a fost insa multumita cu indiferenta in care o lasase sotul si s-a simtit jignita in amorul propriu, si ceea ce a deranjat-o si mai mult a fost faptul ca imparatul a pus capat cheltuielilor ei imense si fara rost. Furioasa, Zoe isi cauta consolarea si o gasi fara greutate. Cu talentul sau de neintrecut de portretist si povestitor, Charles Diehl ne prezinta cu farmec, in Fig. Biz. I, p. 378, aceasta imparateasa, "care timp de aproape un sfert de secol avea sa umple palatul cu aventurile ei scandaloase". Amanunte despre ea ne da cu prisosinta Psellos, unul din oamenii cei mai inteligenti, remarcabili, pe care i-a produs Bizantul, iar Diehl stie sa le foloseasca. Psellos a fost, prin functiile sale importante de la palat, unul dintre cei mai apropiati imparatesei, de aceea a si cunoscut-o bine. Relatarile lui atat de bogate au facut ca in istoria bizantina, Zoe sa fie una dintre cele mai cunoscute imparatese. Ea trecea ca o femeie frumoasa si unii istorici vad dovada acestei frumuseti in portretul mozaic din galeria dreapta a Sfintei Sofii, unde alaturi de unul dintre sotii ei, este reprezentata ca facand o importanta danie marii biserici.

Mie mi se pare acest portret destul de schematizat, nu mult deosebit de al altor imparatese din tablouri votive de la Sfanta Sofia, ori din alte parti. De aceea, pentru a sugera cititorului o imagine mai apropiata de portretul fizic si psihic al imparatesei, il sfatuiesc sa citeasca paginile scrise despre ea de catre Charles Diehl, din care spicuiesc: "Se pare ca semana cu unchiul ei Vasile, avea ochi mari, umbriti de sprancene dese, nasul putin incovoiat, admirabil par blond. Tenul si trupul ei erau de o albeata stralucitoare. Toata fiinta ei era de o gratie si o armonie incomparabile. Cine nu ar fi stiut cati ani are, spune Psellos, ar fi crezut ca vede o fata tanara. De statura mijlocie dar zvelta si bine facuta, avea o tinuta cu totul eleganta. Si desi mai tarziu s-a ingrasat putin, fata i-a ramas minunat de tanara. La 72 de ani, atunci cand mainile tremurande si spatele incovoiat ii tradau batranetea, fata ei, declara in continuare Psellos, stralucea de o frumusete proaspata." In sfarsit, avea o infatisare cu adevarat imperiala. Totusi nu-i placea peste masura ceremonialul. Foarte preocupata de frumusetea ei, se simtea mai bine in toalete simple decat in rochiile grele, tivite cu aur, pe care le impunea eticheta si sub gateala grea a diademei si a bijuteriilor somptuoase, dupa expresia biografului ei: "ea isi infasura trupul frumos intr-o rochie usoara". In schimb ea adora parfumurile si cosmeticele; ea trimitea sa i le aduca din Etiopia si din India, iar apartamentul ei in care ardea tot anu focuri mari pentru pregatirea cremelor si aromatelor, pe care i le fabricau cameristele, semana cu un laborator. Si de fapt ea traia acolo, mai bucuroasa decat unde. Ii placea foarte putin aerul de afara, plimbarile prin gradini, tot ce putea intuneca stralucirea falsa a unei figuri si strica o frumusete silita de aici inainte sa se pastreze. Un compliment o incanta, cand i se vorbea de vechimea familiei si de gloria unchiului ei Vasile, mai incantata decat atunci cand i se vorbea de ea insasi. Si devenise o distractie printre curteni sa o faca sa creada ca nu puteau sa o vada fara sa se indragosteasca de ea. Cheltuitoare pentru ea insasi, generoasa prosteste pentru altii, ea risipea nebuneste; dar in unele imprejurari stia sa fie neinduplecata si cruda. In sfarsit, ca o buna bizantina, era credincioasa. "Foarte mandra de frumusetea ei, convinsa ca era irezitibila, furioasa ca-si pierduse in gineceu cei mai frumosi ani ai tineretii, plina de dorinte nesatisfacute si sedusa de atractia necunoscutului, la peste 50 de ani avea sa umple orasul si curtea de zgomotul aventurilor sale, cu atata infocare si asa de putina discretie, incat contemporanii s-au indoit cateodata de echilibrul judecatii ei."

Aceasta imparateasa neglijata de Roman isi va gasi consolarea in prietenia unui tanar, Mihail din Paflagonia, de origine modesta, dar frate al eunucului Ioan Orphanotrophul, unul dintre intimii imparatului si cu mare trecere la palat. Cu acesta se va si casatori, dupa ce Roman va fi omorat intr-un complot pus la cale de imparateasa. Dupa spusele lui Psellos imparatul pare sa fi fost lent otravit si apoi inecat de unul din servitorii lui in baie, in seara zilei de 11 aprilie 1034.

Timp de sase ani, cat a fost in fruntea imperiului, Roman a beneficiat de prestigiul pe care statul bizantin si/l dobandise in exterior, datorita lui Vasile al II-lea. De aceea, nici problemele externe nu au fost deosebit de grele. La granita cea mai mobila, din Orient, sunt inregistrate unele incercari ale arabilor de a se extinde spre Apus, cu care prilej au si inregistrat unele victorii asupra armatei bizantine. Numirea bravului general George Maniakes si tratativele duse la fata locului si la Constantinopol vor contribui la mentinerea pacii si la o situatie favorabila imperiului. In cadrul acestor ostilitati chiar imparatul Roman s-a pus in fruntea armatei bizantine, de 2 ori, in 1030 si 1032. Cu exceptia unor incursiuni ale pecenegilor la Dunare, despre care vom vorbi mai departe, bilantul politicii externe a lui Roman poate fi apreciat ca pozitiv.