VIATA MONAHALA BIZANTINA IN PERIOADA DINASTIEI MACEDONENE

VIATA MONAHALA BIZANTINA

IN PERIOADA DINASTIEI MACEDONENE.

Secolul care a precedat fondarea dinastiei asupra careia ne-am oprit a fost zbuciumat de erezia iconoclasta. Rolul important jucat de monahismul bizantin in triumful Ortodoxiei asupra iconomahilor ilustreaza ca acesta nu era numai o scoala a desavarsirii spirituale ci si o clasa ce se simtea responsabila pentru continutul de credinta si fata de soarta Bisericii in general. Specificul comportamentului si al ideologiei monastice, opozitia sa vis--vis de toate cerintele acestei lumi , au dat nastere in Bizant unei teologii ce poate fi numita pe drept cuvant monahala . In contrast cu formalul conservatorism al cercurilor bisericesti ierarhice si in contradictie cu traditiile elenismului profan, aceasta teologie a fost cel mai creator curent din intreaga gandire bizantina.

Foarte de timpuriu, in dezvoltarea sa, monahismul a devenit o miscare diversificata . Intre eremitismul extrem al lui Antonie din Egipt si chinovitismul organizat al lui Pahomie, a existat o gama intreaga de forme intermediare de viata monahala, practicate pretutindeni in crestinismul rasaritean, raspandindu-se apoi treptat si in Apus. Intre eremiti, numiti in mod frecvent isihasti , si chinoviti a existat deseori competitie, ba uneori chiar conflict. Insa, privita general, miscarea monahala rasariteana a ramas unita in caracterul ei fundamental, de a apartine lumii de dincolo , si in convingerea ca rugaciunea, oricare i-ar fi forma, este continutul permanent al vietii monastice. Se poate totusi ca unele centre monahale sa para active , desfasurand ample lucrari sociale, promovand studiul, copierea manuscriselor si alte indeletniciri practice. Dar, si atunci, cercul liturgic al slujbelor divine ramanea miezul vietii comunitare, si in general, ocupa cel putin jumatate din orarul zilnic al unui calugar.

In totalitatea ei, obstea monahala i-a invatat pe bizantini cum sa se roage. Chinoviticii au elaborat un sistem liturgic, care treptat, a fost adoptat de intreaga Biserica si mentinut pana astazi. In acelasi timp, isihastii au creat o traditie de rugaciune personala si de contemplatie neintrerupta. In ambele cazuri, modul de atingere al tintei vietii crestine, adica partasia cu Dumnezeu, transfigurarea omului prin comuniunea cu omenitatea indumnezeita a lui Hristos in Duhul Sfant, era rugaciunea continua . In general, chinovitii au pus accent pe natura liturgica sau sacramentala a acestei comuniuni, in timp ce isihastii invatau ca trairea in Hristos trebuia atinsa prin efort personal. In Bizantul de dupa lupta iconolasta cele doua traditii s-au intrepatruns intr-o mai mare masura si descoperim ca profetul misticii personaliste , Sf. Simeon Noul Teolog ( 1022), si-a petrecut cea mai mare parte din viata in comunitati chinovitice situate in orasul cel pazit de Dumnezeu . Deoarece din punct de vedere teologic si spiritual nu a existat o disociere intre eremiti si chinoviti, este posibil sa se vorbeasca despre o unica teologie monastica.

Dupa acest scurt preambul in care am cautat sa evidentiem deosebirea care exista intre modul de viata idioritmic (isihast, eremitic) si cel chinovial (obstesc), precum si rolul important jucat de monahismul bizantin in definirea teologiei ortodoxe pe care o cunoastem astazi, vom trece la prezentarea exclusiva a subiectului propus.

Monahismul rasaritean, in aceasta perioada, a ajuns la o mare insemnatate in Biserica. Astfel, incepand cu secolul VIII s-a pus in practica hotararea aprobata la Sinodul II Trulan (691 692), care prevedea ca un cleric trebuia sa intre mai intai in cinul calugaresc daca dorea sa atinga treapta episcopala. Manastirile, case de traire sfanta , au primit numele de σακέλλια si pe masura ce importanta lor a crescut au obtinut un loc in Sinodul patriarhal al Constantinopolului. Reprezentantul acesta avea sarcina de a supraveghea toate asezamintele monahale de sub jurisdictia Patriarhiei, purtand titulatura de sachelar (σακελλάρίος).

Intemeierea manastirilor sau retragerea in cele deja existente a multor credinciosi din toate clasele sociale este un fenomen frecvent intalnit in timpul dinastiei macedonene , perioada des incercata de navalirile interminabile ale popoarelor migratoare. De altfel, manastirile nu erau numai pepiniere din care se alegeau viitorii ierarhi sau asezaminte unde fiintau cele mai vechi scoli cu biblioteci si centre de cultivare a artelor plastice, ci si locuri de pelerinaj, de cinstire a moastelor si a altor urme de venerabila evlavie crestina. Pentru toate acestea, atacurile iconoclastilor sau ale musulmanilor s-au indreptat indeosebi catre cinul monahal si catre locasurile sfinte. Vechile centre de desavarsire spirituala, intre care amintim manastirea Sf. Chir si Ioan din Egipt si lavrele palestiniene, au reusit sa se mentina, infruntand greutatile vremurilor.

Cel de care vom lega in principal tratarea acestui capitol este imparatul Nichifor II Focas, drept pentru care vom zabovi mai intai asupra unei descrieri a contextului, care sa lamureasca necesitatea masurii radicale luate de el chiar daca ea pare a fi indreptata exclusiv impotriva Bisericii. Figura basileului este, din punct de vedere ecleziastic, foarte interesanta. Acest general, posesor al unui talent deosebit, de al carui nume sunt legate toate victoriile stralucitoare ale Bizantului la mijlocul secolului X, a aratat un interes profund pentru idealurile monastice . Dupa ce-si pierduse sotia, iar un accident ii rapise si unicul fiu se aruncase cu un zel pasionat in credinta. Jurase ca va trai in castitate, nu consuma carne, dormea pe un pat aspru, ca un ascet, infasurat in haina unchiului sau, Mihail Maleinos, un calugar mort precum un sfant. Avea stranse relatii cu monahul Atanasie, fondatorul unei mari manastiri pe Muntele Athos, problema pe care o vom aborda ulterior. Pe acesta si-l apropiase ca duhovnic si sfatuitor, iar influentat de el era cuprins adesea de nostalgia manastirii, gandindu-se serios sa paraseasca aceasta lume, pentru a se consacra exclusiv rugaciunii. Chiar pusese sa i zideasca o chilie in asezamantul intemeiat de Atanasie pe Muntele Athos . De asemenea, cronicarul bizantin Leon Diaconul, scria ca imparatul Nichifor facea dovada unei constante de nestapanit, pe timpul intregii nopti, pentru rugaciune . In virtutea acestor caracteristici, el a fost descris de istorici ca un om straniu, pe jumatate soldat, pe jumatate ascet .

Desi condus de idealuri atat de inalte, Nichifor II Focas a fost subjugat cel mai probabil de frumusetea fizica a imparatesei Theofano, vaduva basileului Roman II (959 963), care avea o reputatie indoielnica, si a acceptat coroana imperiala a Bizantului. Spre aceasta supozitie ne conduce si inscriptia gravata pe mormantul imparatului: Tu care ai invins tot, mai putin o femeie .

Urcat pe tron, batranul basileu a observat proportiile extraordinare ale proprietatii funciare ecleziastice, insusite de-a lungul mai multor secolele. Aceste terenuri detinute de manastiri erau in detrimentul celor ale taranilor liberi. Pe la inceputul secolului VIII, Biserica Rasariteana se gasea in posesia unor enorme proprietati agrare, astfel incat istoricii o compara cu Biserica apuseana pe timpul regilor franci, care se plangeau vazand cum tezaurul lor trecea in mainile clericilor . Drept raspuns, imparatii din a doua perioada iconoclasta (814 843) s-au angajat intr-o lupta acerba impotriva manastirilor. Multe dintre acestea au fost inchise iar bunurile lor confiscate si trecute in tezaurul Statului.

Apoi, cu putin timp inaintea lui Nichifor II Focas, imparatul Roman I (919 944) incercase sa opreasca cresterea nemasurata a marii proprietati printr-o Novela din luna aprilie a anului 922, care preciza sistemul denumit προτίμησις . Aceasta Novela restabilea dreptul de preemptiune al vecinilor la cumpararea sau arendarea unei proprietati taranesti. Astfel, in cazul instrainarii unei mosii drept de cumparare aveau urmatoarele persoane: ruda coproprietara, alti coproprietari, alti proprietari ai parcelelor unite cu proprietatea in cauza, vecinii care achitau taxele in comun si abia la urma alti vecini . Din pacate, hotararea in cauza a fost boicotata de birocratia imperiala aflata in exclusivitate in mana celor bogati. La aceasta s-a adaugat faptul ca iarna anilor 927 928 a fost deosebit de grea, urmata apoi de un an secetos care a dus la o foamete, fortandu-i pe cei saraci sa-si vanda pamanturile si sa se puna sub patronajul marilor latifundiari.

Cu tot acest esec, imparatul Roman I nu s-a lasat invins si in luna septembrie a anului 934 promulga o noua Novela prin care hotara restabilirea gratuita a proprietatii pierdute in cazul in care pretul platit pentru ea fusese mai mic de jumatate din valoare. Daca insa pretul de cumparare fusese normal, mosia era retrocedata fostului proprietar cu obligatia ca acesta sa plateasca suma incasata in decurs de 3 ani . Nici Novela aceasta nu a fost aplicata in intregime si in toate provinciile bizantine, fiind de asemenea boicotata de cei interesati, intre care in mod sigur putem numara si staretii sau administratorii manastirilor. Am folosit aici cuvantul oarecum impropriu de administrator , deoarece de la un timp se indatinase obiceiul donarii unor centre monahale, sub denumirea de comende , unor persoane din afara acestora, ba chiar si unor laici. Intentia acestui haristicariat (κατα χάριν) era buna: persoanele in cauza, fie clerici, fie ierarhi, sa contribuie cu averea lor la restaurarea asezamintelor manastiresti si la sustinerea materiala a calugarilor . Nu a fost nevoie de mult timp pentru ca sa se evidentieze faptul ca obiceiul in cauza deschidea larg portile unor abuzuri ale noilor stapani, care in unele cazuri isi impropriau in totalitate averea manastirii si nu se ingrijeau de vietuitorii acesteia.

In aceasta directie abia patriarhul Sisinie II (996 998) a incercat aplicarea unei solutii radicale. Printr-un Τόμος el a anulat vechile donatii patriarhale de manastiri catre laici, precum si supunerea administrativa a unor asezaminte fata de altele mai mari, ordonand in acelasi timp restituirea acestora catedralei Sf. Sofia din Constantinopol . Insa, pentru majoritatea manastirilor aceasta masura nu a insemnat decat trecerea de la o situatie rea la alta si mai rea , mai ales dupa noua dispozitie data de patriarhul Serghie II (1001 1019) din luna mai a anului 1016. Acesta, facand apel la canonul 49 al Sinodului II Trulan (692), interpreteaza precedenta prevedere numai in sensul ca laicii nu au dreptul sa transforme manastirile primite in institutii seculare . Aceasta hotarare sinodala nu contravenea celei promulgate de patriarhul Sisinie II ci conducea numai la o mai abila camuflare a secularizarii averilor manastiresti.

Ceva mai tarziu, patriarhul Alexis Studitul (1025 1043), in noiembrie 1027, nuanteaza si mai mult problema in cauza. Printr-un decret sinodal el cauta sa reglementeze numai raporturile deja existente fara a aminti de alte noi comende . Astfel, interzicea transferul sau vanzarea manastirilor de catre asa numitii administratori catre o a treia persoana; o femeie nu putea conduce un asezamant de calugari, precum nici un barbat nu putea conduce un asezamant de maici; Sinodul patriarhal era cel care putea sa dea o aprobare speciala pentru cazurile de amanetari etc.

Cu toate aceste incercari de reglementare a problemei, situatia grea a manastirilor a supravietuit secolului XI. Nu in ultimul rand acest lucru se datora si asa numitului drept al ctitorului, care putea fi delegat, transferat si mostenit, asigurand respectivului, chiar daca acesta era un simplu laic, o anumita influenta asupra tuturor aspectelor asezamantului, dar cu precadere in ceea ce priveste situatia materiala .

Revenind la situatia dezastruoasa din punct de vedere spiritual in care se gaseau centrele monahale la urcarea pe tronul Bizantului a imparatului Nichifor II Focas, conchidem ca se impunea luarea unei masuri radicale. Astfel, in anul 964, prin Novela XIX, basileul incerca sa opreasca dezvoltarea marii proprietati ecleziastice si monahale. In primul rand, aceste domenii prejudiciau Statul de o importanta suma, fiind scutite de plata impozitelor, iar in al doilea rand, aduceau pe monahi la o existenta teatrala, zadarnica si dezonoranta pentru numele lui Hristos , ei ingrijindu-se mai mult de strangerea bunurilor materiale decat de rugaciune.

Aceasta Novela declara ca un vadit rau , adica o cupiditate excesiva se raspandise in manastiri si in alte institutii sacre . Acapararea unor proprietati enorme, de mai multe mii de acri, posesia a numerosi arbori fructiferi nu puteau fi considerate ca niste porunci ale Sf. Apostoli sau ale Sf. Parinti. Acum imparatul dorea sa extirpe acest flagel detestat de Dumnezeu, ambitia . Pe scurt, el interzicea infiintarea unor noi asezaminte monahale, spitale sau ospicii, precum si achizitionarea pe diferite cai, de catre Biserica si manastiri, a unor noi proprietati. Cei care doreau sa construiasca un nou locas sfant erau indrumati sa-l ridice in locuri pustii, departe de lumea aceasta , sau sa renoveze unul dintre cele existente. In ceea ce priveste donatiile in terenuri, acestea erau cu totul interzise, iar cei care voiau neaparat puteau sa vanda mosia in cauza si sa ajute cu bani. De asemenea, era oprita intrarea cetatenilor valizi in monahism, deoarece aceasta practica priva Statul de forte productive si de posibili soldati .

Acest decret sever a provocat o nemultumire profunda in randul populatiei, si chiar aplicat imperfect, nu putea ramane mult timp in vigoare. Imparatul Vasile II (976 1025) abroga Novela lui Nichifor II Focas, ca pe o lege vatamatoare si injurioasa nu numai pentru biserici si spitale, ci mai ales pentru Dumnezeu Insusi . Unul din motivele pentru care a fost abolit decretul respectiv era convingerea profunda a noului basileu ca acesta atrasese asupra Imperiului mania divina, in perioada de sfarsit a secolului X.

O Novela de o importanta deosebita pentru populatia Imperiului a fost promulgata de imparatul Vasile II la data de 1 ianuarie 996, in care aminteste si de retrocedarea proprietatilor acaparate de manastiri in mod fraudulos de la taranii saraci, in caz contrar prescriind masuri drastice, precum cele vis--vis de Filokales, un fost taran acum imbogatit . Totodata, decreteaza si regimul caselor de rugaciune , cu doi sau trei calugari, fata de manastiri: acestea raman supuse comunitatii rurale (χωρία), interzicandu-se mitropolitilor sau episcopilor sa-si insuseasca proprietatile lor. De asemenea, imparatul declara nule toate hotararile luate in aceasta privinta de fostul parakimomen Vasile, recunoscand ca valabile numai pe cele revizuite si confirmate de dansul.

Insa de numele imparatului Nichifor II Focas se mai leaga si alte doua initiative. Mai intai a reusit sa reintroduca in provinciile Italiei de Sud (Apulia si Calabria) ritul bizantin in detrimentul influentei pontificale care devenise cu timpul preponderenta. Bineinteles ca in realizarea acestui deziderat s-a folosit si de reprezentantii de seama ai centrelor monahale care-i formasera atat intelectual cat si spiritual. Cea de-a doua initiativa, ceva mai curioasa, a fost aceea de a trece in randul martirilor pe toti soldatii care murisera in luptele impotriva necrestinilor. In fata imparatului s-a ridicat patriarhul Polieuct (956 970), amintindu-i de un canon al Sf. Vasile cel Mare care oprea de la comuniunea ecleziala, pe o durata de 3 ani, pe toti cei care facusera varsare de sange in razboaie . Drept urmare acestei opozitii, basileul a trebuit sa renunte la nobilul sau proiect.

Putem afirma ca in pofida numeroaselor incercari de a stopa din anume considerente ridicarea de noi lacasuri sfinte, ele nu au incetat sa apara. Astfel, numai la Constantinopol, in perioada secolelor IX X s-au construit 3 mari manastiri, toate inchinate Maicii Domnului, considerata ocrotitoarea orasului, mai ales dupa ce acoperamantul ei salvase capitala in anul 924 din mainile bulgarilor lui Simeon (893 927). Prima dintre aceste manastiri este cunoscuta sub numele de Hodighitria (a Maicii Domnului Aratatoarea Caii) . Este o posibila ctitorie a imparatului Mihail III (842 867) sau a mamei lui, Teodora, la putin timp dupa infrangerea definitiva a iconoclasmului. Apoi, spre mijlocul secolului XI se ridica manastirea numita Everghetidos (a Maicii Domnului Binefacatoarea) , ctitorita de un anume Pavel, supranumit dupa numele manastirii, care ulterior s-a ilustrat si ca scriitor. Ultima dintre centrele importante monahale ridicate in aceasta perioada la Constantinopol si inchinate Sf. Fecioare este manastirea Perivleptos (a Maicii Domnului Atotvazatoarea) . Mai amintim aici si ctitoria istoricului si judecatorului imperial, Mihail Ataleiates, care in anul 1077 ridica manastirea Panoiktirmon (a Maicii Domnului Atotmilostiva) , precum si cea a imparatului Constantin IX Monomahul (1042 1054), inchinata Sf. Mare Mucenic Gheorghe.

In afara capitalei, de asemenea, s-au construit asezaminte religioase cu preponderenta in locuri retrase, pustii, corespunzand dorintelor monahilor induhovniciti care cautau ruperea totala de aceasta lume si de patimile ei. Astfel, pe Muntele Latros in apropiere de Milet, regiune cu vechi rezonante monahale, la inceputul secolului X, se construieste manastirea Stylos , ctitoria staretului Pavel, cel care a indeplinit pentru mai mult timp functia de protos al asezamintelor sfinte din aceasta zona. Apoi, in veche regiune monastica a Bitiniei, care avusese mult de suferit de pe urma incursiunilor sarazinilor, in apropiere de orasul Prusa, viata sfanta a reaparut. Un unchi al imparatului Nichifor II Focas, Mihail Maleinos, a ctitorit in anul 922, in aceasta zona manastirea Kymina, care si-a luat numele de la Muntele pe care fusese ridicata. Importanta acestui sfant locas rezida in faptul ca aici s-a calugarit cel ce avea sa devina fondatorul primei manastiri organizate, in adevaratul sens al cuvantului, pe Muntele Athos . In fapt, consolidarea vietii duhovnicesti pe aceste meleaguri este cel mai de seama castig pentru spiritualitatea bizantina, in perioada dinastiei macedonene.

Unul dintre cele 3 brate ale Peninsulei Chalcidice de la Marea Egee, situata intre marile orase Salonic (Tesalonic) si Istanbul (Constantinopol), se numeste Muntele Athos. Aceasta fasie de pamant este despartita de baza Peninsulei printr-un canal, care poarta numele regelui persan Xerxes , cel ce a ordonat constructia in anul 480 i. d. Hristos pentru o mai rapida trecere a flotei sale spre teritoriile grecesti. Latimea insulei rezultate variaza de la 2 km. pana la 13 km., iar lungimea este de aproximativ 60 km.

Dupa toate probabilitatile, Muntele Athos a inceput sa fie un loc de retragere pentru calugari inca din timpul ultimelor persecutii romane impotriva crestinilor (sfarsitul secolului III inceputul secolului IV). Datorita vremurilor tulburi, unii credinciosi piosi sau chiar clerici, au cautat adapost in aceasta zona pustie, nelocuita de oameni din pricina ariditatii sale. Mai apoi, dupa incetarea persecutiilor, si alti monahi au venit si s-au stabilit in vagaunile Muntelui, traind in grupuri independente unul fata de altul sau chiar ca pustnici, nefiind supusi nici unei autoritati bisericesti. Din aceea vreme s-a inoculat ideea de independenta fata de ierarhie, care poate fi urmarita si astazi in raporturile Sfantului Munte cu Patriarhia Ecumenica. Ca pastratori ai acestei vechi traditii, calugarii atoniti au constituit, in special dupa Sinodul IV Ecumenic (451), care printr-un canon supunea asezamintele monahale jurisdictiei episcopilor, un exemplu de independenta si un centru de atractie pentru eremitii bizantini care nu voiau sa se subordoneze ierarhilor lor . Acestui fapt i se datoreaza cresterea considerabila a numarului vietuitorilor pe Muntele Athos, in aceasta perioada.

Traind la inceput ca anahoreti, cu timpul s-au grupat in jurul unui avva , astfel intemeindu-se diferite comunitati monastice (secolul V). Situatia politica din Palestina si Egipt in secolul VII, cand aceste doua teritorii au fost cucerite de arabi (in anul 638 si respectiv anul 640), a facut ca din nou un mare numar de calugari sa se refugieze pe meleagurile de acum cunoscute ale Athosului. Apoi, in secolul VIII, incepand lupta iconoclasta, afluenta monahilor spre Peninsula greaca a crescut, deoarece acestia fiind cei mai darzi sustinatori ai cultului icoanelor erau cautati in intreg Imperiul. Astfel, din anul 726, cand s-a dat proclamat primul edict indreptat impotriva icoanelor, si pana in anul 842, cand imparateasa Teodora a indreptat lucrurile, un insemnat numar de calugari, de pe tot teritoriul bizantin, a venit pe Muntele Athos, aducand cu ei acte, documente, moaste, obiecte de arta, intre care si numeroase icoane. Din aceasta vreme au inceput sa se zideasca primele lavre atonite, iar dintre figurile marcante putem aminti pe Petru Atonitul, mai inainte general sub comanda imparatului Teofil (829 842), si pe Eftimie al Tesalonicului, devenit in anul 862 intai-statator al unui mic asezamant monahal .

Constituiti in lavrele amintite, monahii s-au raspandit in intregul teritoriu al Athosului, fara a fi tulburati decat de incursiunile pirateresti ale arabilor si de pretentiile jurisdictionale ale locuitorilor restului Peninsulei Chalcidice. Pentru a-i pune la adapost de revendicarile acestora din urma, imparatul Vasile I Macedoneanul, printr-un decret emis in anul 885, a oprit trecerea ilegala peste canalul Xerxes, a declarat in mod oficial Athosul ca locas al calugarilor si i-a scutit de plata oricarui fel de taxe catre Stat. Aceasta masura a fost reconfirmata de imparatii Leon VI Filosoful, in anul 911, care le-a ingaduit sa-si agoniseasca si bunuri personale, si Roman I Lecapenul, in anul 920 .

In aceste conditii optime create, comunitatea eremita de pe Muntele Athos s-a inchegat pe toata perioada secolului X, fiind o autentica republica monahala sub suzeranitate Imperiului bizantin. Stilul de viata al calugarilor atoniti a continuat sa fie cel idioritmic, pastrat din veche traditie. Dar, o noua epoca se va deschide pentru inima Ortodoxiei odata cu prestigiul castigat de generalul Nichifor Focas in luptele impotriva arabilor. Precum am aratat acesta dovedea o deosebita consideratie pentru viata monahala, chiar exprimandu-si dorinta de a se calugari mai spre sfarsitul vietii. Ca duhovnic il avea pe fostul sau coleg de arme, acum calugar, Atanasie.

Cel ce avea sa fondeze prima manastire cu reguli de viata chinovitica pe Muntele Athos s-a nascut in al doilea deceniu al secolului X in orasul Trapezunt, primind la Botez numele de Avramie . De mic a ramas orfan de ambii parinti, fiind crescut de o milostiva vaduva, care insa a murit curand. Singur pe lume, s-a hotarat sa mearga la Constantinopol, la un dregator, cunoscut de el mai inainte in Trapezunt. In mediul cultural al capitalei bizantine, Avramie s-a dedicat studiului, dupa care si-a incercat cunostintele dobandite in mai multe slujbe, atat civile cat si militare . Totusi, intr-o zi s-a hotarat sa-si inchine viata lui Dumnezeu, plecand spre Muntele Athos. Pe drum s-a oprit la manastirea Kymina, al carui staret, Mihail Maleinos, unchiul viitorului imparat Nichifor II, l-a calugarit punandu-i numele de Atanasie. Apoi, in anul 958, si-a continuat drumul spre destinatia prima, unde ajuns a pustnicit pentru o vreme. In anii 960 961 generalul Nichifor, care acum asedia cetatea Candia, capitala insulei Creta , trimite dupa calugarul Atanasie, simtind nevoia unor sfaturi duhovnicesti. Acesta este momentul in care cei doi i-au binecuvantata hotarare de a ridica o asezare monastica si o biserica pe Muntele Athos. Astfel, cu mijloacele puse la dispozitie de fiul sau spiritual, calugarul Atanasie construieste, pe o platforma neteda din partea de Sud Est a Peninsulei, in anul 963, un centru manastiresc, care avea doua biserici, cu hramurile la Sf. Ioan Botezatorul si la Bunavestire, o trapeza, o bolnita, o casa de oaspeti si alte anexe gospodaresti . Acest asezamant este cunoscut sub numele de Marea Lavra (Μεγίστης Λαύρας) sau Lavra Sf. Atanasie .

In organizarea monahismului atonit, Atanasie a introdus stilul de viata chinovial, astfel incat manastirea sa, in care se adunasera apoape 80 de calugari, a devenit obiectul unor atacuri vehemente din partea celorlalti vietuitori ai Muntelui, care in majoritate erau idioritmici. Acestia vedeau in noul mod de organizare o derogare de la traditia veche a monahilor atoniti, pastrata ca o porunca apostolica pana atunci, precum si o amenintare la adresa idealurilor lor. Elementele prin care Atanasie a pus bazele noii organizari monahale erau urmatoarele:

impunerea stilului chinovial;

oprirea calugarilor de a poseda averi personale;

interzicerea unei deosebiri intre calugarii greci si cei ce apartineau altor popoare;

supunerea tuturor unui protos, care sa aiba drepturi superioare celor ale staretilor;

oprirea intrarii pe teritoriul Athosului a oricarei vietati de parte femeiasca;

organizarea comunitatii monahale in independenta fata de orice autoritate ;

Aceasta ultima directiva reprezinta linia traditionala atonita si a fost confirmata de catre imparatul Nichifor II Focas. Unii cercetatori au crezut gresit ca numai incepand cu Sf. Atanasie se poate vorbi despre autonomia Athosului, desi aceasta era o mostenire straveche.

In ceea ce priveste regulile stricte adoptate, acestea fusesera prefigurate de Sf. Vasile cel Mare si ulterior puse in practica de catre egumenul Teodor Studitul la cunoscuta manastire Studion din Constantinopol . De asemenea, noua organizare suferise si unele influente ale Regulii lui Benedict de Nursia, data fiind prezenta pe Munte si a unor calugari amalfitani, dar in principal se baza pe cele vazute in asezamantul constantinopolitan. Ele prevedeau inainte de acceptarea in comunitate o lunga perioada de noviciat. Apoi, in conformitate cu dreptul de ctitor, staretul avea dreptul sa-si desemneze succesorul, iar viata anahoretica era ingaduita doar in apropiere si in dependenta de lavra si numai pentru cei incercati in rabdare, care nu puteau insa depasi numarul de 5. Ulterior, in Testamentul (διατυπόσης) sau, Atanasie a modificat dreptul de succesiune. De acum inainte, epitropul era cel care avea responsabilitatea de a numi pe noul staret, in urma consultarii cu 15 frati mai intelepti si mai batrani , dar si de a-l revoca, dupa sfatuirea cu aceiasi frati.

Lupta pentru impunere, dintre grupul atonit idioritmic si aparatorii stilului chinovial, a durat pana in anul 970, cand imparatul Ioan I Tzimiskes (969 976) aproba un Tipikon (Tragos). Basileul fusese instiintat de catre protosul Athosului si de staretul Pavel de la manastirea Xiropotamu (Ξηροποτάμου) despre neintelegerile existente, pentru a caror rezolvare hotaraste trimiterea la Karyes (Καρυές) a egumenului manastirii Studion, Eftimie . Aici, toti staretii impreuna cu delegatul imparatului redacteaza sus-numitul Tipikon , care urma sa aiba valabilitate asupra intregului Munte Athos. El a fost semnat si de Atanasie alaturi de alti 54 de conducatori ai asezamintelor monahale atonite existente la acea vreme. Principalele masuri luate prin acesta erau:

se ingaduia la Athos atat viata idioritmica cat si cea chinoviala;

fiecare manastire va fi condusa de un egumen ajutat de cativa proestosi;

toate manastirile vor fi conduse de un areopag monahal, format din staretii lor si care se va intruni o data pe an la Karyes, proclamat acum drept capitala Athosului;

in fruntea acestui areopag se va afla un protos, numit de imparat si hirotonit de patriarhul de Constantinopol, el avand atat jurisdictie civila cat si bisericeasca asupra intregului Munte ;

Dupa cum putem observa regula monahala a lui Atanasie a ramas neatinsa, dar colonizarea pana acum salbatica a Athosului a fost mult ingreuiata prin prevederea ca fiecare neofit sa se supuna mai intai unui batran sau parinte duhovnicesc. De asemenea, sunt impiedicate calatoriile in exterior, legaturile cu laicii si exportul de marfa de la Athos . Acum dreptul de proprietate revine exclusiv staretilor.

Chiar daca prin acest Tipikon , idealul de viata idioritmic si cel chinovial raman in fond neatinse, viitorul imediat va apartine lavrelor de tipul celei ridicate de Sf. Atanasie, a carui ctitorie a ramas creatoare de stil si a devenit dominanta pe Munte. Acest lucru se vede odata cu infiintarea noilor asezaminte: Iviron (Ιβήρων) in anii 980 984, Vatoped (Βατοπαιδίου), putin inainte de anul 985, etc.

Protosul de necontestat al Athosului, Atanasie, moare in anul 1004 . In prima jumatate a secolului XI se infiinteaza noi lavre, precum Dohiariu (Δοχειαρίου) in anul 1030, Esfigmenu (Εσφιγμένου) si Karakalu (Καρακάλου), ambele in preajma anului 1045. Dar, tocmai din cauza acestei rapide dezvoltari au aparut noi dificultati. Tipikonul lui Ioan Tzimiskes a inceput sa nu mai fie respectat precum odinioara, staretii se revolta impotriva protosului, unii calugari dispun in mod arbitrar de terenul agricol, unele manastiri interzic eremitilor saraci sa-si mai procure lemne din padurile lor, in capitala Karyes se dezvolta un adevarat comert gasindu-se de cumparat chiar si eunuci, iar in areopag domneste mai mult cearta decat fratietatea . Totusi trebuie sa spunem ca unele aspecte negative erau datorate si numeroaselor inconveniente, intre care cel mai important era dificultatea aprovizionarii pe Munte, care necesita modalitati mai bune de desfacere a produselor Athosului pe pietele externe.

In aceste conditii, imparatul Constantin IX Monomahul (1042 1054) insarcineaza areopagul cu redactarea unui nou Tipikon , care sa reglementeze situatia. Cei 180 de stareti, in anul 1046, au alcatuit un al doilea Tragos , care ingradea in special libertatile eremitilor. Intre masurile hotarate amintim: interzicerea exportului cu lemne, interzicerea posesiei de catre manastiri a vaselor comerciale de mari dimensiuni, cu exceptie numai pe baza avizului special al imparatului bizantin, Karyesul este obligat sa revina la modestia initiala, reducandu-si bazarul, etc. Mentionam ca in acest document se inregistreaza prima numire a teritoriului in cauza drept Sfantul Munte (το Αγιον Ορος) .

Pana astazi s-au mai alcatuit alte Tipikoane dupa cum urmeaza: in anul 1394, de catre patriarhul de Constantinopol, Antonie IV (1389 1390 si 1391 1397), prin care s-au creat posibilitati de dezvoltare stilului idioritmic; in anul 1406, la insistentele imparatului Manuel II Paleologul (1391 1425), prin care calugarii au fost deslegati de votul saraciei; in anul 1574, prin eforturile patriarhului de Constantinopol, Ieremia II (1572 1579; 1580 1584 si 1587 1595) impreuna cu patriarhul de Alexandria, Silvestru (1569 1590), care sprijinea aplicarea stilului chinovial; in anul 1783, la indemnul patriarhului de Constantinopol, Gavriil IV (1780 1785), de asemenea impunand modul de viata chinovitica; si in cele din urma, in anul 1810, Patriarhia Ecumenica, prin reprezentantul ei, Ieremia IV (1809 1813), a incercat evitarea depopularii Athosului .

Astazi, Sfantul Munte este organizat ca o republica monahala autonoma, reprezentand centrul principal al monahismului ortodox. Aceasta republica este condusa de un areopag restrans, alcatuit din reprezentantii celor 20 de manastiri mari, in frunte cu 4 epistati, care reprezinta puterea executiva. Din cele 20 de asezaminte monahale, 17 apartin grecilor, unul sarbilor, unul rusilor si unul bulgarilor . In ceea ce priveste reprezentativitatea romaneasca pe Muntele Athos, ea este sustinuta de existenta a doua schituri: unul inchinat Sf. Ioan Botezatorul (Σκήτη του Τιμίου Προδρόμου) iar celalalt Sf. Dimitrie Izvoratorul de Mir (Σκήτη του Λακκου). Primul a imbratisat stilul de viata chinovial pe cand cel de-al doilea pe cel idioritmic.

Darnicia romanilor fata de intreaga crestinatate rasariteana, si in special fata de Athos, a fost evidentiata de patriarhul ecumenic Atenagora I (1949 1972) cu ocazia vizitei sale la manastirea Curtea de Arges in anul 1967: Numele stralucit al Basarabilor umple intreaga catedrala din Constantinopol si pretutindeni unde am fost in Rasaritul ortodox am gasit aceste urme vii intre Biserica Ortodoxa Romana si Biserica Ortodoxa in general. In afara de Constantinopol, Sfantul Munte Athos este plin de numele voievozilor romani . Dar cu toate numeroasele danii ale domnitorilor moldoveni sau munteni catre lavrele sfinte de pe Sfantul Munte, cunoscut acum si sub denumirea de Gradina Maicii Domnului , nu am reusit sa detinem macar una dintre cele 20 de manastiri mari, precum au rusii, sarbii sau bulgarii.

In concluzie, putem afirma ca desi imparatul Nichifor II Focas a incercat o secularizare intr-un sens larg a averilor manastiresti, viata monahala bizantina si-a continuat procesul de dezvoltare. In ceea ce priveste Novela din anul 964, aceasta avea ca obiective nu numai oprirea ridicarii unor noi locasuri sfinte, precum cu rautate se afirma de catre unii istorici, ci si o asanare morala a monahilor si a ierarhiei bizantine, aplecata in aceea vreme asupra bunurilor lumesti. De asemenea, situatia grea in care se afla Imperiul impunea cu necesitate o mai buna organizare interna, un sistem de taxe bine pus la punct, care sa ajute visteria Statului sa suporte cheltuielile unor razboaie de uzura. Dovada a bunelor intentii ale imparatului Nichifor II este si sprijinirea ridicarii Marei Lavre pe Sfantul Munte Athos, de catre calugarul Atanasie. Acesta a introdus in manastirea sa regulile vietii chinovitice, in opozitie cu vechea traditie idioritmica a monahilor atoniti. Asa s-a ajuns ca astazi sa avem doua stiluri de viata duhovniceasca diferite, dar care totusi au aceeasi ideala finalitate, apropierea de Dumnezeu, prin curatirea de patimi si improprierea virtutilor.