Vladislav al II-lea al Tarii Romanesti

Vladislav al II-lea (domnitor al Tarii Romanesti intre noiembrie/decembrie 1447 (sau martie 1448) - octombrie 1448; noiembrie 1448 - august 1456), fiu al lui Dan al II-lea.

Suirea sa pe tron, in conditiile tragice ale sfarsitului de an 1447, apare ca o necesitate pentru coalitia antiotomana condusa de Iancu de Hunedoara, voievodul Transilvaniei. Cunoscut fiind faptul ca relatiile intre Cavalerul Alb si Vlad Dracul, voievodul Tarii Romanesti, erau explozive si mai ales ca gurile rele spuneau ca lui Iancu Corvin ii cam umbla gandul la tronul Basarabilor (dupa spusele cronicarului polon Ian Duglosz) o excaladare a conflictului parea inevitabila.

In vara lui 1437, la curtea marelui voievod Iancu de Hunedoara, poposeste ruda sa apropiata Ladislau Walachus (Ladislau este echivalentul lui Vladislav) impreuna cu suita sa, fiu de domn si pretendent la tronul parintilor sai. Iancu il tine pe langa el caci planurile lui ambitioase necesitau si contributia fara rezerve a celorlalte doua tari romane, iar in luptele pentru tron din acel an il recomanda cu caldura brasovenilor. De altfel politica sa de amestec brutal in afacerile dinastice ale Tarii Romanesti si Moldovei, mai tarziu, ii vor atrage reprosurile regelui maghiar Ladislau Postumul afirmand intr-un act din 21 martie 1457 ca a suprimat voievozi ai Tarii Romanesti si Moldovei, fideli regatului, punand in locul acestora oameni devotati lui.

Poate ca acest repros se referea si la asasinarea lui Vlad Dracul, din noiembrie sau decembrie 1447, cand l-a ajuns moartea in satul Balteni (DRH, B, vol.III, p.289). In general se admite teoria ca domnul muntean ar fi fost ucis la ordinul lui Iancu de Hunedoara, insa sunt cativa istorici (vezi Nicolae Iorga Istoria romanilor, vol. IV, p.90-91) care pun in spatele afacerii pe Dan, fratele lui Vladislav.

Perioada este absolut neclara in toate cronicile. Singurele lucruri sigure sunt ca voievodul transilvan a intreprins o expeditie militara impotriva lui Vlad Dracul inceputa in noiembrie, iar pe 4 decembrie 1447 emitea un document la Targoviste in care se intitula parcium Transalpinarum waywodam (voievod al partilor transalpine). Titulatura este putin neverosimila mai ales ca la intoarcerea in Brasov, pe 16 decembrie, nu mai purta titlul. Acest lucru a facut ca actul sa fie considerat drept fals. Lucrul important este ca la acea data Vlad Dracul nu mai traia iar Tara Romaneasca avea un nou domnitor. Problema acum apare caci cronicile sunt impartite cand este vorba de numele acestuia, la fel ca si parerile istoricilor.

Ducat emis de Vladislav al II-lea

In general, cronicarii timpului folosesc formula fiul lui Dan, dar cum atat Vladislav al II-lea, cat si Dan al III-lea sunt fii lui Dan al II-lea nu ajuta cu nimic la elucidarea enigmei. Ba mai mult, un cronicar polonez afirma ca pe tron s-ar fi suit un anume Stanciu, iar un cronicar turc se refera la un Basmara (posibil Basarab). In istorigrafia moderna se accepta ca variante de domnitori pe ambii frati, astfel marele medievalist Francisc Pall (Interventia lui Iancu de Hunedoara in Tara Romaneasca si Moldova in anii 1447 - 1448 in Studii, XVI, nr.5, 1963) afirma ca ar putea fi Dan al III-lea cel inscaunat de Iancu de Hunedoara, iar Vladislav al II-lea ar fi urcat pe tron din vara anului urmator; insa istoricul Nicolae Stoicescu afirma ca mai degraba Vladislav al II-lea ar fi putut urca pe tron, fiind in gratiile guvernatorului Ungariei, de fratele sau ne pomenindu-se nimic.

Din documentele interne nu s-a pastrat decat un rezumat al unui act emis de Vladislav al II-lea care nu poate fi datat decat aproximativ in intervalul de timp 1 septembrie 1447 - 31 august 1448.

Primul act care atesta clar pe Vladislav pe tronul Tarii Romanesti este o scrisoare a lui Iancu de Hunedoara datata 7 august 1448 catre Universitatea saseasca in care anunta participarea [] ilustrului principe, domnului Vladislav, voievodul Tarii Transalpine []. Dupa aceasta data lucrurile se limpezesc.

Increderea aratata de voievodul Transilvaniei nu a fost tradata de Vladislav, caci in marea ofensiva din toamna acelui an i-a fost alaturi, iar in sangeroasa batalie de la Kosovo din 18-19 octombrie probabil a comandat personal (dupa o versiune comandatul ar fi fost fratele sau Dan) detasamentul de 6.000 de calareti valahi (10.000 dupa alte versiuni, ceea ce insemna mai mult de 13 din armata crestina) care, dupa cronicile maghiare au murit eroic pe campul de lupta, iar dupa cele turcesti, incercuiti intre trupele pasei de Anatolia si cele ale beylerbey-ului de Rumelia, Turakhan-Bey, s-au predat in momentul in care lupta era pierduta.

In acest timp, in tara, sprijinit de o armata de 30.000 de turci vine Vlad, fiul lui Vlad Dracul, ridicarea pe tron fiind atestata de mai multe izvoare turcesti. Aceasta domnie este scurta, conditiile in care a fost intrerupta o luna mai tarziu raman neclare fiind greu de crezut o informatie apuseana in care se afirma ca Iancu de Hunedoara ar fi initiat o campanie impotriva acelui domn dand o mare batalie in urma careia a ucis 20.000 de turci si, prinzand pe domnul instalat de turci i-ar fi scos ochii apoi i-a taiat capul. Motivatiile respingerii unei asemenea stiri sunt simple: la acea data voievodul transilvan era prizonierul despotului sarb Gheoghe Branković, cat despre moartea lui Vlad Tepes in acel an nu poate intra in discutie ca ipoteza.

Tratativele ce au urmat au adus in prim plan un illustris Radozla Waywoda Transalpinus, identificat cu Vladislav. Astfel acesta a reusit, prin Tratatul de pace semnat la Adrianopol in 1451 sa diminueze consecintele gravei infrangeri, prin oprirea expansiunii otomane in Tara Romaneasca, Transilvania, Ungaria, Serbia cu interdictia de a ridica noi fortificatii dea lungul Dunarii, iar pentru Tara Romaneasca a obtinut autonomia, cu obligatia ca domnul Vladislav al IIlea sa plateasca regulat haraciul catre Poarta si sasi indeplineasca, in acelasi timp, si obligatiile de vasalitate fata de coroana Ungariei. Astfel dintr-o infrangere care putea aduce anihilarea Regatului Maghiar se obtine o neutralitate, creandu-se un status-quo intre cele doua puteri, necesar lui Iancu de Hunedoara mai ales ca presiunile interne devenisera cel putin la fel de periculoase ca cele externe.

In aceste conditii politica externa dusa de Vladislav al II-lea tinde a mentine echilibrul, garantiile ca nu va putea fi schimbat de pe tron pana la expirarea status-quo-ului de trei ani prevazut in tratat nu ii puteau oferi o asigurare ferma. Clauza prin care, la moartea acestuia intre timp, nu se putea pune alt domn afara de cel voit de adunarea nobililor era poate cel mai important punct obtinut de voievod.

Angajamente din partea celor doua puteri ii confera posibilitatea de a consolida economia interna si a o adapta la noile conditii impuse de puterea ce ameninta sa inghita Europa. Pe fondul unui declin economic profund al statelor crestine care puteau contrabalansa dezvotarea otomana in zona, probabil in toamna lui 1452, initiaza o reforma fiscala de anvergura inlocuind sistemul ponderal de inspiratie apuseana, adaptandu-l dupa cel al asprilor turcesti (1,21 grame) din vremea lui Murad al II-lea si emite ducati din argint de 800 cu greutatea de 0,6 si bani cu greutatea de 0,3 grame. Aceasta reforma a asigurat, in perspectiva, o oarecare stabilitate si dezvoltare dar mai ales autonomia economica a tarii prin adaptare, model ce va fi adoptat si in plan politic, evitand astfel anexarea reala.

Tot pe plan intern, initiaza, o revigorare a legislatiei, punand sa se traduca unele codice de legi bizantine sub denumirea de 'Zakonicul de la Targoviste', cel mai vechi manuscris cunoscut al unor pravile, copiat in Tara Romaneasca la 1451 de gramaticul Dragomir.

Schimbarea sistemului monetar, ca si participarea la ceremoniile de investire a noului sultan Mehmed II, aveau sa schimbe optica lui Iancu de Hunedoara despre domnitorul valah, care declanseaza o serie represalii din partea acestuia. Astfel in octombrie 1452, voievodul Transilvaniei, cerea brasovenilor sa nu mai primeasca nici asprii, nici moneda voievodului transalpin, pentru ca, anul urmator, sa isi puna in practica si amenintarile de anexare a celor doua feude din Transilvania, Amlasul si Fagarasul, incredintand la 3 februarie 1453 Amlasul sibienilor.

Cu toate acestea, Vladislav al II-lea respecta angajamentele fata de Regatul maghiar ajutandu-l in continuare pe Iancu de Hunedoara.

Situtia se schimba radical dupa 29 mai 1453 cand luarea Constantinopolului impunand noi conditii in relatiile cu Tara Romaneasca si Moldova. Aceste presiuni foarte mari sunt reflectate de de nuntiul papal Enea Silvio Piccolomini (viitorul papa Pius al II-lea sa afirme ca valahii au trebuit sa se supuna turcului.

Acesta schimbare de atitudine a domnului valah, a condus la o incercare de a-l inlocui din partea lui Iancu de Hunedoara in august, insa armata sa a fost infranta si ca represalii Vladislav al II-lea asediaza si jefuieste Sibiul. Necesitatea de a avea liniste din partea Tarii Romanesti il face insa sa accepte o pace si reluarea bunelor relatii cu Vladislav cu conditia ca acesta sa plateasca daunele facute Sibiului.

Anul 1455 aduce noi presiuni din partea Imperiului Otoman asupra Tarii Romanesti si Moldovei, odata prin masarea unei puternice flote pe Dunare apoi prin jefuirea crancena a Moldovei. Probabil acest lucru l-a determinat pe Iancu de Hunedoara sa incerce inlocuirea ambilor domnitori insa relatiile se normalizeaza iarasi in toamna anului, pentru ca in iarna sa se deterioreze grav caci Vladislav trimite un corp expeditionar care asediaza si cucereste o fortareata a regatului maghiar (probabil Bran sau Ada Kaleh).

In primavara anului urmator Vladislav patrunde in Transilvania pe fondul unor rascoale a populatiei ortodoxe impotriva incercarilor de catolicizare cu forta initiate de regatul maghiar in zona, asediind Fagarasul si devastand toate satele sasesti din sudul acesteia, fapt care l-a determinat pe Ladislau Postumul, regele maghiar, sa ceara insistent sa inceteze aceste actiuni militare lansate impotriva posesiunilor comitelui Ioan (Iancu de Hunedoara).

In vara aceluiasi an, Iancu de Hunedoara se decide sa-l sprijine pe pretendentul Vlad, fiul lui Vlad Dracul, pentru ocuparea tronului in Muntenia, insa puternica ofensiva otomana din vara anului care ameninta Belgradul, l-a determinat sa-si amane planurile, dandu-i acestuia comanda defensivei in Transilvania, avand sub arme steagurile romanilor localnici precum si o seama de boieri valahi pribegi si in august initiaza o campanie in Tara Romaneasca care ii aduce tronul.

Vladislav al II-lea au pierit de sabie in mijlocul Tarsorului fiind inmormantat la Manastirea Dealu, piatra sa tombala, pusa de Craiovesti, pe care i-a facut vlasteli, la inceputul secolului urmator da drept data a mortii 20 august.

Bibliografie:

Nicolae Stoicescu Vlad Tepes, Bucuresti, 1976.