SCHISMA CEA MARE DIN ANUL 1054

SCHISMA CEA MARE DIN ANUL 1054.

Vom incepe expunerea acestui capitol printr-o scurta analiza a perioadei ce a urmat disputei fotiniene pana la consumarea actului necugetat de la Constantinopol din 16 iulie 1054, ale carui urmari se resimt si astazi, porunca Mantuitorului " ca toti sa fie Una, dupa cum Tu, Parinte, intru Mine si Eu intru Tine, asa si acestia in Noi sa fie Una, " (Ioan XVII, 21), ramanand un deziderat de indeplinit pentru generatia actuala sau cele ce vor urma.

In acest secol si jumatate (886 - 1054), raporturile bisericesti au fost in stransa dependenta de interesele imparatilor bizantini, ale papilor sau ale conducatorilor Imperiului Romano - German. Acum, pe de o parte, se restabileste stapanirea bizantina in Italia de Sud, dar pe de alta parte, se incearca de catre imparatii germani infiltrarea cat mai adanca in aceasta provincie. Conflictul de interese, atat politice cat si bisericesti, din Italia se complica in prima jumatate a secolului XI prin asezarea aici a normanzilor. La inceput, chemati ca ajutor impotriva arabilor de catre conducatorii lombarzi din regiune, mai apoi incurajati de imparatii germani si profitand de slabirea fortei armate bizantine dupa moartea lui Vasile II Bulgaroctonul (976 - 1025), normanzii au pretins rolul de stapanitori " de facto " ai Italiei de Sud .

Dar, pe langa diferendele strict politice existente intre latini si bizantini, tot acum se acutizeaza vechile dispute canonice, dogmatice si ritualice. In ordine cronologica, prima ciocnire de interese intre cele doua Patriarhii a avut loc in anul 907, cand papa Serghie III (904 - 911) aproba, impotriva prescriptiilor canonice bizantine, a patra casatorie a imparatului Leon VI Filosoful (886 - 912). Pe langa desconsiderarea pe fata a Dreptului canonic oriental se incalcau si prerogativele patriarhului de Constantinopol, papa depasindu-si limitele jurisdictionale si impunandu-se ca un veritabil judecator al Bisericii lui Hristos. Starea de fapt a fost reglementata, in conformitate cu punctul de vedere bizantin, la un Sinod in anul 920. Atunci cand patriarhul Nicolae I Misticul (901 - 907; 912 - 925) i-a cerut, in repetate randuri, papei Ioan X (914 - 928), sa aprobe cele hotarate, acesta s-a lasat induplecat foarte greu. De remarcat ca la acel moment numele episcopului Romei nu mai era inscris in dipticele Patriarhiei constantinopolitane, pentru ca acest lucru era promis de Nicolae I papei, in cazul unei solutionari rapide a diferendelor.

O alta imixtiune in problemele bisericesti locale ale Bizantului se intampla in anul 933, atunci cand papa Ioan XI (931 - 935) recunoaste ca patriarh pe printul Teofilact (933 - 956), la cererea imparatului Roman I (919 - 944). Acest adolescent bolnavicios, care avea numai 13 ani atunci cand a atins inalta treapta bisericeasca, a fost cel mai nevrednic intaistatator al Constantinopolului: " un om preocupat nu de cele sfinte, ci de petreceri, de afaceri lumesti, de cai si caini " .

Amestecul papilor in afacerile bisericesti bizantine nu a facut decat sa mentina si in acelasi timp sa aprofundeze vechile divergente. Toate acestea erau insa grefate pe fundalul unor interese politice in legatura cu teritoriul Italiei de Sud. Cele doua forte opuse, germana si bizantina, se intalneau in apropiere de Roma, in jurul Scaunului papal, materializate in rivalitatea dintre sabini (crescenti) si respectiv tusculani. Fiecare grupare sustinea un anume candidat pentru episcopatul Romei, incercand sa se impuna in fata celorlalti . Amestecul Constantinopolului in disputele papale nu servea interesele si bunele raporturi politice si bisericesti. Intr-adevar, la Roma exista o factiune inclinata spre Bizant (sabinii), insa dorinta acesteia era ca sub protectia greaca sa combata influenta franca sau germana. Ne atrage atentia remarca arhiepiscopului de Orlans, Arnulf, la Conciliul de la Saint-Basle, din anul 991, care, trecand peste toata agitatia acestei perioade pe care o putem numi de decadenta papala, acuza violent Roma ca a pierdut Bisericile din Rasarit si pe cea din Africa, iar cea din Constantinopol s-a indepartat: " Constantinopolitana Ecclesia se subduxit " . Pentru acesta situatie, ierarhul francez credea apropiata venirea Antihristului, " caci Roma nu-si mai inalta glasul, religia a decazut iar numele lui Dumnezeu este dezonorat " .

Dar, pe langa nesiguranta si lupta pentru putere, institutia papala a acestei perioade se caracterizeaza printr-o profunda decadere morala. Sentimentul superioritatii spirituale al patriarhilor de Constantinopol fata de papii " pornocratiei ", dispretuiti ca simoniaci , a contribuit si el la raceala ce se manifesta in relatiile bisericesti de la inceputul secolului XI. De obicei, se considera ca o schisma incipienta s-a demarat in timpul patriarhului Sisinie I (996 - 998), atunci cand imparatul Vasile II i-a cerut intaistatatorului bizantin sa rupa relatiile cu papa , folosindu-se de problema tetragamica drept pretext. Insa, la sfarsitul primului deceniu al secolului XI raporturile dintre cele doua Biserici au fost reluate. Data exacta, anul 1009, ne este furnizata de patriarhul Petru III al Antiohiei (1052 - 1056), care in anul 1054, intr-o scrisoare adresata lui Mihail Cerularie (1043 - 1058), il contrazice vis--vis de problema existentei numelui papei in diptice. Patriarhul de Constantinopol sustinea ca acest obicei fusese inlaturat inca de la Sinodul II Trulan (692), insa Petru III da marturie ca in urma cu 45 de ani el insusi vazuse numele episcopului Romei in diptice . In legatura cu acest an s-au facut numeroase speculatii istorice, astfel incat unii sustin ca acesta este termenul pana la care a durat comuniunea, iar altii ca este momentul reinnodarii relatiilor. Trebuie insa, sa remarcam ca faptul mentionarii sau nementionarii papei in diptice este supraevaluat si ca aceasta nu serveste la constatarea sau la absenta schismei. Daca ne gandim ca intre anii 929 - 1047, scaunul roman a fost ocupat de 28 de episcopi, dintre care multi au pastorit doar o scurta perioada de timp, la care adaugam si distanta lunga pentru o comunicare stabila, putem presupune ca insarcinatii Patriarhiei Constantinopolului cu protocolul nu reuseau sa tina pasul cu rapidele modificari de la Roma. Apoi, inca din anul 533, se observa faptul ca lipsa numelui papei in diptice nu inseamna ruperea sau intreruperea comuniunii .

Un alt moment, considerat de unii istorici ca important in aceasta problema, este patriarhatul lui Serghie II (1001 - 1019). Dupa spusele chartofilaxului Nichita acum s-ar fi inceput schisma, deoarece papa Sergiu IV (1009 - 1012), in intronistica sa trimisa la Constantinopol adaugase la Simbolul de Credinta, " Filioque " . De fapt, insa, nu papa Sergiu IV a fost cel vinovat ci urmasul lui, Benedict VIII (1012 - 1024), care la presiunea imparatului german Henric II (1002 - 1024) a cantat la Sf. Liturghie Simbolul cu adaosul in cauza .

Dupa marturia cronicarului apusean R. Glaber, imparatul Vasile II si patriarhul Eustatie (1019 - 1025) s-au adresat papei Ioan XIX (1024 - 1032), propunandu-i sa recunoasca Biserica Constantinopolului drept " ecumenica " in partea ei de lume (in orbe suo), dupa cum cea romana este in intreaga lume (Migne, PL 142, 670 - 671). Bizantinii vroiau sa cumpere consimtamantul papal cu bogate daruri, dar s-a ridicat din mediul calugarilor o furtuna de proteste care a zadarnicit intelegerea de a se intemeia o " papalitate pentru Orient " . Protestul abatilor occidentali nu venea numai datorita unui profund sentiment patriotic, ci acesta era intarit de spiritul reformei de la Cluny care se arata tot mai pronuntat in manastirile franceze, lorene si chiar italiene. Starea de rusinoasa decadenta a papalitatii trezise simtul demnitatii bisericesti si cerea o indreptare morala imediata. Astfel s-a nascut curentul reformator de la Cluny, care a prins teren, castigand pe imparatii germani Henric II si Henric III (1039 - 1056). Cu ajutorul acestuia din urma va ajunge pe scaunul papal Leon IX (1048 - 1054).

Nu se stie daca refuzul papei Ioan XIX a avut urmari imediate, dar in genere se crede ca abia dupa moartea imparatului si a patriarhului respectiv, in anul 1028, s-a consumat " iesirea Bisericii Orientale de sub ascultarea Scaunului Apostolic " (Anno Domini 1028, temporibus huius imperatoris Conradi, qui vocabatur Salicus, orientalis Ecclesia recessit ab obedientia sedis apostolicae ") .

Insa, oricare ar fi momentul exact al stergerii numelui papei din diptice, stim cu siguranta ca faptul s-a produs inainte de anul urcarii pe cea mai inalta treapta bisericeasca a lui Mihail Cerularie (1043). Deci, nu acest patriarh a rupt raporturile bisericesti dintre cele doua Biserici, cum se crede si se afirma in general, ci el le-a gasit deja deteriorate. In fapt, schisma a fost o incercare nereusita de a se relua bunele relatii, dupa ce ele se racisera in decursul timpului si in urma unor incidente izolate.

Vorbind despre aceste incidente putem spune ca ele nu s-ar fi produs daca cele doua Biserici ar fi lucrat separat, in spatiul jurisdictiei si competentei lor. Din nefericire ele se intalneau in teritoriul Italiei de Sud. Pe de o parte, bizantinii au organizat aici episcopii, mitropolii si manastiri, in asa fel incat sa lege jurisdictional acest spatiu de Constantinopol. De cealalta parte, papii numeau in imediata apropiere sau chiar pe teritoriul grec episcopi si mitropoliti de rit latin. Atunci cand infiintarea Imperiului Romano - German a dat noi valente intrecerii confesionale din regiune, imparatul Nichifor II Focas a poruncit patriarhului Polieuct (956 - 970) sa interzica ritul latin pe teritoriul italian supus Bizantului. Insa, acest gen de masuri risca sa invrajbeasca si mai mult conducerile celor doua Biserici si sa intareasca vechile animozitati. Mai apoi, prezenta lombarzilor si venirea normanzilor in Italia sudica a facut ca Bizantul sa nu poata rupe pe latinii de aici de Roma. In sfarsit, influenta curentului reformator de la Cluny a intarit rezistenta lor. Atunci cand pe scaunul papal s-a ridicat Leon IX, insufletit de aceste idealuri si ajutat de oameni precum Grigorie Hildebrandt sau cardinalul Humbert, situatia bisericeasca s-a schimbat si in Sudul Italiei.

Pentru a intelege mai exact conjunctura si implicatiile psihologice ale schismei vom analiza personalitatile celor doi intaistatatori, precum si pe cea a cardinalului Humbert, cel ce avea sa joace rolul primordial in regretata dezbinare.

Leon IX a fost primul papa reformator dupa indelungata " pornocratie " romana. Intre cei 4 episcopi germani de Roma (Clement II, Damasus II, Leon IX si Victor II) sustinuti de imparatul Henric III, acesta s-a remarcat ca fiind cel mai insemnat si mai activ. Biserica papala se confrunta indeosebi cu doua vicii: simonia si concubinajul clericilor. In aceste directii isi va indrepta toata atentia noul papa Leon IX, convocand Concilii, aplicand pedepse grele sau efectuand numeroase calatorii pastorale. Cu reputatie de sfant, energic si cult, acesta savarsea o actiune salvatoare pentru Biserica si prestigiul papalitatii, demers ce este socotit de istoricii apuseni drept o " adevarata eliberare " sau o " inviere a crestinismului " .

In grija de a indrepta moravurile, papa Leon IX a acordat o deosebita atentie Italiei de Sud. Dar, fiind sustinut de imparatul german Henric III, el nu servea doar interesele Bisericii ci deopotriva si pe cele politice. Pe de o parte, normanzii, care isi intindeau continuu stapanirea, amenintau in mod real Roma, iar pe de alta parte, papa era stimulat aici si de disputa directa cu grecii. Casatoria clericilor bizantini constituia un adevarat afront pentru planul reformator al lui Leon IX. Preotii latini gaseau in aceasta o justificare pentru concubinaj, ale carui proportii erau ingrijoratoare. Deoarece situatia clerului grec era invocata adesea in favoarea dreptului de casatorie de catre latini, reformatorii au aruncat asupra primilor acuzatia de " erezie nicolaita " . Deci, actiunea papei in Italia sudica insemna deja nu numai indreptarea Bisericii romane, ci critica directa a Bisericii Constantinopolului. S-a ajuns chiar la imixtiune in jurisdictia Patriarhiei bizantine atunci cand, la Conciliul tinut la Siponto (aprilie 1050), oras ce se afla pe teritoriul supus grecilor, papa l-a depus pe arhiepiscopul de aici. In anul 1052, acelasi Leon IX indraznea sa subordoneze orasul Siponto arhiepiscopului latin de Benevent . De fapt, acest ultim oras va fi centrul actiunii papale, politice si bisericesti, din Sudul Italiei. Dar, tocmai Beneventul a dat nastere unui conflict intre papa si normanzi, care cautau sa impiedice influenta crescanda a Romei in regiune.

Polemica dintre cele doua Biserici se relua astfel, in imprejurari care aveau sa o inaspreasca mult. In primavara anului 1053, patriarhul Mihail Cerularie a interzis ritul latin la Constantinopol, ceea ce a avut ca urmare inchiderea bisericilor apusene din oras. Motivatia formala a acestui act a fost gasita in folosirea painii nedospite la savarsirea Proscomidiei . Apoi, arhiepiscopul grec al Ohridei, se pare ca la indemnul patriarhului, a trimis episcopului Ioan de Trani (localitate in Italia sudica), in acelasi an, o scrisoare in care critica practicile latine precum impartasirea cu azima, postul in zi de sambata ca iudeii, mancarea animalelor sugrumate si sange, omiterea cantarii " Aliluia " in perioada Postului Mare . Vehementa criticii este redata prin afirmatia ca latinii " nu sunt nici iudei, dar nici crestini ". Nu dupa mult timp acelasi arhiepiscop Leon dezvolta polemica intr-o noua scriere, aratand deosebirile dintre Legea veche si cea noua. Mergand in aceeasi directie, calugarul Nichita Stithatos, concepe un tratat pe un ton mult mai aspru dar politicos in acelasi timp, in care critica nu numai deosebirile ritualice, la care adauga celibatul preotilor, ci si pe cele doctrinare, in prim plan fiind " Filioque ".

Ca raspuns la aceste critici, papa a raspuns printr-o scrisoare adresata atat lui Leon al Ohridei cat si patriarhului. Aici, sustinea primatul papal si proeminenta Bisericii romane folosindu-se de argumente perimate chiar si pentru acea vreme, precum " Donatio Constantini ". Cat priveste riturile combatute de greci, se multumea sa declare ca uzul azimei a fost lasat de Sf. Ap. Petru si acuza Biserica greaca de a fi dat nastere la peste 90 de secte. Prin afirmatia ca cine nu este unit cu capul Bisericii, adica el insusi, nu face parte din corpul ei, Leon IX aseza pe patriarh si Biserica lui in fata unei perspective de excomunicare. La sfarsit vorbeste chiar despre coada dragonului apocaliptic care ar putea sa mature Patriarhia constantinopolitana . Virulenta limbajului uzitat de episcopul Romei depaseste cu mult tonul si obiectul criticii inovatiilor latine de catre greci.

Istoricii bisericesti apuseni vor sa atribuie patriarhului de Constantinopol initiativa schismei, spunand ca provocarea a venit din partea lui si ca a profitat de un moment critic pentru papa: infrangerea si prinderea lui de catre normanzi la Civitate (iunie 1053) . Insa, interesul manifestat de papa in Italia de Sud, provincie pe care o vizita anual (1050 - 1053), prezenta cardinalului Humbert de Silva Candida la Trani atunci cand episcopul local a primit epistola arhiepiscopului Leon, ne indreptatesc sa afirmam ca riposta bizantina a fost provocata de insistentele latinilor.

Urmand scopul comun de a infrange pe normanzi, papa si imparatul Constantin IX Monomahul (1042 - 1054) au facut un singur front prin mijlocirea ducelui Arghyros, comandantul trupelor bizantine si guvernatorul Italiei sudice, care isi avea resedinta la Bari. Acest personaj era fiul unui cunoscut rebel lombard, Meles, care cu binecuvantarea papei Benedict VIII pornise in fruntea unei armate impotriva bizantinilor. Acestia au reusit sa il infranga, iar fiul lui, Arghyros, a fost luat ca ostatec la Constantinopol si tinut pana in anul 1029 . Cu toate incercarile grecilor nu au reusit sa il convinga de adevarul credintei rasaritene, ci el a ramas fidel ritului latin. Tocmai din aceasta cauza, ducele Arghyros era cel mai putin indicat sa mijloceasca o intelegere intre orientali si occidentali. El era un adversar declarat al patriarhului pe care il combatuse cu vehementa in probleme doctrinare si cultice, pe perioada unei sederi indelungate in Constantinopol (1046 - 1051). Pe de alta parte, Arghyros, era incurajat in atitudinea sa sfidatoare fata de patriarh si de slabiciunea evidenta a imparatului Constantin IX Monomahul. Astfel, aliatul politic era un agent al prozelitismului apusean intre grecii din Italia, fiind interesat direct de succesul reformei demarate de papa.

Dupa infrangerea suferita de armata papala la Monte Gargano (18 iunie 1053), ducele de Bari il trimite pe episcopul Ioan de Trani la Constantinopol pentru a perfecta o noua intelegere intre cele doua parti, indreptata impotriva normanzilor. In acest sens, imparatul bizantin ii scrisese papei cu putin timp in urma, spunandu-i ca nu isi doreste nimic mai mult decat buna intelegere intre cele doua Biserici si infrangerea dusmanului comun . Reuseste chiar sa obtina de la increzutul patriarh si trimiterea unei epistole irenice catre papa in toamna anului 1053, in care si acesta se declara de acord cu alianta .

Papa se gasea intr-o situatie dificila care insa trebuia rezolvata rapid. Pe de o parte, starea de fapt impunea mentinerea legaturii cu imparatul bizantin, dar pe de alta parte, nu putea accepta raspunsurile indraznete ale patriarhului. Drept urmare, el hotaraste trimiterea unei delegatii la Constantinopol, care trebuia sa clarifice situatia politica vis--vis de imparat, iar pe patriarh sa il traga la raspundere. Legatii papali erau: cardinalul Humbert de Silva Candida, diaconul cancelar al Bisericii romane, Frederic de Lothringen (viitorul papa Stefan IX 1057 - 1058) si arhiepiscopul Petru de Amalfi. Scrisoarea care insotea delegatia, adresata imparatului, propunea crearea unei aliante germano - papalo - bizantine impotriva normanzilor, cerea retrocedarea asa - numitului patrimoniu al Sf. Petru din Italia de Sud precum si restabilirea jurisdictiei papale asupra Illyricului . Aceste ultime doua puncte ne aduc aminte de incercarile facute in aceeasi directie in a doua jumatate a secolului IX de catre papa Nicolae I (858 - 867).

Alaturi de epistola adresata basileului a fost trimisa si o scrisoare catre patriarhul Mihail Cerularie redactata pe un ton foarte taios. Inca de la inceput se afirma primatul papal, apoi i se interzicea destinatarului numirea ca " patriarh ecumenic ". Ca o incununare i se punea la indoiala chiar validitatea hirotoniei, evident fara o fundamentare certa. Intre alte lucruri i se reproseaza desconsiderarea ritualurilor latine, precum si incercarile de a se erija drept primat fata de ceilalti patriarhi orientali . Ca si in precedenta corespondenta, papa incheie cu o posibila sentinta de condamnare: " Cand vreun popor se desparte cu mandrie de Biserica romana, sa stie ca el nu mai formeaza Biserica, ci un conciliabul de eretici, o adunare de schismatici, o sinagoga a lui Satan! " . Astfel, dupa cum s-a afirmat de catre un istoric apusean, atunci cand Mihail Cerularie ii intindea papei ramura de maslin, Leon IX ii arata ferula (cravasa cu care erau loviti peste mana copiii si sclavii) .

Inainte de plecarea legatilor catre Constantinopol, acestia s-au consultat si cu ducele Arghyros, care ii va fi pus in garda vis--vis de persoana patriarhului, in acelasi timp sfatuindu-i sa trateze numai cu imparatul. In luna aprilie a anului 1054, delegatii papei ajung in capitala Imperiului bizantin, unde vor da dovada de o ambitie, o cutezanta si o lipsa de tact unanim recunoscute de catre istorici. Increzuti in puterea lor de ambasadori ai lui Leon IX pe langa imparat, au tratat cu aroganta pe Mihail Cerularie, care s-a simtit ofensat cu atat mai mult cu cat el insusi era un caracter autoritar. Astfel, s-au anuntat la patriarh, dar primirea si in general intalnirea a fost glaciala. Totul se rezuma la inmanarea scrisorii papei. Patriarhul a acuzat faptul ca nu a fost numit potrivit rangului sau, iar legatii au accentuat atitudinea rece a gazdei. Cu totul diferit a decurs primirea la palatul imperial precum si tratativele cu privire la alianta militara.

Vom reda aici un fragment dintr-o analiza asupra schismei facuta de un istoric apusean, pentru a nu fi acuzati de subiectivism in prezentarea probelor ce ii incrimineaza pe latini: " Purtarea lor nu era decat comentariul fidel al scrisorilor ce aduceau lui Constantin IX si lui Mihail Cerularie. Dorind sa obtina succese de autoritate si de stiinta teologica la Bizant, cu binevoitorul concurs al imparatului, care i-a insotit la manastirea Studion, ei au provocat la discutie pe Nichita Stithatos si au cerut sa i se arda scrierile, ceea ce s-a si facut, spre nemultumirea grecilor si a patriarhului. Nichita, care ceda din ordin, era nicolait, se misca intr-un labirint de erori, latra zadarnic, avea o invatatura plina de blasfemie si de otrava: iata parerile lui Humbert despre acest adversar pus in imposibilitate de a se apara. Propunerea patriarhului de a se discuta chestiunile bisericesti intr-un Sinod cu patriarhii orientali a fost respinsa de legati, care venisera nu sa trateze, ci sa judece. Indignat de atitudinea lor, patriarhul a refuzat legaturile cu ei si le-a interzis sa savarseasca Sf. Liturghie in Constantinopol, masura explicabila, dar excesiva. Legatii au facut un pas mai departe, pe cel mai grav si mai nefericit din toata istoria schismei. In dimineata de 16 iulie 1054, au intrat in biserica Sf. Sofia, catedrala Bizantului, in timpul serviciului divin au rostit - desigur cardinalul Humbert - un cuvant catre clerul si poporul adunat, au depus pe Sf. Masa o sentinta de excomunicare a patriarhului Mihail Cerularie si a partizanilor lui, cu autoritatea Sf. Treimi si a Scaunului Apostolic, a tuturor Parintilor ortodocsi din cele 7 Sinoade si a intregii Biserici Catolice. Apoi, legatii si-au scuturat praful de pe picioare - singurul gest de inspiratie biblica - si au parasit biserica zicand: Sa vada Dumnezeu si sa judece " .

Traducerea latina a sentintei de excomunicare din 16 iulie 1054 precizeaza ca legatii papali aveau misiunea de a face o ancheta in interesul restabilirii pacii bisericesti, cu puterea data lor de " Sfantul Scaun Roman, cel intai si apostolic ", care este capul tuturor Bisericilor. Aici ei au aflat ca Mihail cel " zis in mod abuziv patriarh ", un " neofit ", impreuna cu " partizanii prostiei lui, seamana zilnic multe zazanii de erezii ", invatand erorile " simonienilor, valesilor, arienilor, donatistilor, nicolaitilor, severienilor, pnevmatomahilor sau teomahilor, pentru ca a taiat din Simbol purcederea Sf. Duh si de la Fiul, precum si ale maniheilor si ale nazareilor ". Pentru aceste erori si pentru multe alte fapte fiind mustrat de " domnul nostru papa Leon ", nevrand sa se indrepte, ba chiar fiind defaimat de mult pentru cele mai rele crime, patriarhul, impreuna cu Leon al Ohridei si cu sachelarul Constantin, " sa fie anatema maranata, impreuna cu ereticii de mai sus si cu toti ereticii, ba chiar cu diavolul si cu ingerii lui de nu se va indrepta cumva. Amin, amin, amin ".

In primul rand observam ca Humbert vroia sa faca distinctie intre " patriarh si partizanii lui ", pe de o parte, si imparat, demnitari si ceilalti greci, pe de alta parte. Surpriza dureroasa a fost ca toti credinciosii s-au alaturat lui Mihail Cerularie. In aceasta situatie legatii se gaseau in pericol evident chiar pentru integritatea lor corporala, si astfel, sfatuiti si protejati de imparat au plecat pe ascuns din Constantinopol. Intorsi din drum la numai o zi dupa plecare, pe cand se aflau in Selymbria , pentru o incercare de impacare cu patriarhul, legatii n-au voit sa se prezinte in fata Sinodului . Astfel, fara o rezolvare a situatiei create, ei au parasit pentru a doua oara Bizantul, lasand in urma anatema si schisma.

Agitatia produsa in oras la aflarea continutului bulei aruncate pe Sf. Masa, scrisa initial in limba latina si abia la cateva zile tradusa in greaca de catre protospatarul Cosma Romanul, monahul Ioan Spaniolul si Pyros , a intimidat pe imparatul bizantin, care sustinuse pe legati in toate actiunile lor. Atunci, atat el cat si patriarhul, au aruncat toata vina in spatele traducatorilor care ii insotisera pe legati, precum si a lui Arghyros, ai carui trimisi erau de fapt cei 3. Acestia au fost pedepsiti, iar in locul ducelui de Bari au fost biciuiti ginerele sau si fiul acestuia , aflati in Constantinopol. Apoi, imparatul a poruncit ca bula in cauza sa fie arsa, iar cei care au scris-o sau cei care au fost complici cu sfatul sau cu stirea, sa fie anatematizati . Pe data de 20 iulie 1054, zi care coincide cu plecarea definitiva a legatilor, pentru prima oara Mihail Cerularie anatematizeaza, in prezenta unor functionari imperiali, pe autorii excomunicarii . Apoi, in 24 iulie convoaca un Sinod, format din toti ierarhii aflati in capitala (16 mitropoliti si 5 arhiepiscopi), unde s-a hotarat din nou " anatematizarea celor care au blasfemiat impotriva credintei ortodoxe " . " Originalul nelegiuitului si odiosului act aruncat de nepiosi nu s-a ars, ci s-a depus in sacrul secret al chartofilaxului, spre continua mustrare a celor care au blasfemiat in acest chip pe Dumnezeul nostru si spre mai statornica osanda " .

La cateva zile dupa pronuntarea hotararii sinodale s-a redactat o prezentare oficiala (σημείωμα) a evenimentelor, in care este cuprins si textul, in traducere greaca, al bulei de excomunicare a cardinalului Humbert. Din acest document, precum si din unele epistole ale lui Mihail Cerularie catre patriarhul Petru III al Antiohiei, putem observa pozitia intaistatatorului bizantin. In primul rand, el crede ca epistola papala pe care i-a inmanat-o Humbert la sosire nu apartinea episcopului Romei, ceea ce s-a dovedit a fi corect dupa cercetarile actuale . In continuarea ideii, afirma ca data fiind consfatuirea legatilor cu ducele Arghyros inainte de plecarea spre Constantinopol si rivalitatea declarata dintre acesta si patriarh, cel care ar purta responsabilitatea textului nu este nimeni altul decat ducele de Bari. Vis--vis de acestea nu putem spune decat ca s-a mers prea departe, cazand in simple speculatii fara temei. Mergand pe aceeasi supozitie, urmeaza ca legatii nici nu au fost ai papei, ci ai lui Arghyros. Putem intelege din ce cauza patriarhul bizantin considera totul un fals, daca ne gandim ca lui i se vorbise cu alte cuvinte despre papa, in discutiile purtate anterior cu episcopul Ioan de Trani. Important de remarcat este faptul ca Mihail Cerularie cauta cu orice pret sa scoata pe Leon IX din aceasta problema. De asemenea, si cardinalul Humbert s-a ferit sa arunce anatema asupra intregii Biserici din Bizant, ci chiar a vorbit despre credinta vie pe care a gasit-o in cetate: " orasul este foarte crestin si ortodox " . Cu toate acestea, intrega problema nu poate fi minimalizata, ca fiind numai o disputa intre cele doua personalitati indaratnice, ci asa precum epistola arhiepiscopului Leon al Ohridei ataca rituri indatinate ale Bisericii romane, tot astfel legatii puneau in discutie o mostenire sacrosanta a Bisericii bizantine.

Dupa aceasta expunere pe scurt a succesiunii evenimentelor vom incerca o analiza mai aprofundata a implicatiilor actului din 16 - 24 iulie 1054, o prezentare a intamplarilor ulterioare si o perspectiva a recastigarii unitatii lumii crestine si a Bisericii celei Una in Hristos.

Pe baza unei informatii furnizate de adversarul patriarhului Cerularie, Mihail Psellos, istoricii bisericesti catolici pun pe seama acestuia dorinta nestapanita de a deveni imparat, ceea ce ar dovedi inca o data vinovatia lui in consumarea schismei. Este adevarat ca Cerularie participase, ca tanar aristocrat la un complot , alaturi de viitorul imparat Constantin IX, indreptat impotriva basileului legitim, dar uneltirea lor nu a reusit, motiv pentru care el a fost nevoit sa imbrace haina monahala spre a se feri de pedeapsa cuvenita. Dar, de aici si pana la a afirma ca patriarhul ar fi fost ahtiat dupa puterea lumeasca este cale lunga, iar ipoteza ni se pare deplasata.

Patriarhul Mihail Cerularie are intr-adevar partea sa de responsabilitate pentru cele ce s-au intamplat, dar nu se poate spune ca el a impins Biserica spre schisma. La mijlocul secolului XI, raporturile bisericesti dintre cele doua lumi crestine erau ca si rupte. Situatia nu era la fel de grava precum o schisma implinita, dar putea erupe usor, in urma unui cat de mic incident izolat. Asemenea incidente s-au produs, indiferent de vointa patriarhului bizantin.

Ceea ce ar trebui sa recunoasca toti istoricii in aceasta problema este faptul ca totusi Cerularie s-a mentinut pe taramul principiilor, al ideilor si faptelor, neatacand persoana sau Biserica precum au facut-o apusenii. De aici nu a mai fost decat un simplu pas pana la implinirea faptica a amenintarilor. Aruncand ei mai intai anatema au obligat pe patriarh sa raspunda cu aceeasi severa si regretabila masura, pe care o motiva ca " neputand sa lase nerazbunata si nepedepsita o atat de mare indrazneala impotriva dreptei credinte " . Biserica nu gasise inca formula nou - testamentara dupa care sa raspunda cu binecuvantari anatemei.

Dar a fost oare bula de excomunicare conceputa de la Roma si semnata de papa, ca masura de prevedere sau macar o implinire a directivelor lui? Dupa cum se cunoaste acum documentul depus pe Sf. Masa a catedralei Sf. Sofia in ziua de 16 iulie 1054 este opera stricta a legatilor, si indeosebi a cardinalului Humbert. Fapt real este acela ca in arhiva Vaticanului nu se afla nici o copie sau o ciorna a unui astfel de document, afisat abia cu 3 luni mai tarziu. Chestiunea de drept, daca sentinta trimisilor se poate privi sau nu ca un act papal, priveste mai mult Biserica Romei decat pe cea a Constantinopolului. Unii istorici apuseni considera ca papa n-ar fi aprobat sentinta acestora , insa altii cred contrariul, deoarece insusi Leon IX a excomunicat conditionat pe patriarh si i-a scris in termeni cel putin la fel de violenti ca si ai bulei, iar legatii aveau, potrivit dreptului curial puterea de a lua masuri ca aceea de la Bizant . Dar, asemanarea de ton nu este intamplatoare pentru faptul ca acelasi cardinal Humbert este si autorul precedentelor doua scrisori papale. El a fost cel care l-a influentat pe Leon IX, conducandu-l spre o atare situatie, iar atunci cand s-a ivit ocazia a actionat de unul singur in numele episcopului Romei. Astfel, putem afirma fara greseala ca lui Humbert i se datoreste consumarea schismei de la anul 1054.

Interesanta in acest sens ni se pare ipoteza, plauzibila de altfel, a unui istoric roman . Dupa modificarile majore ce se intamplasera la Roma intre timp, si anume moartea papei Leon IX la 19 aprilie 1054, vestile despre aceasta au fost aduse la cunostinta legatilor: " intre timp a murit papa Leon, despre care fiind informati, delegatii pregatesc intoarcerea la Roma " (PL 143, 558). Se presupune ca, pe la inceputul lunii iunie, la Constantinopol se aflasera deja cele petrecute. Aceasta noua situatie pare sa-i fi nemultumit pe emisari, care este sigur ca erau interesati in mod direct de noile alegeri. Astfel se explica sporirea nerabdarii cardinalului Humbert, atunci cand la mijlocul lunii iulie se gasea inca in capitala bizantina fara o perspectiva de rezolvare a situatiei. Dornic sa incheie cat mai rapid socotelile cu grecii si sa se intoarca grabnic la Roma, unde deja incepusera intrigile noilor candidati, acesta forteaza nota si profitand de nestiinta bizantinilor despre decesul papei, compune bula de excomunicare si o aseaza pe altarul catedralei Sf. Sofia.

Procedand cu acrivie canonica, se pot stabili nuante in cele doua sentinte de excomunicare si se poate stabili, de asemenea, ce anume a fost vizat de anatema si ce nu. Dar, o astfel de perspectiva nu ia in considerare masura in care ambele Biserici ajunsesera, in secolul XI, sa se identifice cu propriul ritual, transformandu-l pe acesta intr-o trasatura fundamentala, definitorie. Putem spune ca zidurile despartitoare s-au ridicat odata cu materialismul cultului.

Ca si Fotie, Mihail Cerularie era un om reprezentativ al neamului grec si al Bisericii Rasaritene. Desi nu atingea valoarea intelectuala a predecesorului sau, el intrupa idealul si sentimentul bizantin ca nimeni altul. Adversarii au vazut intotdeauna in el un ignorant si un ambitios, atribuindu-i doar defecte, pe cand pe Leon IX l-au impodobit cu toate calitatile si virtutile. In contrast cu afemeiatul imparat Constantin IX, patriarhul reprezenta constiinta nationala bisericeasca, hotarata sa-si apere traditiile si doctrina impotriva celor ce corupeau Ortodoxia.

Istoria urmatoare a raporturilor politice si bisericesti dintre Bizant si Occident este o ilustrare abundenta a dusmaniei reciproce si o agravare a schismei. Pusi in inferioritate politica si constransi sa negocieze un acord religios imposibil, in conditiile impuse de papi, grecii s-au aflat intr-o situatie disperata, pe care apusenii au speculat-o. Fie ca episcopul Romei intarta pe principii europeni impotriva bizantinilor, fie reciproca, rezultatul era unul singur: Constantinopolul a devenit tinta atacurilor occidentale armate, obiectiv de cruciada. Bizantinii trebuiau combatuti, precum necredinciosii, datorita " ereziei " si neascultarii lor fata de papa.

Numerosi istorici, atat orientali cat si occidentali, considera ca evenimentul ulterior schismei care a provocat ruptura ireconciliabila dintre cele doua lumi crestine a fost cucerirea Constantinopolului de catre apuseni in timpul celei de-a patra Cruciade (1204). Pe langa importanta slabire a fortei armate a Imperiului, care nu a mai reusit vreodata sa revina in matca teritoriilor de odinioara, aceasta a adus si o popularizare in randul maselor cu privire la dureroasa schisma. In acest fel, " orasul cel pazit de Dumnezeu " a fost pangarit cu 250 de ani inainte de caderea sa definitiva in mainile turcilor lui Mahomed (29 mai 1453). Acest eveniment explica inversunarea cu care poporul grec respingea orice tentativa a basileilor bizantini de apropiere cu apusenii, concretizata in dictonul devenit celebru: " Mai bine sa vedem in mijlocul orasului turbanul turcilor decat tiara papala ".

Prin metodele si inutilitatea lor, incercarile de unire (Lyon, Ferrara - Florenta) au desavarsit schisma, deschizand o adevarata prapastie intre cele doua Biserici. De la incetare a raporturilor oficiale si cearta de cuvinte, schisma a devenit o stare de permanent razboi confesional. Pana in anul 1054, ea se gasea in faza incidentelor si a provocarilor; dupa aceea s-a transformat intr-o manifestare consecventa de resentimente, care au adus mult rau popoarelor ortodoxe. Suferintele clericilor si credinciosilor ortodocsi din statele de confesiune catolica, unirile impuse minoritatilor ortodoxe (Brest - Litovsk, Alba - Iulia), prozelitismul catolic in Orient, dispretul cu care intotdeauna Biserica Ortodoxa a fost privita in Occident, au transformat schisma intr-o prapastie peste care nu se poate trece atat de usor pe cat incearca miscarile ecumenice si comisiile de dialog actuale.

Intre timp, la vechile deosebiri s-au adaugat altele noi, care intrec cu mult ca numar dar mai ales ca importanta pe cele pentru care se certau odinioara Fotie cu Nicolae I sau Mihail Cerularie cu Leon IX. Invatatura despre purgatoriu, teoria scolastica a indulgentelor, dogmatizarea unor credinte straine Bisericii primului mileniu crestin, peste care se ridica " triumfatoare " proclamarea solemna a primatului si a infailibilitatii papale la Conciliul I Vatican (1869 - 1870), au indepartat tot mai mult Occidentul latin de Orientul ortodox.

Totusi un prim pas a fost savarsit prin citirea concomitenta a " declaratiei comune ", in ziua de 7 decembrie 1965, in catedrala Sf. Petru din Roma si in catedrala Sf. Gheorghe din Constantinopol (Istanbul), de catre patriarhul ecumenic Atenagora I (1949 - 1972) si papa Paul VI (1963 - 1978), prin care s-au ridicat anatemele rostite la 16 si 24 iulie 1054, provocatoare de schisma. In declaratie, cei doi ierarhi subliniau ca " sunt constienti ca acest act de justitie si de iertare reciproca, nu poate fi de ajuns sa puna capat diferentelor vechi sau recente care subzista intre Biserica Romano - Catolica si Biserica Ortodoxa si care vor putea fi depasite numai prin lucrarea Sfantului Duh, gratie curatiei inimilor, regretului nedreptatilor istorice, precum si printr-o vointa activa de a ajunge la o intelegere si expresie comuna a credintei si a cerintelor ei " .

Astfel prezentandu-se situatia, cu toate ca anatemele din 16 si 24 iulie 1054 au fost formal ridicate, raman mai departe consecintele schismei si deosebirile dogmatice, cultice si disciplinar canonice, care vor face obiectul unor tratative viitoare intre Biserica Ortodoxa si Biserica Romano - Catolica. Abia dupa lamurirea si depasirea acestor deosebiri in urma unui dialog teologic intens se va putea realiza acea " communio in sacris " intre cele doua Biserici surori.