SCOALA IONIANA si SCOALA ELEATA: HERACLIT si PARMENIDE

SCOALA IONIANA si SCOALA ELEATA: HERACLIT si PARMENIDE

Se poate spune ca Heraclit si Parmenide au ramas, de-a lungul intregii istorii a filosofiei, ca doua simboluri care au servit mereu la enuntarea unor probleme esentiale. Inca si astazi, anumiti ganditori pot fi taxati drept "ionieni", iar altii drept "eleati". Spinoza, de exemplu, in sec. al XVII-lea, e un filosof net "eleat", pe cand Hegel, in sec. XIX, apartine filosofiei ioniene, heraclitiene.

Cele doua scoli au pus problema schimbarii si a duratei, a trecatorului si a permanentului. Si, totodata, problema unului si multiplului.

In ce consta, deci, problema unului si multiplului? Ea este in fapt strans legata de cea a permanentului si trecatorului, caci trecatorul apartile lumii multiplului, a pluralului. Pe cand, daca vrem sa gandim permanentul, vizam implicit ceva ce este unu. E o constanta a intregii noastre traditii occidentale iudeo-cestine: daca vrem sa numim ceea ce este, ceea ce nu e nici schimbator, nici trecator, vorbim despre Etern sau despre Unu. Unul si Eternul sunt ceea ce nu se schimba.

Problema raportului dintre unu si multiplu si cea a raportului dintre trecator si imuabil sunt deci strans inrudite. Ele preocupa deopotriva scoala ioniana si cea eleata.

Heraclit reia intrebarea pusa la Milet: ce anume persista de-a lungul schimbarii? Si raspunde: schimbarea insasi. Schimbarea este modul de a fi al lucrurilor. El pune accentul pe contrarii si declara: Tot ceea ce exista, nu exista decat gratie contrariilor. Pentru ca un lucru sa poata exista, contrariile trebuie sa se uneasca. De exemplu, noi gandim "mic". Nu avem nici un obiect care sa intrupeze ideea de micime. Un soarece comparat cu o furnica, reprezinta o anumita marime, este un amestec de "mic" si de "mare". De cum luam in considerare ceva real din experienta si nu ceva doar gandit, gasim un amestec de contrarii, de mare si de mic. Combinatia contrariilor e cea care face ca un lucru sa existe, pe cand cel care gandeste logic, daca descopera pe undeva o contradictie, afirma de indata ca ceea ce e contradictoriu nu poate exista. Unul deriva realitatea pornind de la contrarii, celalalt exclude realitatea pentru ca e contradictorie.

Heraclit considera contrariile ca fiind conditia tuturor lucrurilor. O spune in termeni metaforici: "Razboiul e tatal tuturor lucrurilor." Aici nu este vorba de o justificare a razboiului, sensul formulei fiind ca tensiunea dintre contrarii este cea care da nastere realitatii.

Curgerea necontenita, schimbarea insasi sunt temeiul lucrurilor supuse schimbarii. Heraclit a subliniat cu vigoare experienta schimbarii: "Totul curge." (Πάντα ρει). "Nu te poti scalda de doua ori in acelasi rau". Cand vii a doua oara, apa de mai inainte este deja departe; gasesti un alt rau, o alta apa.

La Heraclit exista insa, dincolo de aceasta lupta si de aceasta curgere neincetata, un principiu de ordine si de echilibru. Lupta, miscarea nu sunt lasate cu totul in voia lor (cum se va intampla uneori, mult mai tarziu).La el, unul din elemente domina: focul. Nici aici nu este vorba de focul pur material ca fenomen de combustie, ci de un foc care pentru el este in acelasi timp logosul. "Logos" inseamna ratiune, logica, limbaj, lege. Logosul face sa domneasca un fel de echilibru. El vegheaza ca, in lupta dintre contrarii, nici unul sa nu biruie definitiv - pentru ca in acest caz totul ar inceta sa existe. Lupta e guvernata deci de o lege de echilibru ce are ca efect intoarcerea periodica a tuturor lucrurilor la focul originar, adica la logos.

Sa retinem ca Heraclit pune accentul pe multiplu, pe contrarii, pe schimbare, pe lupta, pe scurgere. Singura substanta este pentru el schimbarea insasi. In toate preschimbarile si contradictiile naturii, Heraclit vedea o unitate sau un intreg. Acest "Ceva" care se afla la temelia tuturor lucrurilor, el il numea "Dumnezeu" sau "Logos".

Parmenide era contemporan cu Heraclit si marele sau adversar. Intemeietorul scolii eleate se sprijina pe exigentele logicii. El afirma cu o vigoare exceptionala principiul identitatii, pe care-l instaleaza in fiinta insasi. Astfel, imposibilitatile logice sunt totodata imposibilitati ontologice (la nivelul fiintei). El declara: pot sa spun "Fiinta este", dar nu pot sa spun "nefiinta este". De ce? Pentru ca asta ar fi o contradictie, ar insemna sa ma contrazic.

Nu pot spune "nefinta este", prin urmare, nu trebuie nici macar sa pronunt cuvantul "nefiinta": ar insemna sa-i acord fiinta in limbaj, ceea ce este deja o contradictie si un abuz de limbaj. Pentru ca imposibilitatea fiintei era o exigenta inscrisa in fiinta insasi, la Parmenide este vorba de o exigenta ontologica. Termenul grecesc "ontologie" inseamna "cunoastere a fiintei". E vorba de acea parte a metafizicii care se ocupa nu de fiinta omului sau a fiintelor vii sau a sistemelor planetare, ci de fiinta ca fiinta.

Pentru Parmenide, fiinta nu este un concept abstract, nu e cuvantul "este" care, intr-un enunt logic, leaga un subiect cu un predicat. Fiinta e un nume, foarte bogat, foarte misterios. Dar Parmenide traia si el printre realitatile lumii si, intocmai ca Heraclit, vedea, de buna seama, ca acestea se schimba neincetat. El distingea intre diferite niveluri ale sensului: intre stiinta in sensul de cunoastere adevarata a fiintei in identitatea ei imuabila si, pe de alta parte, cunoasterea ce o avem despre lumea exterioara in care traim. Aceasta din urma cunoastere el o numeste doxa, adica "opinie". Opinia, pentru vechii filosofi greci, nu accede realmente la adevar, la veritabila cunoastere, dar cu toate acestea, nici nu este pur si simplu eroare. E un mod de a te apropia de adevar indeobste suficient oamenilor pentru a trai la nivelul practicii cotidiene, pentru a comunica unii cu altii sau pentru a-si organiza statul. Daca am cere intotdeauna o cunoastere riguroasa, gandeau grecii, n-am prea putea s-o scoatem la capat la acest nivel al vietii curente. Nu trebuie uitat, pe de alta parte, ca aparenta astfel inteleasa nu e totuna cu adevarul. Se impune, de aceea, ca intre eroare si adevar sa fie introdus acest nivel mediu, al opiniei (doxa).

Parmenide incadreaza in domeniul opiniei orice cunostinta privitoare la lumea schimbarii pe care o intalnim in experienta. El este de o rigoare absoluta atunci cand e vorba de cunoasterea fiintei insesi. Aici, nu putem decat sa spunem "Fiinta este". A introduce nefiinta si a trece, cum facea Heraclit, de la fiinta la nefiinta si de la nefiinta la fiinta in calitate de contrarii constitutive ale schimbarii, considerata a fi adevarata realitate, este o eroare fundamentala. Pentru Parmenide, la nivelul cunoasterii, asa ceva este de negandit, este o nongandire. Daca insa nefiinta este de negandit pentru logica omeneasca, ea ramane totusi inevitabila la nivelul opiniei, al experientei, al vietii empirice.

In conceptia lui Parmenide fiinta este necreata si imuabila. Cum ar putea exista schimbare in fiinta, de vreme ce aceasta este cu desavarsie plina? Schimbarea presupune un spatiu de joc, un vid, o alteritate. In fiinta nu exista insa nimic altceva decat fiinta. Intr-un cufar plin nimic nu se misca. Ea este absolut calma, vesnica, fara inceput si sfarsit, este perfectiunea ca totalitate. Acestei totalitati grecii ii dadeau forma unei sfere.

Cand Parmenide vorbeste de sfera, avem de-a face cu o imagine, nu cu sfera terestra sau cu bolta cereasca. Sfera este fiinta perfecta siesi suficienta. Mai tarziu filosofii vor spune "cauza de sine", "prin sine", "in sine" etc. Trebuie sa intelegem ca fiinta este ceea ce este si-si este suficient. Aceasta este conceptia fundamentala pe care o avea Parmenide despre fiinta ca tot perfect.

Fiinta este, dupa el, ceva profund divin, fara nici o personificare. Ideea de zeu personal, ca si aceea de zeu creator, ii era straina.

Urmandu-l pe Heraclit, vom spune ca nu putem gandi perfectiunea decat cu ajutorul imperfectiunii. Parmenide insa gandeste perfectiunea in sine. Fiinta este una. Parmenide e un ganditor monist. "Trebuie spus si gandit ca numai fiinta este; caci a fi este (posibil), dar neantul nu este (posibil): tocmai ceea ce ti-am poruncit sa iei aminte." (Parmenide)