Sfarsitul si insemnatatea domniei lui Al. I. Cuza

Sfarsitul si insemnatatea domniei lui Al. I. Cuza

Guvernul condus de M. Kogalniceanu, in rastimpul caruia au fost pregatite si adoptate cele mai multe si mai importante reforme din intreaga domnie a lui Cuza, si-a continuat activitatea pana la ianuarie/4 februarie cand el a demisionat. A fost acesta un moment simptomatic pentru sfarsitul domniei lui Cuza, caci demisia guvernului insemna despartirea dintre cei doi oameni politici; mai corect spus, asa cum s-a apreciat, Domnitorul facea o greseala politica acceptand de aceasta data - tocmai de aceasta data! - demisia lui Kogalniceanu. Simptomatice, intr-un fel, fusesera insa si framantarile care dusesera la inaintarea demisiei primului ministru. Anume, este vorba de neintelegerile acestuia cu Nicolae Kretzulescu, ministrul de justitie in guvern, pornirea acestuia din urma impotriva sefului sau fiind de natura sa stimuleze si sa reactiveze manifestari de opozitie in sanul noului parlament. Deoarece lui N. Kretzulescu, si el fost colaborator apropiat al lui Cuza, s-au raliat si alte personalitati, M. Kogalniceanu s-a simtit dator sa-si prezinte demisia, iar Domnitorul, si sub influenta unor "binevoitori', i-a primit-o. Evident, contribuise la decizia Domnitorului si excesiva popularitate a lui Kogalniceanu, pe care acesta parea a nu voi sa si-o tempereze, ceea ce putea sa irite pe Cuza si de care, in orice caz, adversarii primului ministru au stiut sa profite.

in urma demisiei lui M. Kogalniceanu, Domnitorul Cuza numeste un guvern condus de Constantin Bosianu (ianuarie-iunie caruia ii

va succeda guvernul condus de Nicolae Kretzulescu (iunie februarie

intre timp, pe fondul disensiunilor dintre fostii colaboratori si al impresiei negative pe care o lasa "camarila' de care se inconjurase Domnitorul (adica, apropiatii sai, cativa vechi prieteni francezi, folositi ca un fel de consilieri, Librecht, de Bayne s.a.), renaste "monstruoasa coalitie'. Cei mai activi conspiratori se dovedesc a fi, de aceasta data, fruntasii liberali-radicali, unii dintre ei afectati serios de masurile represive ale guvernului Kogalniceanu. in jurul societatii "Progresul' se vor concentra treptat fortele de opozitie, din parlament si din afara lui, precum si, din pacate, unele elemente ale armatei. Este drept ca modalitatea de guvernare prin decrete-legi si autoritarismul pe care il dovedise Kogalniceanu ofereau, cu deosebire, liberalilor radicali, pretexte de a actiona, sub motivatia restabilirii adevaratului regim constitutional, a drepturilor si libertatilor cetatenesti.

Hotaratoare, intr-un fel, pentru succesul actiunii conspiratorilor, va fi insa propria atitudine a Domnitorului, de indiferenta fata de acest gen de actiuni, in ultima instanta lasand impresia deciziei de a renunta el insusi la putere.

in timp ce, in vara anului Domnitorul se afla, din motive de sanatate, intr-o calatorie la baile de la Ems, in Germania, la Bucuresti, la august, izbucnea o miscare de strada indreptata impotriva autoritatilor, stimulata, cu discretie, se pare, de unii membri ai opozitiei (ea pornea de la protestele negustorilor ambulanti impotriva unei ordonante a primariei care le impunea obligatia de a nu mai practica acest gen de comert, ci sa inchirieze, in acest scop, gherete speciale). Cum in focul acestei razvratiri, in care s-au amestecat tot felul de oameni, a fost devastat sediul primariei, ministrul de interne, generalul I. Em. Florescu, unul dintre cei mai loiali sustinatori ai lui Cuza, a ordonat interventia armatei, in urma careia au cazut victime, morti si raniti, represiunea fiind urmata de o serie de arestari ale unor persoane suspectate de a se afla la originea miscarii (intre care, fruntasii liberali-radicali).

Or, revenit in tara, s-a vazut clar ca Domnitorul nu tinea sa lamureasca lucrurile si sa-i pedepseasca pe uneltitori, desi aceasta miscare era de natura sa creeze in strainatate in Turcia, in primul rand suspiciuni asupra stabilitatii regimului si capacitatii Domnitorului de a mentine ordinea. Dar, mai ales semnificativa pentru atitudinea lui Cuza

era declaratia acestuia, consemnata in Mesajul, din decembrie 1 de deschidere a sesiunii parlamentare, prin care el lasa sa se inteleaga ca nu se va opune realizarii dorintei exprimate de divanurile ad-hoc, in 1 de instalare la tron a unui principe strain. "Eu voiesc sa fie bine stiut se putea citi in Mesaj ca niciodata persoana mea nu va fi o impiedicare la orice eveniment care ar permite de a se consolida edificiul politic la a carui asezare am contribuit'⁴ Anterior isi exprimase un asemenea gand si intr-o scrisoare adresata lui Napoleon al IH-lea⁴⁷.

Or, o asemenea atitudine constituia o descurajare pentru sustinatorii sai, cum aprecia, pe buna dreptate, unul dintre acestia, D. Bolintineanu ("De la hotararea lui de a abdica, nu mai fu considerat ca Domn. Putini nu il tradara')⁴⁸. Pe de alta, ea era de natura sa-i incurajeze pe adversari.

Sub acoperisul acuzatiilor aduse la adresa camarilei, in frunte cu Cezar Librecht, directorul postelor si telegrafului, a specularii zvonului despre presupusa intentie a Domnului de a lasa tronul unuia dintre cei doi fii adoptivi rod al relatiei sale extraconjugale eu Maria Obrenovici dar mai ales sub motivatia, foarte plauzibila, a necesitatii de ordin politic de a asigura cu un ceas mai devreme instalarea la conducerea statului a unui principe de origine straina, atentia "monstruoasei coalitii' s-a concentrat asupra atragerii unor ofiteri ai armatei romane. Pe de alta parte, in indiferenta sa fata de pastrarea puterii, cu constiinta ca isi indeplinise misiunea, Domnitorul facea greseala, in aceste imprejurari - cu numai doua saptamani inainte de noaptea declansarii complotului - de a se dispensa de ajutorul unor ofiteri superiori care-i dadusera numeroase dovezi de loialitate, generalii I. Em. Florescu, ministrul de Interne, si Savel Manu, ministrul de Razboi; inlaturarea acestora constituia un act de natura sa incurajeze implicarea unor ofiteri subordonati in complot, fara de care este greu de presupus ca acesta ar fi putut avea loc (colonelul N. Haralambie, maiorul Lecca, seful garzii palatului s.a.)⁴⁹.

in noaptea de februarie grupul de ofiteri si civili complotisti a patruns in palat, impunand Domnitorului semnarea textului, dinainte pregatit, al decretului de abdicare si prin care conducerea statului era incredintata Locotenentei domnesti si unui guvern "ales de popor'. Domnitorul nu numai ca nu s-a opus actului de forta, ci, mai mult decat atat, imediat, a formulat el insusi cererea de a parasi tara, in dorinta de a evita, in conditiile create, un conflict violent intre adversarii si sustinatorii sai (se stie ca in intervalul imediat urmator, o buna parte a corpului ofiteresc a calificat drept tradare gestul colegilor implicati!).

Doua zile mai tarziu, Domnitorul Unirii, infaptuitorul marilor reforme de edificare a statului roman modern, parasea tara, urmand a-si petrece ultimii ani de viata in strainatate. Avea sa moara in mai 1873, inmormantarea avand loc in tara, la Ruginoasa; cu acest prilej, in cuvantul de despartire, fostul lui colaborator apropiat, M. Kogalniceanu, ii aducea un bine meritat omagiu, referitor la evenimentul petrecut cu 7 ani in urma, in fata Doamnei Elena si a multimii indoliate, afirmand ca "nu gresalele lui 1-au rasturnat', ci "faptele lui cele mari'⁵⁰. Si in perioada urmatoare, in mai multe randuri, M. Kogalniceanu va reveni asupra meritelor Domnitorului, aparandu-i memoria⁵¹.

Semnificativa, in ceea ce priveste definirea caracterului actului din februarie 1 ni se pare a fi aprecierea facuta de Titu Maiorescu altfel, cunoscut sustinator al principiului dinastiei straine, in persoana lui Carol I -, despre rasturnarea lui Cuza, el notand ca "a fost un fapt greu de justificat. Liber ales de natiunea din cele doua Principate, Cuza merita o soarta mai buna, si nu era lucru cuminte ca sa aratam Marilor Puteri, sub a caror garantie ne aflam pusi prin tratatul de la Paris din martie ca natiunea se inselase asupra alesului ei'⁵². Este drept, adauga cunoscutul

critic si om politic roman, ca ramanea de indeplinit o cerinta a Divanului ad-hoc, dar ar fi fost de dorit ca ea sa se realizeze prin liberul consimtamant al lui Cuza, cu atat mai mult cu cat el insusi planuise abdicarea, iar nu printr-un act rusinos de forta, asa cum se intamplase.

Independent de modul cum am aprecia atitudinea personala a lui Al. I. Cuza in evolutia regimului politic din timpul domniei sale, daca modalitatea aleasa de infaptuire a marilor reforme printr-o lovitura de stat a fost sau nu singura posibila, cert este faptul ca reformele infaptuite in timpul domniei sale au fost de o mare insemnatate; ele au marcat o etapa decisiva in edificarea statului roman modern, caci fara institutiile adecvate, fara unificarea acestora, disiminand grav provincialismul, nascut din existenta separata de-a lungul secolelor a celor doua Principate, fara fundamentarea Unirii pe baza reformarii vechilor structuri sociale, este greu de crezut ca Statul national roman, odata infaptuit, ar fi putut sa dureze. Oricand, fara aceste reforme, intr-un context international nefavorabil, idealul infaptuit s-ar fi putut narui intr-o clipa, ca intr-un vis frumos, intrerupt de o trezire brusca.

De aceea, oricat de critici am putea fi fata de orientarea politica a lui Al. I. Cuza in hatisul framantarilor politice interne si chiar fata de viata lui privata, nu-i vom putea niciodata contesta meritul programului sau de reforme, infaptuit, cu orice mijloace, in rastimpul domniei sale de sapte ani.

Fara indoiala ca meritul reformelor nu-i apartine in exclusivitate Domnitorului, ci si colaboratorilor sai lui M. Kogalniceanu, in primul rand echipelor ministeriale cu care a lucrat, dar nu este mai putin adevarat ca intr-o epoca de tranzitie pe care o parcurge domnia sa de la forma veche de organizare statala, a monarhiei absolute de caracter luminat, la monarhia constitutionala de tip european meritul sau in realizarea, pas cu pas, a programului de reforme a fost exceptional. Nu a existat reforma, se poate spune, care sa nu fi fost in prealabil gandita de Domnitor, care sa nu fi facut obiectul preocuparilor sale; de altfel, in conditiile certurilor interne dintre liderii politici, precum si al incapacitatii diferitelor grupari politice de a se concentra si pune de acord asupra unui program national de reforme, seful statului, in persoana Domnitorului Al. I. Cuza, era singurul in masura sa supravegheze si sa coordoneze infaptuirea unui program unitar de reforme. De aici si folosirea formularii reformele lui Al. I. Cuza', care poate sa para exagerata, dar ea ascunde,

in esenta, un mare adevar si este simbolica, in orice caz, pentru etapa pe care a parcurs-o istoria romanilor in perioada 1

Aceste reforme au marcat o etapa decisiva in procesul organizarii institutiilor Romaniei moderne, noul regim politic instaurat in februarie fiind obligat sa mearga pe calea amendarii si completarii acestor reforme, anularea lor nefiind posibila, in ciuda pornirilor si patimilor politice vizand persoana fostului Domnitor.

Realizand opera de edificare a institutiilor statului roman modern, lasand in urma sa, la sfarsitul domniei, un stat cu o alta fizionomie, politica si sociala, decat a celor doua Principate in fruntea carora era ales Domn in Al. I. Cuza a inscris in istoria romanilor una dintre cele mai frumoase pagini ale sale, la care, asa cum afirma M. Kogalniceanu, la moartea sa, avea sa se intoarca, ca la o pilda, amintirea generatiilor viitoare. Domnia lui Al. I. Cuza, atat sub raportul reformelor interne, cat si al politicii externe, asa cum s-a spus - si se va spune mereu - a fost un prolog al Independentei nationale, care se va infaptui in anii 1877-1878, in acelasi timp, al desavarsirii unitatii nationale, care se va infaptui in cursul anului 1918.