CRESTINISMUL IN TRECUTUL NOSTRU ISTORIC

CRESTINISMUL IN TRECUTUL NOSTRU ISTORIC

La baza procesului de inchegare a oricarei colectivitati umane sta intotdeauna si o comunitate de idei. Aceasta formeaza nucleul din care se dezvolta, cu anumite trasaturi specifice, respectiva colectivitate, impunindu-si treptat nota sa proprie de originalitate si personalitate.

Pentru a intelege just procesul aparitiei si dezvoltarii poporului roman trebuie sa avem in vedere toti factorii care au contribuit la afirmarea a ceea ce astazi numim trecutul nostru istoric. In acest sens, fiecare etapa a desfasurarii vietii noastre nationale implica cercetari de profunzime. Iata, de exemplu, reflectiile pe care ni le prilejuieste o asemenea etapa istorica, ajunsa in acest an la cea de a 110-a aniversare:

Unirea Principatelor Romane, infaptuirea prin actul de la 24 ianuarie 1859, a fost unul din evenimentele cele mai de seama din trecutul patriei noastre. Acest eveniment nu a aparut insa deodata, ca un fenomen de sine statator sau ca un miracol al istoriei, ci el a fost un rezultat firesc al maturizarii constiintei de unitate de neam, de limba si de credinta a poporului roman, dezvoltata de-a lungul a multor veacuri de munca si lupta. Actul Unirii Principatelor, avind adinci si multiple semnificatii, a capatat in constiinta poporului nostru expresia unor vii traditii si a unor scumpe mosteniri nationale, generatoare de patriotism luminat si necontenite realizari. El a fost, ca si toate celelalte momente din trecutul poporului roman, mai indepartat sau mai apropiat, rezultatul unei intreite comunitati de neam, de limba si de credinta - care s-a manifestat ca o puternica forta de monolit

O analiza obiectiva a acestor constatari socotim ca nu va fi lipsita de interes.

Este evidenta si semnificativa insistenta cu care, in timpul din urma, se cauta stabilirea unei cit mai strinse legaturi intre realizarile fericite ale Romaniei de astazi cu mersul si aspiratiile de veacuri ale trecutului ei istoric. Acest trecut este repus in prezent in adevarata lui valoare, realizarile, ca si aspiratiile Romaniei de astazi, cautindu-si reazem si trainicie in temeliile adinci si specifice ale acestui trecut, care daca si-a avut scaderile si umbririle lui - scaderi si umbriri care erau ale vremii - si-a avut si momentele lui de stralucire si eroism, momente care ii apartin in propriu si prin care ne-am inscris cu litere majuscule in paginile istoriei.

Dar numai de trecutul - mai apropiat sau mai indepartat - al existentei noastre ca neam inchegat e vorba. Sau nu numai de el. Ci de pina la obirsia noastra ca neam, pina la stramosii nostri: dacii si romanii, din incrucisarea carora am aparut pe lume noi - romanii.

Aceasta noua directiva - realista si constructiva totodata - pornita din justa intelegere a mersului ireversibil si progresiv al istoriei si promovata cu perseverenta de factorii cu raspundere de la cirma tarii, si-a gasit - cum era firesc - ecou in lumea scriitorilor si ginditorilor nostri, maestri ai verbului si ai eposului romanesc, poeti sau critici, literati sau istorici, sociologi sau arheologi, filologi etc., pentru care acest trecut a devenit nu numai obiect de studiu si sursa de inspiratie si creatie pentru fundamentarea prezentului si anticiparea realizarilor fericite ale viitorului, dar si un legitim si firesc indemn pentru afirmarea si valorificarea originalitatii si particularitatii noastre ca neam in tot ceea ce am creat sau cream.

In acest proces de adinca prefacere sociala pe care-l traim astazi, ca si in oricare alt proces de prefacere, elementul nou depinde si de suportul pe care el s-a produs. Caci aici e radacina din care se hraneste si prin care traieste tulpina cit si coroana care infloreste si rodeste.

Aceasta radacina este cea care ne-a tinut prezenti in istorie, cu toate adversitatile si 'rautatile vremurilor' - dupa zisa cronicarului - prin care am trecut. Rautati si adversitati aproape incredibile, pe care le-am biruit totusi datorita acelei vitalitati radacinale cu care ne-au inzestrat cei ce ne-au generat, dacii si romani: puterii de rezistenta a unora - dacii, si capacitatii de organizare si colonizare a altora - romanii.

In mersul sau de expansionism cuceritor, imperialismul roman ajunge in preajma anului 100 d.Hr. la malurile sudice ale vechiului Danubiu, pe care cauta sa-l si treaca, desi el constituia o granita fireasca de aparare a imperiului si implica si o grea incercare de escaladare. Ca aceasta escaladare s-a incercat totusi, se datoreste faptului ca dincolo de fluviu se injghebase, incepind cu Burebista si culminind cu Decebal, puternicul stat al geto-dacilor, neam indraznet si razboinic, care prin desele incursiuni facute peste Dunare constituia o permanenta primejdie pentru stapinirea romana din Iliric. De aceea sub Domitian se fac primele doua incercari de supunere a acestor vecini primejdiosi: prima in anul 87 d.Hr., soldata cu infringerea romanilor; a doua in anul 88, soldata cu o discutabila victorie a acestora, care duce totusi la incheierea unei paci precare intre beligeranti, pace prin care, desi Decebal se recunoaste drept 'rege clientelar al Romei', avantajele ei erau de partea invinsilor mai mult decit de partea invingatorilor. Ea a tinut totusi 12 ani - ani din plin folositi de Decebal pentru a-si relua revansa - aceasta pina cind la tronul Romei vine un adversar tot atit de puternic si de capabil ca si Decebal - regele erou al dacilor: Marcus Ulpius Traianus'¹.

Proclamat imparat in anul 98 d.Hr., Traian nici nu se duce sa-si ia tronul in primire, ci incepe pregatirile pentru razboiul cu dacii, ridicind fortificatii, drumuri si poduri de-a lungul Dunarii, pe care o si trece in anul 101, deci dupa o pregatire de trei ani, in fruntea a 13 legiuni si a citorva duzini de trupe auxiliare, insumind circa o suta de mii de oameni², ceea ce dovedeste importanta deosebita pe care o acorda Traian acestui razboi pentru cucerirea Daciei. Care sa fi fost cauzele care au determinat atit graba cit si amploarea pregatirii acestui razboi din partea noului imparat al Romei? Fireste, cauzele imediate vor fi fost multe. In primul rind, trufia romana care nu admitea umilinta 'pacii' incheiate sub Domitian, motiv la care convin aproape toti istoricii, vechi sau noi. In al doilea rind, starea extrem de precara in care se gasea situatia financiara a imperiului 'secatuit economiceste de cheltuielile nesabuite al lui Domitian'³, la care se adauga si cunoscuta rapacitate si sete dupa aur a conducatorilor imperiului, sete pe care scriitorul roman Petronius, contemporan evenimentelor, o descrie astfel: 'Daca se gaseste undeva vreun golf tainic sau vreun pamint necunoscut unde se afla aur, se zicea imediat ca acolo se afla un dusman al Romei, germina saminta unor razboaie singeroase si se pregatea cucerirea acestor noi avutii' ⁴. 'Se stie asemenea, adauga istoricul roman pe care-l citez, profesorul universitar D. Tudor, ca visteria de la Sarmizegetusa continea mari cantitati de aur acumulate acolo de regii daci, in decursul multor ani, deoarece ei detineau monopolul extractiei aurului' si, dupa cum se stia, provincia de peste Dunare cuprindea 'alaturi de mari bogatii aurifere-miniere si bogate si intinse regiuni cerealiere'⁵.

Toate aceste motive vor fi silit si poate vor fi grabit pe ponderatul imparat Traian sa inceapa razboiul greu pentru cucerirea Daciei. Perspectiva acestei misiuni se extinde si asupra poporului roman, a carui nastere se pregatea prin actiunea intreprinsa 'de inteleptul si cumpatatul imparat' Traian, cum il descrie istoricul Dio Cassius, si care incepe razboiul impotriva dacilor, 'chiar contra vointei Senatului'⁶.

Razboiul incepe in primavara anului 101 d.Hr., prin trecerea Dunarii de catre doua coloane ale armatelor romane, una de la Lederata (azi Ramna din Banat), alta de la Dierna (Orsova de astazi), inaintind spre Sarmizegetusa (Gradistea Muncelului de azi). Dupa prima mare batalie, la Tapae, care se soldeaza cu pierderi grele de ambele parti, romanii continua inaintarea spre capitala daca, iar Decebal se retrage, opunind insa o rezistenta indirjita invadatorilor. Rezistenta dacica 'in munti intariti cu ziduri'⁷, incercarile abile ale lui Decebal de a obtine, fara prea multe jertfe, o pace cu romanii, navalirea in Moesia rasariteana a sarmatilor roxolani, atitati de Decebal, fac pe Traian, sa slabeasca urmarirea dacilor, pe care o reia insa dupa victoria asupra roxolanilor (in amintirea careia a fost ridicat monumentul triumfal de la Adamclisi). Aceasta a facut pe cei doi beligeranti sa convina la incheierea pacii in toamna anului 102. Decebal primea toate cele sase conditii impuse de Traian, intre care cea mai grea era cedarea teritoriilor deja cucerite de romani: Oltenia, Muntenia si Banatul. Pacea incheiata a fost insa de scurta durata. Decebal, alarmat de intentia romanilor de a cuceri definitiv toata Dacia pentru a o anexa Imperiului roman, intentie manifestata prin cladirea marelui pod de piatra construit chiar imediat dupa incheierea pacii in dreptul Turnului Severin - Drobeta de atunci - de acelasi Apolodor din Damasc, care avea sa ridice si 'Columna' cinstitoare a victoriilor lui Traian, isi incepe el insusi pregatirile de aparare si in acelasi timp de provocare a orgoliului roman. Cea mai cutezatoare din aceste provocari a fost arestarea lui Longinus, viteaz comandant de oaste si bun prieten al lui Traian pe care Decebal il ademenise chemindu-l la o intilnire de pace. Traian raspunde acestor provocari si o data cu inaugurarea podului construit de Apolodor reincepe luptele cu dacii. O lupta inversunata incepu pentru cucerirea Sarmizegetusei, care nemaiputind fi aparata, a fost incendiata din ordinul lui Decebal, o data cu sanctuarele din incinta cetatii sau de pe terasele invecinate. O parte din garnizoana in frunte cu Decebal, scapata din incercuirea de la Sarmizegetusa, incearca organizarea unei rezistente in partile centrale ale podisului transilvan. Aceasta ultima rezistenta fiind insa spulberata prin tradarea unei parti a nobilimii dace - acei tarabostes, care, spre a-si pastra privilegiile pietii si mosiile, trecura de partea lui Traian - Decebal renunta la lupta si, spre a nu cadea rob in mainile romanilor, prefera sa-si ia viata, nu bind otrava in compania nobililor, conducatori ai ostilor sale, ci 'senin si demn' la margine de codru, strapungindu-si pieptul cu sabia-i incovoiata, faimoasa daca, de care tremurasera atitia dintre invadatorii romani.

Si astfel s-a terminat, in anul 106 d.Hr. o data cu viata 'regelui erou' Decebal, si razboiul pentru cucerirea Daciei, care a adus lui Traian supranumele de 'Dacicus'. In cinstea lui a fost ridicata faimoasa 'Columna' cu cele 150 de scene ale razboiului cu dacii, iar victoria lui asupra dacilor a fost sarbatorita la Roma timp de 123 de zile, in timpul carora s-au luptat in arene zece mii de gladiatori, iar Traian insusi a daruit fiecarui plebeu cite 500 de dinari din bogatiile gasite si aduse din Dacia⁸. Bucuria si munificenta senatului si a imparatului dupa aceasta victorei dovedesc, pe de o parte, cit de grele au fost luptele pentru obtinerea ei, pe de alta parte, importanta pentru imperiu a noii provincii cucerite. De aceea se impunea problema nu numai a pastrarii, dar si a romanizarii ei prin colonisti adusi din cuprinsul imperiului pentru a se putea fructifica bogatiile naturale ale Daciei, bogatii care constau, in primul rind, in aur, sare si cereale, bogatii care facusera faima Daciei si inainte de razboaiele cu romanii si stabilisera legaturi comerciale cu popoarele indepartate.

Pentru pastrarea noii provincii, atit de greu cistigate, Traian a socotit ca in primul rind se impune impiedicarea oricarei noi incercari de razvratire a dacilor pentru recistigarea libertatii, nu numai din partea celor refugiati dincolo de granitele Daciei propiu-zise cucerita de romani, ci si din partea dacilor ramasi pe loc, si care, fireste, constituiau marea lor majoritate. Astfel de incercari mai facusera dacii, care, desi invinsi si legati prin tratate de pace, se rasculau si porneau la razboi impotriva cuceritorilor. Asa facusera si sub Domitian, si asa si sub Traian, dupa prima pace de la anul 102. Pentru impiedicarea razvratirii era nevoie sa fie smulsa din radacina sursa creatoare a acestei indirjiri in fata mortii a acestor 'daci nemuritori', cum ii numea Herodot, care infruntau cu curaj moartea in razboi, in credinta insuflata de religia lor ca cei morti in razboaie merg de-a dreptul in imparatia fericita a lui Zamolxis - zeul lor preferat, desi nu singurul adorat, cum par sa creada unii din istoricii nostri de mare vaza ca N. Iorga si V. Pirvan, care socot pe daci drept 'monoteisti'. O problema asupra careia vom reveni in decursul studiului nostru, Deocamdata fapt este ca religia dacilor - religie politeista, ca toate religiile anterioare crestinismului, cu exceptia religiei evreilor - profesa existenta fericiri unei vieti viitoare, in cadrul careia un rol preponderent si un maximum de fericire era rezervat acelora care mureau vitejeste in razboaie. Credinta aceasta, mai accentuata poate la daci, era frecventa mai la toate popoarele vechi. La vechii germani, de exemplu, cei morti in razboaie intrau de-a dreptul in Walhala zeilor, in compania lui Wottan insusi, supremul zeu al razboaielor, si in strigatelor de triumf ale Walkiriilor asa cum povestesc legendele Nibelungilor.

Insa in religia dacilor exista un fel de frenezie a mortii, in vederea cistigarii nemurii in viata viitoare, a carei corespondenta pe pamint o constituia ideea libertatii.

De aceea Traian dispune desfiintarea oricarei urme de manifestare religioasa dacica, 'incepind cu distrugerea tuturor locasurilor de cult, destul de numeroase pe intreg teritoriul Daciei si de dimensiuni adesea impresionante' (cum remarca istoricul prof. D. Tudor⁹ si culminind cu distrugerea 'somptuosului templu cladit de Burebista' (de care aminteste intr-o comunicare prof. Radu Vulpe), si ale carui vestigii au iesit la iveala - fie si numai sub forma acelor pietre de temelie, dispuse intr-o anumita rinduiala circulara, care-si au o evidenta semnificatie simbolica religioasa - in urma sapaturilor arheologice recente de la Gradistea Muncelului, din preajma Orastiei. Aceasta ura inversunata a romanilor fata de religia dacilor invinsi a fost atit de brutala si a mers atit de departe, incit nu s-au marginit numai la distrugerea locasurilor de cult, ci si la evacuarea slujitorilor acestor locasuri, interzicindu-se accesul si asezarea omeneasca in aceste localitati ¹⁰.

Prin aceste distrugeri ale locasurilor de inchinare, romanii nu cautau numai aurul ascuns in aceste temple, cum cred unii dintre istorici, ci voiau sa distruga orice legatura, orice posiblitate de manifestare religioasa a dacilor, care gasisera in aceasta religie a lor inversunarea cu care isi aparasera tara si libertatea. Aceasta rezulta si din elogiul pe care imparatul mai tirziu, Iulian Apostatul, il aduce lui Traian, si caruia ii atribuie aceasta tirada pe care cuceritorul Daciei ar fi adresat-o lui Jupiter: 'O! Jupiter si voi zeilor! Am supus pe acesti geti (adica daci), cea mai razboinica natiune din cite au fost pe lume, nu numai prin virtosia trupului omenilor, dar mai ales prin acele invataturi pe care Zamolxis cel mult venerat de dinsii li se intiparise in suflet, caci ei credeau ca nu mor, ci numai isi schimba locuinta de vietuire, si de aceea se reped la moarte cu aceeasi veselie cu care s-ar porni la un drum oarecare.'¹¹

De altfel acest procedeu de distrugere a oricarei urme de religie la popoarele cucerite era in uzul cuceritorilor romani, care erau blinzi si ingaduitori cu popoarele ce se supuneau stapinirii romane, onorind zeitatile invinsilor, pe care le introduceau in propriul lor panteon (cum fusese cazul cu zeii grecilor si ai egiptenilor pe care ii si adoptasera schimbindu-le doar numele), dar erau necrutatori cu popoarele care le opunea rezistenta la cucerire si le suportau cu greu stapinirea. Asa procedase si Cezar cu religia druizilor galici, dupa victoria greu obtinuta contra lui Vercingetorix; la fel procedase, 50 de ani mai tirziu, Titus, fiul lui Vespasian, care, dupa asediul indelungat si inversunata rezistenta a Ierusalimului asediat, a dispus darimarea zidurilor cetatii si darimarea pina la temelii a templului, indeplinindu-se astfel dubla profetie a Mintuitorului, prima referitoare la templu 'din care nu va mai ramine piatra pe piatra si totul va fi risipit' (Luca XXI, 5-6) si a doua referitoare la zidurile Ierusalimului, relatate de evanghelistul Matei XXIII, 37-38).

Masura negativa a distrugerii religiei, luata din considerente strategice, trebuia completata cu una pozitiva de fructificare, in interesele imperiului a bogatiilor noilor provincii atit de greu cucerite.

Pentru aceasta era nevoie de brate de munca pe care le puteau oferi in primul rind localnicii, care, fireste, nu-si parasisera locurile de bastina cum inclina sa creada comentatorii grabiti ai unei scene de pe columna lui Traian¹². Caci nu toti dacii participasera la lupte si nici nu se retrasesera cu luptatorii, care, biruiti si urmariti de romani, se refugiasera in partile din nord-vestul Transilvaniei - Maramuresul de astazi, parti greu de strabatut de urmaritori - sau se retrasesera la vecini mai apropiati si inca liberi, cum erau: carpii, iagizii, bastarnii, roxolanii si altii care fusesera, in parte, aliatii dacilor impotriva romanilor de care si ei se temeau, vazind in romani pe viitorii lor cuceritori. Evident, insa, ca acei localnici nu-si ofereau de buna voie bratele de munca cuceritorilor pe care ii urau. Romanii se puteau bizui doar pe acea parte din nobilimea daca, tarabostes sau pileates, nobilime care tradase pe Decebal pentru a-si pastra mosiile si privilegiile pe care Traian li le si pastrase, pentru ca avea nevoie de muncitorii de pe mosiile si minele lor - asa-zisii comates - (dacii pletosi), care n-aveau dreaptul sa-si acopere capul si care se tot vad pe scenele de razboi sau de triumf pe Columna lui Traian. Acestor tarabostes, Traian le adaugase ca elemente mai de nadejde pe legionarii eliberati de sarcinile serviciului militar, asa-zisii veterani, adica batrini sau 'betrani', cum le zicea marele filolog si istoric Hasdeu. Acestia fusesera impropietariti pe paminturile Daciei cucerite, care deveniseara toate proprietatea statului, si urmau sa le cultive si fructifice.

Pentru a satisface in suficienta masura cerintele de lucru, pentru a pacifica populatia bastinasa si pentru a romaniza toata noua provincie, inca neprietena, dar nu chiar rebela, au fost adusi colonisti din partile mai apropiate si mai des populate si mai demult romanizate ale imperiului, in special din partile Iliriei si Traciei, ca si din partile Asiei Mici, care avea cea mai densa populatie in sinul imperiului. Fiind asigurata stapinirea romana, Traian isi retrage legiunile, lasind aici pentru paza si supraveghere doar doua legiuni: a cincea - ' Macedonica', compusa mai ales din soldati proveniti din Tracia si Macedonia, de unde si denumirea ei, si a treisprezecea - 'Gemina', provenita din Asia Mica. Si acum se incepe si se efectueaza marele proces, nu numai de romanizare - deci de latinizare - a noii provincii, ci si de crestinare a ei, crestinare care nu numai ca a coincis si a facilitat, dar a facut posibila si a realizat atit latinizarea, cit si romanizarea populatiei noii provincii. La formularea acestei afirmatii ne obliga faptele, deci istoria insasi.

Populatia daca ramasa in provincie, nu numai ca era ostila, dar ura pe cuceritorii care le cotropisera tara, le rapisera libertatea, le luasera paminturile declarate toate proprietate de stat, le sfarimasera templele, le interzisesera religia. Ura aceasta le-o purtau si dacii de rind (comates), care desi depindeau, cel putin o parte din ei, de nobilii (tarabostes) care tradasera pe Decebal si intrasera in gratiile noilor stapinitori, si nu puteau fi sufleteste alaturi de cei ce-si tradasera tara si regele pentru a-si pastra privilegiile. Aceasta ura urma sa o poarte si colonistilor adusi sa le preia paminturile, ca si celor doua legiuni, ramase ca sa supravegheze opera de inrobire a lor si de instrainare a bogatiilor tarii lor. Si totusi n-a fost asa. Lucrul s-a petrecut cu totul altfel si in chip neasteptat.

Intre bastinasii ramasi si intre colonistii si chiar legionarii adusi, s-a stabilit treptat un nou climat de comportare, altul decit cel scontat: un climat de intelegere si pace, de infratire si iubire. Carui fapt se datoreste aceasta neasteptata schimbare? Lucrul e notoriu: religiei crestine adusa in Dacia chiar de colonistii trimisi aici ca sa romanizeze pe daci, si prin legionarii adusi ca sa-i supravegheze. Acesti colonisti, ca si legionarii insisi, proveneau din Iliria si Macedonia, unde strabatuse si cucerise verbul de foc al Apostolului Pavel, si din Asia Mica, unde crestinismul era atit de raspindit, incit devenise un 'pericol' pentru statul roman pagan, facind pe unul din guvernatorii Asiei Mici, Pliniu cel Tinar guvernatorul Bitiniei, sa se adreseze lui Traian insusi, cerindu-i indrumari asupra felului cum sa procedeze fata de multimea crestinilor din provincia sa. Pliniu incunostinta pe Traian ca in provincia sa, ca in mai toata Asia Mica, exista o mare parte a populatiei, de altfel pasnica, care nu are alta vina, decit aceea ca se inchina unui oarecare Hristos, considerat de ei ca zeu, si-l intreaba ce sa faca cu dinsii. La care Traian raspunde ca daca nu fac alt rau, sa-i lase in pace, obligindu-i sa aduca imparatului cinstirea ce i se cuvine. Nu-i de mirare atunci ca intre colonistii si legionarii adusi in Dacia - unii ca sa exploateze, altii ca sa supravegheze noua provincie - de provenienta, cei mai multi erau crestini si veneau cu noua religie a pacii si a iubirii de oameni, religie pentru care nu exista cucerit si cuceritor, dupa cum nu exista 'nici rob, nici slobod, nici elin, nici barbar', toti fiind frati, ca fiii egali indreptatiti ai aceluiasi Parinte ceresc, al Carui Fiu, Iisus Hristos, s-a jertfit pentru iertarea, impacarea si infratirea tuturor. Aceasta religie, adusa si propovaduita de noii veniti, a potolit ura si a usurat suferinta celor cuceriti. Crestinismul a devenit astfel elementul de sudura intre cele doua parti, care acum nu se mai urau, ci se apropiau si se infrateau in noua religie a pacii si iubirii.

Totusi, pentru ca dacii bastinasi sa-si paraseasca vechea lor religie de care erau adinc atasati si sa primeasca atit de repede noua religie, nu numai neagreata dar si persecutata de cuceritori, trebuie sa fi existat foarte serioase motive care sa-i fi determinat la aceasta. Dintre aceste motive, doua cred ca au fost cele mai puternice: primul motiv, negativ, ar consta in amara deziluzie a dacilor ca vechii lor zei in frunte cu Zamolxis ii parasisera sau se aratasera neputinciosi fata de navalitori, ceea ce era mai grav; al doilea motiv, pozitiv, ar consta in faptul ca noua religie continea in sine elemente scumpe ale vechii lor religii, insa intr-o forma transfigurata, deci, mai inaltata: ideea despre existenta unei vieti viitoare si ideea de jertfa¹³, indreptata insa in noua religie nu spre distrugerea vrajmasului, ci spre binele aproapelui, spre binele omului, oricare ar fi acesta.

Aceleasi elemente de apropiere activau si din partea romanilor, fie ostasi, fie colonisti, care - adusi aici ca sa supravegheze si sa impiedice, unii executarea oricarei manifestari a vechii religii, altii sa deposedeze pe bastinasi de bunurile lor materiale - au devenit propagatori ai noii religii, careia ei ii apartineau deja. De aceea, dacii ramasi in Dacia Traiana - si acestia constituiau marea lor majoritate¹⁴ - au primit ca o ancora de salvare, noua religie si limba latina. Fireste, limba latina vulgara - vorbita de mai toata populatia din imperiu si mai ales de soldatii mai vechi sau mai noi adusi in Dacia, a caror limba de comanda si intelegere militara era aceasta latina vulgara - devenise accesibila maselor populare, atit de felurite ca origine si grai, din imperiu. Aceasta si explica de ce toata vechea noastra terminologie religioasa este latina¹⁵.

Astfel se dovedeste nu numai vechimea crestinismului nostru, dar si faptul ca noi ne-am nascut si am crescut cu si prin aceasta religie crestina, care a prezidat si a efectuat aceasta contopire a celor doua neamuri componente: daci si romani. Aceasta nu e o simpla reeditare a vechii formule ecleziastico-didactice ca: 'noi ne-am nascut crestini', sau ca 'suntem crestini din leagan', ci este un prea evident si obligatoriu adevarat. Suntem dintre putinele colectivitati crestine care nu-si au o data a crestinarii lor, fiindca noi suntem - sau am fost crestini de cind suntem romani.

Aceasta noua infatisare, in istorie, a dacilor romanizati, nu este o simpla intimplare, un capriciu al istoriei, favorabil pentru unele neamuri si nefavorabil pentru altele. Istoria isi are legile ei proprii. Neamurile nu apar din golurile vremii ca sa dispara in abisurile nefiintei, fara a-si avea 'vreo semnificatie, vreo justificare' fie a aparitiei, fie a disparitiei lor, cum spune Nicolae Iorga¹⁶.

Neamurile nu apar, sau mai corect spus, ele nu sunt chemate la existenta 'pentru a face zgomot in istorie', cum spune celalalt mare istoric al nostru, V. Pirvan¹⁷, ci 'in vederea implinirii unei sau a unor anumite misiuni', cum spune N. Balcescu: 'vrem sa fim o natiune, una puternica si libera, pentru binele nostru si al altor natiuni (). Caci avem o misiune de indeplinit in omenire'¹⁸. Fiindca istoria fiecarei natiuni, ca si a lumii intregi, nu consta intr-o insirare haotica de semintii, aparute la voia intimplarii pe lume si conduse de instinctele de hrana, adapost si imperechere, ci in implinirea unor misiuni si scopuri a caror traire si realizare in comunitate constituie natiunea. In conceptia crestina, misiunea fiecarei natiuni, ca si scopurile urmarite de ea, isi au provenienta de la o putere, de la o legitate ordonatoare si diriguitoare a lumii, ca si a fiecarei natiuni in parte, putere a carei existenta, chiar daca e invaluita in mister si adesea opusa intelegerii noastre, nu poate fi tagaduita. Apostolul Pavel spune: 'Pentru aceasta imi plec genunchii inaintea Tatalui ceresc, de la care isi ia inceputul orice neam, in cer si pe pamint'. Caci, adauga in alt loc acelasi Apostol Pavel: 'dintr-un singe a facut Domnul tot neamul omenesc, ca sa locuiasca pe toata fata pamintului, rinduindu-le de mai inainte timpul, locul si rostul vietuirii lor in lume' (Fapte XVII, 26).

In virtutea acestui adevar al istoriei am aparut si noi pe lume si am persistat si rezistat ca neam latin in masa germano-mongolo-slava care ne inconjura din toate partile, si careia i-a urmat viforosul iures care a trecut peste noi - cu scurte popasuri ale unora, cum au fost gotii. Cunoscutul si scrupulosul scriitor african Tertulian, care prenumara, la anul 200 d.Hr., cind apare lucrarea sa Apologeticum, Dacia intre tarile deja crestine¹⁹. Romanizarea cit si perseverarea noastra, aici atesta teza ca 'avem o misiune de indeplinit in omenire', dupa zisa lui Balcescu, misiune ce urma sa se realizeze in decursul istoriei si in diferite aspecte si etapeale ei. Unul din aceste aspecte s-a vazut atunci cind a aparut invazia musulmana, in fata careia se sfarimasera atit cruciadele organizate de Apusul crestin, cit si rezistenta popoarelor din Peninsula Ilirica (numita impropiu 'Balcanica'), care toate - inclusiv Grecia si Ungaria - fusesera cucerite si transformate in pasalicuri turcesti, invazie care s-a oprit, sau mai corect zis, a fost oprita la Dunare, in fata celor doua state libere ale natiunii romane, natiune aparuta aproape brusc in plinul istoriei, dupa ce statuse aproape o mie de ani sub faldurile ei inca nedesfacute pe linia vremii.

In tot acest indelungat proces de gestatie, care a fost si unul de temeinica formare a poporului roman, crestinismul continua sa ajute consolidarea contopirii celor doua elemente - diverse si complexe ca provenienta etnica, in ce-i priveste atit pe colonisti cit si pe soldatii legiunilor - intr-o singura unitate care o apara in fata presiunilor si incursiunilor pasnice²⁰ sau silnice ale feluritilor competitori, care, rascoliti si prinsi de febra migratiei si a peregrinarii nazuiau catre cele doua Rome crestine: cea veche si cea noua - Roma si Bizantul - ale caror drumuri treceau in cea mai mare parte prin Dacia noastra. Primul val ce l-a avut de infruntat a fost cel al gotilor, care coboriti din partile Baltice spre cele ale Azovului si impinsi de valurile hunilor - primii asiatici intrati in febra migratiei - s-au instalat pe pamintul Daciei rivnite. Navala gotilor a fost, de altfel cea mai bine organizata daca se poate spune asa si de aceea a si fost cea mai lunga durata (mai bine de un secol), din care pricina Dacia noastra a si inceput sa se numeasca Gotia sau 'Tara Gotilor', asa cum o si denumeau istoricii vremii. Aceasta haladuire a gotilor in Dacia noastra se soldeaza insa si cu rezultatul ca o buna parte din ei s-au crestinat. Sub influenta bastinasilor, ceea ce explica evidentele elemente lingvistice latine atit in textul traducerii lui Ulfila cit si in confectionarea alfabetului gotic, asa-zis runic, care sta la baza limbii si alfabetului germanic de astazi. Asa ca pe drept cuvintul profesorului de exegeza a Noului Testament de la Facultatea de Teologie din Bucuresti, preotul Haralambie Roventa, a putut conchide: 'Stramosii germanilor, gotii, au avut primul lor inceput de civilizatie (si de crestinare, n.n.), aici pe pamintul romanesc. Primele lor buchii s-au format aici, dupa cum si credinta crestina gotii si-au sapat-o tot aici. La aceasta am contribuit noi, prin stramosii nostri, in mare masura. Biblia lui Ulfila poate da serioase concluzii atit pentru existenta si vechimea crestinismului nostru in Dacia cit si cu privire la manuscrisele de limba latina, manuscrise care trebuie sa fi existat si circulat in aceasta parte prin stramosii nostri, care nu-si despartisera atunci limba lor proprie de cea a fratilor latini din restul imperiului²¹. Parerea aceasta a preotului profesor Haralambie Roventa despre existenta si circulatia Bibliei in limba latina in Dacia, inca inainte de venirea gotilor in Dacia, e in perfecta concordanta cu faptul ca crestinismul, chiar de la inceputul lui, s-a folosit pentru raspindirea lui de limba proprie fiecarui popor catre care se adresa. Asa au facut Apostolii dintru inceput, cind, in ziua Cincizecimii, au inceput toti sa vorbeasca in limbi diferite, incit adunindu-se multimea venita atunci la Ierusalim din toate partile lumii, 'din tot neamul de sub cer', cum zice textul din Faptele Apostolilor, 's-au umplut de nedumerire, ca-i auzea fiecare graind in limba sa'. Aceasta 'propovaduire' a crestinismului nu s-a facut aici numai pe cale orala, ci si pe calea scrisului, si in primul rind prin redarea in limbile proprii a Scripturii atit a Vechiului cit si a Noului Testament. Aceste traduceri s-au inceput inca din veacul al II-lea d.Hr., dupa cum atesta acelasi Tertulian (197) sau si mai lamurit Sfintul Ioan Gura de Aur, care precizeaza la inceputul veacului al V-lea ca astfel de traduceri s-au facut pentru sirieni, indieni, egipteni, armeni, persani si mai ales pentru popoarele marginase ale imperiului, cum erau si cei din Dacia noastra²².

Privilegiul de 'limbi sacre' pe care si-l acordasera unele dintre ele, cum au fost: greaca, latina sau mai tirziu slavona, erau nu numai anticrestin, dar si daunator crestinismului insusi. De aceste manuscrise in limba latina a dacilor se va fi folosit si Ulfila in traducerea sa, ceea ce ar explica nu numai enigmatica influenta latina asupra vocabularului traducerii lui Ulfila si a alfabetului inventat de dinsul, dar si indemnul traducerii insasi²³. La acestea se adauga inca doua marturii: a vechimii si a vitalitatii crestinismului Daciei romanizate. Prima, existenta primilor martiri pentru apararea dreptei credinte, cum a fost de pilda Sava Gotul, care nu era got, ci roman ca si Nichita Romanul, cum il numesc sinaxarele. A doua, prezenta unui episcop din Dacia la Sinodul de la Niceea (325), in persoana acelui Teofil Gotul, prezenta atestata si de istoricul N. Iorga, ceea ce infirma parerea aceluiasi istoric ca noi n-am fi avut in aceasta perioada incipienta a crestinarii noastre episcopi canonici, ci doar 'calugari batrini, vestiti prin evlavia lor, alesi de popor si piscupi'²⁴, care 'piscupi' erau de fapt episcopi legiuiti, acei asa-zisi 'horepiscopi' care, fara a avea vreo eparhie cu resedinta stabila, savirseau Taina Hirotoniei sau sfinteau locasurile de inchinare acolo unde era trebuinta. De aceea este eronata parerea aceluiasi istoric ca Teofil Gotul, care a participat la Sinodul de la Niceea din partea Daciei, era arian si got ca origine etnica. Fiindca daca ar fi fost arian, e putin probabil ca i s-ar fi admis participarea la sinodul care discuta tocmai erezia lui Arie pe care o si condamna, iar denumirea de 'gotul' se explica prin faptul ca pe atunci Dacia era cunoscuta sub numele de Gotia si nu de Dacia. La fel cred ca a fost cazul si cu Sava inecat in apa Buzaului, al carui martiriu se datoreste mai curind gotilor ramasi arieni, care, atasati ereziei lui Arie, dupa Sinodul de la Niceea, incepusera sub indemnul 'judelui lui Atanasie' persecutia nearienilor²⁵. De altfel, primul episcop pentru arienii din Dacia lui Ulfila sau Wulfila, traducatorul Bibliei in limba gota, care inainte de anul 380 d.Hr. (anul mortii lui) a fost silit sa paraseasca Dacia din cauza persecutarii de catre conationalii sai inca pagani²⁶.

Pe la sfirsitul veacului al IV-lea stapinirea gotilor in Dacia se termina. Ea tinuse si asa destul de mult. Luptele dintre gotii necrestinati si cei crestinati, ca si cele dintre arieni si nearieni, pe de o parte, si presiunea hunilor dinspre est, pe de alta parte, le pregatesc plecarea: intii a vizigotilor, sub Alaric, apoi a ostrogotilor, sub Teodoric. Cu plecarea lor s-au incheiat incercarile arianismului de a se stabili in Dacia - incercari respinse de autohtonii drepcredinciosi - cum remarca cu justete N. Iorga.

Gotilor le-a urmat ceata viforoasa a hunilor si a tuturor triburilor migratoare: avari si cumani, gepizi si vandali, alani si tatari, care toate s-au risipit si s-au pierdut.

Care a fost prima misiune incredintata noua de istorie in acest tulburat trecut al nostru s-a vazut atunci cind in fata crestinatatii europene a aparut primejdia invaziei musulmane. Cind turcii, purtati de razboinicul lor fanatism, cucereau tara dupa tara, prefacindu-le in 'pasalicuri' - incepind cu Grecia si sfirsind cu Ungaria -, am aparut in istorie, ca din necunoscut, noi romanii, sub forma celor doua state abia inchegate, Muntenia si Moldova, de dirzenia caruia s-a lovit si s-a oprit inaintarea musulmana. Inainte de infringerea crestinilor in batalia de la Nicopole, la care am participat si noi sub Mircea cel Mare, 'domn si stapinitor de la Amlas si Fagaras pina la Marea cea mare', noi biruisem singuri la Rovine, biruinta pe care a repetat-o peste aprope o suta de ani prin victoria lui Stefan cel Mare al Moldovei al Podului Inalt, ca s-o desavirsim peste alta suta de ani, prin victoria lui Mihai Viteazul la Calugareni.

Aceste fapte istorice reale nu se pot explica decit prin prisma misiunii ce ne-a fost incredintata de istorie. Acest lucru il adeveresc faptuitorii acestor biruinte, aratind ei insisi ce i-a insufletit si ce au urmarit in luptele purtate de ei si de popoarele lor. Iata ce spunea Stefan cel Mare in scrisoarea pe care o adresa la 28 ianuarie 1475, dupa lupta de la Podul Inalt, catre capeteniile crestine din Occident: 'Moldova este poarta crestinatatii si daca aceasta poarta va fi pierduta - Dumnezeu sa ne fereasca de asa ceva -, atunci toata crestinatatea va fi in mare primejdie', incheind acest dramatic avertisment cu garantia propriului sau juramint: 'Iar noi fagaduim pe credinta noastra crestineasca si cu juramintul Domniei noastre ca vom sta in picioare si ne vom lupta pina la moarte pentru legea noastra crestineasca si cu juramintul Domniei noastre ca vom sta in picioare si ne vom lupta pina la moarte pentru legea noastra crestineasca, noi, cu capul nostru'. Acelasi lucru ii spunea, aproape peste un veac celalalt mare aparator al unitatii neamului nostru - Mihai Viteazul, aratind el insusi 'ca toata lupta sa de la tinerete si pina la batrinete, in care nu si-a crutat nici cheltuiala, nici osteneala, nici singe, nici propria-i viata', toate acestea facindu-le 'nu indemnat de cineva, ci numai spre a capata, si eu, un loc si un nume in crestinatate'²⁷. Caci aceasta aparare a crestinatatii in vremurile de grea cumpana in care o adusese viforoasa inaintare 'fara pas' a invaziei musulmane. Si chiar daca mai tirziu am acceptat 'protectia' Portii, ne-am pastrat totusi libertatea domniei pamintene, ca si exclusivitatea credintei crestine, prin oprirea sub orice forma a imixtiunii religiei musulmane pe paminturile tarilor romane. De aici crearea acelor 'raiele' in care inchinatorii lui Mahomed erau doar tolerati si nu de buna voie acceptati.

Aceastea nu sunt 'simple intimplari' ivite si disparute pe linia vremii, fara vreo semnificatie oarecare. Caci nu a fost 'o simpla intimplare' biruinta de la Rovine, dupa cum nu a fost 'o simpla coincidenta a imprejurarilor' faptul ca pe tronul Moldovei urca la 1457 Stefan cel Mare, cind cu citiva ani mai inainte, la 1453, Constantinopole cazuse sub stapinirea turcilor. Nu sunt simple intimplari acestea, ci 'rinduieli' ale istoriei care cirmuieste destinele lumii si ale fiecarei natiuni intrate in istorie. Biruitorul de la Podul Inalt si luptatorul de la Razboieni, Stefan Voda al Moldovei, s-a casatorit cu Maria de Mangup urmasa a Comnenilor, straluciti statatori pe tronul imperial al Bizantului si aparatori cu drept apostolic ai crestinatatii. Rolul acesta l-am exercitat nu numai oprind avintul navalitor al turcilor si oferind azil refugiatilor din Bizantul cucerit, dar si mai tirziu, fie prin Sinodul de la Iasi din 1642, cind sub ocrotirea domnitorului roman Vasile Lupu, s-a intocmit acea Marturisire de credinta ortodoxa valabila pentru intreaga Biserica Ortodoxa amenintata de ofensiva protestanta; fie prin ajutorarea materiala acordata Bisericilor din tarile ocupate de musulmani, tiparindu-le si trimitindu-le carti pentru serviciile religioase de rigoare, ajutindu-le sa-si intretina locasurile de inchinare, sau ridicindu-le altele, cum a fost cazul lui Brincoveanu, in timpul caruia in cinci tipografii care lucrau in tara, s-au tiparit nu mai putin de 25 de carti religioase in limba greaca; iar la interventia mitropolitului Atanasie al Antiohiei, care se plingea 'ca preotii din tara sa nu-si pot indeplini misiunea lor din pricina saraciei si a lipsei de carti liturgice', Brincoveanu a pus la mitropolitul Antim Ivireanul sa sape in lemn caractere arabe si astfel s-au tiparit, aici la noi, la Manastirea Snagov, cele dintii carti in limba araba, care s-au si trimis in tarile respective, dupa cum, din porunca aceluiasi 'Brincoveanu Constantin, boier vechi si domn crestin' - cum il cintau poeziile noastre populare - s-au trimis tipografi de la noi la Alep, pentru a tipari acolo, de tipografii romani, cele dintii carti liturgice in limba araba, pe pamint arab, fapt pentru care traducatorii arabi il compara pe Constantin Brincoveanu cu insusi Constantin cel Mare, imparatul romanilor²⁸. Tot din porunca aceluiasi Constantin Brincoveanu, la rugamintea regelui Wachtan al IV-lea al Iviriei, au fost trimisi in partile Caucazului si ale Iviriei, o data cu literele pentru tipar, si mesterii tipografi, din truda carora a aparut prima carte in limba georgiana, care e Liturghia, tiparita cu caractere maiestrite in lemn de marele mitropolit Antim, el insusi din partile Ivirului²⁹.

Spre acest trecut de ocrotire, glorie si lumina, pastrat in filele de cronici, zugravit pe altare de biserici, sau insemnat pe lespezi si cruci de morminte, a celor ce au fost mai inainte de noi pe aceste locuri, se indreapta gindurile celor ce stau astazi la cirma tarii, evocindu-l dupa toata cuviinta.

Aniversarea Unirii Principatelor constituie o asemenea evocare, plina de invataminte, a trecutului nostru national. Inspirindu-se si din acest trecut, cei ce cladesc astazi destinele Romaniei de miine au constiinta clara ca nu se abat cu nimic de la destinele Romaniei al carui 'viitor de aur si-a ei inaltare, le prevad prin secole' ca sa parafrazam astfel viziunea profetica a poetului D. Bolintineanu.