Scoala critica sub impactul istoriografiei germane: I. Bogdan, D. Onciul si N. Iorga

Scoala critica sub impactul istoriografiei germane: I. Bogdan, D. Onciul si N. Iorga

In a doua jumatate a secolului XIX, sub aspect cultural, lumea europeana a cunoscut schimbari importante. Stiintei i s-au deschis noi orizonturi, noi modalitati de cercetare si exprimare. Si, tot acum, istoria tinde sa imbratiseze aspectele cele mai generale ale dezvoltarii omenirii, sa devina o "veritabila stiinta a societatii"[1]. Scrisul istoric cunoaste importante transformari; la fel si atitudinea celui care scrie istoria. Istoricul nu mai este un "autodidact" si nici un "liber profesionist". Pe masura ce istoria devine o profesiune cu metode si reguli precise de munca, istoricul tinde si el sa se conformeze noilor canoane . In cazul istoriografiei romane, sfarsitul de veac a coincis cu perioada activitatii unor istorici de renume pe plan european. A. D. Xenopol elabora opera de maturitate, iar pentru "scoala critica" sosise vremea afirmarii definitive in pleiada valorilor culturii romane si europene. Momentul nu era strain de influenta, ceva mai indelungata, exercitata de mediul cultural german. Civilizatia burgheza a Germaniei wilhelmiene la sfarsitul secolului XIX era ea insasi dominata mai mult sau mai putin de o perioada de criza a constiintei. Industrializarea rapida a afectat dezvoltarea ulterioara, care a fost resimtita ca o deziluzie. Perioada a inregistrat alte cote valorice prin afirmarea unei noi generatii de istorici. Momentul aducea aproape pretutindeni in mediile stiintifice germane o noua voga, revolta tinerilor, in care ideologia si un alt tip de discurs se doreau pline de rezonanta radicalismului. Istoriografia germana era marcata de dispute privind metodele de cercetare istorica. In plus, exegetii perioadei au identificat un veritabil pesimism cultural, ilustrat de operele lui Paul de Lagarde si Julius Langbehn . Aceste elemente irationale si mistice erau traduse prin Kulturreligion, termen prin care se facea referire la materialismul maselor moderne. Noua conceptie promova unicitatea organica a poporului, traditiile si unitatea naturala a rasei germane. Pesimismul cultural si stereotipiile vulgare nu au gasit aderenti printre eruditii umanisti din Germania wilhemiana, insa, aceste aspecte au provocat o criza culturala si in cercurile stiintifice existente. Rezolvarea unei astfel de crize a fost vazuta de unii in neokantianism, filosofia vietii sau in neoidealism. Dintre istorici, putini s-au pronuntat in privinta crizei constiintelor. Cei mai multi au avut increderea principiala in dezvoltarea ulterioara pozitiva a culturii nationale si, in special, a traditiilor sale istoriografice. Unii au luptat impotriva pozitivismului, in timp ce un mare numar de eruditi preferau sa puna faptele deasupra teoriei, intr-o minutioasa prezentare a lor, decat sa caute principii istorice. Putini dintre ei, cei precum Karl Lamprecht sau Kurt Breysig s-au orientat spre istoria sociala si economica. Istoriografia oficiala reprezentata de Max Lenz, Hermann Oncken si Erick Marcks statea sub semnul renasterii rankeanismului. Intr-o opozitie constienta cu scoala istorica prusiana, Treitschke se raporta la idealul rankean al obiectivitatii, situarea deasupra partizanatului politic si mentinerea unei prezentari secular-etatiste, orientata spre factorii de putere si politica externa. Maniera in care Leopold von Ranke, patriarhul scrisului istoric german, abordase, pana spre sfarsitul veacului, investigatia istorica a generat interminabile polemici. Neorankeenii gaseau in operele lui justificarea propriilor conceptii istorice. In schimb, Karl Lamprecht propunea in cele 12 volume ale impresionantei sinteze Deutsche Geschichte (publicate incepand din 1891), o noua viziune care respingea perspectiva rankeeana de abordare istorica, propunand o maniera de cercetare inedita axata pe analiza fortelor colective. Lamprecht acorda mai multa atentie notiunii de cultura (Kultur), prin care intelegea o asociere intre abilitatile intelectuale si estetice ale poporului german, in contextul politic creat de epoca lui Bismarck .

La cumpana dintre veacuri, exista si in istoriografia romaneasca un curent favorabil schimbarilor, anticipate de opera istorica a lui A. D. Xenopol. Situat la confluenta dintre "spiritul romantic si primele manifestari criticiste" ale sfarsitului de secol, Xenopol a devenit un reper pentru dezbaterile istoriografice. "Un istoric aproape total"[6], el a preluat de la romantici inclinatia spre enciclopedism. Cu toate acestea, "pasiunea marilor cuprinderi" era limitata in permanenta de spiritul critic ce il indemna spre prudenta, in sensul unei analize obiective. Aceasta fericita impletire il recomanda pe Xenopol drept unul din spiritele care cu greu poate fi incadrat in canoanele epocii. In acest context, scoala critica aducea un nou suflu cu valente creatoare, ce a provocat reactii aprinse in istoriografie si nu numai. Asistam (mai ales dupa 1890) la cristalizarea unei constiinte colective a intelectualilor sub forma unui grup bine conturat, iar efectul iesirii istoricilor in arena publica constituia unul dintre aspectele de maxim impact asupra societatii . Reprezentantii scolii critice (asa numita "triada critica") sunt Dimitrie Onciul, Ioan Bogdan si Nicolae Iorga. Ei faceau parte din generatia care a studiat in strainatate in ultimul deceniu al veacului XIX si care a fost preocupata exclusiv de demersul stiintific . Intre acestia, ultimii doi, discipoli ai lui Xenopol, beneficiau de un prim contact cu principiile si metodele istoriografiei germane inca din perioada studiilor din tara, inainte ca fiecare dintre ei sa stabileasca contacte si sa cerceteze in mediile culturale germane. Dimitrie Onciul si Ioan Bogdan au cunoscut bine mediul universitar vienez, dar au efectuat si scurte stagii de specializare in Germania, prilej cu care au putut sa-si faca o imagine inchegata despre asemanarile si diferentele dintre cele doua scoli istorice. Nicolae Iorga a urmat cursurile Universitatii din Berlin si a sustinut teza de doctorat la Leipzig. Este, credem, neindoielnic ca, frecventand acelasi mediu de cultura, istoricii invocati au reusit, deloc intamplator, sa-si apropie conceptiile in acoperirea aceleasi directii istoriografice.

Dimitrie Onciul a urmat cursurile Universitatii din Viena si ale celebrului "Institut fr sterreichische Geschichtsforschung"[10], intre anii 1879-1881, unde a putut audia cursurile lui Ottokar Lorenz , iar in 1889 a efectuat un stagiu de specializare academica in Germania , unde a cercetat documente din secolele XVII si XVIII in arhivele statului ("Geheimnis Staatsarchiv"). In timpul stagiului berlinez, Onciul i-a audiat pe profesorii Wilcken, cel care sustinea un curs despre istoria vechiului Orient, Treitschke, care se ocupa cu studiul istoriei Italiei, Rodenberg, cu prelegerile sale privind istoria oraselor germane, Schiemann, pasionat de istoria Hansei, Sternberg si consideratiile lui privind istoria cruciadelor, Koser si istoria Prusiei, sau Breslau, preocupat de istoria secolelor XIV si XV . Cel mai mult, insa, Onciul pare sa-i datoreze profesorului din perioada studiilor de la Viena, Ottokar Lorenz (1832-1904). De la el a preluat teoria care propunea succesiunea generatiilor drept criteriu fundamental pentru periodizarea si explicarea faptelor istorice. Potrivit acestei viziuni, secolul, in loc sa fie o impartire conventionala a timpului, devenea masura cea mai naturala cuprinzand trei generatii. Pe baza lor se puteau identifica si perioade mai intinse, cuprinzand cate 300 si 600 de ani . Eruditul de la Universitatea din Jena se ghida in demersul istoric dupa succesiunea generatiilor, grupate cate trei, sase, noua sau douasprezece . Desi teoriile lui erau complet diferite de metoda propusa de Ranke, totusi eruditul de la Jena considera prima opera a acestuia ca fiind remarcabila prin dorinta de a prezenta "un nou sistem critic al istoriei" . A apreciat consideratiile rankeene privind "legatura logica, intrinseca" , obligatorii in demersul istoric, in conditiile in care stiinta istorica nu a beneficiat de unicitatea unui sistem filosofic. In spiritul teoretizarilor lui Ranke, Lorenz accepta perspectiva conform careia istoria universala avea menirea de a reda viata trecuta a neamului omenesc si de aceea ea nu putea fi abordata in relatii si directii particulare, ci doar in intreaga ei componenta si totalitate . Un rol deosebit de important in devenirea istorica il avea perceptia reala a libertatii relatiilor dintre oamenii de odinioara . Influentat de teoriile fostului profesor, Onciul rezuma contributiile istoriografice ale istoricului "german", Ottokar Lorenz, care "cercand acum 20 de ani sa stabileasca un sistem natural de perioade istorice, arata secolul ca masura de timp cea naturala a tuturor evenimentelor istorice, masura data prin legatura intelectuala si materiala dintre trei generatii omenesti: tata, fiu si nepot. Ca unitate de masura mai mare el ia perioada de 300 si 600 de ani sau de trei ori trei sau de trei ori sase generatii, drept perioada naturala. El intemeiaza acest sistem pe fapte din istoria universala si din istoria germana, pe care le aduce ca probe in sprijinul teoriei sale" . Pornind de la aceste teorii, Onciul considera istoria romanilor un caz tipic pentru aplicarea unor asemenea canoane. In viziunea lui, primii 600 de ani pana in secolul VII puteau corespunde perioadei de formare a poporului roman, urmatorii 600, pana in secolul XIV, se suprapun inceputului organizarii politice, iar ultima perioada, tot de 600 de ani, incepea odata cu intemeierea Principatelor si se sfarsea catre 1918 . Optsprezece secole de istorie erau impartite de istoricul bucovinean in trei grupe de cate 600 de ani si subgrupe de 300 sau 100 de ani caracterizate aproape exclusiv de insemnatatea evenimentelor politice, supraevaluate de istoricul roman . Originar din Bucovina, Dimitrie Onciul abordeaza istoria provinciei natale din aceiasi perspectiva "generationista" . Tot la Viena, el i-a putut intalni si pe Theodor von Sickel, cu care a studiat "diplomatica latina", Otto Hirschfeld, autorul prelegerilor de epigrafie latina, si Karl Rieger, cu ale sale cursuri de paleografie si sigilografie . Influenta scolii austriece s-a dovedit a fi decisiva in formarea lui ca istoric. Pregatirea temeinica in studiul izvoarelor si al criticii documentului istoric credem ca se datoreaza stagiului de pregatire vienez. In lumina acestor fecunde influente, Onciul a devenit un renumit specialist in problema etnogenezei romanesti si a formarii statelor medievale . El a imbinat armonios investigatia istorica cu cea filologica, sincronizandu-se, astfel, cu diversele tendinte ale istoriografiei europene din epoca. In viziunea istoricului bucovinean, personalitatile si dinastiile defineau practic istoria, dar el nu a desconsiderat nici rolul maselor, care aveau menirea de a reprezenta o importanta parte a "vietii istorice" . Fara a accepta noile teorii sociologice care acordau importanta in mod aproape exclusiv maselor, Onciul intuia ponderea pe care actiunile maselor ar trebui sa o detina in cadrul anchetei istorice . Istoria devenea o stiinta a dezvoltarii lumii morale, adica "a oamenilor in manifestarea lor ca fiinte sociale" . Perspectiva il plasa pe pozitii opuse teoretizarilor lui Lamprecht si ale cercului de la Leipzig . Ea era mult mai apropiata de directia gandita de istoricii Universitatii din Berlin si spiritul traditionalist impus de Leopold Ranke.

La randul sau, Ioan Bogdan a cunoscut si el atmosfera din epoca a universitatii vieneze, iar in Germania s-a preocupat, intre altele, si de organizarea invatamantului secundar din aceasta tara. La Viena, Bogdan a fost atras mai ales de domeniul stiintelor auxiliare ale istoriei. Aici, el a studiat "diplomatica latina",[31] indrumat de Theodor von Sickel, considerat intemeietorul stiintelor auxiliare in capitala Austriei. S-a interesat de paleografia latina, antichitatile slave, gramatica limbii sarbo-croate, limba paleoslava. Nevoit sa se intoarca in tara, el a revenit totusi la Viena dupa 1890, intr-o perioada in care Universitatea parcurgea o etapa de consolidare, dupa reformele lui Leo Thun-Hohenstein, cand s-au pus bazele cercetarii pozitiviste . Activitatea sa stiintifica s-a desfasurat in domeniul, atat de complex, al istoriei culturii, cu deschideri spre o noua disciplina pe care el a numit-o "filologia slavo-romana" . In conceptia istorica a lui Ioan Bogdan se disting anumite influente ale lui Ottokar Lorenz. Incercarea indrazneata de periodizare a istoriografiei romanesti pare sa poarte amprenta istoricului austriac. Bogdan distingea trei etape fundamentale, dintre care prima apartinea analistilor, cuprinzand secolele XV si XVI si avea un caracter profund religios, a doua, suprapusa secolelor XVII si XVIII, corespundea activitatii cronicarilor, cu specificul ei politic si provincial, iar a treia, debutand la sfarsitul secolului XVIII reunea istoricii propriu-zisi, cu lucrarile lor de nuanta nationala . Publicarea cat mai completa a izvoarelor a facut obiectul unui deosebit interes din partea istoricului. El considera ca aparitia unei editii critice a documentelor interne romanesti, publicarea stiintifica a operei cronicarilor si a unui corpus de inscriptii reprezenta o necesitate. La editarea colectiilor de documente trebuiau aplicate metodele unei severe critici istorice, introduse in spatiul romanesc dupa 1870, prin intermediul lucrarilor istoricilor occidentali. Modelul propus de Bogdan era Monumenta Germaniae Historica . El insusi a fost unul dintre cei care au continuat munca de cercetare initiata de Eudoxiu Hurmuzaki . Prin atentia acordata documentului, Bogdan s-a apropiat foarte mult de viziunea lui Leopold Ranke. La fel ca istoricul german, Ioan Bogdan aborda devenirea istorica mai mult "ca evolutie si nu ca revolutie" . Din perspectiva lui, istoria romanilor nu se caracteriza prin mari schimbari politice, provocate de personalitati istorice marcante, ci mai degraba printr-o lenta evoluare a institutiilor primitive. Adept al conceptiei conform careia evolutia istorica a unui popor nu poate fi inteleasa decat prin studiul etnografic, el se incadra directiei etnopsihologice existente in istoriografia germana. Bogdan opina ca studiul istoriei presupunea o "sondare" a "sufletului" stramosilor si se intemeia pe studiul manifestarilor "spiritului romanesc" . Cu toate acestea, ramaneau si unele diferentele semnificative, de vreme ce Bogdan acorda o mai mare importanta organizarii sociale, iar istoria nu trebuia sa exprime exclusiv doar lumea elitelor ci mai ales ansamblul tuturor structurilor ce reprezentau societatea. Noua conceptie demonstra unele afinitati cu perspectiva lamprechtiana asupra studiului istoriei. El considera ca evolutia istorica a unui popor ar putea fi inteleasa numai prin identificarea acelor factori interni care au provocat-o, deci prin studiul claselor sociale ce l-au constituit si a ideilor ce au stapanit actiunea lor .

Nicolae Iorga, caracterizat de Pompiliu Teodor drept "ultimul mare spirit enciclopedist" , incheie in mod stralucit "triada critica" de la sfarsitul secolului al XIX-lea. El si-a inceput studiile universitare in 1888, la Iasi, iar din 1893 lua drumul strainatatii, mai intai in Franta, la Paris, unde se inscrie la cole Pratique des Hautes tudes, apoi la Universitatea din Berlin, unde ar fi trebuit sa-si sustina teza de doctorat . Capitala Germaniei nu parea sa-l fi impresionat in mod deosebit pe tanarul roman. Peste ani avea sa-si aminteasca de "glacialitatea unui Berlin alb de zapada", in care cladirile, neatinse de patina vremii, pareau sa nu aiba trecut. Pana si privirile oamenilor "sub zero grade" i-au dat lui Iorga senzatia ca "sunt comandati, ca se gasesc totdeauna sub ordin si gata de o temuta inspectie" . Dincolo de aceste prime impresii, Occidentul nu reprezenta doar spatiul care oferea sansele implinirii umane si intelectuale, ci o lume care propunea si suficiente elemente de referinta, modele culturale, ce au jucat un rol mobilizator in implinirea idealurilor de regenerare nationala . La Universitatea din Berlin, unde "mai dainuia ceva din marele spirit al lui Ranke" , el i-a avut profesori, printre altii, pe Scheffer-Boichorst, "batranul profesor ilustru", care, "cu ochii aproape pierduti si cu atata experienta in schimb", prezenta problemele controversate ale medievalitatii germane timpurii . Cursurile lui Ludwig Geiger, discipolul si continuatorul lui Jakob Burckhardt, nu au fost frecventate cu asiduitate de catre tanarul studios. Richard Sternfeld i-a lasat lui Iorga imaginea unui erudit, pasionat de muzica, admirator fara rezerve al culturii si civilizatiei franceze si al celei engleze, in egala masura . Intalnirea cu spiritul lui Ranke va fi fost totusi decisiva pentru viziunea sa istorica. Pentru Iorga, Ranke era "cel cu inima mai larga dintre istorici, cel mai mare dintre dansii", "istoricul tip" care poseda "cunostinta desavarsita a izvoarelor", iar opera lui reprezenta "forma cea mai frumoasa in limitele genului, comprehensivitatea cea mai deplina" . El pare sa fi fost cucerit de personalitatea istoricului german. Fata de Ranke istoricul roman a avut o admiratie aproape mistica . Discursul lui aminteste pe alocuri de consideratiile lui Wilhelm Dilthey, cel care a vazut in Ranke "cel mai mare profesor", care percepea istoria obiectiv, dintr-o perspectiva universala. Un mare povestitor, "un alt Herodot intre istorici", in Ranke pareau sa traiasca "toate fortele secolului XIX" . A gasit in el nu doar un intemeietor de scoala, ci mai ales un model. Ranke a devenit dupa Iorga "cel mai mare istoric al omenirii pana in ziua de azi", cel ce a atins "cele mai mari si mai adevarate rezultate in toate domeniile". El parea cu atat mai valoros cu cat ii apartineau "primele sfaturi care se dau istoriei si istoricilor" . Scoala berlineza, in conceptia sa, datora enorm lui Ranke, cel care a deschis largi orizonturi, a avut curajul sa inainteze cel dintai "pe cai neumblate inca" . Un deschizator de drumuri, asadar, cel mai renumit dintre toti cei care au scris istoria in secolul XIX, ramas un model prin paginile si sugestiile oferite . Mediul berlinez sau cel de la Leipzig nu au fost singurele cu care cel mai cunoscut istoric roman se familiarizase in lumea germana. La fel de bine observata pare sa fi fost si scoala istorica de la Viena, pe care o cataloga "mult mai stramta" si "mai precisa" decat scoala de la Berlin. Valentele interpretative, atat de diversificate si comune mediului berlinez, se pare totusi ca ii lipseau, de vreme ce Iorga o considera "o scoala de paleografi, o scoala de diplomatisti, o scoala de editori de texte", pregatiti mai curand sa scrie "istoria Austriei, adica a Habsburgilor si a statelor austriece" . Demersul in sine nu implica, pentru Iorga, un orizont prea larg, intrucat istoria acestor provincii nu putea sa fie prezentata intr-un mod unitar, atata vreme cat ele insele nu aveau nimic comun intre ele .

Se pot lesne sesiza anumite diferente in perceptia mediului formativ german intre cei trei reprezentanti ai scolii critice. Daca Onciul si Bogdan au optat pentru o specializare cat mai stricta in domeniu, Iorga a fost atras de marile probleme ale istoriei romanesti si universale, indiferent de perioada. El ramane o figura distincta a generatiei sale. In privinta conceptiei istorice, a preluat de la Ranke ceea ce se consacrase drept masura a maximei obiectivitati. Ambii istorici au manifestat un profund atasament fata de adevarul istoric, fata de exprimarea faptelor istorice "intocmai cum au fost" ("wie es eigentlich gewesen ist") . Ranke a ramas credincios principiului care facea din prezentarea trecutului intocmai un scop in sine, istoricul prusian dorind sa insufle studentilor sai permanent dragostea curata pentru adevar. Din aceste considerente, in cadrul unei alte prelegeri, el explica de ce prefera sa foloseasca termenul de Geschichte in detrimentul celui de Historie, desi ambele aveau acelasi sens. In conceptia sa, termenul de Geschichte deriva din verbul geschechen, tradus prin a se intampla, de aceea el conducea spre o anumita obiectivitate, in timp ce cuvantul Historie, stabilea o relatie mai subiectiva . Referitor la obiectivitatea istoricului, Ranke insista asupra atitudinii nepartizane (Unparteilichkeit ) a celui care scrie istoria. Intre exegetii operei lui istorice, G. Iggers si J. Powell au considerat ca ganditorul german identifica obiectivitatea cu impartialitatea sau nepartizanatul . Spre deosebire de cei doi, un alt critic al operei lui Ranke, G. Berg, sustine ca obiectivitatea reprezenta mai mult, ca ea presupunea o legatura directa cu adevarul divin . Noi credem ca istoricul german avea propria perspectiva asupra celor doua concepte, iar impartialitatea implica spunerea adevarului, indiferent de simpatiile politice. La fel si Iorga intelegea sa scrie istoria "insufletit de iubirea acestui adevar si din dorinta de fi util societatii" , convins ca "munca personala in istorie urmareste adevarul inainte de toate" . Demersul nu era lipsit de dificultati. "E asa de greu de descoperit adevarul" , considera Iorga referindu-se la domeniul istoriei. Dificultatile erau cauzate de izvoarele discordante si nesigure, la care se adauga uneori si nepriceperea, informatia gresita, pasiunile celui chemat sa reconstituie trecutul, precum si pastrarea defectuoasa a documentelor de arhiva. Cu toate aceste impedimente, renumitul istoric insista asupra unei onestitati stiintifice, care sa defineasca opera istorica. De aceea, se impunea o atentie deosebita cercetarii documentelor. Ca si Ranke, care dispunea o cunostinta desavarsita a izvoarelor, fiind considerat primul care a valorificat eficient materialul de arhiva , istoricul roman si-a fundamentat demersul stiintific pe o munca asidua de documentare A valorificat din plin faptul ca arhivele "gemeau" de materiale aproape necunoscute. Actele publice, contemporane faptului istoric cercetat, alaturi de registrele de socoteli si scrisorile private ofereau o imagine completa asupra trecutului autentic . Documentul trebuia sa fie principala sursa de informare pentru istoric. Iorga insusi a fost un febril cautator si editor de documente. In timpul studiilor din Germania, ilustrul istoric a descoperit numeroase documente de interes major pentru istoria romanilor, pe care ulterior le-a publicat. El a intreprins cercetari sistematice in arhivele din Berlin, Leipzig, Dresda, Mnchen si Nrenberg precum si in cele italiene . Rezultatul acestui consistent efort s-a tradus in aparitia unei serii de importante colectii de documente, intre care amintim cele trei volume din Acte si fragmente cu privire la istoria romanilor (publicate la Bucuresti intre 1895-1897) si cele 31 de tomuri din colectia Studii si documente cu privire la istoria romanilor, editate la Bucuresti si Valenii de Munte intre 1901 si 1916, urmate de alte opt volume de documente din colectia de surse straine Hurmuzaki , fara a mai adauga si nenumaratele izvoare "risipite" prin studii si reviste de specialitate. Aceiasi pasiune pentru cercetarea de arhiva poate fi intalnita si la Leopold Ranke. Ani intregi i-a petrecut in arhivele din Prusia, Austria, Venetia, Franta si Anglia, straduindu-se sa reconstituie trecutul cu fidelitate. La scurt timp de la aparitia primei sale lucrari , Ranke se afla in arhivele prusiene, unde documentele descoperite il faceau sa mediteze la viitoarele studii istorice . La 12 mai 1825, scria, din Berlin, despre un proiect in care preconiza a scrie "o istorie a Europei cu includerea istoriei literaturii si bisericii" . Ceva mai tarziu aveau sa-i atraga atentia cele 47 de volume de manuscrise italiene neintrebuintate de nimeni pana atunci, care pentru anii 1530 si 1550 ofereau lucruri exceptionale si autentice . Aceasta descoperire marca inceputul unei noi epoci din viata sa. Identificarea si cunoasterea acestor documente oferea o perspectiva inedita asupra istoriei moderne a Europei. Ranke recomanda printre calitatile istoricului "simpatia" fata de oameni, grija fata de amanunt, fara a omite viziunea generala asupra lucrurilor. Gandirea istorica a lui Iorga a asimilat constructiv toate aceste elemente. Pentru el, istoria a ramas "cea mai umana dintre stiinte", iar prin mintea istoricului pulsa "viata omenirii moarte" . Pentru o prezentare obiectiva a trecutului, istoricul trebuia sa fie bine ancorat in realitatile perioadelor cercetate, sa-si imagineze ca traieste in timpul cu care se ocupa, intre oamenii pe care-i studiaza . Iorga acorda, asemeni lui Ranke, o atentie deosebita frumusetii scrisului istoric, operele celor doi exceland prin armonia stilului. Tot de la istoricul german, el prelua si teoria evolutiei organice in istorie. Ea propunea dezvoltarea societatii asemenea unui organism si admitea dezvoltarea numai in sensul unui evolutionism gradual, in acord cu natura sa intima . Impunandu-se ca o constanta in cultura romana, viziunea organica este prezenta si in teoretizarile lui Iorga, care considera ca in istorie "toate lucrurile apar organic" . Istoricul era interesat mai intai de manifestarea prin fenomene organice a factorilor care definesc viata unui popor. El dispunea de o viata a lui, organica, asemanatoare cu cea a individualitatilor de pretutindeni . Perspectiva organica l-a determinat pe Iorga sa perceapa reconstruirea vietii ca tel al scrisului istoric , ceea ce il apropie si mai mult de viziunea rankeana asupra istoriei. Discursul lui Iorga aminteste pe alocuri de cel eminescian , care punea accent pe pastrarea vechilor traditii si evolutia graduala a societatii, acestea reprezentand doua elemente definitorii pentru perspectiva organicista asupra istoriei . Curentele de factura organica presupuneau o valorificare permanenta a traditiei si a individualitatii "sufletului poporului". Bun cunoscator al mediului istoriografic german, Iorga nu putea ramane insensibil la sugestiile etnopsihologiei. Noua directie a etnopsihologiei deschidea largi orizonturi pentru intelegerea "curentelor celor mari de civilizatie" . Din perspectiva unor asemenea teoretizari, romanii s-au afirmat ca "popor cinstit de tarani harnici" , dar situatia s-a schimbat o data cu aparitia elementului alogen, care a determinat deznationalizarea elitelor politice si culturale . Istoricul roman a folosit aceasta permanenta sondare a vietii poporului ca o metoda care completa sau suplinea informatia oferita de documentul scris. "Viata populara aduna in adancurile ei, adesea de nepatruns, elementele luate din viata istorica, elemente care nu sunt fosile, care se pastreaza vii in formele obisnuite, traditionale" . Iorga a incercat sa surprinda in opera lui toata viata unui popor, deoarece prezentata fragmentar ea nu ar mai putea alcatui esenta intima a acestuia . Iorga era adeptul istoriei integratoare, in sensul ca "orice istorie nationala este inconjurata si strabatuta de orice alta dezvoltare istorica" . Aceasta viziune se repeta si in cazul istoriei universale, care i se infatisa asemenea unui organism care traia prin el insusi, iar o simpla colectie de istorii nationale separate nu putea reprezenta in nici un caz istoria universala . Pentru Iorga istoria era un "tot", traducand intocmai formula lui Ranke, das Ganze. Iorga era adeptul istoriei integrale, in sensul ca orice istorie nationala nu se afirma izolat ci interfereaza cu alte deveniri istorice . Scrierea istoriei romanilor presupunea asemenea abordari exhaustive. Era aproape obligatorie cunoasterea istoriei vecinilor si chiar a intregii jumatati orientale a Europei la care se adaugau influentele exercitate de curentele de civilizatie ale Occidentului. Perspectiva devenea una foarte generoasa, tradandu-l pe Iorga drept un istoric al marilor cuprinderi . Leopold Ranke nu a fost singura personalitate cu o influenta majora asupra istoricului roman. Sustinerea tezei de doctorat la Leipzig (in fata unei comisii din care nu lipseau nume ilustre precum cele ale lui Karl Lamprecht, A.Birsch-Hirschfeld, K. Wachsmuth) l-a adus pe Iorga in contact cu o noua viziune asupra istoriei. La sfarsitul secolului XIX, istoriografia germana era dominata de cele doua mari scoli de la Berlin si Leipzig. Mediul berlinez pastra inca viu spiritul lui Ranke, in vreme ce criticii de la Leipzig propuneau noi metode de abordare a istoriei, dintr-o perspectiva culturala si universala . Cel care le promova cu depline convingeri era, mai ales, Karl Lamprecht. Singur si fara vreun predecesor important, el a provocat o modificare a conceptiei despre scrisul istoric. Disputa privind metoda specifica cercetarii istorice (Methodenstreit) a inceput dupa 1895 , cu o virulenta deosebita, atunci cand au fost publicate primele cinci volume ale Istoriei germane. In urmatorii patru ani ea a continuat, devenind o prezenta oarecum stranie in istoriografia germana. Disputa istoricului german transpunea, intr-o forma particulara, o problema centrala a teoriei sociale, si anume relatia dintre actiunea individuala si marea colectivitate umana. El apela la psihologia sociala si antropogeografie pentru a introduce "metoda istoriei culturale", prin care se intelegea cercetarea complexa a factorilor materiali si spirituali ai fiecarei epoci de civilizatie. Pozitia lui a fost mereu radicala, deoarece el a cautat sa modeleze aceasta disputa drept una ce propunea noi paradigme, optiunile facandu-se intre o directie veche (alte Richtung), al carei simbol era Leopold Ranke si cele noi (neuen Richtungen), in contradictie cu prima, reprezentata cu succes de catre Lamprecht . Analizand, sub aspect cultural, societatea germana a perioadei "Sturm und Drang", incluzand aici aparitia operelor lui Goethe, Schiller si a unor noi curente filosofice, promovate mai ales de Leibnitz, Lamprecht concluziona ca statele germane au venit de timpuriu in contact cu noua cultura, ceea ce a asigurat succesul relatiei dintre stat si popor. Treptat, s-a format un ideal cultural german . Lamprecht a acordat o importanta deosebita evolutiilor culturale, dar si oamenilor de cultura care jucau un rol determinant in derularea evenimentelor. Expresia conform careia "gandirea era mai puternica decat palosul" a devenit laitmotivul operei sale istorice. Sistemul filosofic speculativ al unor tineri precum Fichte, Schelling sau Hegel - considera istoricul german - a influentat dezvoltarea istorica a doua segmente. Statul, primul dintre ele corespundea viziunii rationaliste din perioada cuprinsa intre secolele XVI si XVIII, in timp ce poporul reprezenta expresia noului curent . Din perspectiva stiintei istorice, perioada 1850-1870 s-a caracterizat printr-o diminuare a orizontului istoric. Vechea viziune universalista a fost abandonata in favoarea abordarilor strict istorico-politice, in centrul carora se situa miscarea de unificare nationala. Fiul unor alte timpuri, Leopold Ranke avea sa realizeze, in ciuda varstei inaintate, o opera cu adevarat nemuritoare . Viziunea lui Lamprecht acorda o mare atentie dimensiunii sociale si colective a fenomenului istoric. El considera ca principala greseala in cercetarea istorica de pana atunci ar fi constat in cautarea directa a individualului, ceea ce nu putea conduce decat la crize de opinie in sens mistic si la o anumita incertitudine a rezultatelor . Lamprecht le reprosa contestatarilor ca prin metoda istorica (historische Methode) intelegeau doar istoria politica . Urmarea imediata s-a tradus prin aparitia primelor volume din monumentala sinteza Deutsche Geschichte, pentru ca, mai apoi, el sa fie practic "ostracizat" din cercurile istoricilor consacrati. Opera sa parea straina oricarui standard si dificila de asimilat vreunui segment al scrisului istoric sau al stiintelor sociale . Desi nonconformista, ea nu era mai putin interesanta. Ramanea opera unui tanar istoric care a provocat vechile principii, considerate de multi inatacabile, ale disciplinei. Ea reprezentat un "atac frontal" asupra unor premise ideologice, care au ghidat consolidarea stiintei istorice in perioadele anterioare .

Parasind fara regrete Berlinul, Iorga a descoperit la Leipzig o atmosfera care se deosebea radical de sobrietatea capitalei germane, prin climatul bland si prietenos . Inceputurile colaborarii dintre Karl Lamprecht si Nicolae Iorga nu s-au aflat sub cele mai bune auspicii. Amintirile istoricului roman despre perioada dificila a debutului acestei colaborari au ramas mereu vii, el sesizand modul "aproape dur" in care a fost tratat la Leipzig . "Masiv, cu osatura lui Luther in figura, aspru de o barba rebela, in ochi cu o privire a carui bunatate era amestecata si cu multa malitie" , Lamprecht a intuit exact capacitatile extraordinare ale istoricului roman de mai tarziu. A demonstrat-o fructuoasa lor colaborare de peste ani. Nu de putine ori, Iorga l-a apreciat pe istoricul german ca fiind unul dintre cei mai adanci intelegatori de suflete, dar si un ager descoperitor de tendinte sociale si un maestru al nuantelor de stil . Desi Lamprecht propunea o alternativa la conceptia rankeana despre istorie, Iorga il considera vrednic de cea mai deplina recunostinta pentru contributiile generoase la dezvoltarea metodologiei istorice, pentru indrazneata revolutie filosofica, gandita ca o alternativa la vechile canoane ale disciplinei . Cu toata admiratia pentru demersurile istoricului de la Leipzig, Iorga tinea sa precizeze ca nu este un lamprechtian, iar scrisul sau istoric nu este condus de aceleasi principii din care se inspira Lamprecht . Istoricul roman s-a plasat pe o pozitie mult mai moderata. Conceptia lui a pastrat un delicat echilibru intre rolul maselor si al personalitatilor in devenirea istorica, care amintea mai degraba de teoretizarile lui Ranke. Acesta din urma identifica in lucrarile sale rolul istoric al unor "oameni mari", cu calitati deosebite, ale caror insusiri proveneau de la popor . La randul lui, Iorga considera ca pentru a exista si a progresa, orice natiune avea nevoie de eroii sai exceptionali, personalitatile care sa o calauzeasca . Sistemul teoretizat de Lamprecht i se parea numai o conceptie valoroasa, care provoca vii dispute si deschidea noi directii de cercetare, insa ii critica severitatea dogmatica. In opinia lui Iorga, istoricul german reconstituia anumite faze de tipism in dezvoltarea omenirii, care mai degraba erau specifice psihologiei, in sensul cel mai vast, decat studiului istoric. El ramanea totusi unul dintre cei mai minunati povestitori si creatori de tipuri istorice de pana atunci . Intr-un alt studiu, Iorga se arata convins ca teoria lui Lamprecht nu a fost aplicata la nici o alta istorie si nu putea fi de durata. O parte din "nobila" sa opera ar trebui, insa, apreciata, datorita ineditului teoriilor expuse, credintei in factorii psihologici si convingerii ca toate manifestarile vietii umane sunt partile legate intre ele ale unui intreg . Desi nu i-a impartasit sistemul metodologic propus, totusi istoricul roman a preluat de la fostul lui profesor conceptul de Totalgeschichte. Intreaga opera a lui Iorga este o reflectare a acestui concept. El nu s-a limitat doar la semnalarea faptelor si intamplarilor, ci a urmarit sa prezinte viata umana sub toate aspectele ei. A abordat probleme de istorie culturala, economica, sociala, politica. O asemenea perspectiva i-a inlesnit o buna colaborare cu Lamprecht in demersul sau, incheiat cu publicarea, in prestigioasa colectie de la Gotha, a doua dintre operele lui de referinta: Geschichte des Rumnischen Volkes im Rahmen seiner Staatsbildungen (1905), Geschichte des osmanischen Reiches (1908-1913). Iorga a intretinut si o bogata corespondenta cu istoricul german. Subiectele abordate erau dintre cele mai diverse, de la contestarea sistemului filosofic propus de Xenopol in cartea Principiile fundamentale ale istoriei , pana la detalii legate de editarea amintitelor lucrari referitoare la istoria romanilor si, respectiv, a Imperiului otoman. Intr-una dintre epistole, Lamprecht marturisea ca intentiona sa ceara sprijinul istoricului roman in concretizarea initiativei privind editarea Istoriei statelor europene, pana atunci un deziderat imposibil de realizat din cauza lipsei unui specialist in istoria Bizantului . Lamprecht era interesat sa afle ce ecouri au starnit in spatiul romanesc principiile sale privind metoda istorica, expuse in controversata lucrare despre istoria germana si eventual sa-i fie recomandate unele titluri care tratau aceasta problema. Istoricul german aprecia initiativa lui Iorga de a scrie o istorie a Imperiului otoman, care sa inlocuiasca "lucrarea invechita" a lui Zinkeisen si ii ofera sprijinul in stabilirea formei finale a lucrarii in limba germana. Pentru prelucrarea stilistica a textului, careia Lamprecht ii acorda o atentie deosebita, il recomanda pe profesorul Tille . Unele mici divergente au aparut intre cei doi atunci cand Iorga i-a reprosat, se pare, ca a intervenit in textul original, fara acordul sau. De aceea, Lamprecht s-a simtit obligat sa il asigure ca a acordat o atentie deosebita corecturii. Ritmul de lucru impus de istoricul roman era unul deosebit de alert, ceea ce l-a determinat pe omologul german sa-i recomande sa lucreze mai incet . Relatiile dintre cei doi s-au mentinut in continuare cordiale. Finalizarea lucrarii il determina sa-i adreseze cuvinte elogioase si sa-i impartaseasca "excelenta parere" produsa in cercurile specialistilor . Recunoscut pe plan european, lui Iorga i s-a propus sa colaboreze la editarea celei de-a saptea editii a celebrului Meyers Konversations-Lexikon, cu o istorie a popoarelor balcanice si a Imperiului otoman. Din pacate, proiectul nu a fost finalizat .

Ranke a reprezentat curentul traditionalist in istoriografia germana, iar Lamprecht era inovatorul, reperul creativ al unei noi generatii. Pentru Iorga ambii au devenit modele, exemple ilustrative, in masura in care istoricul roman a stiut sa imbine, in mod fericit, sugestiile traditiei cu cele ale inovatiei, ajungand astfel la un sistem propriu, original, in care se regaseau si sugestii apartinand altor istorici ai perioadei. Johann Gustav Droysen era unul dintre acestia. El a observat continuitatea faptelor istorice, in sensul ca unele mai timpurii "se asteapta si se completeaza" cu unele care s-au desfasurat ulterior[117]. Esenta metodei istorice consta, in viziunea lui Droysen, in intelegerea celor cercetate. Astfel, se contura o perspectiva noua, intalnita des in abordarile teoretice ale istoricilor din a doua jumatate a secolului XIX, axata pe prezentarea succesiva a faptelor istorice si pe intelegerea lor (Verstehen) . Metoda istorica prezentata de Droysen identifica in euristica arta cautarii materialelor necesare istoricului, urmata imediat de o doua etapa ce presupunea critica si verificarea corectitudinii materialelor (ceea ce se numeste indeobste critica materialului istoric). Dupa aceste doua etape preliminare, materialul istoric trebuia interpretat si abia ulterior era posibila expunerea lui. Euristica, critica si interpretarea erau direct legate de cercetarea istorica, in timp ce expunerea apartinea formei scrisului istoric . La fel ca si Droysen, Iorga identifica cele patru elemente definitorii pentru opera istorica, materialul, critica, organizarea, stilul. Primele doua aveau menirea de a conferi operei istorice "soliditatea si adevarul", iar celelalte doua frumusetea . Conceptia se apropia sensibil de teoretizarile lui Droysen, chiar daca acesta considera ca doar expunerea ar fi putut capata doar conotatii estetice .

Mirajul scolii istorice germane nu si-a epuizat definitiv fascinatia pentru istoricii romani nici la debutul secolului XX. Desi nu poate fi incadrat intre reprezentantii scolii critice, totusi Vasile Parvan ramane unul tinerii studiosi formati in spiritului acestei directii istoriografice. Apartinand deja secolului XX, el isi incepea studiile la Jena (1904) si le continua, ca student inmatriculat, un an mai tarziu, la Berlin. Initial, el s-a indreptat spre istoria medievala sub influenta scolii critice a lui Dimitrie Onciul. Bursa de specializare in istoria antica la Berlin avea sa ii influenteze decisiv cursul vietii stiintifice. Studentul Parvan audia acum cursurile celor mai valorosi profesori ai timpului. La Jena studiase sub indrumarea lui Heinrich Gelzer prabusirea republicii romane si perioada de inceput a Imperiului, aflase de la profesorul Siebenane informatii utile despre epoca lui Alexandru cel Mare si izvoarele istoriei romane, iar istoria culturii grecesti i-a fost infatisata de profesorul Graef. Heinrich Gelzer studiase la Gttingen, iar asupra lui Parvan pare sa fi lasat o amprenta serioasa in directia studierii izvoarelor. La recomandarea lui Ioan Bogdan, tot la Jena, Parvan il intalnea si pe filologul german Otto Schrader. Cu toate acestea, Berlinul oferea tanarului istoric cu totul alte deschideri. Vechea generatie de profesori, influentata de "spiritul libertar al romantismului pasoptist"[123], incetase sa mai existe. O noua generatie de istorici era chemata sa slujeasca stiinta istorica. L-a cunoscut aici pe Eduard Meyer, cel ce acorda o atentie sporita istoriei culturii (Kulturgeschichte) in detrimentul primatului istoriei politice, a audiat prelegerile lui Otto Hirschfeld despre istoria Romei in perioada delimitata de reformele fratilor Gracchi si moartea lui Caesar. S-a interesat de istoria constitutiei romane si a urmat cursuri de epigrafie latina. Parvan a fost fascinat si de cursurile lui Ulrich von Wilamowitz-Mllendorf, care s-a ilustrat in abordarea istoriei culturale a antchitatii si a conceptiei grecesti despre stat, evocand totodata, intr-un cadru extins, originile tragediei grecesti laolalta cu cultul Dianei si al lui Dyonisos. Tot la Berlin, in perioada studiilor lui Parvan, Reinhard Kekule von Stradonitz se preocupa temeinic de arhitectura si sculptura greaca si conducea seminarul de arheologie. Izvoarele istoriei grecesti, epigrafia greaca si istoria asiro-babiloniana erau parcurse sub indrumarea profesorului C. Lehmann-Haupt, iar A. Ermann propunea spre studiu istoria religiei egiptene. Sieglin era titularul seminarului de geografie istorica, iar Hermann Dessau (implicat in publicarea marii colectii Corpus Inscriptionum Latinarum) l-a initiat, se pare, pe Parvan in descifrarea inscriptiilor latine. Era exact perioada in care Eduard Norden se ocupa cu literatura latina din epoca imperiala, aplecandu-se mai ales asupra operei lui Plaut, iar Johannes Vahlen studia satirele lui Horatiu. Renasterea si Reforma erau preocuparile lui Max Lenz (cunoscut discipol al lui Ranke), in vreme ce problemele istoriei medievale (epoca Hansei, istoria Europei de la mijlocul secolului XIII si pana la sfarsitul veacului XV, istoria Sfantului Imperiu German etc.) interesau deopotriva pe M. Tangl si Dietrich Schfer. In plus, Vasile Parvan mai beneficia si de indrumarea lui Georg Simmel, cel ce propunea un curs de psihologie generala, si Carl Stumpf, care se ocupa cu studiul filosofiei de la Thales pana in perioada contemporana . In asemenea circumstante, personalitatea istoricului, in plin proces de formare, nu putea suporta decat cele mai alese influente. Prin multitudinea preocuparilor, Parvan aminteste de Xenopol, care, tot in perioada in care se afla la Berlin, isi manifesta dorinta de a asimila mai largi orizonturi prin aprofundarea cat mai multor domenii, ce il puteau ajuta si in cercetarea istorica. Parvan s-a consacrat mai ales in dimensiunea preocuparilor privind epoca veche, devenind un nume de referinta al arheologiei si istoriei antice. Cu toate acestea, nu trebuie sa omitem nici valoroasele sale preocupari in calitate de teoretician al istoriei. Nu a lasat o opera ampla in aceasta directie, dar studiile dovedesc cu temei ca in epoca el a fost la curent cu dialogul, nu de putine ori polemic, intre vechea si noua scoala istorica germana. Elemente apartinand celor doua curente istoriografice se regasesc si in teoretizarile lui. Parvan era adeptul evolutiei organice. Abordarea istorica trebuie sa urmareasca nu fragmentul devenirii, cel ce este un fenomen izolat, ci devenirea insasi, din care fenomenul era perceput ca un singur tact al ritmului etern . Concluzia la aceste cugetari era exprimata in cel mai limpede sens rankean: "pentru istorie nu exista fapte izolate ci numai deveniri organice" . Istoricul se ocupa cu devenirea vietii omenesti atat in aspectele ei individuale cat si in cele colective. Ideile filosofice apartinand lui W. Windelband, H. Rickert sau W. Dilthey il vor fi influentat. In spiritul primilor doi, Parvan considera ritmul (precum seria istorica la Xenopol) un concept cheie pe care se sprijina ideea de evolutie . Istoricul distinge un ritm imitativ si unul constructiv, un ritm al traditiei si unul al inovatiei. Tot Parvan are in vedere si calitatile istoricului care are nevoie de spirit critic in stare de continua veghe, de discernamant in cercetarea izvoarelor si de o adanca intelegere a vietii umane . El propune chiar o interesanta clasificare a celor aplecati asupra domeniului, in colectionari de izvoare, istorici si filosofi, dezvoltand ideea "istoricului total" . Acesta pare sa fi fost pentru Parvan tot Ranke, istoricul reprezentativ al timpurilor moderne. Tot in sfera teoretizarilor, Mommsen pare sa-l fi influentat si el. Discipol postum, Parvan a adoptat pozitia magistrului in studiul antichitatii. Asemeni lui Droysen si Ranke, nici Mommsen nu accepta ideea, vehiculata in traditia scolii berlineze, ca studiul perioadei antice sa fie o anexa a filologiei clasice . Perspectiva va fi abordata de Parvan in studiile sale privind istoria romanilor. El ramane cunoscut, astfel, si in calitate de teoretician al istoriei, desi, intre principiile teoretice si valorificarea lor in opera sa istorica exista suficiente contradictii. El este ultimul dintre ilustrii istorici romani cu studii temeinice in spatiul de limba germana anterior Marelui Razboi, o personalitate care face legatura intre istoricii veacului XIX si cei ai secolului urmator.

Istoricii scolii critice au reprezentat un moment de referinta in istoriografia romaneasca. Alaturi de A. D. Xenopol, au contribuit decisiv la modernizarea scrisului istoric romanesc din veacul XIX si cu importante repercusiuni asupra evolutiei scolii romanesti de istorie. Ei au constituit "baza de personal" pentru cercetarea istorica de la inceputul secolului XX.