STATUL SI ECONOMIA

STATUL SI ECONOMIA

1. Curente de gandire despre rolul statului in economie

Satisfacerea nevoilor generale ale societatii reclama mobilizarea la dispozitia statului si a altor autoritati publice a unor importante fonduri banesti. Sursa de constituire a acestor fonduri o reprezinta produsul intern brut, iar destinatia lor este satisfacerea nevoilor sociale de interes national sau local.

Constituirea acestor fonduri, pe seama produsului intern brut, presupune un transfer de resurse banesti, deci, implicit, putere de cumparare, de la diverse persoane fizice sau juridice la organele de stat, centrale sau locale. Pe de alta parte, din fondurile astfel constituite se efectueaza transferuri de resurse (putere de cumparare) catre diversi beneficiari - persoane fizice sau juridice.

Desfasurarea acestui proces determina fluxuri banesti in dublu sens, respectiv catre fondurile publice si de la fondurile publice, generand relatii sociale intre participanti, dupa cum urmeaza:

- relatii de mobilizare, adica relatii ce apar in procesul de constituire a fondurilor, intre contribuabili (persoane fizice si juridice) pe de o parte, si stat (ca autoritate publica), pe de alta parte;

- relatii de repartizare, adica relatii ce se desfasoara in procesul de utilizare a fondurilor, care apar intre stat (autoritati publice), pe de o parte, si persoane fizice si juridice, pe de alta parte.

Distribuirea fondurilor publice mobilizate genereaza fluxuri financiare intre stat, pe de o parte, si beneficiarii acestor fonduri - persoane fizice si juridice, pe de alta parte. Concret, in aceasta faza are loc stabilirea cheltuielilor publice pe destinatii: actiuni social-culturale (invatamant, sanatate, cultura); protectie si asigurari sociale; actiuni cu caracter economic; aparare nationala; ordine publica; gospodarie comunala si de locuinte; datorie publica etc.

Aceste relatii sociale, de natura economica, exprimate sub forma baneasca si care apar in procesul de redistribuire a produsului intern brut, in legatura cu indeplinirea functiilor si rolului statului, intr-o societate, constituie relatii financiare publice (finante publice)

Conceptiile moderne si actuale despre implicatiile statului in economie, in special pe calea relatiilor financiare, nu pot fi intelese cu adevarat decat facand referire la tezele si ideile dezvoltate, incepand cu secolul al XVIII-lea si pana in secolul al XX-lea, de catre numerosi ganditori ai vremurilor respective.

Curentele de gandire care s-au impus de-a lungul timpului in teoria economica se pot exprima sintetic in doua idei principale: una care se refera la valentele supreme ale pietei si respectiv triumful acesteia in fata oricarei implicatii ale autoritatii publice, si alta care urmareste sa explice si sa argumenteze necesitatea interventiei statului in economie sub diferite forme, ambele teze cu consecinte notabile asupra finantelor publice.

1.1. Liberalismul economic clasic (doctrina fiziocrata si scoala clasica) si neoclasic (marginalismul)

Faza aparitiei si constituirii stiintei economice (1700-1870) a fost inaugurata de doctrina fiziocrata si continuata de scoala clasica, engleza si franceza.

Doctrina fiziocrata a mutat analiza bogatiei din sfera circulatiei (asa cum sustineau mercantilistii) in sfera productiei, si anume cea din agricultura, prin aceasta sustinandu-se ca nu aurul sau argintul obtinut prin comert sau chiar productie reprezinta cauza (izvorul) bogatiei, ci productia de bunuri. Fiziocratii reduceau insa aceasta productie la agricultura, deoarece, sustineu ei, era singura activitate capabila sa dea "produs net", ca urmare a unei "ordini naturale" voite de Dumnezeu.

Reprezentantul de seama al fiziocratilor a fost Franois Quesnay (1694-1774) medic si economist francez, care prin lucrarea 'Tabloul economic', argumenta interdependentele dintre ramurile economice, de fapt o prima schita a reproductiei economice. Conceptia de baza a fiziocratilor se caracterizeaza prin respectul proprietatii private, libertatea schimbului de marfuri si caracterul echivalent al acestora si adoptarea unui impozit unic pe produsul net perceput de la proprietarii funciari.

Pentru a asigura obtinerea prosperitatii generale era necesara, in opinia fiziocratilor, renuntarea la orice reglementare si, in consecinta, trebuia sa se suprime activitatile vamale si corporatiile, iar fiscalitatea trebuia sa se bazeze numai pe impunerea produsului net agricol (este vorba deci de un impozit unic). Statul se impunea a fi unul monarhic si puternic, dar cu functii limitate, respectand libertatea de a munci si de a face comert.

Desi fiziocratii s-au referit putin la stat sau, oricum in termeni ce difera mult de preocuparile contemporane, opera lor nu a fost fara consecinte asupra traditiilor clasice si neoclasice in materie de perceptie a interventiilor publice .

Spre sfarsitul perioadei manufacturiere si inceputul dezvoltarii industriale a aparut scoala clasica a economiei politice, care a pus bazele curentului de gandire si politica economica denumit liberalismul economic. Scoala clasica este in deplin acord cu scoala fiziocrata in critica pe care o exercita fata de mercantilism, dar este in dezacord cu teoria potrivit careia singura activitate creatoare de bogatie ar fi agricultura si socoteste ca izvorul de bogatie si valoare il constituie munca.

Unul dintre cei mai mari fondatori ai teoriei economice clasice sau ai economiei politice este Adam Smith (1723-1790), profesor la Universitatea din Edinburg, care prin lucrarea sa 'Avutia natiunilor', aparuta in anul 1776, demonstreaza ca originea valorii (deci a bogatiei) rezida in munca sociala, el analizand in mod special modul de organizare a acesteia pe baza principiului diviziunii muncii. De asemenea, a fost primul ganditor care a studiat in profunzime eficienta activitatilor de comert international, formuland principiul avantajului absolut in schimburile economice internationale.

De asemenea, teoria sa economica are un fundament psihologic, si anume interesul personal. Motorul oricarei activitati psihologice este principiul hedonist care determina oamenii sa caute maximum de satisfactie cu minimum de efort.

In interconexiunea dintre micro si macroeconomie, Smith considera ca piata este "mana invizibila" care asigura distribuirea rationala a resurselor si reglarea spontana a functionarii normale a economiei. El nu vedea nici un fel de contradictie intre interesele personale si cele obstesti, apreciind ca pe piata se armonizeaza interesele individuale si cele sociale.

Adam Smith intelege totusi ca anumite functii necesare functionarii economiei de piata nu pot fi asumate in mod spontan si de aceea considera ca in astfel de situatii este necesara interventia statului. Pentru realizarea acestei interventii, Adam Smith distinge doua tipuri de cheltuieli: (1) cheltuieli pentru realizarea functiilor regaliene (aparare, ordine interna si justitie) si (2) cheltuieli pentru realizarea si mentinerea lucrarilor publice.

In legatura cu cea de-a doua grupa de cheltuieli, cunoscutul economist examineaza doua situatii: cea a bunurilor si serviciilor care este imposibil sa fie produse in conditiile pietei (bunurile colective sau publice) si cea a situatiilor in care productia este posibila din punct de vedere tehnic, dar rezultatele ei nu sunt acceptate spre cumparare de catre indivizi, chiar daca acestea sunt in interesul lor.

Adam Smith a enuntat idei importante si in legatura cu impozitele si echilibrul bugetar, idei care se regasesc si astazi in interpretarea teoriilor de politica macroeconomica.

In ceea ce priveste impunerea , la baza politicii fiscale a statului ar trebui sa stea cateva principii, dupa cum urmeaza:

1. Principiul justetii impunerii (echitatii fiscale), care consta in aceea ca supusii fiecarui stat trebuie sa contribuie, pe cat posibil, cu impozite in functie de veniturile pe care le obtin;

2. Principiul certitudinii impunerii presupune ca marimea impozitelor datorate de fiecare persoana sa fie certa si nu arbitrara, iar termenele, modalitatea si locul de plata sa fie stabilite fara echivoc, pentru a fi cunoscute si respectate de fiecare platitor;

3. Principiul comoditatii perceperii, care cere ca impozitele sa fie percepute la termenele si in modul cel mai convenabil pentru contribuabil;

4. Principiul randamentului impozitului urmarea ca sistemul fiscal sa asigure incasarea impozitelor cu un minim de cheltuieli si sa fie cat mai putin apasator pentru platitori (teza "guvernului ieftin").

Aceste principii au avut un caracter progresist, fiind indreptate impotriva arbitrariului ce domnea in materie de impozite in perioada trecerii de la evul mediu la capitalism.

Despre echilibrul bugetar, A. Smith vorbeste atunci cand considera ca suma cheltuielilor publice trebuie sa fie cat mai mica si ca dezechilibrul bugetar se va transforma in inflatie prin intermediul mecanismului de tiparire a banilor sau datorita iresponsabilitatii guvernantilor, care nu au limita in privinta indatorarii.

Continuatorii acestei doctrine liberale, Robert Malthus (1766-1834) si David Ricardo (1772-1823), John Stuart Mill (1806-1873) in Marea Britanie, Jean Baptiste Say (1767-1832) si Frdric Bastiat (1801-1850) in Franta, au dezvoltat la inceputul secolului al XIX-lea o gandire economica de ansamblu, fondand un corp de doctrina unitar si solid pe baza teoriilor propuse de catre fiziocrati si A. Smith.

De la finele secolului al XIX-lea pana la inceputul secolului XX, gandirea economica va cauta sa faca un salt inainte, dorind sa se constituie intr-o stiinta veritabila a cercetarii legilor, exprimandu-se prin formule matematice.

In acest context s-a constituit gandirea neoclasica (marginalismul), cu autori de renume precum: Carl Menger (1840-1921), Stanley Jevons (1835-1882), Leon Walras (1834-1910), Vilfredo Pareto (1848-1923), Alfred Marshall (1842-1924) s.a., care au conturat o conceptie mai abstracta despre economie decat cea clasica.

Desi intre diferitele scoli care alcatuiesc neoclasicismul (Scoala austriaca, Scoala de la Lausanne, Scoala anglo-saxona), exista deosebiri in tratarea problematicii economice, doctrinele lor intrunesc elemente comune de continut si metodologie . Astfel, ca un element de continuitate fata de economia politica burgheza clasica, ganditorii neoclasici au ramas atasati principiilor fundamentale ale acesteia - individualismul, liberalismul, proprietatea privata - sustinand conceptia liberei concurente ca unica forma de organizare si functionare rationala a economiei. Pe temeiul acestor premise, conceptiile neoclasice procedeaza la o abordare, prin excelenta, microeconomica a domeniului de cercetare, cautand sa identifice comportamentul economic rational, avand ca punct de plecare psihologia individului consumator si extrapoland aceasta psihologie in toate celelalte sfere de activitate economica.

Corolarul practic al modelului neoclasic al economiei de piata este libera concurenta dintre agentii economici si politica liberului schimb, ca o conditie primordiala a functionarii normale si autoreglarii economiei in ansamblul sau. Desi regula generala a conceptiilor neoclasice este respingerea imixtiunii statului in activitatea economica a agentilor individuali, exista si exceptii, ca spre exemplu, pozitia lui L. Walras, care admite o anumita interventie a statului in scopul functionarii nestanjenite a liberei concurente.

"Prin intermediul acestor doctrine au fost dezvoltate si au luat forma, imbogatind axiomele fundamentale puse de fiziocrati si de Adam Smith, principiile existentiale ale liberalismului economic, determinand politicile care duc in campul finantelor publice". Aceste principii pot fi rezumate in modul urmator:

a) Statul, in mod cert, nu trebuie sa dispara, ci rolul sau trebuie sa fie limitat la realizarea anumitor bunuri colective (publice) si mai ales servicii publice privind siguranta bunurilor si persoanelor (politie, justitie, aparare); el trebuie sa fie ceea ce este cunoscut ca "stat jandarm".

b) Impozitul nu trebuie sa constituie niciodata o piedica pentru schimburi si trebuie sa serveasca exclusiv acoperirii cheltuielilor publice.

c) Neutralitatea statului presupune, de asemenea, ca cheltuielile publice nu influenteaza viata economica si ele sunt strict acoperite de venituri cvasiexclusiv fiscale. Imprumutul este judecat in mod negativ; pe de o parte, el creste in mod artificial bugetul, pe de alta parte, influenteaza generatiile viitoare, deoarece ipotecheaza libertatea de optiune in masura in care el constituie un impozit amanat sau o sursa de inflatie (prin emisiune monetara).

d) Echilibrul bugetar trebuie sa fie perfect; sa lipseasca atat deficitul (care ameninta statul ca debitor), cat si excedentul care, daca este utilizat, se va exprima prin cheltuieli ale statului, deci prin interventii ale acestuia.

Apogeul capitalismului liberal s-a afirmat in perioada premergatoare primului razboi mondial, cand productia a crescut considerabil, schimburile internationale s-au dezvoltat, creditul a jucat un rol determinant, s-au dezvoltat concomitent noi instrumente economice (valori mobiliare).

Criza capitalismului liberal a inceput cu primul razboi mondial, care a marcat de fapt declinul Europei in economia mondiala. Dupa primul razboi mondial si dupa criza din 1929-1933, se inregistreaza in toate tarile o interventie din ce in ce mai puternica a statului in plan economic. Organizarea productiei in interiorul fiecarei tari inceteaza sa mai fie incredintata numai initiativei private. Guvernele intervin in viata economica pentru a reglementa nu numai conditiile de munca, ci si preturile, rata dobanzii, repartitia materiilor prime si a produselor finite. Capitalismul individualist face loc unui capitalism interventionist, chiar unui capitalism de stat.

1.2. Keynesismul si influenta sa asupra politicilor macroeconomice

Dereglarea tot mai pronuntata a mecanismului concurential al pietei sub impactul cresterii puterii marilor corporatii monopoliste a impus cu necesitate interventia nemijlocita a statului, pentru asigurarea echilibrului si stabilitatii economice si, prin aceasta, aparitia unei noi orientari de gandire si politica economica - keynesismul.

Keynesismul reprezinta curentul cu cea mai larga raspandire in gandirea economica contemporana, si provine ca denumire de la numele fondatorului sau, economistul si lordul englez John Maynard Keynes . Teoriile si politicile economice aplicate in majoritatea tarilor capitaliste din ultima jumatate a secolului trecut se axeaza pe tezele si principiile de baza ale acestui curent.

In cadrul acestui curent de gandire, analiza se face la nivel macroeconomic pe baza unor categorii economice globale precum: venit, economii, investitii, cerere globala, oferta globala si, folosind o serie de ecuatii de echilibru precum: venitul este egal cu consumul plus investitiile; economiile sunt egale cu venitul mai putin consumul; investitiile sunt egale cu economiile. Realizarea echilibrului economic este explicata pe baza principiului multiplicatorului (influenta investitiilor asupra venitului) si al acceleratorului (influenta consumului asupra investitiilor viitoare). Rezolvarea dezechilibrelor, potrivit acestui curent de gandire (consacrat sub denumirea de 'dirijism'), necesita inclusiv interventia statului, dar prin parghii economice si instrumente economice (politica fiscala, monetara, bugetara etc.) pentru a influenta atat consumul gospodariilor cat si investitiile intreprinderilor.

Spre deosebire de predecesorii sai, J. M. Keynes a aratat ca factorii care determina comportamentul intregii economii nationale nu sunt un simplu multiplu de factori care determina comportamentul indivizilor. Aceasta observatie este ceea ce a fost numit "paradoxul cantitatilor globale". De exemplu, economisirea individuala constituie un comportament intelept de precautie, in timp ce un exces de economisire la nivel macroeconomic risca sa aiba repercusiuni negative asupra activitatii economice. De aici se intelege de ce Keynes a refuzat sa idealizeze rolul pietei (al agentilor economici individuali) ca instrument de reglare a sistemului economic.

In analiza sa, ca si clasicii, el cauta un echilibru static al economiei, pe termen scurt (este cunoscuta formula sa: "Pe termen lung vom fi cu totii morti"), si identifica trei probleme majore ale economiei: 1. raportul dintre economia reala de bunuri si servicii si economia fictiva (simbolica) a banilor si creditului; 2. relatiile dintre indivizi si intreprinderi, pe de o parte, si dintre primii si macroeconomia statului-natiune, pe de alta parte; 3. rolul ofertei si respectiv, al cererii (productiei si consumului) in modul de functionare a economiei.

Spre deosebire insa de clasici, Keynes inverseaza toate raspunsurile date de acestia celor trei probleme. Pentru el, bunurile si serviciile (economia reala) depind in intregime de economia fictiva (banii si creditul); macroeconomia este singura eficace; nici particularii, nici intreprinderile nu au puterea sa influenteze fortele care controleaza mecanismele globale; in fine, cererea este determinanta pentru evolutia fenomenelor economice.

Aceasta interpretare a functionarii economiei conduce in mod necesar la un diagnostic radical diferit asupra naturii si cauzelor crizelor economice, fata de diagnosticul din versiunea clasica a economistilor contemporani. Astfel, in timp ce viziunea economistilor clasici (aparuta in anii '30 in Anglia) este o viziune optimista (utilizarea deplina a fortei de munca este o stare normala a economiei) fondata pe autoreglare naturala a sistemului economic, in viziunea lui Keynes, in toate tarile dezvoltate exista o tendinta permanenta a unui exces de economisire fata de investitii, care este datorat unei repartitii inegale a venitului national, si care conduce in mod inevitabil la somaj. Pe de alta parte, Keynes a fost unul dintre primii care a pus in lumina ideea ca exista mai multe forme posibile ale echilibrului economic, dintre care echilibrul in conditile neutilizarii depline a fortei de munca, care implica existenta unui volum permanent de somaj.

Astfel, unul dintre marile merite ale lui Keynes este acela de a fi demonstrat ca o economie poate fi competitiva si se poate acomoda si in conditiile subutilizarii fortei de munca (somajului). Dar, un astfel de echilibru este, in opinia sa, un echilibru in conditii de risipa, de unde el trage concluzia ca uneori este necesara interventia statului alaturi de "mana invizibila" a pietei.

Analiza crizei economice prin care a trecut omenirea ('29-'33) i-a permis lui Keynes sa propuna o politica economica pentru starea de criza a economiei. In fond, obiectivul sau este sa argumenteze unele masuri care sa permita o crestere durabila a ocuparii fortei de munca. Avand la baza constructia conceptuala potrivit careia utilizarea fortei de munca si productia depind de cererea agentilor economici, care include consumul si investitiile, Keynes considera ca orice politica anticriza trebuie sa contina trei componente initiale:

(a) Cererea globala trebuie mentinuta la un anumit nivel, excluzand orice reducere de salariu. Astfel, contrar economistilor clasici care sustineau ca nivelul salariului este determinat de doua concepte economice: legea randamentelor descrescande si teoria productivitatii marginale, Keynes estimeaza ca orice scadere a salariilor reale, adica a puterii de cumparare, va antrena scaderea consumului, factor determinant al cererii efective; ca atare, el sustine ca trebuie incurajata cererea prin intermediul salariilor si prin reducerea impozitelor.

(b) Este necesara o actiune globala asupra economiei pe calea interventiilor puterilor publice. Statul poate suplini in mod direct insuficienta investitiilor private printr-o politica de investitii publice, recurgand mai ales la lucrari publice de mare amploare. Orice relansare a investitiilor in economie are un efect multiplicator. Investitiile au un efect stimulator prin intermediul salariilor distribuite si prin cresterea puterii de cumparare pe care acestea o implica.

(c) De asemenea, trebuie actionat asupra componentelor monetare ale economiei. Keynes insista asupra rolului pozitiv sau negativ pe care-l pot juca banii in functionarea unei economii. Cele doua probleme monetare carora le acorda importanta deosebita sunt ratele dobanzii si necesitatea unei monede dirijate.

In ceea ce priveste ratele dobanzii, in opinia lui Keynes, actiunea puterilor publice prin intermediul Bancii Centrale ramane indispensabila. Ea singura poate sa fixeze rata dobanzii pe termen scurt si sa influenteze formarea ratelor dobanzii pe termen lung.

Pe de alta parte, Keynes sustine ca intr-o situatie deflationista (reducerea sustinuta a nivelului general al preturilor) trebuie sa nu se ezite in cresterea cantitatii de bani in circulatie. In acest sens, el vede deficitul bugetar ca un instrument de creare de moneda, sursa a unei reluari a activitatii. Curba lui Philips, care stabileste o relatie inversa intre somaj si inflatie, va fi ulterior expresia unei astfel de conceptii.

In viziunea lui Keynes, statul trebuie sa completeze slabiciunile sectorului privat din economie in materie de investitii, deoarece piata singura nu este capabila sa indice intreprinzatorilor care este nivelul "corect" (optim) al investitiilor (adica cel care corespunde folosirii depline a fortei de munca).

Opera lui Keynes este considerata a fi majora, deoarece ea a reintrodus in mod veritabil statul in cadrul analizei economice.

Afirmarea keynesismului in anii '30 a starnit o adevarata euforie in randul adeptilor doctrinei, la vremea respectiva vorbindu-se de o veritabila "revolutie keynesiana" in gandirea economica. Intr-adevar, pe termen scurt, masurile keynesiste de politica economica au avut efecte favorabile asupra conjuncturii si au adus un reviriment al economiilor occidentale. In plus, conditiile create de cel de-al doilea razboi mondial au favorizat dirijismul statal, atat in scopul concentrarii resurselor si eforturilor cerute de razboi, cat si pentru infaptuirea reconstructiei postbelice. In consecinta, pana in anii '50 a fost o perioada de larga raspandire a keynesismului, o perioada in care interventia statului in economie a reprezentat o caracteristica dominanta a functionarii majoritatii economiilor capitaliste.

Dar, in timp, confruntarea tot mai accentuata a doctrinei cu realitatile economice, ca si acumularea de tensiuni inflationiste, dezechilibre si probleme care nu-si gaseau rezolvarea, au determinat in mod treptat reactii contradictorii si controverse ale adeptilor doctrinei atat cu adversarii acesteia, cat si in propria tabara. Criticile erau indreptate in special asupra caracterului static al keynesismului, iar solutiile propuse lasau sa se intrevada o anumita conciliere si impletire a politicii dirijiste a statului cu initiativa privata. Ca urmare, a aparut un curent neokeynesist, care a imbogatit doctrina originala cu noi idei si instrumente de analiza, adaptate noilor realitati economice si sociale.

Neokeynesismul este un curent de gandire economica specific perioadei de dupa cel de-al doilea razboi mondial. Unii din reprezentantii acestui curent sunt continuatorii directi ai conceptiei lui Keynes (de exemplu, Roy F. Harrod - Anglia), altii au contribuit la regandirea unor postulate formulate de Keynes (J. Robinson, J. K. Galbraith, L. Stoleru).

Spre deosebire de Keynes, care sustinea interventia statului in economie, ca factor de echilibru prin reglementarea creditului si a dobanzii, precum si controlul acestuia asupra intreprinderilor particulare, neokeynesistii acorda o mare atentie planificarii capitaliste, prin care sa se incerce coordonarea obiectivelor fixate de stat cu interesele si initiativa privata.

O forma de adaptare a keynesismului la conditiile perioadei contemporane o reprezinta teoria despre economia mixta, denumita de catre autorul ei - P. A. Samuelson - ca 'sinteza neoclasica'. Economia mixta implica pe langa imbinarea analizei microeconomice neoclasice cu teoria macroeconomica keynesista si impletirea pietei cu masuri de interventie statala. Ea presupune aparitia in mecanismul economic al tarilor capitaliste, pe langa instrumentele si parghiile pietei (asa-numitii "stabilizatori automati" - cerere, oferta, preturi, profituri etc.), si a unei serii de instrumente administrative ajutatoare, de natura fiscala si bugetara ("stabilizatorii dirijati" - impozite, comenzi publice, politica de credit etc.), prin care sa se asigure climatul necesar functionarii viabile a economiei.

1.3. Neoliberalismul - alternativa keynesismului in problematica implicarii statului in economie

In conditiile economiei postbelice contemporane un curent de gandire foarte influent, ce se bazeaza pe teoria clasica a liberalismului economic, este neoliberalismul.

Acesta se opune colectivismului, sub orice forma s-ar manifesta, proclamand credinta in mecanismul preturilor, concurenta si proprietate privata. In gandirea neoliberala concurenta libera nu este un act spontan, ci trebuie sa se sprijine pe o ordine legal realizata, lucru ce implica interventia statului, care insa, trebuie sa creeze doar cadrul juridic al manifestarii concurentei, functionarii armonioase a preturilor si limitarea rolului marilor monopoluri.

Cei mai de seama reprezentanti ai acestui curent (Milton Friedman - SUA; F. A. Hayek - Austria, Henry Lapage - Franta s.a.), care sunt adepti ai economiei ofertei, explica disfunctionalitatile din economiile occidentale, nu prin mecanismele economiei de piata si prin liberalismul economic, ci prin insuficienta pietei si libertatii acesteia, prin interventia excesiva a statului si prin manipularea permanenta a masei monetare si a bugetului.

Critica statului, admisa in mod comun, pleaca, in primul rand, de la cresterea sa spectaculoasa, sursa de disfunctionalitati ale sistemului economic, precum si de la prelevarile obligatorii pe care el le percepe de la contribuabili pentru a exista si a se dezvolta.

Statul providenta este denuntat ca factor de anchilozare a societatii, deoarece el exercita un control asupra tuturor actorilor si mecanismelor sociale si impiedica orice initiativa. Pe de alta parte, canalizand o buna parte a veniturilor firmelor si indivizilor spre sectorul public, in loc ca fondurile respective sa fie lasate la dispozitia contribuabililor (sau o mai mare parte a acestora), fiscalitatea reduce posibilitatea de a relansa cererea (se pleaca si de la premisa ca sectorul public este mai risipitor si mai ineficient decat cel privat).

Pentru a mai diminua si a mai iesi din aceasta scleroza a sistemului, in viziunea multor economisti de marca, singura solutie o reprezinta inlocuirea reglementarii de catre stat cu cea efectuata de catre piata. Acest fapt se exprima printr-o reducere a fiscalitatii si a cheltuielilor publice, iar politica respectiva are ca scop incurajarea ofertei mai mult decat incurajarea cererii.

Spre deosebire de curentul de gandire keynesist, care pune accentul pe cerere, neoliberalismul muta accentul pe oferta, solicitand reducerea substantiala a interventiei statului in economie si promovarea acelor masuri de politica fiscala care sa sporeasca incitatia de a muncii, respectiv sa faciliteze cresterea productiei globale (reducerea impozitelor pe venit).

Astfel, referitor la incitatia de a munci, "noii economisti" subliniaza ca protectia sociala are ca efect diminuarea costului timpului neremunerat (timp liber), in sensul ca nivelul impozitelor si cotizatiilor pe baza veniturilor din munca permit beneficiarilor de protectie sociala sa primeasca venituri fara munca.

Impozitarea muncii si "subventiile acordate pentru nemunca" incita deci indivizii sa inlocuiasca timpul de munca cu cel liber. Un exemplu in acet sens il constituie slaba dispozitie a somerilor care primesc indemnizatii sa caute un loc de munca (sau diverse sume compensatorii in cazul celor disponibilizati).

In consecinta, economistii ofertei propun reducerea prelevarilor obligatrii si a cheltuielilor publice, in special a cheltuielilor de protectie sociala, in scopul posibilitatii de exprimare a incitatiilor de a munci, de a economisi si a investi, de a redinamiza astfel activitatea productiva si cea economica.

In concluzie, controversele privitoare la rolul statului in economie continua sa existe intre oamenii de stiinta, intrucat realitatile zilnice arata ca statul este implicat in grade diferite, de la tara la tara, de la perioada la perioada, in producerea de bunuri si servicii publice diverse.

2. Imperfectiunile pietei si rolul politicii fiscale in alocarea resurselor

Economia de piata, asa cum a fost ea descrisa de Adam Smith, este o economie in care individul, in dorinta sa egoista de realizare a binelui personal, este calauzit de o mana invizibila spre realizarea binelui public, astfel incat orice interventie a statului in mecanismul pietei libere ar antrena aproape inevitabil consecinte nefaste. Insa economia de piata functioneaza in mod eficient, adica exploateaza la maxim resursele existente si asigura satisfacerea la maxim a consumatorilor, doar in conditii de concurenta perfecta.

In realitate insa, concurenta perfecta nu exista si ca urmare apar o serie de situatii in care piata realizeaza o alocare ineficienta a resurselor, cunoscute sub denumirea de esec al pietei. Prin expresia esec al pietei intelegandu-se orice performanta a pietei care se considera a fi mai putin buna decat cea mai buna performanta posibila, ceea ce nu inseamna ca nu s-a intamplat nimic bun. Datorita prezentei esecului pietei statul poate sa intervina in procesul alocarii resurselor pentru a corecta sau compensa slabiciunile pietei.

Totodata, s-a constatat ca nu intotdeauna pietele functioneaza bine in atingerea unor teluri sociale mai generale cum ar fi atingerea unei distributii echitabile a veniturilor sau promovarea unor valori ale comunitatii. Pietele nu sunt eficiente in indeplinirea acestor scopuri pentru ca indivizii nu urmaresc aceste scopuri achizitionand bunuri si servicii pe piete. Deoarece functionarea pietei se poate dovedi adesea nemiloasa, putand duce la aparitia unor inegalitati uriase, statul poate sa intervina pentru a corecta disfunctiunile de distributie ale pietei.

In plus, deoarece periodic economiile sunt confruntate cu o serie de fenomene negative cum sunt: somajul, lipsa cresterii economice etc., statul poate interveni pentru a tine sub control excesele ciclului economic si a realiza stabilizarea economiei.

Pentru realizarea acestor roluri, pe care le poate juca in economie, Paul Samuelson si William Nordhaus arata ca statul are la dispozitie trei mari categorii de instrumente: impozitele, cheltuielile publice si transferurile de la buget precum si reglementarile.

In ceea ce priveste politica bugetara, care reuneste politica fiscala si politica cheltuielilor publice, Richard Musgrave identifica trei functii care se suprapun cu cele trei roluri ale statului: functia de alocare, functia de distributie si functia de stabilizare. De la aceste trei functii vom porni in analiza rolului politicii fiscale.

Cea mai facila modalitate de analiza pentru posibilul rol al fiscalitatii in acest domeniu consta in a studia formele de esec al pietei si a vedea cat de oportuna poate fi interventia prin fiscalitate comparativ cu alte instrumente aflate la dispozitia guvernului.

Dintre fenomenele care conduc la disfunctiuni ale pietei, prezentam: bunurile publice (bunurile de consum colectiv), bunurile de merit si bunurile de nemerit, externalitatile (efectele externe) si puterea de monopol.

Bunurile publice (bunurile de consum colectiv)

Bunurile publice reprezinta o categorie speciala de bunuri a caror delimitare se face cu ajutorul a doua caracteristici: nonrivalitate si nonexcludere1.

Proprietatea de nonrivalitate se refera la faptul ca, dupa ce a fost produs, pentru orice consumator aditional costul marginal este nul si ca urmare utilizarea unui bun public de catre un individ nu reduce cantitatea de bunuri de acest fel pe care le consuma ceilalti si nu reduce beneficiile derivate din consumul rezervat celorlalti indivizi.

Prin nonexcludere se intelege faptul ca bunul, odata produs, nu exista nici o modalitate de a opri pe cineva sa il consume. Aceasta datorita imposibilitatii tehnice de excludere a unui individ de la consumul bunurilor publice sau a costurilor ridicate de tranzactionare.

Principala problema care apare in cazul bunurilor publice este aceea a pasagerului clandestin. Daca indivizii pot consuma un bun fara sa fie nevoie sa plateasca pentru el, ei vor incerca sa consume bunuri publice fara sa plateasca in speranta ca ceilalti indivizi vor suporta costurile furnizarii lui. Daca toti indivizii vor adopta strategia pasagerului clandestin se va ajunge in situatia in care, desi ar putea face obiectul unui schimb reciproc avantajos, bunurile publice nu ajung sa fie oferite pe piata. In plus, adoptarea strategiei pasagerului clandestin va face ca oamenii sa nu fie stimulati sa-si dezvaluie adevaratele preferinte.

In consecinta, in acest caz exista suficiente argumente pentru ca guvernul sa devina furnizorul pentru bunurile publice de tip nonexcludere, finantandu-si aceasta activitate prin intermediul impozitelor, fiind in interesul tuturor platirea de impozite pentru finantarea acestor bunuri, daca impozitele sunt fixate pe o baza corespunzatoare.

O atentie deosebita trebuie insa acordata identificarii exacte a bunurilor publice, care trebuiesc produse de catre stat, deoarece bunurile mixte in cazul carora exista posibilitatea tehnica a excluderii pot fi produse foarte bine si in sistemul pietei, cum este cazul autostrazilor, televiziunii, stadioanelor, parcurilor de distractii s.a. Coexistenta pietei si esecul statului (care va fi descris mai tarziu) in cazul bunurilor publice si mixte cere o analiza atenta a conditiilor existente pentru a putea da un raspuns la doua intrebari importante: (1) Care ar trebui sa fie nivelul fondurilor guvernamentale pentru finantarea producerii de bunuri publice sau mixte? (2) Cine trebuie sa furnizeze bunurile publice sau mixte: guvernul, sectorul privat, sectorul voluntar sau toate impreuna?

Nu exista raspunsuri definitive la aceste intrebari, raspunsurile putand fi date pentru fiecare caz in parte doar dupa o analiza aprofundata a eficientei cu care sunt produse aceste bunuri de catre fiecare alternativa.

Bunurile de merit si bunurile de nemerit

Bunurile de merit (merit goods) sunt acele bunuri pentru care costurile private de productie nu coincid cu cele sociale, piata fixand un pret inferior valorii pe care acestea o au pentru societate. Deoarece considera ca ele trebuie sa fie disponibile pe scara larga datorita beneficiilor pe care le aduc, guvernul le impune oamenilor sau ii incurajeaza sa le consume. In aceasta categorie de bunuri intra: invatamantul, bunurile si serviciile de natura artistica, paza impotriva incendiilor, centurile de siguranta pentru soferi s.a.

Bunurile de nemerit (demerit goods) sunt bunuri daunatoare sanatatii, pentru care guvernul ia masuri de descurajare a consumului, considerandu-se ca indivizii nu sunt constienti ca vor avea de suferit de pe urma consumului lor. In aceasta categorie intra drogurile, tutunul si alcoolul.

Cel mai adesea, pentru justificarea interventiei statului, se invoca o viziune paternalista, acesta trebuind sa se comporte fata de cetatenii sai asa cum se comporta parintii fata de copii, adica sa ii protejeze impotriva propriilor slabiciuni.

Exista mai multe modalitati prin care guvernul poate incerca sa opreasca consumul acestor bunuri. Interdictia nu este insa cea mai buna solutie, un exemplu concludent in acest sens fiind impunerea prohibitiei la consumul de alcool in SUA.

O solutie mai buna este folosirea politicii fiscale,prin instituirea unor impozite care sa mareasca pretul acestor produse (e vorba aici de tutun si alcool), descurajandu-se astfel consumul lor. Un avantaj al acestei metode este faptul ca ea ar afecta in special pe tineri al caror consum s-ar reduce mai mult datorita faptului ca ei au, in general, venituri mai reduse.

Externalitatile (efectele externe)

In 1973, James Meade a definit conceptul de externalitate astfel: o economie externa (sau o dezeconomie) este un eveniment care confera un beneficiu apreciabil (sau cauzeaza o paguba apreciabila) unei persoane sau unui grup de persoane, atunci cand respectivele persoane nu s-au aflat printre partile care si-au dat in intregime consimtamantul la luarea deciziei sau deciziilor prin care s-a ajuns, direct sau indirect, la producerea evenimentului in cauza .

Cu alte cuvinte, externalitatea apare atunci cand cineva (o terta parte) este afectat de decizia (deciziile) altor persoane. Externalitatile pot fi pozitive sau negative.

Avem de-a face cu o externalitate pozitiva atunci cand decizia (deciziile) anumitor oameni produce efecte benefice asupra altora. Astfel decizia unei persoane de a se vaccina impotriva unei anumite boli, le confera celor din jur beneficiul ca exista acum mai putine sanse de a se molipsi. Multe elemente din cadrul sistemului de ingrijire a sanatatii fiind adesea vazute in aceasta lumina. In mod similar avem de-a face cu o externalitate negativa atunci cand decizia (deciziile) uneia sau mai multor persoane produc efecte defavorabile asupra altora.

O astfel de situatie apare in cazul deciziei de a arunca gunoi pe jos, care da nastere unui aspect necivilizat si a unui motiv de neplacere pentru ceilalti trecatori. Problemele de mediu se pot considera ca aparand exact in acest context al externalitatilor negative.

In cazul externalitatilor negative, esenta problemei poate fi vazuta ca fiind divergenta intre beneficiile si costurile sociale si cele private. Astfel, in cazul externalitatilor apar o serie de beneficii si costuri externe care, chiar daca se adauga beneficiilor si costurilor proprii ale unei activitati date, formand astfel costurile si beneficiile sociale, ele nu sunt reflectate in pretul pietei, cea ce provoaca fie supraproductie fie subproductie pentru bunul respectiv. De exemplu, faptul ca firmele nu sunt obligate sa plateasca direct pentru costul poluarii create din cauza procesului de productie pe care il folosesc, face costurile private sa se situeze sub nivelul costurilor reale suportate de societate, ceea ce duce la un pret de piata mai scazut decat cel necesar in situatia de nivel optim al productiei. Astfel, atat cererea cat si oferta vor fi prea mari, realizandu-se o supraproductie si un supraconsum, adica o situatie in care resursele nu sunt utilizate in cel mai bun mod posibil. Din aceasta, se poate trage concluzia ca problema mediului are la baza neincluderea in curbele de cost a daunelor ecologice provocate de firmele private.

Politica fiscala poate fi utilizata de stat pentru rezolvarea externalitatilor negative datorate poluarii prin introducerea unui impozit care sa fie utilizat pentru majorarea costurilor la producator cu valoarea externalitatii negative, determinand astfel majorarea costurilor private ale firmei pana la valoarea costului social real.

Ca urmare, volumul productiei va cobori pana la nivelul optim, realizandu-se astfel o productie eficienta social. Aceasta solutie propusa de Arthur Pigou, care a mai sugerat si posibilitatea folosirii subventiilor in acelasi scop. Astfel, guvernul poate decide sa-l plateasca pe un agent economic poluator pentru fiecare output care nu este produs, limitand astfel nivelul productiei pana la un nivel eficient din punct de vedere social. Totodata guvernul poate subventiona cheltuielile de reducere a poluarii. Exista si posibilitatea folosirii subventiilor in cazul producerii externalitatilor pozitive, pentru a stimula cresterea volumului productiei acestora.

Introducerea unui astfel de impozit, in afara de faptul ca va reduce volumul productiei la un nivel optim pentru societate, are si avantajul ca va genera venituri pentru stat, care ar putea fi folosite pentru a compensa daunele pricinuite celor care au avut de suferit din cauza poluarii, sprijinind astfel si mai mult argumentele in favoarea impunerii acestui tip de impozit.

Totusi trebuie mentionat ca exista multe probleme practice legate de introducerea acestui tip de impozit, deoarece este foarte greu de calculat un nivel adecvat al impozitarii si de estimat marimea daunelor produse tertilor (costul marginal extern). Un bun exemplu in acest sens il reprezinta poluarea produsa de masini. In principiu impozitul corectiv ar trebui sa fie fixat per kilometru, dar este nefezabila gestionarea unui astfel de impozit. Ca urmare, cele mai multe tari folosesc substitute cum ar fi impozite speciale percepute la vanzarea masinilor, impozitele pe carburanti sau impozitul anual pe autovehicule, care, teoretic nu sunt cele mai eficiente.

Alegerea celei mai bune optiuni dintre cele prezentate este o operatie dificila, care trebuie sa tina cont de beneficiile si costurile ridicate de fiecare metoda. Majoritatea economistilor prefera abordari economice cum ar fi impozitele si subventiile, acestea fiind un remediu mult mai ieftin impotriva unei externalitati negative decat reglementarile administrative sau prohibitive. Se apreciaza ca in unele cazuri solutia economica costa doar o zecime din pretul actiunilor administrative. Totusi, nu trebuie exclusa nici folosirea combinata a acestor metode, astfel incat sa se poata mari sfera de actiune, mai ales in combaterea externalitatilor negative legate de poluarea mediului inconjurator.

Puterea de monopol

Monopolurile, cartelurile si acordurile de stabilire a pretului intre oligopolisti, fie ele explicite sau tacite, s-au confruntat de-a lungul vremii atat cu suspiciunea publicului cat si cu ostilitatea oficiala. Acestea si alte practici noncompetitive sunt denumite practici de monopol, iar de mai bine de o suta de ani guvernele, prin intermediul legilor si al altor instrumente, au intervenit pentru a incuraja competitia

si a descuraja practicile de monopol. Motivul este acela ca monopolurile limiteaza output-ul pentru a obtine preturi mai mari si ca urmare, monopolul este ineficient in alocarea resurselor, el impiedicand obtinerea unui optim al lui Pareto.

Cu toate acestea, exista totusi o situatie in care statul a acceptat existenta monopolurilor, si anume monopolul natural (tehnic). In acest caz, din punct de vedere tehnic, monopolul este mai eficient decat concurenta datorita economiilor de scara. El apar acolo unde natura particulara a bunurilor produse favorizeaza monopolizarea productiei cum este cazul producerii si distribuirii apei, gazului, curentului electric s.a.

Initial, in cazul monopolurilor naturale statul a intervenit de cele mai multe ori sub forma nationalizarii, preluand aceste intreprinderi in proprietatea sa si devenind furnizor de servicii, astfel, statul incerca sa ofere aceste servicii la preturi mai scazute decat cele care ar fi existat pe piata in cazul functionarii monopolurilor private. Aceasta deoarece statul nu urmarea maximizarea profiturilor ci adopta modalitati alternative de gestiune cum ar fi gestiunea in stare de echilibru.

Cheia succesului in reglementarea activitatii monopolurilor naturale o reprezinta stabilirea unui set corespunzator de norme care sa ofere firmelor stimulente potrivite pentru a se comporta eficient. In Marea Britanie, de exemplu, principala regula instituita pentru furnizorii privati de servicii publice este asa-zisa regula RPI-X, care permite acestora sa-si majoreze preturile cu diferenta intre rata inflatiei (indicele preturilor cu amanuntul-RPI) si o rata rezonabila de crestere a productivitatii (notata cu X). Astfel se ofera firmelor un stimulent pentru cresterea eficientei prin diminuari de cost.

In ceea ce priveste rolul politicii fiscale in domeniul monopolurilor naturale, exista posibilitatea de a utiliza sistemul de impozite si taxe pentru a aduce costul mai aproape de nivelul pretului. Din pacate, informatia necesara pentru a ajunge la ecuatia corecta este foarte complexa, iar interventia pe care guvernele o aleg de obicei, ca fiind cea mai eficace, consta in reglementare, prin stabilirea unor norme de fixare a preturilor

.

3. Inegalitati in repartitia veniturilor si rolul distributiv al politicii fiscale

Nu intotdeauna o alocare optima a resurselor, realizata de piata, este considerata corespunzatoare din punct de vedere social. Aceasta diferentiere apare pentru ca, in timp ce in economia de piata, baza luarii deciziilor o reprezinta ratiunea economica, in sistemul politic, baza de operare este reprezentata de valorile mai subiective ale justitiei, echitatii si dreptatii. Deoarece repartitia realizata de piata duce la mari inegalitati economice, se considera ca statul este indreptatit sa intervina pentru a corecta disfunctiunile de distributie ale pietei, chiar daca aceasta implicare va determina deteriorarea starii initiale de "optim Pareto".

Cauzele care duc la aparitia inegalitatilor in repartitia veniturilor realizata de piata sunt diverse si in functie de ele putem deosebi mai multe tipuri de inegalitati:

1. inegalitati de oportunitati, datorate inegalitatii dotarilor initiale, generate de: originea si situatia familiala (bagaj genetic, instruire, educatie, avere); discriminari pe plan politic si economic ( in functie de rasa, nationalitate, sex, religie, varsta);

2. inegalitati de remunerare generate de: investitiile in capital uman (pregatire scolara, profesionala, universitara etc); functionarea imperfecta a pietelor (diferente de remunerare in functie de regiune, ramura, pozitie in intreprindere, puterea sindicatelor, legislatie etc).

Daca unele din aceste inegalitati sunt inevitabile si imposibil de inlaturat, in special cele legate de bagajul ereditar, ele fiind larg acceptate, celelalte sunt considerate nedrepte si se urmareste eliminarea lor in vederea asigurarii egalitatii sanselor.

Existenta acestor inegalitati face ca majoritatea economistilor sa accepte o redistribuire a veniturilor realizate de stat, dar problema care se pune in discutie este aceea a criteriilor dupa care aceasta redistribuire trebuie realizata, precum si a nivelului si formelor acesteia.

Iata cateva dintre criteriile de distribuire propuse de teoria economica:

. Criteriul clasic al remunerarii factorilor de productie, in functie de aportul lor la obtinerea rezultatelor economice. Concentrandu-si atentia asupra alocarii resurselor, adeptii liberalismului clasic si neoclasic au fost interesati vreme indelungata doar de remunerarea factorilor de productie, lasand in seama politologilor, sociologilor si filozofilor problema distribuirii venitului. Liberalii neoclasici, au abordat insa aceasta problema si resping ideea de dreptate sociala sau redistributiva.

. Criteriul egalitarist presupune interventia statului pentru a asigura egalitatea bunastarii tuturor membrilor unei colectivitati. Esecul cu care s-a soldat aplicarea acestui criteriu in fostele tari socialiste, care au fost considerate de multi economisti ca fiind mult mai inechitabile decat cele capitaliste, daca se iau in considerare deosebirile de nivel de trai dintre clasele privilegiate si celelalte clase sociale, face ca folosirea acestui criteriu sa fie privita cu rezerve in prezent. Nici chiar tarile scandinave, cum este cazul Suediei, nu isi propun in practica realizarea unei egalizari a veniturilor, care sa tinda spre egalitatea absoluta.

. Criteriul marxist este sintetizat de formula "de la fiecare dupa posibilitati fiecaruia dupa nevoi". Acest criteriu nu a fost pus in practica niciodata si nici nu poate fi aplicat pentru simplu fapt ca nevoile sunt nelimitate iar o comensurare a acestora este greu de realizat.

. Criteriul lui Rawls arata ca distribuirea trebuie efectuata astfel incat bunastarea celor mai defavorizati sa fie cat mai mare. Abordarea lui Rawls este insa una profund liberala, el considerand ca principiul celei mai mari libertati egale are prioritate fata de principiul maximizarii bunastarii celui mai slab din societate, actiunea acestuia din urma nefiind permisa daca ataca libertatea cuiva, lezandu-i interesele. Ca urmare, interventia statului trebuie sa aiba la baza nu constrangerea, ci aderarea libera la un contract social bazat pe acest criteriu, ceea ce presupune o limitare serioasa a acestei interventii.

In majoritatea tarilor capitaliste a avut loc, dupa cel de al doilea razboi mondial, o crestere a implicarii statului in redistribuirea veniturilor, fapt reflectat in aparitia si dezvoltarea statului bunastarii. Nivelul pana la care a ajuns redistribuirea veniturilor, precum si sfera de cuprindere a acesteia, difera de la tara la tara, in practica intalnindu-se situatii diferite.

1. Statul liberal al bunastarii, dominat de logica pietei. In cadrul acestuia, sistemul asistentei sociale, bazat pe testarea mijloacelor, are un rol central, beneficiile asigurarilor sociale sunt modeste, iar sistemele private de asigurari sunt sprijinite puternic de catre stat. Exemple tipice sunt: SUA, Canada, Australia, Japonia, Elvetia.

2. Statul corporatist (conservator) al bunastarii. In cadrul sau, organizarea corporatista si etatismul sunt puternic accentuate, asigurarile sociale sunt promovate, atat in raport cu asistenta sociala bazata pe testarea resurselor individuale, cat si cu beneficiile private, insa intr-o modalitate care mentine diferentele de clasa si de statut social. Acest tip de stat se intalneste in regimuri caracterizate printr-o traditie catolica conservatoare sau printr-o traditie a statului autoritar. Exemple tipice sunt: Austria, Franta, Germania, Italia, Belgia, Olanda.

3.Statul social democratic al bunastarii (socialist). Acesta este caracterizat prin universalism si subminarea pietei. El este considerat un stat al bunastarii care promoveaza o egalitate a celor mai inalte standarde, mai degraba decat o egalitate a
nevoilor minime. Beneficiile sunt divizate, in raport cu castigurile, insa aceasta este o cale de garantare a sprijinului universal, de participare intr-un sistem universal. Spre deosebire de alte regimuri, statul nu este privit ca un resort secund sau ultim, ci
ca un mijloc principal de respectare a drepturilor sociale ale tuturor cetatenilor sai.

Acest tip de stat este atasat principiului ocuparii depline, aceasta fiind o necesitate de vreme ce costurile enorme ale mentinerii unui stat al bunastarii solidar si universalist pot fi optimizate numai prin implicarea in munca a majoritatii populatiei. Fara a elimina structura de clasa a societatii occidentale aceste regim promoveaza un grad inalt de egalitate sociala (Suedia, Danemarca, Finlanda, Norvegia).

In realizarea politicii de redistribuire statul poate urmari doua obiective strategice alternative. Plecand de la cele doua tipuri de inegalitati ale veniturilor, actiunea puterii publice se poate concentra, fie asupra inegalitatilor de oportunitati, fie asupra celor de remunerare. In practica s-a dovedit ca cea mai mare parte a mijloacelor de actiune prezinta un efect subsidiar si asupra celeilalte surse de inegalitati de venit.

Impotriva inegalitatilor de remunerare se poate actiona prin initierea unor masuri de reglementare precum: fixarea unui nivel minim al salariului, controlul preturilor si/sau al chiriilor si subventionarea preturilor agricole. Experienta a aratat ca aceste actiuni, care vizeaza protejarea anumitor categorii sociale si garantarea unui anumit nivel al veniturilor, au o eficacitate redusa, ele perturband in schimb buna functionare a pietelor. Acest tip de masuri ajuta un anumit grup de persoane afectand in acelasi timp, in mod neintentionat, altele.

Politica fiscala impreuna cu cheltuielile publice joaca un rol esential in realizarea redistribuirii veniturilor. Impozitele impreuna cu contributiile la asigurari sociale sunt principala sursa prin care statul obtine resursele necesare finantarii diferitelor servicii si a transferurilor gratuite oferite populatiei de statul bunastarii.

O importanta deosebita in procesul redistribuirii o are impozitul progresiv pe venit, prin intermediul caruia are loc o diferentiere a contributiilor contribuabililor la formarea resurselor publice, astfel incat cei cu veniturile mari sa plateasca proportie mai mare din venit sub forma de impozite.

De asemenea si impozitele pe avere, impreuna cu cele pe succesiune si donatii, joaca un rol important in realizarea redistribuirii, aplicandu-se si in cazul lor o impozitare progresiva. Daca impozitul pe venit este folosit mai ales pentru corectarea inegalitatilor de remunerare, impozitele pe avere si succesiuni vizeaza in special corectarea inegalitatilor de oportunitati.

Daca impozitele directe actioneaza in directia realizarii redistribuirii datorita progresivitatii, in schimb, impozitele indirecte, care au un caracter regresiv, duc la un efect contrar, in cazul lor procentul de venit perceput sub forma de impozite descrescand pe masura ce venitul creste.

Desi impozitele indirecte reduc efectul redistribuirii efectuate de impozitele directe, totusi nu se poate renunta la aplicarea lor datorita faptului ca ele sunt o sursa stabila si elastica de alimentare a bugetului de stat, aducand venituri importante acestuia, inclusiv in perioadele in care economia se afla in criza, momente in care randamentul impozitelor pe venit scade simtitor.

Ceea ce se poate face pentru o sporire a efectului redistributiv al politicii fiscale este cresterea contributiei impozitelor directe la formarea veniturilor fiscale in raport cu impozitele indirecte. Aceasta solutie este deja aplicata in practica in majoritatea tarilor dezvoltate, unde ponderea impozitelor directe in formarea veniturilor fiscale este in jur de 70%, sau chiar mai mult, ajungand sa depaseasca 80% in SUA, Japonia si Elvetia. Situatia este usor diferita in tari cu un grad de dezvoltare mult mai redus precum Portugalia, Grecia, Ungaria, Islanda, unde impozitele indirecte au o contributie la formarea veniturilor fiscale de peste 40% din total, ceea ce reduce efectul actiunii redistributive a impozitelor directe. In majoritatea tarilor in curs de dezvoltare, impozitele indirecte contribuie cu mai mult de jumatate la formarea veniturilor fiscale, ceea ce nu doar ca anuleaza efectul redistributiv al actiunii impozitelor directe, dar poate duce chiar la un efect invers.

O actiune de reducere al efectului redistributiv al politicii fiscale o are si fenomenul repercusiunii impozitelor, prin care are loc transferarea impozitului asupra altor agenti economici, ceea ce face ca, atunci cand exista posibilitatea, obligatia fiscala sa fie suportata de catre alte persoane decat destinatarul impozitului.

Una dintre cele mai importante acuzatii care sunt aduse politicii de redistribuire este aceea ca, aceasta a fost deturnata in folosul clasei mijlocii, realizandu-se mai mult o redistribuire in favoarea celor cu venituri medii decat in favoarea celor saraci.

Aparitia acestui fenomen este intalnita mai ales in tarile apartinand modelului social - democratic al bunastarii si cele ale modelului corporatist si este mai putin probabila in tarile modelului liberal, bazat pe logica pietei. Punerea la baza politicii de redistribuire a criteriului clasic, cu amendamentul asigurarii existentei pentru cei neajutorati, sau a criteriului lui Rawls, in acceptiunea data de autor, fac improbabila producerea acestui fenomen.

O alta acuzatie, frecvent adusa politicii de redistribuire, este aceea ca prin oferirea unor servicii furnizate de stat in mod gratuit, cum este cazul in domeniul asistentei medicale de exemplu, cererea pentru aceste servicii creste mult peste cea care ar fi existat daca serviciul respectiv era furnizat prin intermediul pietei, deoarece in acest caz, pentru un consumator costul marginal este egal cu zero.

O situatie speciala a constituit-o subventionarea unor servicii oferite de monopolurile naturale aflate in proprietatea statului pe criterii de asigurare a echitatii. Astfel, aceste servicii erau oferite consumatorilor la un pret aflat sub costul de productie, pentru a fi asigurat accesul la ele si pentru persoanele cu venituri mici. Si in acest caz, s-a inregistrat o crestere a consumului peste nivelul care ar fi existat daca serviciile erau oferite la pretul pietei, mai ales ca de aceste facilitati beneficiau, nu doar cei saraci ci toata populatia, inclusiv cei cu venituri foarte mari. Ca urmare, a costurilor imense care au fost suportate de stat, in timp, s-a renuntat la aceasta subventionare care s-a dovedit a fi total ineficienta.

Trebuie mentionat si faptul ca sistemele actuale de asistenta sociala sunt acuzate de crearea unei mentalitati de dependenta pentru cei asistati. Astfel, acordarea unor ajutoare substantiale, doar pe baza simplei testari a resurselor individuale, reduce semnificativ motivatia celor asistati de a gasi un loc de munca. In acest sens, profesorul David Ellwood, de la Universitatea Harvard, a aratat ca sistemul asistential - nu numai in Statele Unite, ci si in Europa - are in vedere "cine", si nu "de ce" este sarac.

O alta obiectie importanta care este adusa politicii de redistribuire este aceea ca impactul negativ al prelevarilor fiscale asupra bunastarii indivizilor nu este in intregime compensat prin impactul pozitiv al prestatiilor publice furnizate de stat, ceea ce va face ca economia sa nu mai fie intr-o stare de optim.

Cauzele care conduc la aceasta situatie sunt, in viziunea lui M. Didier, urmatoarele:

Cheltuielile administrative. Guvernul trebuie sa angajeze functionari care sa colecteze impozitele si asistenti sociali care sa distribuie aceste impozite altor persoane. Aceasta va face ca o parte din veniturile colectate sa fie consumate sub
forma de cheltuieli administrative;

Incitarea la reducerea efortului. Un nivel ridicat al cotelor marginale de impunere aplicate in cazul impozitului pe venit si al impozitelor pe avere si succesiuni, pot duce la reducerea motivatiei celor bogati de a munci suplimentar si la cresterea inclinatiei pentru timp liber, reducandu-se astfel cantitatea de munca depusa in economie. De asemenea, daca societatea asigura un venit minim persoanelor sarace, acestea ar putea fi tentate si ele sa munceasca mai putin. Toate acestea vor contribui la reducerea marimii totale a venitului national real;

Frauda. Cu cat creste nivelul fiscalitatii cu atat contribuabilii se straduiesc sa gaseasca solutii pentru a-1 eluda, ceea ce va duce la cresterea evaziunii fiscale. Totodata se poate discuta si despre fraudele saracilor, multe familii incercand sa ascunda anumite lucruri, astfel incat sa poata beneficia de alocatii bugetare. In urma acestor fenomene veniturile obtinute din impozite se vor reduce, iar marimea ajutoarelor sociale acordate va creste;

Efectele perverse. Cresterea impozitelor si a contributiilor la asigurari sociale va majora costul marginal al fortei de munca, ceea ce va duce la reducerea numarului de locuri de munca. Aceasta va face sa creasca numarul somerilor care trebuie sa beneficieze de protectie sociala. In aceste conditii are loc o reducere a numarului de contribuabili si o crestere a nivelului asistentei sociale ce trebuie acordata;

Efectele prag. Datorita alocatiilor primite in urma redistribuirii, veniturile celor mai saraci membri ai societatii vor creste ajungand sa le depaseasca pe cele ale persoanelor aflate initial imediat deasupra lor, care nu au beneficiat de alocatii. Ca urmare, acestia vor deveni cele mai sarace persoane din societate si vor solicita si ele sa beneficieze de asistenta sociala. In acest fel, numarul persoanelor ce vor trebui sa primeasca asistenta sociala risca sa creasca in mod exponential si sa conduca astfel la faliment sistemul de asistenta sociala.

Existenta unui cost de oportunitate al politicii de redistribuire, manifestat sub forma reducerii eficientei, a facut ca multi economisti sa considere ca o solutie mai buna pentru imbunatatirea situatiei celor saraci este aceea a cresterii constante a veniturilor individuale determinata de dezvoltarea intregii economii.

Aceasta idee se bazeaza pe o relatie descoperita de Vilfredo Pareto in urma efectuarii unui studiu detaliat privind impozitul pe venit, realizat la sfarsitul secolului al XIX-lea. Relatia cunoscuta sub numele de Legea lui Pareto arata ca distribuirea veniturilor intre principalele clase ale societatii este determinata in mod fundamental de nivelul de productivitate al unei economii. Cu cat o economie este mai productiva, cu atat mai mare este egalitatea veniturilor. Cu cat o economie este mai putin productiva, cu atat mai mare este inegalitatea veniturilor.

O consecinta importanta a legii lui Pareto este aceea ca inegalitatea nu poate fi evitata si, ca urmare politicile menite sa o reduca sunt ineficiente. Impozitarea nu va putea sa schimbe in mod eficient si permanent distribuirea veniturilor.

Chiar daca aceasta lege nu intruneste consensul tuturor economistilor, ea constituie un semnal deosebit de important asupra rolului pe care il are dezvoltarea economica in reducerea saraciei si a inegalitatilor.

In final trebuie aratat ca realizarea unei redistribuiri a veniturilor in cadrul societatii de catre stat si folosirea politicii fiscale in acest scop, reprezinta o problema a carei rezolvare face obiectul judecatilor de valoare exercitate de societate. De aceea, dimensiunea si formele redistribuirii difera de la o tara la alta, in conformitate cu optiunile cetatenilor din tarile respective, exprimate prin intermediul mecanismelor politice.

Functiile statului sunt diferite ca fiind directiile fundamentale de activitate a statului, in care se manifesta esenta sa. In dependenta de sfera de activitate a statului functiile lor se pot grupa in functii interne si functii externe.

In continutul functiilor interne ale statului isi gasesc expresia politica interna, activitatea lor pentru solutionarea ale vietii societatii si statului.

In cadrul functiilor interne un loc major revine functiei legislative, o functie politico juridica, chemata sa fixeze normele si pentru actiunile autoritatilor publice.

Functia executiva

Functia executiva caracterizeaza toata activitatea concreta a statului in urmarirea scopurilor sociale. Activitatea executiva se desfasoara in diferite directii care corespund diverselor scopuri sociale.

Functia judecatoreasca are sarcina de a aplica dreptul in cazurile unor litigii in societate.

Functia social-economica.

O alta functie a statului este functia social-economica. Aceasta functie se manifesta in mod diferit de la stat la stat.

Formele de interventie a statului in economie sunt urmatoarele:

Reglementarea activitatii economice si administrarea proprietatii publice ce-i apartine.

Protejarea intereselor nationale in activitatea economica financiara si valutara.

Stimularea cercetarilor stiintifice.

Explorarea rationala a pamantului si a celorlalte resurse naturale, in concordanta cu interesele nationale.

Refacerea si protectia mediului inconjurator, precum si mentinerea echilibrului ecologic.

Sporirea numarului de locuri de munca, crearea conditiilor pentru cresterea calitatii vietii etc.

Functia cultural educativa

Functia cultural educativa caracterizeaza atitudinea statului fata de potentialul sau uman, intelectual si spiritual. Activitatea statului langa toate celelalte scopuri, trebuie sa aiba ca finalitate educarea persoanei pentru ca ea sa devina capabila de a avea un rol util in societate.

Functiile externe

Pe langa toate functiile interne mai exista si functii externe ale statului. Functiile externe au in vedere in general activitatea statului in relatiile sale ca alte state.

Avand in vedere statul contemporan democratic, putem vorbi de doua directii ale functiilor externe.

In primul rand, dezvoltarea relatiilor cu alte state, deci, relatii bilaterale ale statului, care le are, in primul rand, cu vecinii si apoi cu alte state. Aceste relatii trebuie sa se bazeze pe egalitate, respect reciproc, respectarea suveranitatii, independentei nationale, pe neamestec in problemele interne, pe cooperare si colaborare, pe interesul reciproc si avantajos mutual. In aceste conditii relatiile bilaterale se desfasoara in mod normal.

Celalalt aspect al functiei externe il reprezinta participarea statului la organismele internationale, la organizatiile cu caracter international, pentru rezolvarea problemelor proprii, nationale, dar si pentru rezolvarea problemelor generale, globale ale omenirii. Asemenea probleme generale, globale sunt:

Pacea;

Dezarmarea;

Securitatea popoarelor;

Cooperarea internationala;

Problemele ecologice mondiale;

Toate aceste probleme ale statului trebuie privite intr-o atmosfera de imbinare, ale contribui la realizarea scopului fundamental pe care il are statul, de a promova drepturile si interesele, demnitatea cetatenilor in societate. Si tot cuprinsul dat constituind un tot intreg pentru formare si mentinerea in buna stare a unui stat de drept contemporan.

Forma de stat reprezinta o categorie complexa ce determina modul de organizare, continutul puterii si structura interna a acestei puteri. Forma de stat e caracterizata de trei elemente componente:

forma de guvernamant;

structura de stat;

regimul politic;

Forma de guvernamant are o importanta majora pentru caracteristica statului. Din punct de vedere al formei de guvernamant cele mai fregvent intalnite sunt monarhia, republica.

Monarhia ca forma de guvernamant se caracterizeaza prin aceea ca seful statului este monarhul, care de regula detinea puterea pe viata si o transmite ereditar, sau este desemnat dupa proceduri speciale in dependenta de traditiile respective.

Ca forma de guvernamant monarhia este cunascuta din cele mai vechi timpuri. In evolutia sa monarhia cunoaste mai multe forme: monarhie absoluta, monarhie limitata, monarhie parlamentara dualista, monarhie parlamentara contemporana.

Republica este o astfel de forma de guvernamant in care puterea superioara apartine unui organ ales pe un timp limitat. Persoanele care compun organul electiv sunt responsabile juridic pentru activitatea lor.

Republica la randul sau poate fi parlamentara sau prezidentiala.

Cea parlamentara se caracterizeaza prin faptul ca fie ca lipseste seful statului, fie ca acesta este ales de catre parlament, raspunzand in fata lui.

Republica prezidentiala se caracterizeaza prin alegerea sefului statului, de catre cetateni, fie direct prin vot universal, egal, secret, si liber exprimat, fie indirect prin intermediul colegiilor electorale de ex. SUA.

Fiind ales in asa mod seful statului se afla pe o pozitie egala cu parlamentul. De cele mai multe cazuri la asa republici seful statului se afla in fruntea executivului.

Structura de stat se caracterizeaza prin organizarea puterii in teritoriu. Dupa structura de stat determinam

state simple sau unitare;

state compuse sau federative;

statul simplu unitar se caracterizeaza prin aceea ca el este unitar si nu se afla intr-o uniune cu alte state si isi pastreaza suveranitatea si organizarea proprie, participa ca un stat pe deplin suveran. Astfel de state au un singur parlament , organ executiv si un singur rand de organe judecatoresti.

Statul compus sau unional este compus din mai multe sau doua entitati statale. In literatura se mentioneaza ca statul federativ poate fi constituit dim mai multe state federale.

Statul federativ constituie o uniune statala in care exista doua randuri de organe centrale de stat: organele federatiei, si organele subiectilor federatiei.

Exista mai multe constitutii, cea a statului federativ si cele a subiectilor federatiei.

Doua cetatenii, cea federala si a cetatenilor subiectilor federatiei. Impartirea statului se face in nu numai in unitati administrativ teritoriale ci si in parti politice, autonome, unitati, entitati statale.

De-a lungul istoriei sunt cunoscute diferite asociatii si uniuni de state:

Uniunea personala reprezinta o uniune a doua sau mai multe state, care pastrandu-si suveranitatea au un sef de stat comun.

Uniunea reala este o asociatie de state mult mai puternica decat cea personala. In cadrul ei exista mai multe organe comune decat seful statului.

Confederatia constituie o asociatie de state independente formata din considerente economice si politice atat de ordin intern cat si de ordin extern, care nu da nastere unui stat nou, ca subiect de drept international. Statele confederale urmaresc realizarea unor scopuri comune pentru solutionarea carora isi aleg un organism comun, unde sunt reprezentate toate statele membre.

Regimul politic include ansamblul metodelor si mijloacelor de conducere a societatii.

Democratia reprezinta forma de guvernare si regim politic in care puterea apartine poporului. De altfel democratie este definita si ca o guvernare a poporului. Prin popor si pentru popor.

Regimul autocratic se caracterizeaza prin existenta atat a conditiilor juridice formale cat si a conditiilor reale pentru manifestarea vointei poporului. Poporul nu are nici o posibilitate sa determine sau sa influenteze politica interna si externa a statului.

Conditiile politice de existenta a statului.

Teritoriul si populatia sunt elementele principale care conditioneaza existenta statului. Dar simplul fapt ca ele coexista nu da nastere inca statului, nu intotdeauna unde aceste doua elemente sunt reunite ea nastere un stat, ci ele pot exista si la baza altor grupari politico-teritoriale, cum sunt de exemplu comunele, orasele, judetele.

De aceea o conditie esentiala care constituie mai mult decat o simpla conditie externa si da nastere statului este aparitia in sanul unei comunitati umane asezate pe un teritoriu determinat fie a unor guvernanti avand in frunte un monarh absolut sau un grup limitat de persoane, cum era, de exemplu, cazul Senatului in timpul republicii Romane fie a unui sistem de organe carora, in toate aceste cazuri, li se atribuie capacitatea de a lua, pe cale unor manifestari de vointa unilate ale si in afara oricarei subordonari fata de vreo autoritate superioara concurenta, masuri obligatorii, supceptibile de a fi impuse respectului general cu ajutorul fortei de constrangere care a fost constituita in acest scop.

Una din principale conditii politice de existenta a statului este existenta in stat a puterii de stat sau a autoritatii publice. O difinitie unitara a ceea ce se numeste putere de stat sau autoritate publica pentru diferite epoci de dezvoltare a societatii nu este posibila.

In aceasta privinta, este suficient sa spunem ca in timp ce in monarhiile absolute puterea de stat se confunda cu o singura persoana ("Statul sunt eu", spunea regele Frantei LUDOVIC al XIV), in democratiile moderne ea apare ca un sistem de organe, competente sa exercite functiile statului legislativa, executiva sau judecatoreasca.

Suveranitatea statului constituie o alta conditie necesara pentru existenta statului modern. Pe aceasta o intelegem in doua moduri:

suveranitate interna, adica insusirea puterii de stat de a-si impune comandamentele tuturor persoanelor si gruparilor umane de pe teritoriul sau fara a putea fi marginita in libertatea ei de actiune de o autoritate superioara sau concurentpa.

suveranitatea externa, adica insusirea autoritatii publice de a reprezenta statul in raporturile sale de drept international in conditii de egalitate si fara vreun amestec din afara, insusire care se manifesta in special in dreptul de a incheia tratate si conventii internationale, de a trimite si primi reprezentanti diplomatici.