De la romanizare la etnogeneza Romanilor

De la romanizare la etnogeneza Romanilor

Cercetarea izvoarelor privitoare la demografia Daciei romane a pus in evidenta pe de o parte (predominant; reprezentat prin colonistii veniti ex toto Orbe Romano stratul roman), pe de alta parte substratul autohton (geto-dacic).

Colonistii veniti in chip individual (in aceasta categorie includem si pe cei veniti cu propria familie) erau (sau aveau sa devina in scurta vreme) vorbitori ai limbii latine; lor li se adauga periodic un numar important de veterani ai legiunilor si trupelor auxiliare. Se cunosc totodata grupuri compacte colonizate in provincie: reamintim pe Asiani (la Napoca), Galatae (Napoca, Germisara), Ponto-Bithyni (Apulum) (vorbitori, cei mai multi, ai limbii grecesti; grupuri marunte, de cateva zeci de persoane), mineri dalmatini, sirieni (inclusiv palmirenieni) si nord-africani, indeosebi militari (care vorbesc, cel putin o vreme, limbile sau idiomurile lor nationale). Dar niciunul din aceste grupuri nu se ridica, in privinta numarului, la importanta elementului autohton; asa se face ca acesti straini nu au transmis in limba romana vreun element lexical mai important. Cercul vorbitorilor acestor idiomuri era cu totul restrans (cateva zeci de persoane). Astfel, colonistii au fost primii care au suferit procesul de integrare lingvistica.

Cat priveste elementul asutohton, continuitatea lui este atestata din plin prin toponimia si hidronimia traco-dacica (in parte transmisa apoi romanilor), documentele epigrafice si cercetarile arheologice, precum si prin prezenta in limba romna a unui numar apreciabil de cuvinte de origine dacica. Dacii foloseau limba lor de sorginte tracica in cadrul comunitatilor lor rurale, insusindu-si intr-o prima faza rudimente (absolut necesare) de limba latina (in primull rand substantive). La a doua sau a treia generatie, ei ajung la stadiul de bilingvism: adica folosesc in continuare limba proprie in cadrul comunitatilor lor (rurale), iar latina in comunicatia cu autoritatile romane si colonistii. Elementul autohton trebuie sa fi fost apreciabil din punct de vedere numeric, daca a putut introduce in latina provinciala din Dacia (de unde au fost transmise in limba romna) un numar important de cuvinte (circa 160-170, dupa calculele lingvistilor). Din pacate, aceste cuvinte sunt unicate (in general substantive), neizbutind sa creeze familii de cuvinte; cele mai multe au ramas astfel izolate sau cu circulatie locala, fiind din acest motiv eliminate treptat. Cum sublinia un reputat lingvist si romanist, ale carui observatii le-am urmat indeaproape, acest proces lent de invatare a limbii latine de catre bastinasi si de uitare treptata a limbii autohtione inseamna romanizare (lingvistica). Se poate astfel admite ca, la data parasirii Daciei, substratul autohton era romanizat sau in curs de romanizare; gradul diferit de romanizare va facilita de altfel dupa 268-271 contactul autohtonilor daco-romani cu elementele dacice si carpice patrunse pe teritoriul fostei provincii.

Se pune problema in ce masura a persistat aceasta romanitate dupa abandonarea provinciei. Descoperirile arheologice au pus in evidenta prezenta (continuitatea) indubitabila a unor elemente romanice (indeosebi in aria fostelor orase si castre romane), reprezentand o proportie inca greu de apreciat in demografia Daciei post-aureliene; acesti romani duc o existenta modesta, lipsita de stralucirea de altadata. Totodata, se constata prezenta unei numeroase populatii pasnice, traind in mediul rural, dar greu de definit din puct de vedere etnic. Cel mai usor pot fi recunoscute elementele alogene, indeosebi prin elemente de suprastructura si mai putin prin aspecte ale vietii cotidiene.

In consolidarea acestei romanitati, un loc deloc neglijabil este reprezentsat de numerosii captivi romani luati de barbari in cursul deselor incursiuni peste limes. Unii se aflau in zona nord-pontica inca din timpul invaziilor neamurilor scitice (238-270). Izvoarele antice abunda in relatari privind existenta unor prizonieri, precum si fugari (Mauricius, Strategikon 31: ÿefogoi) in tinuturile stapanite pe rand de goti, huni, slavi, avari. Se poate astfel vorbi de o veritabil1 noua colonizare, oricum de o continua populare a tinuturilor e la nordul Dunarii cu populatia romanica.

Fara indoiala, un rol important in persisteta romanitatii nord-dunarene l-a avut prezenta militara romana aproape neintrerupta la Dunarea de mijloc si de jos, pana la inceputul secolului al VII-lea. Trebuie subliniat totodata rolul crestinismului, gratie mai cu seama unei adevarate organizari eclesiastice; credinta (lex: legea!) reprezenta de altfel singurul element de coeziune al celor aflati in mijlocul lumii barbare.

Dupa primul impact violent, barbarii sufera si ei, treptat, acelasi fenomen de integrare: mai intai economica, apoi militara (federati si mercenari), in sfarsit religioasa (prin patrunderea crestinismului ); din dusmani ai Imperiului, ei devin cu timpul aparatori ai civilizatiei europene in fata barbarilor veniti din stepele asiatice. Invers, rezistenta la integrare se manifesta prin respingerea crestinismului (de exemplu, prigoana anticrestina a lui Athanaric) sau prin adoptarea arianismului (si perseverarea gotilor in erezia monofizita.

In acest adevarat turn Babel lingvistic (mai cu seama dupa venirea hunilor), latina reprezenta unicul mijloc de comunicare - atat intre barbari si populatia romanica (din Dacia sau de la sud de Dunare), cat si intre semintiile barbare. Proportia populatiei latinofone este astfel in crestere, devenind preponderenta in secolele V-VI; numai astfel se poate explica faptul ca romanitatea carpato-dunareana a rezistat etnic si lingvistic primului val al migratiei slave (secolul al VI-lea) . Prabusirea limes-ului (inceputul secolului al VII-lea) si asezarea slavilor la sudul Dunarii a insemnat ruperea legaturilor romanitatii nord-dunarene cu Imperiul si lumea civilizata. Dar, totodata, prin revarsarea maselor slave (sapte triburi) peste Dunare, presiunea asupra romanitatii nord-dunarene diminuiaza considerabil, deschizand calea asimilarii resturilor migratoare din Dacia .

Interesant ar fi de stiut cum a evoluat in acest rastimp latina dunareana ; in orice caz, ea se inscrie in evolutia generala a latinei provinciale (populare), cel putin atat timp cat unitatea lumii romane a fost o realitate (chiar si dupa impartirea Imperiului, in 395). Unitatea latinei a fost grav afectata abia dupa prabusirtea limes-ului si patrunderea slavilor in Peninsula Balcanica; totodata, avarii erau stapani in Pannonia. De acum, legaturile dintre romanitatea occidentala si cea orientala sunt practic intrerupte. Treeptat, latina dunareana incepe a se diferentia - atat in raport cu limba anterioara, cat si cu cea vorbita in partile occidentale ale fostului Imperiu .

Cu aceasta incepe o noua faza in evolutia limbii vorbite de populatia romanica din teritoriile fostelor provincii ale Daciei si Moesiei, desemnata cu termenul de straromana (sec. VII-VIII). Din secolul al IX-lea dateaza deja prima informatie referitoare la romanii sud-dunareni: o notita de la manastirea Castramonitou (de la Muntele Athos) vorbind despre vlahii de pe valea raului Rhynchos (Blaxorhxnoi . Catre sfarsitul aceluiasi secol, Geografia lui Moise Chorenati mentioneaza o tara a lui Balak la nordul Dunarii; prima atestare sigura a romanilor dateaza insa din anul 976: vlahii calatori (Blxoi ditai), mentionati de Kedrenos. De retinut, in acest context, ca din anul 842 dateaza primul document scris intr-o limba romanica (in speta, in franceza: juramantul de la Strasbourg).

Astfel, dupa aproximativ trei secole, romanitatea dunareana isi capatase propria individualitate, atat in raport cu romanitatea occidentala (din punct de vedere lingvistic), cat si cu Imperiul Romeilor (roman numai cu numele, dar grecesc prin structurile si limba locuitorilor sai).