ATITUDINEA STATELOR EUROPENE FATA DE RAZBOIUL CIVIL DIN SPANIA

ATITUDINEA STATELOR EUROPENE FATA DE RAZBOIUL CIVIL DIN SPANIA

In cadrul relatiilor internationale, criza deschisa prin izbucnirea razboiului civil spaniol nu putea ramane fara urmari. Statele europene, in primul rand statele vecine Spaniei, cat si cele riverane la Marea Mediterana, erau direct interesate de evoluttia situatiei din aceasta tara, interes ce s-a manifestat de la un moment dat printr-un sprijin direct si masiv acordat uneia sau alteia din partile aflate in conflict.

Era o perioada cand, din pacate, 'forta dreptului' a fost inlocuita 'in mod fortat si anormal cu dreptul fortei', dupa cum bine remarca ministrul roman de externe Nicolae Titulescu (1). Inca de la inceputul evenimentelor care aveau sa zguduie Spania timp de mai bine de trei ani, tarile europene, marile puteri, au trebuit sa isi precizeze, intr-un fel sau altul, pozitia fata de tragedia care se petrecea in Peninsula Iberica.

In Franta, guvernul socialist condus de Leon Blum, constituit la inceputul lunii iunie 1936, in care Yvon Delbos detinea functia de ministru al afacerilor externe, s-a declarat favorabil Republicii spaniole, in primul rand din motive ideologice, dar si din motive politice, urmarind ca Franta sa nu fie inconjurata de puteri dictatoriale. Acest aspect al problemei a fost imediat sesizat atat de catre factorii de raspundere francezi, cat si de presa internationala.

In Marea Britanie, guvernata de conservatori, nu exista o simpatie deosebita fata de Spania republicana. Pentru a inlatura insa posibilitatea instaurarii unei dictaturi, guvernul britanic a fost, in principiu, de partea guvernului republican legal (2).

Italia era, bineinteles, favorabila generalului Franco, pe care il sprijinea in vederea consolidarii pozitiilor sale in Marea Mediterana si pentru a-si asigura suprematia in ceea ce Mussolini numea deja 'Mare Nostrum'. Ajutandu-l pe Franco, Ducele exprima o solidaritate de principiu cu acesta si urmarea, de asemenea, un scop bine determinat: stapanirea catorva insule din grupul Balearelor, pentru a taia caile de comunicatie dintre Franta si Algeria, si a catorva localitati de pe coasta Marocului Spaniol, cat mai aproape de zona internationala Tanger (cu statut de 'porto-franco' din 1923, putand astfel exercita operatiuni comerciale fara a fi supus taxelor vamale), pentru a avea posibilitatea de a supraveghea Suezul britanic (3). Dar, cu tot interesul manifestat de Italia fascista fata de problema spaniola, aceasta tara nu avea sa participe direct la pregatirea rebeliunii militare din Spania, ci doar la sustinerea actiunilor de lupta ale taberei nationaliste, pe parcursul intregului razboi (4).

Un exemplu pentru cele afirmate mai sus ar fi faptul ca, pe data de 30 iulie 1936, deci dupa izbucnirea rebeliunii militarilor spanioli, cativa aviatori italieni au fost nevoiti sa aterizeze fortat in Marocul Francez, atunci cand se intorceau din Spania. Ei fusesera recrutati pe data de 14 iulie, dar aveau o idee foarte vaga despre ceea ce avea sa urmeze (5).

Generalul Sanjurjo, colaborator apropiat al lui Franco si cel desemnat cu multa vreme inainte drept sef al rebeliunii militare, se inapoiase, la 26 februarie 1936, dintr-un voiaj in Germania (unde asistase la Jocurile Olimpice de iarna de la Garmisch Partenkirchen - Bavaria). In realitate, scopul vizitei sale era reprezentat de

discutiile cu Hitler, Goring si Hess, ca si cu generalii germani. Cu aceasta ocazie, au fost puse la punct detaliile tehnice ale insurectiei pe care o pregateau militarii. Cand Sanjurjo a decedat, intr-un accident de avion, la 20 iulie 1936, printre actele sale a fost gasit, alaturi de planurile de campanie, si proiectul unui tratat intre Spania, Italia si Germania (6)

In fapt, Germania urmarea realizarea unui vechi deziderat al politicii sale externe, manifestat inca de la sfarsitul secolului al XIX-lea: sa patrunda in Marea Mediterana, sa obtina o fasie de coasta in Maroc, sau cateva insule bine plasate din punct de vedere strategic. Stabilindu-se in Mediterana apuseana, construind o baza aeronavala dupa toate cerintele artei militare, Germania ar fi putut usor sa rivalizeze cu Anglia si sa pericliteze libertatea de miscare a Frantei in zona. Pe de alta parte, angajandu-se sa sustina efectiv pe Franco in razboiul civil, Germania urmarea sa realizeze apoi cea mai stransa alianta cu acesta, pentru a putea ameninta Franta si dinspre sud.

Odata cu venirea lui Hitler la putere, Germania a devenit principalul factor al destabilizarii politice din Europa. Pentru a-si castiga aliatii necesari, Germania era dispusa sa faca cele mai mari concesii diplomatice si sa acorde cele mai avantajoase clauze economice (7). Diplomatia hitlerista devenise in epoca cea mai activa din Europa. Germania nazista, ca si Italia fascista, au sesizat imediat importanta internationala a razboiului civil spaniol si au procedat in consecinta. Cele doua state au intervenit imediat in razboi, sigure de rasplata pe care o vor obtine de la Franco, dupa victoria acestuia.

In ceea ce priveste Spania, interesele germane si italiene s-au apropiat foarte mult. In actiunea lor, concursul oferit de Portugalia a fost foarte pretios. Aceasta tara si-a asumat misiunea de a trece armatelor nationaliste tot materialul de razboi sosit din Germania si Italia in porturile sale (8). In epoca s-a pus intrebarea de ce a fraternizat Salazar cu Franco, intrebare inutila, de altfel. Perspectiva istorica ne permite sa dam astazi un raspuns pertinent la aceasta intrebare: conducatorul portughez l-a sprijinit pe Franco nu pentru a obtine concesii teritoriale si nici nu i-a dat concursul militar in vederea unui razboi de cucerire; acesta pur si simplu se temea de miscarile 'anarhico-dizolvante' care s-ar fi putut produce si impotriva sa prin schimbarea situatiei existente in Spania apropiata.

Existenta unei republici spaniole controlate de catre comunisti, condusa de un guvern al Frontului Popular, constituia un real pericol pentru Salazar si regimul sau autoritar, prin dinamismul si expansiunea reformelor sociale propuse. De asemenea, datorita controlului exercitat de catre Comintern asupra comunistilor iberici, Spania republicana devenea un potential focar pentru punerea in practica a conceptului atat de drag sovieticilor, anume cel de 'export de revolutie'. Asadar, pentru a impiedica o miscare a fortelor comuniste portugheze dupa exemplul spaniol, Salazar nu a ezitat sa se implice activ in razboiul impotriva Republicii spaniole (9).

Uniunea Sovietica, impartasind initial, in declaratii, opiniile tarilor mici si mijlocii din Europa conduse de guverne democratice, nu a intarziat sa adopte pozitii ferme impotriva expansiunii fascismului in Peninsula Iberica si in lume, in general (10). Aceasta, din motive ideologice care izvorau din conceptia marxist-leninista, se pronunta hotarat contra expansiunii politice, economice si (in mai mica masura) culturale a fascismului in lume, cat si datorita temerii, in parte justificata, ce avea ca fundament dereglarea echilibrului de forte pe plan international in defavoarea sa; celelalte state, datorita pericolului pe care il reprezenta strategia revizuirii prin toate mijloacele a sistemului de tratate de la Versailles, strategie al carei promotor principal era Germania hitlerista (11).

Astfel, Spania a devenit camp de lupta nu intre democratiile occidentale si Comintern, ci intre totalitarismul de stanga si cel de dreapta. Imediat dupa izbucnirea razboiului, la 1 august 1936, pentru a evita complicatiile si prelungirea sa, ca si pentru a se impiedica orice imixtiune a vreunui stat strain in afacerile interne ale Spaniei, guvernul francez al lui Blum propunea 'adoptarea rapida si punerea imediata in aplicare a unui acord vizand non-interventia in Spania'. In principiu, el a fost acceptat de Anglia, Belgia, Polonia, U.R.S.S., Germania, Italia si Portugalia (12). Mai tarziu, la 15 august, guvernul francez dadea o declaratie de neinterventie fata de razboiul civil din Spania, fiind 'hotarat sa se abtina cu strasnicie de la orice amestec direct sau indirect in treburile launtrice ale acestei tari' si 'insufletit de dorinta de a inlatura orice complicatii vatamatoare pastrarii bunelor raporturi dintre popoare'. In consecinta, guvernul francez declara ca oprea orice export, reexport sau tranzit de arme, munitii, material de razboi, precum si de aeronave si vase de razboi, catre Spania sau posesiunile coloniale ale acesteia. Conform articolului 2 al declaratiei, aceasta interzicere se referea si la 'contractele in curs de executie'. In final, guvernul francez preciza ca asteapta o declaratie similara din partea Marii Britanii, Germaniei, Italiei, Uniunii Sovietice si Portugaliei (13). In aceeasi zi, guvernul britanic adopta o declaratie identica in continut (14). U.R.S.S. emitea o declaratie in aceeasi forma la 23 august (15).

Germania nazista a reactionat printr-o declaratie inca din 17 august, a carei prima parte reproducea integral declaratiile franceza si engleza. In continuare, nota preciza ca aceasta interzicere era subordonata unor conditii, si anume: guvernul spaniol sa elibereze un avion de transport german retinut la Madrid, iar la declaratia Frantei si Marii Britanii sa adere, pe langa puterile solicitate expres de aceasta, si 'guvernele celorlalte state care au, intr-o masura apreciabila, industrii in stare sa fabrice obiectele vizate prin interzicere'. In incheiere, se specifica: 'In plus, guvernul german tine sa observe ca ar fi, dupa parerea lui, foarte de dorit ca guvernele interesate sa intinda masurile ce le vor lua pana la interzicerea iesirii din teritoriul lor a voluntarilor care ar voi sa ia parte la luptele ce se desfasoara in regiunile cu pricina." (16). Aceleasi erau si obiectiile Italiei fasciste, din declaratia sa din 21 august, care adauga urmatorul paragraf: 'Cu toate acestea, dat fiind ca in propunerea franceza se vorbeste, de asemenea, despre amestec indirect, fara sa se arate despre ce este vorba, guvernul italian tine sa precizeze ca el interpreteaza acest amestec indirect in intelesul ca nu sunt admise, in tarile care adera la acord, subscriptiile publice sau inrolarile de voluntari in favoarea uneia sau alteia dintre partile in conflict.

Guvernul italian, primind sa adere la neinterventia directa, are onoarea, prin urmare, sa-si mentina observatiile in ceea ce priveste neinterventia indirecta." (17).

Guvernul republican spaniol a protestat impotriva acestei masuri, care in optica sa nu tinea cont de legitimitatea apararii sale. Dar, pana la data de 26 august 1936, in urma activitatii diplomatice desfasurate de guvernele francez si englez, un numar de 27 de state europene au aderat la acordul de neinterventie. Acest acord prevedea interzicerea exportului si tranzitului de arme, inclusiv avioane, catre Spania, precum si informarea reciproca a participantilor la acord privind masurile adoptate de ei in acest scop. Un Comitet de neinterventie cu sediul la Londra, alcatuit din reprezentantii celor 27 de state, avea sa urmareasca modul in care erau respectate obligatiile asumate. Statele Unite ale Americii, desi nu participau formal la acest acord, au adoptat aceeasi politica de embargo fata de partile beligerante din Spania (18).

O scurta perioada de timp, prevederile acestei conventii au fost respectate scrupulos de unele mari puteri, intre care Marea Britanie si Franta. Dar, cu toate masurile luate de comunitatea europeana, statele interesate in destabilizarea situatiei internationale aveau sa intervina in razboiul civil spaniol si, astfel, conflictul intern se putea transforma cu usurinta intr-un razboi european (19). Desi aderasera si ele formal la aceasta conventie internationala a neinterventiei, Germania nazista si Italia fascista au luat parte in permanenta la razboi, alaturi de trupele franchiste. Dar cand Comitetul creat pentru a supraveghea respectarea conventiei a inceput sa tolereze actiunile de ajutorare a rebelilor, Uniunea Sovietica, profitand de pretext, a declarat, 'in semn de protest', ca nu se mai simtea moraliceste legata de prevederile conventiei. Deja in septembrie 1936, prin declaratia speciala a reprezentantului sau la Adunarea Societatii Natiunilor, guvernul sovietic a atras atentia ca, sub acoperirea politicii de neinterventie, Italia si Germania acordau sprijin militar rebelilor in lupta impotriva guvernului legal al Spaniei (20). Iar la 23 octombrie, reprezentantul U.R.S.S. la Comitetul International pentru problema neinterventiei in Spania, Ivan Maiski, facea o declaratie similara. El spunea, cu acest prilej, ca 'acordul este violat in mod sistematic de o serie de participanti', nominalizand Portugalia, care devenise 'baza principala de aprovizionare a rebelilor'. Ca urmare, acordul era considerat de guvernul U.R.S.S. drept 'o hartie zdrentuita si fara valoare'. Se cerea ca guvernul spaniol sa aiba din nou dreptul de a cumpara arme din afara, inclusiv de la partenerii acordului. In concluzie, guvernul sovietic a declarat ca 'nu se mai poate considera legat de acordul asupra neinterventiei' (21).

La 23 septembrie 1936, la Geneva, avea loc Adunarea Societatii Natiunilor. Cu aceasta ocazie, atitudinea de neinterventie a Frantei, determinata de pozitia generalilor sai fata de razboiul civil, a fost aspru criticata de comisarul poporului pentru afaceri externe al U.R.S.S., Maksim Litvinov, care spunea delegatilor francezi: 'Statul major al dumneavoastra a devenit foarte antirus la Paris!' (22) Acolo, 'vedeta Adunarii' (23) a fost tanarul ministru de razboi al Republicii spaniole, Julio Alvarez del Vayo, care a denuntat de la tribuna agresiunea straina din tara sa. Legat de acest moment, Genevieve Tabouis consemna: 'Dar, deoarece vinovatia vadita a italienilor si a germanilor stinghereste multe delegatii care tin inainte de toate la politica de neinterventie, sala se goleste treptat de delegati, pe masura ce vorbeste el. Raman pe bancile lor numai rusii, micii aliati din Europa centrala si din Balcani, precum si etiopienii.' (24) Astfel, razboiul civil din Spania demonstra, inca o data, ca Societatea Natiunilor nu mai avea forta de a apara un stat membru. Agresorii fascisti si nazisti si-au extins, nestingheriti, activitatea lor nociva in Spania. Au urmat atacul direct al Germaniei hitleriste impotriva navelor comerciale spaniole, aflate in propriile lor ape teritoriale, debarcarea trupelor regulate italiene la Cadix si Malaga, transportarea lor pe frontul de la Guadalajara, protocolul secret dintre Italia fascista si guvernul Franco etc.

La 30 septembrie 1936, guvernul republican spaniol a dat publicitatii o 'Carta alba', prin care denunta interventia germano-italiana. Conform unor date estimative, probabil exagerate, la sfarsitul anului 1936, in Spania actionau aproximativ 20.000 de militari, inclusiv aviatori, germani, in timp ce, in februarie 1937, luptau circa 40.000 de 'voluntari' italieni. Dar, desi numarul trupelor italiene trimise in Spania in timpul razboiului civil nu este cunoscut cu exactitate, alte surse il evalueaza la cel mult 30.000 (25).

In primele luni ale conflictului, adversarii erau in egala masura lipsiti de mijloacele necesare obtinerii unei victorii rapide. Fortele nationaliste, care nu dispuneau decat de 170.000 de oameni, nu puteau angaja in operatiuni decat efective limitate, de 10.000 pana la 70.000 de oameni. Mai putin numerosi, militienii republicani au avut de partea lor entuziasmul si fanatismul revolutionar. Dar, tinand cont de faptul ca, la sfarsitul lunii iulie 1936, se organizase deja un front, militiile populare erau puse in inferioritate fata de adversarii lor, datorita absentei instruirii militare si a necunoasterii artei razboiului. Aceste lipsuri cautau a fi suplinite printr-o indoctrinare si o propaganda sustinuta in randul trupelor republicane. De asemenea, militienii republicani erau lipsiti de un comandament militar central, care sa coordoneze actiunile la scara intregii tari.

In aceste conditii, interferentele straine au avut un rol important in stabilirea echilibrului de forte in razboiul civil spaniol. Primele ajutoare masive pentru tabara republicana au fost reprezentate, in afara de livrarile de armament si de activitatea sustinuta a consilierilor sovietici, de propaganda extrem de activa si bine condusa de Comintern in toate tarile europene, pentru racolarea si aducerea in Spania a unui numar important de voluntari (in cea mai mare parte bine antrenati din punct de vedere militar) si crearea asa-numitelor 'Brigazi Internationale'. Concluzia lui Jacques de Launay era urmatoarea: 'Raspunderea lui Stalin - interventia sa a fost anterioara celei a lui Hitler si Mussolini - este deci considerabila.' (26) Sub aceste presiuni, politica de non-interventie avea sa esueze la sfarsitul anului 1936.

Daca imperialismele italian si german puteau sprijini fara retinere miscarea franchista, care lupta in Spania pentru stabilirea unei ipotetice 'ordini' asemanatoare celei ce domnea la Roma si Berlin, nu acelasi lucru se putea spune despre Anglia si Franta, unde actiona democratia parlamentara. Londra nu intelegea sa sustina o revolutie bolsevica in Spania. De asemenea, in ciuda antifascismului sau oficial, guvernul Blum se va opune, sub presiunea opiniei publice franceze (existand pericolul pierderii credibilitatii) si a Marii Britanii, sa vanda materiale de lupta Spaniei republicane. Franta se va conforma strict politicii de non-interventie internationala, incalcata fara nici un scrupul de catre U.R.S.S., Italia si Germania (27).

Interventia Germaniei si Italiei in sprijinul nationalistilor franchisti a intarit alianta dintre nazism si fascism, iar prin intelegerea semnata la 25 octombrie 1936 de ministrii de externe Ciano si von Ribbentrop, in numele guvernelor lor, s-au pus bazele 'Axei Roma-Berlin'. Ca urmare, intr-un discurs tinut la 1 noiembrie 1936 la Milano, Mussolini declarase ca 'diagonala Berlin-Roma nu este o linie de separatie, ci mai curand o Axa, in jurul careia se pot strange toate statele europene animate de vointa de colaborare si pace.' (28) Iar in conditiile atmosferei anticomuniste, generata in multe dintre tarile europene de evenimentele razboiului din Spania, s-a semnat la Berlin, la 25 noiembrie 1936, Pactul anticomintern intre Germania si Japonia. In continuare, la acest Pact au aderat si Italia (la 6 noiembrie 1937), Ungaria si Manciuko (la 24 februarie 1939), precum si Spania (la 27 martie 1939). Odata cu semnarea acestui Pact de catre Italia, se creasera conditii prielnice pentru inchegarea unei aliante politico-militare intre Germania, Japonia si Italia.

Intre Mussolini si elementele conservatoare si militare spaniole, legaturile erau mult mai vechi. Inca din 1923, generalul Primo de Rivera, primul ministru autoritar al regelui Alfonso al XIII-lea, se dusese la Roma. In 1932, Italo Balbo a trimis arme pentru a sustine revolta generalului Sanjurjo. Iar la 31 martie 1934, patru sefi spanioli din miscarile 'Comunion Tradicionalista' si 'Renovacion Espanola' erau primiti de Mussolini si Balbo, care le-au oferit armament si bani. Max Gallo concluziona: 'Chiar de la inceput, Mussolini a hotarat deci sa angajeze fascismul alaturi de generalul Franco.' (29) Iar scopul interventiei lui Mussolini, ca si a lui Hitler, in Spania, era 'intreruperea comunicatiilor Frantei si ale Angliei cu coloniile si dominioanele lor' (30).

Ajutorul Italiei a fost cel mai important: inca de la inceputul operatiunilor, avioane si nave italiene au intrat in actiune, pentru a permite franchistilor sa realizeze transportul trupelor din Maroc, oferind de asemenea rebelilor mijloacele necesare pentru a-si apara regiunile proaspat ocupate in Andaluzia, Castilia sau de langa granita cu Portugalia. Italia angaja numeroase trupe terestre, organizate in patru divizii, conduse de generali activi italieni, sustinute de tancuri si aviatie, comandant suprem al corpului expeditionar italian fiind, la acea data, generalul Mancini (Roatta) (31). De asemenea, Italia a livrat lui Franco importante cantitati de material de razboi: 950 de care de lupta, 753 de avioane, 10.000 de arme automate, 240.000 de carabine si aproximativ opt milioane de obuze de artilerie (32).

Cu ajutor italian, au fost infiintate unele unitati militare mixte, italo-spaniole ('Sagetile albastre', 'Sagetile negre'), iar pentru atacul asupra Guadalajarei s-a organizat un corp expeditionar italian, format din divizii exclusiv italiene, cu baze si servicii complet autonome, o adevarata 'armata de invazie' (33). In propaganda internationala, fascismul incerca sa justifice aceasta interventie masiva in Spania cu argumentul ca 'rosii' (notiune cu care erau desemnate si guvernele francez si englez) au fost primii care au intervenit (34). La 28 noiembrie 1936, Italia incheia un acord secret la Roma si la Burgos cu franchistii, angajandu-se sa le acorde sprijin in continuare (35). Iar la 2 ianuarie 1937 era parafata o declaratie comuna anglo-italiana in vederea mentinerii statu-quo-ului in Marea Mediterana. Ea nu facea nici o referire la razboiul civil spaniol (36), dar este evident ca a fost semnata in contextul acestuia.

Si cu Germania nazista, relatiile dreptei spaniole erau mai vechi. Inainte de izbucnirea razboiului, socialistii spanioli pretindeau ca Reich-ul intretinea in tara lor un numar de 25 de organizatii 'naziste', ca acestea erau conduse de agenti speciali ai Ministerului Propagandei de la Berlin si ca dispuneau de 50 de centre in Spania. Consulul german la Cartagena, Henrik Fricke, asigura legatura lor cu anturajul imediat al Fuhrer-ului (37).

Sprijinul acordat din start de Hitler trupelor franchiste era astfel caracterizat de Christopher Andrew: 'Sprijinul acordat de voluntari republicanilor nu echivala ajutorul primit de nationalisti din partea Germaniei naziste si a Italiei fasciste. Desi constient de faptul ca Franco era mai curand un traditionalist decat un fascist, Hitler considera Spania un spatiu de lupta propice unde sa-si poata experimenta tehnica de lupta destinata Blitzkrieg-ului, care trebuia sa produca un efect devastator inca din primii ani ai celui de-al doilea razboi mondial. Sprijinul prompt al lui Hitler in vara anului 1936 a salvat rebeliunea militara de o infrangere rapida si l-a pus pe Franco pe drumul victoriei finale.' (38) De altfel, afirma si Enzo Collotti, anul 1936 a fost un an crucial in istoria Germaniei naziste: '1936 a fost, fara indoiala, anul de cotitura a politicii externe naziste. Nu numai ca ocuparea Renaniei confirmase cat de mult putea risca Hitler, fara teama de pedeapsa, cat de mult putea sa sfideze puterile de la Locarno, nu numai ca actiunea din Africa indepartase Italia de frontul de la Stresa, nu numai ca strangularea Austriei intrase in faza deznodamantului final, dar in acelasi an a mai intervenit si razboiul civil din Spania, care a avut darul sa potenteze functia antibolsevica a Germaniei naziste si sa cimenteze alianta dintre Germania si Italia intru solidaritatea fascismului international.' (39)

Efectivele armate trimise de Reich-ul german au fost, totusi, comparativ cu cele italiene, mai reduse, dar mult mai importante in planul strategiei militare; nici in acest domeniu datele nu sunt certe. Se pare ca numarul personalului militar german care a actionat permanent in Spania, in perioada 1936-1939, a fost in jur de 15.000 de oameni, aviatori, tanchisti, specialisti si tehnicieni de geniu si transmisiuni, instructori militari etc.

Teama, justificata de un posibil esec al franchistilor, datorita amestecului sovietic, l-a determinat pe Hitler sa acorde problemei spaniole o atentie deosebita. Astfel, la 26 iulie 1936, in cadrul Ministerului Aviatiei, deci sub patronajul nemijlocit al lui Hermann Goring, a fost creat un stat major special pentru operatiunile din Spania, aflat sub comanda generalului Helmuth Willburg si denumit ulterior 'Sonderstab W' (40). Principala misiune a 'Sonderstab W' era organizarea ajutorului militar acordat lui Franco.

Primele forte aeriene germane dirijate spre Spania erau initial comandate de maiorul de aviatie Alexander von Scheele, inlocuit mai tarziu de colonelul Walter Warlimont. Ele erau subordonate direct si primeau destinatia si misiunile de lupta in Spania de la 'Sonderstab W' (41). Printre obiectivele urmarite de Hitler figura si acela de instruire prin lupta a pilotilor germani si verificarea eficacitatii noilor tipuri de avioane, intrate in dotarea Luftwaffei. In legatura cu acest obiectiv, a existat si un ordin, semnat de Goring, care prevedea ca echipajele avioanelor trimise in Spania sa fie cat mai des schimbate, pentru ca, reintorsi in tara, pilotii sa-si puna experienta in slujba aviatiei militare germane (42).

La inceputul lunii noiembrie 1936, o mare unitate germana, cunoscuta sub denumirea de 'Legiunea Condor', a fost expediata in Spania. Acest fapt denota teama guvernului nazist ca intarirea capacitatii de lupta a trupelor republicane si sporirea ajutorului primit de acestea din partea Uniunii Sovietice ar putea pune in primejdie rebeliunea franchista. In lumina considerentelor amintite, autoritatile naziste au hotarat ca 'Legiunea Condor' sa fie comandata de un general german, care din punct de vedere operativ era subordonat nemijlocit lui Franco, fiind si consilier militar al acestuia. 'Legiunea Condor' era alcatuita din 6500 de soldati, un stat major, patru unitati de bombardiere Ju-52 a cate 12 avioane fiecare, o escadrila de vanatoare cuprinzand 12 avioane Hn-51, o escadrila de cercetare cu 12 avioane He-70, un batalion de transmisiuni, un batalion sanitar, un detasament al serviciului de informatii si un atelier mobil de reparatii. Ulterior, i-au mai fost afectate si doua companii de tancuri 'Drohne', si unitatea navala 'Nordsee' (43). In subordinea statului major al legiunii se afla un numeros grup de instructori militari germani, pentru scolile militare ale armatei nationaliste spaniole.

Valoarea furniturilor germane transmise catre rebelii franchisti, numai pana la sfarsitul anului 1936, a atins suma de 4 milioane de marci (44). In total, pentru intreg cursul razboiului, ajutorul material acordat de Germania nazista rebelilor a depasit 100 de milioane de marci (45).

La randul lor, Germania si Italia doreau sa poarte 'un razboi care renteaza'. In acest sens, publicatia britanica 'The Economist' scria, referindu-se la avantajele obtinute de Germania: 'In Germania, importul de fier din Spania a crescut cu 37.210 tone in decembrie trecut (1936, n.n.), cu 206.707 in ianuarie, cu 91.596 in februarie Rezervele de minereu de fier cunoscute si cele ce pot fi descoperite maine la Almaden fac ca aceasta zona sa fie cea mai bogata in mercur din lume.' (46)

Intrarea in lupta a 'Legiunii Condor' si suplimentarea ajutoarelor trimise de Mussolini si-au atins obiectivul, contribuind la redresarea situatiei militare a nationalistilor spanioli si sporind simtitor capacitatea lor de lupta. De asemenea, din punct de vedere al intereselor germane, experienta capatata de aceasta mare unitate pe campul de lupta din Spania va fi folosita din plin de catre Wehrmacht in timpul celui de-al doilea razboi mondial.

Deja la 7 ianuarie 1937, guvernul francez aflase despre plecarea unor trupe germane spre Marocul Spaniol, via Genova, pentru a debarca, in cele din urma, la Ceuta si Melilla, si despre construirea de baraci in aceste doua localitati, in vederea sosirii trupelor germane (47). A doua zi, stirea a fost publicata si in coloanele a doua mari ziare pariziene. Rezultatul, in viziunea Genevievei Tabouis: 'Indignare in cancelariate, senzatie in Europa, stupoare la Berlin. La Bursa, la Stock-Exchange din Wall-Street, cursurile se prabusesc.' (48) Ca urmare, derutat, Hitler a dat ordin navelor sale, care se aflau deja in mijlocul Mediteranei, sa opreasca inaintarea si sa redebarce trupele germane la Genova.

In ciuda apropierii ideologice, guvernul Blum nu a indraznit sa sprijine Spania republicana, in primul rand din cauza neinterventiei Marii Britanii, 'cu atat mai mult, cu cat problema spaniola se punea tocmai in momentul in care Londra incearca sa gaseasca un teren de intelegere cu Germania si Italia.' (49) Ca urmare, dupa consultari cu guvernul britanic, autoritatile franceze au ajuns la urmatoarea concluzie: 'Trebuie sa alegem intre colaborarea cu Anglia si sprijinirea Republicii spaniole!' (50)

In consecinta, mai ales in urma acordului de neinterventie, guvernul francez a adoptat o tactica de expectativa totala. Despre modul in care tabara republicana incerca sa achizitioneze avioane din Franta, Ignacio Hidalgo de Cisneros avea sa isi aminteasca: 'In ceea ce priveste aviatia, singura noastra achizitie in primele patru luni de razboi au fost 12 'Dewoitine' de vanatoare si 6 'Potez' de bombardament. Atat 'Dewoitine'-le, cat si 'Potez'-urile erau de un tip demodat si le-am primit fara armament.

Avioanele acestea le-am adus din Franta pe ascuns si, cind a aflat 'prietenul' nostru Leon Blum, seful guvernului francez, despre cele intamplate, a racnit cat l-a tinut gura si a dat ordin sa se ia masuri speciale, foarte severe, de supraveghere, la granita. Rezultatul a fost ca autoritatile franceze au oprit armamentul acestor avioane, care urma sa ne soseasca pe cale terestra. Cu toate demersurile fara numar pe care le-am facut ca sa ne fie restituit, intrucat in etapa respectiva armamentul acesta era pentru noi de importanta vitala - caci trebuia sa ne echipam avioanele -, nu am reusit sa-l imblanzim pe domnul Blum. Au trecut trei ani, am pierdut razboiul, si armamentul continua sa ramana in posesia autoritatilor franceze.' (51)

In realitate, in guvernul francez existau doua grupari, care aveau atitudini diferite fata de respectarea scrupuloasa a neinterventiei in razboiul civil din Spania. In timp ce Blum si Pierre Cot cereau sa se livreze armament guvernului republican, Yvon Delbos, Chautemps si Daladier erau partizanii unei neutralitati absolute. In urma deselor contradictii dintre ei, Delbos, simtindu-se jignit, si-a prezentat demisia presedintelui Albert Lebrun. Iar Lebrun i-a promis lui Blum ca, daca ministrul de externe demisioneaza, va demisiona si el. Ca raspuns, a urmat 'tacerea dramatica a lui Leon Blum' (52). Dupa expresia aceleiasi Genevieve Tabouis, lui Blum ii era teama 'de a transporta in Franta, pe pamantul francez, razboiul civil care pustieste Spania. Ar fi fost o aventura revolutionara." (53) Ca urmare, Comunicatul adoptat de guvernul francez specifica: 'Consiliul de Ministri francez, intrunit la Elysee, decide sa adreseze un staruitor apel principalelor guverne interesate, ca sa adopte de urgenta si sa respecte cu strictete - in ce priveste Spania - linia comuna de neinterventie." (54)

In 1937, lordul Londonderry constata ca nu se manifestase o 'imbunatatire apreciabila a relatiilor anglo-germane'. (55) Acest fapt se datora aproape exclusiv evenimentelor din Spania. Cum s-a vazut, la 2 ianuarie 1937, guvernul britanic lasase mana libera flotei italiene in Marea Mediterana, prin declaratia semnata de Ciano si ambasadorul Marii Britanii la Roma, Sir Eric Drummond. Conservatorii britanici considerau ca, cu cat Franco va invinge mai repede, cu atat va fi mai bine, si ca frecventele complicatii cauzate de razboiul civil nu faceau decat sa impiedice orice progres in directia unei colaborari europene. Philip Conwell-Evans, unul dintre secretarii onorifici ai Asociatiei anglo-germane, a expus acest argument la intalnirea pe care el si lordul Londonderry au avut-o cu Hitler la 4 mai: 'Poporul englez isi doreste din tot sufletul relatii bune cu Germania. Azi, cand situatia s-a imbunatatit atat de mult, o intamplare neplacuta, cum ar fi, de pilda, publicarea unor stiri in ziare (Guernica), poate da fortelor raului o ocazie de a frana progresul. Dar forta crescanda a opiniei publice din Marea Britanie, favorabila relatiilor de prietenie cu Germania, a ajuns la o asemenea intensitate, incat el doreste sa poata confirma in Anglia convingerile cancelarului cu privire la viitoarele noastre relatii." (56) In 1937, dezbaterile politice din Anglia erau dominate de razboiul civil din Spania. Desi stanga il critica aspru pe Eden, el era cel putin un partizan sincer al neinterventiei. Dar guvernul, oficial neutru, avea totusi membri proeminenti care simpatizau cu Franco. Pentru ei nu exista nici un impediment de ordin sentimental sau rational in calea unei intelegeri cu Italia sau Germania. Ei nu considerau ca Spania ar constitui o problema care sa marcheze granita dintre dreptate si nedreptate. In octombrie 1937, lordul Halifax, ministrul de externe britanic, a dat de inteles in Camera Lorzilor ca ar fi posibil 'sa se clarifice foarte multe neintelegeri rezultate din dificultatile create de problema spaniola (), iar eu insumi pot spera - si aceasta fara a fi exagerat de optimist - sa se instaureze treptat o atmosfera noua, mai sanatoasa, in care ar fi posibil sa se ajunga la conversatii anglo-italiene." (57) La sfarsitul lunii, Eden i-a raspuns printr-un discurs rostit la Llandudno: 'Doresc la fel de mult ca oricine sa inlatur neintelegerile dintre noi si Germania sau Italia, sau orice alta tara; trebuie insa sa avem certitudinea ca, incercand sa imbunatatim situatia dintr-o directie, nu o vom inrautati intr-alta.' (58) La randul sau, fostul premier Lloyd George a zugravit conflictele existente in sanul cabinetului, opunandu-l pe 'excelentul sofer' Eden 'adunarii de epave nervoase cu care sta cot la cot (). Imi dau seama ca in aceasta chestiune nu va putea proceda dupa dorinta lui." (59)

In schimb, pentru liberalul Gilbert Murray, adversar profund al politicii de conciliere din acei ani, acordul de la Munchen a constituit o tradare, de la care se astepta sa rezulte numai calamitati. La 29 octombrie 1938, el i-a scris doamnei Margot Asquith: 'Poate ca acum va trebui sa recunoastem ca Marea Britanie este invinsa si nevoita sa se supuna. Dupa cate imi pot da seama, pare clar ca urmeaza sa organizam o stransa colaborare cu Hitler si Mussolini, sa facem din Franco stapanul Spaniei, sa instauram in Franta un guvern marioneta, fie fascist, fie profascist () si, mai grav ca orice, urmeaza sa epuram Liga Natiunilor, inlaturand pe toti functionarii superiori care nu sunt pe placul Germaniei (). Cred ca (micile natiuni din Europa) vor continua sa ramana unite, pentru a impiedica o agresiune germana, cu conditia ca Anglia si Franta sa le incurajeze prin exemplul lor, ceea ce, fireste, nu se va intampla. Oamenii vorbesc de ajutorul Statelor Unite, dar ele ne vor da acelasi ajutor pe care l-am dat noi Cehoslovaciei." (60)

Sprijinul masiv si deschis acordat de catre Germania si Italia nationalistilor spanioli in scopul echilibrarii raportului de forte, ca si pasivitatea manifestata, dupa cum s-a vazut, de Franta si Marea Britanie, au constituit excelente pretexte pentru ca Uniunea Sovietica sa paraseasca, la data de 23 octombrie 1936, Comitetul de neinterventie in Spania. Ivan Maiski informa atunci Comitetul de neinterventie ca 'Uniunea Sovietica nu mai poate respecta politica de non-interventie, pentru ca nici alte state membre nu au respectat-o' (61), fara a oferi insa detalii. Iar declaratia Agentiei T.A.S.S., preluata de presa internationala, inclusiv de cea romaneasca, specifica: 'Guvernul sovietic se vede obligat sa se considere eliberat de angajamentele luate prin acordurile de neinterventie datorita violarilor repetate ale acestui acord." (62)

La Congresul al VII-lea al Cominternului, tinut la Moscova intre 25 iulie si 21 august 1935, bulgarul Gheorghi Dimitrov a fost raportorul general. El prelua conducerea Cominternului, avand si cetatenia sovietica, conferita inca din 1933, dupa ce fusese judecat si achitat la Leipzig, in procesul intentat de nazisti asa-zisilor 'incendiatori ai Reichstag-ului', incident extrem de controversat pana astazi. La Congres, Dimitrov vorbea ca un profet, referindu-se mai intai la 'ofensiva fascismului si la sarcinile Internationalei Comuniste in lupta pentru unitatea clasei muncitoare impotriva pericolului fascist." (63) El declara cu aceasta ocazie ca fascismul era dictatura terorista deschisa a elementelor celor mai reactionare, mai sovine si mai imperialiste ale capitalului financiar. Fascismul de tip german era considerat ca fiind cel mai agresiv, trupa de soc a contrarevolutiei internationale, principalul atatator al razboiului imperialist, instigatorul cruciadei impotriva Uniunii Sovietice. Ca urmare, primul lucru care se cerea realizat era un front unic, unitatea de actiune a muncitorilor din fiecare regiune, din fiecare tara, din lumea intreaga. Cu aceasta arma, continua Dimitrov, trebuie sa te aperi si sa treci apoi la contraofensiva impotriva dusmanului de clasa. In consecinta, la 13 august el a lansat lozinca 'unitatii de actiune a tuturor elementelor clasei muncitoare in lupta contra fascismului." (64)

Trebuie mentionat ca, pana in acel moment, Cominternul considera pe social-democrati drept principalii dusmani, in urma inabusirii, in 1919, de catre conducerea Republicii de la Weimar, a revoltei spartakistilor prosovietici. Cominternul ii denumea pe socialistii de pretutindeni drept 'tradatori ai intereselor clasei muncitoare', 'lachei ai capitalistilor', 'prostituati ai Internationalei a II-a', 'social-fascisti' etc., desi, in mod paradoxal, cel mai important aliat extern al Rusiei Sovietice era Germania, in urma tratatelor de la Rappallo (1922) si Berlin (1926). Totusi, intre Congresele al II-lea si al VII-lea ale Cominternului (1920-1935), miscarea comunista mondiala era directionata sa combata cel mai puternic social-democratia, lasand pe planul al doilea pericolul ascensiunii partidelor de extrema dreapta. Aceasta tactica profund nociva a favorizat, de exemplu, accesul nazistilor la putere in Germania, unde, daca la alegerile din 1933 s-ar fi cumulat voturile social-democrate cu cele comuniste, acestia ar fi fost infranti. Dar Hitler a refuzat ulterior toate ofertele de alianta cu Uniunea Sovietica si a declarat comunismul drept principalul dusman. Numai in aceste conditii, Stalin a modificat, in 1935, orientarea generala a miscarii comuniste mondiale, promovandu-l in fruntea Cominternului pe campionul rezistentei antifasciste, Gheorghi Dimitrov. De aceea, la Congresul al VII-lea, atacurile Cominternului au fost indreptate, pentru prima data, impotriva pericolului fascist, lansandu-se si lozinca formarii de 'Fronturi Populare' in toate tarile, care sa grupeze, alaturi de comunisti, toate fortele nefasciste, inclusiv social-democratii, care acum erau vizati in mod special. Un asemenea Front Popular s-a format in 1936 in Franta, unde a si castigat alegerile.

In acelasi scop, deja in toamna anului 1935, liderul comunist francez Jacques Duclos a facut o calatorie la Madrid, din ordinul lui Dimitrov. El trebuia sa-l intalneasca pe conducatorul socialist spaniol Largo Caballero, ca sa-l convinga sa participe la crearea Frontului Popular. Calatoria a fost, bineinteles, tainuita opiniei publice, avand loc discutii anevoioase si penibile. Totusi, la inceputul lui 1936, Duclos se reintorcea la Moscova pentru a-l anunta pe Dimitrov asupra reusitei misiunii sale. (65) In acel moment, deja Stalin era informat de situatia din Spania de catre trimisii speciali ai Cominternului, printre care: Borodin, Bela Kun, Neumann, Codovilla si altii.

De aceea, este dificil de apreciat care dintre marile puteri poarta o mai mare raspundere pentru prelungirea exagerata a razboiului civil spaniol. Este adevarat ca ajutoarele militare germane si italiene au contribuit decisiv la victoria franchistilor. Dar iata ca Stalin era profund implicat in afacerile spaniole cu aproape un an inainte de izbucnirea acestui conflict!

Cand a izbucnit razboiul civil, guvernul sovietic a avut o reactie surprinzator de slaba, crezand ca guvernul republican va reusi sa infranga rapid rebeliunea fortelor nationaliste. De aceea, timp de doua luni, el a respectat, oficial, politica de stricta neinterventie. In realitate, deja la 21 iulie 1936, la trei zile dupa inceperea razboiului, birourile Cominternului si Profinternului (Internationala sindicatelor) s-au intrunit la Moscova si au hotarat sa intervina in Spania, in favoarea Frontului Popular. La 26 iulie, biroul european al Profinternului s-a intrunit din nou, la Praga, sub presedintia lui Gaston Monmousseau, deputat comunist francez. Acolo s-a hotarat crearea unui fond de un miliard de franci francezi ca ajutor pentru Frontul Popular. Noua zecimi din aceasta suma au fost varsate de catre sindicatele sovietice, iar gestiunea fondului a fost incredintata unui directorat format din cinci persoane: Maurice Thorez, Palmiro Togliatti si spaniolii Dolores Ibarruri ('La Passionaria'), Largo Caballero si Jose Diaz. In plus, lua fiinta si o prima brigada internationala, formata din 5000 de muncitori, dotata cu armament si aviatie, care va lupta alaturi de republicani.

La 21 septembrie 1936, Maurice Thorez, secretarul general al Partidului Comunist Francez, s-a dus personal la Moscova, pentru a-l convinge pe Stalin de necesitatea unei interventii masive a brigazilor internationale de voluntari. Iar in octombrie, la Paris, el s-a intalnit cu Dimitrov, care venise sa coordoneze activitatile reprezentantilor Cominternului (Gottwald, Longo si Togliatti). Generalul 'Walter' (Karol Swierczewski), profesor la Academia Militara din Moscova, prezent la dezbatere, servea drept consilier militar. Thorez si Togliatti erau responsabili in fata Cominternului de interventia in Spania, iar Togliatti primise de la Dimitrov si sarcina de delegat special in Spania. Din acest moment, trenul Paris - Perpignan transporta zilnic voluntari catre frontiera. Ei se adunau la castelul Figueras. Randurile lor erau impanzite de agenti si spioni ai N.K.V.D.-ului. Acolo erau chestionati, iar elementele considerate primejdioase dispareau imediat, fara urma. (66)

Dupa izbucnirea razboiului, Biroul Politic al Comitetului Central al Partidului Comunist (bolsevic) al Uniunii Sovietice le-a ordonat sefului Departamentului Informatiilor de la Comisariatul Poporului pentru Aparare, Uritki, si sefului Sectiei Externe a N.K.V.D., Slutki, sa elaboreze un plan special de asistenta pentru guvernul asa-zis 'loialist' al Spaniei. Planul, aprobat la 29 septembrie 1936, 'avea in vedere crearea unor companii speciale in alte tari, pentru achizitii de arme, provizii si echipamente de lupta, si expedierea acestora in Spania. Diverse ministere ale guvernului sovietic au fost insarcinate sa organizeze imediat transporturi de materiale de razboi din U.R.S.S.' (67) Planul mai prevedea si trimiterea de unitati regulate ale Armatei Rosii, dar aceasta chestiune a fost dezaprobata de comandantii militari. In schimb, erau trimisi numerosi 'specialisti' si consilieri militari.

Iar la 16 octombrie 1936, Jose Diaz, secretarul general al Partidului Comunist din Spania, a primit o telegrama de la Moscova, semnata de Stalin: 'Muncitorii din Uniunea Sovietica nu-si fac decat datoria, oferind maselor revolutionare din Spania tot ajutorul de care sunt capabili. Isi dau seama ca eliberarea Spaniei de oprimarea reactionara fascista nu este problema particulara a spaniolilor, ci o cauza comuna a intregii umanitati avansate si progresiste.' (68) Astfel, in cateva cuvinte, Stalin daduse razboiului civil din Spania un caracter international. Guvernul sovietic, pe de o parte, si Cominternul, pe de alta, aveau sa intervina pe fata in acest razboi. Prin urmare, Stalin este cel care internationaliza razboiul civil.

Dupa cum se poate usor observa, toate aceste evenimente au precedat celebra declaratie a guvernului sovietic de retragere din Comitetul de neinterventie, din 23 octombrie 1936, care acuza implicarea altor state in razboiul din Spania! Dar, din acel moment, amestecul U.R.S.S. se va produce pe fata.

Din toamna lui 1936, Stalin a hotarat sa trimita guvernamentalilor, contra plata, armele, avioanele si expertii necesari. Primele ajutoare sovietice, constand in tancuri, si-au facut aparitia pe campurile de lupta spaniole la 28 octombrie. Livrarile militare sovietice in tot timpul razboiului civil spaniol au fost, dupa datele oferite de arhivele rusesti, urmatoarele: 806 avioane de lupta, in special de vanatoare; 362 tancuri; 120 de vehicule blindate; 1555 piese de artilerie; aproximativ 500.000 de pusti; 340 de aruncatoare de grenade; 15.113 mitraliere; peste 110.000 bombe aeriene; peste 4 milioane de proiectile de tancuri si artilerie; 500.000 de grenade si 862.000 de cartuse. (69)

Un raport al maresalului Vorosilov catre Stalin arata ca, din octombrie 1936 pana in februarie 1937, din Franta au fost cumparate pentru republicani echipamente fotografice, masti contra gazelor si 30 de tunuri; din Elvetia, 8 tunuri; din Cehoslovacia, 145 de mitraliere si 10.000 de pusti. In total, acestea atingeau valoarea de 132 milioane de dolari. In plus, au mai fost cumparate 16 avioane din Olanda (dintre care doar 12 au ajuns in Spania) si 25 din Cehoslovacia (din care au ajuns 8) (70). Mai tarziu, sovieticii au expediat numeroase avioane de vanatoare si tancuri T-26 si BT-5 (71).

In ciuda secretului desavarsit in care se desfasurau, transporturile sovietice catre Spania au fost detectate prompt de alte state. Astfel, un ofiter din serviciul extern italian i-a spus ambasadorului sovietic de la Roma: 'Cunoastem proportiile ajutoarelor sovietice care ajung in Spania. Nave incarcate cu armament sovietic trec adesea pe langa litoralurile noastre. Nu am intreprins nici o masura impotriva lor, intrucat nu dorim sa complicam pe viitor relatiile italo-sovietice."

In total, au luptat in Spania 2083 de voluntari cetateni sovietici, dintre care 222 de consilieri militari si instructori de arme combinate; 77 membri ai personalului naval; 180 de artileristi; 52 de tehnicieni logistici; 772 de aviatori; 351 de tanchisti; 130 de muncitori si ingineri de aviatie si alte ramuri industriale; 156 de specialisti in comunicatii si 204 interpreti. Dar, pentru a camufla aceasta realitate, in nici un moment nu s-au aflat in Spania mai mult de 600-800 de sovietici. (73)

Printre consilierii sovietici ai armatei republicane se numarau: maresalul Voronov (alias colonel Volter), consilier al Inspectoratului artileriei; maresalul Meretkov (Petrovici), consilier la statul major; maresalul Eremenko, consilier pentru aviatie; generalul Batov (alias colonel Fritz Pablo), consilier al Brigazii Internationale XII; generalul Smuskevici (general Douglas), consilier pentru aviatie; generalul Stern (Grigorevici), consilier principal; comandantul Remisvili, consilier naval etc. (74) Trebuie insa amintit ca trimiterea ofiterilor sovietici in Spania coincidea cu perioada epurarilor si a represaliilor lui Stalin indreptate contra corpului de comanda al Armatei Rosii. In aceste imprejurari, ofiterii trimisi in Spania erau tot mai putin capabili, si foarte multi erau chiar slab instruiti in meserie. In schimb, in decembrie 1936, comisarul poporului pentru afaceri interne, Ejov, a infiintat o 'Administratie a Insarcinarilor Speciale', condusa de el insusi, cu 'grupuri mobile' care sa efectueze asasinate in strainatate, la ordinul lui Stalin. Spania a fost principalul teren de actiune al acestora pe perioada razboiului civil. (75)

La 25 octombrie 1936, Francisco Largo Caballero, primul ministru al guvernului republican, si ministrul de finante, dr. Juan Negrin, expediau din Cartagena catre Odessa patru cincimi din tezaurul national, adica un miliard si jumatate de pesetas. Transferul era semnat, din partea guvernului sovietic, de comisarul adjunct pentru afaceri externe, Nikolai Krestinski, care avea sa fie impuscat ca 'dusman al poporului' dupa procesul-spectacol al lui Buharin si Rakov din martie 1938 (76). Cu acesti bani se pretindea ca trebuie sa se garanteze plata livrarilor de arme de pana atunci si a celor care urmau sa vina. Astfel, erau practic rascumparate toate 'darurile' Cominternului pentru republica. Se vede de aici ca ajutorul sovietic nu era deloc dezinteresat, ba chiar se faceau destule escrocherii legate de cumpararile de arme pentru 'ajutorarea' republicanilor (77). Tezaurul Bancii Spaniei a fost transportat cu 30 de camioane de la Madrid la Cartagena. La 25 octombrie 1936, el a parasit Cartagena incarcat pe nave sovietice, care au sosit la Odessa la 6 noiembrie. Continea 78.000 de lazi cu monede si lingouri, cantarind 510.079,592 grame, adica 1581 milioane pesetas-aur.

Jacques de Launay aprecia: 'Sovieticii considerau acest tezaur ca plata pentru armele furnizate de ei guvernului republican, dar acestea nu reprezentau decat jumatate din armamentul livrat de tarile occidentale, in pofida non-interventiei.' (78) Un alt tezaur, destinat scopurilor operationale ale comunistilor spanioli si ale guvernului republican pentru finantarea operatiunilor secrete, a fost trecut clandestin din Spania in Franta si dus apoi, prin curier diplomatic, la Moscova. Sovieticii au tras concluzia ca aceste fonduri erau suficiente pentru a-i sprijini pe emigrantii si refugiatii spanioli, care incepusera sa apara la Moscova (79).

Juan Negrin, impreuna cu toti sovieticii, avea sa paraseasca Spania, in fata ofensivei decisive a nationalistilor, la 6 martie 1939. El a murit la Paris, la 13 noiembrie 1956, lasand guvernului generalului Franco (prim-ministru fiind Artajo) doua documente originale: chitanta sovietica, semnata de ambasadorul Rosenberg, pentru 460 tone de aur, si lista nominala a 5000 de copii spanioli expediati in U.R.S.S. in 1936 si dintre care peste 2000 au murit din cauza privatiunilor si epidemiilor (80).

Se poate lesne observa ca Stalin considera guvernul republican spaniol ca pe un vasal al U.R.S.S. La sfarsitul anului 1937, cand situatia din Spania s-a discutat intr-o sedinta a Biroului Politic, s-a aprobat o directiva cuprinzatoare catre liderii spanioli. Aceasta afirma, printre altele, ca era necesar sa fie eliminati toti sabotorii si tradatorii din armata, sa se elaboreze masuri de mobilizare a industriei pentru productia militara si sa se curete zonele din ariergarda de spioni si agenti fascisti. Alte chestiuni din directiva priveau legi si programe guvernamentale referitoare la agricultura, industrie, transporturi si comert, precum si la propaganda in teritoriile ocupate de inamic. 'Cuvintele alese si tonul folosit erau atat de urate, incat semanau cu ordinele date unui comitet local de partid sau unui ministru, improprii unui mesaj de prietenie sau recomandare trimis unui stat suveran." (81)

La initiativa Internationalei Comuniste, au fost trimise in Spania Brigazile Internationale, formate din voluntari antifascisti si oameni cu vederi comuniste, proveniti din 53 de tari (inclusiv din Romania). Lor li se asigura incognito-ul, retragandu-li-se definitiv pasapoartele care, prin valiza diplomatica, erau trimise de ambasada sovietica saptamanal la Moscova, la Lubianka (sediul N.K.V.D.-ului). Cu aceste documente, agentii sovietici au putut sa-si indeplineasca, ani de-a randul, misiunile in lumea intreaga. Dupa ce erau inrolati la Figueras, dupa cum s-a vazut, voluntarii plecau cu trenurile militare la Albacete, unde erau echipati cu armele sosite din Uniunea Sovietica prin porturile Alicante, Cartagena si Valencia. Misiunea lor consta in aceea de a permite, prin insasi prezenta lor, ca actiunea unitara a Partidului Comunist din Spania sa se dezvolte, contribuind totodata in mod hotarator la salvarea in extremis a Madridului in toamna anului 1936 si la victoriile republicane de la Jarama si Guadalajara de la inceputul anului 1937 (82).

Unitatile militare constituite din interbrigadisti nu au facut parte integranta din armata republicana spaniola, beneficiind de autonomie, fara nici un amestec al altor organizatii intermediare. Pentru numirea ofiterilor si a comisarilor, se avea in vedere fidelitatea fata de Comintern, fiind inlaturata orice consideratie relativa la originea sociala sau nationala (83).

La 15-16 august 1936, Cominternul a instalat un Comisariat in Spania, in urma unui acord intre ambasadorul sovietic Rosenberg si Largo Caballero. Cei mai multi dintre comisari erau comunisti (printre care si Miguel Martinez, pseudonimul probabil al viitorului maresal Rokossovski), si, prin intermediul lor, Partidul Comunist a preluat conducerea armatei republicane. Sefii comunisti ai armatelor erau dirijati de sovietici sau de agenti ai Cominternului, care formau o misiune militara la Madrid, in realitate un veritabil stat major general. Printre acesti consilieri se aflau: generalul de armata Goriev (nume real Ivan Berzin); generalul Douglas (nume real Iakov Smuskevici), comandantul aviatiei, inlocuit mai tarziu cu generalul Nedelin; generalul Pavlov, care coordona tancurile, inlocuit de Paulito (in realitate, viitorul maresal Konev); comandantul Valter Roman, inspector general al artileriei etc. Printre cei care s-au aflat in trecere s-au numarat si: generalul Lazar Stern, viitorul maresal Jukov, generalul Cooper (in realitate, maresalul Kulik), colonelul Manolito (viitorul maresal Rodion Malinovski, care va fi si ministru al apararii in U.R.S.S.) etc. Partidul Comunist din Spania era, la randul sau, controlat de catre francezii Andre Marty si Jacques Duclos, ungurul Erno Gero, bulgarul Stepanov, argentinianul Codovilla, dar in special de italianul Togliatti (sub pseudonimele Ercole Ercoli sau Alfredo). N.K.V.D.-ul era reprezentat prin Aleksandr Orlov (alias Nikolski), care activa la cartierul general de la Alcala de Henares, in regiunea Barcelonei. 'Pravda' delegase, de asemenea, pe Ilya Ehrenburg si pe Mihail Koltov (84). Ultimul va fi executat dupa incheierea misiunii.

Pe langa ambasadorul Rosenberg, sovieticii infiltrasera si consilieri in toate ministerele guvernului republican. Eliminarea socialistilor, a anarhistilor si, mai ales, a trotkistilor, s-a facut in mod metodic. Cand un premier sau un ministru nu era suficient de docil, el era imediat inlocuit (cum a fost cazul lui Largo Caballero sau al ministrului de razboi Indalecio Prieto). De asemenea, in Brigazile Internationale au activat Tito (zis Tomanek), Gottwald, Ulbricht, Willy Brandt, Pietro Neni si inspectorul general Luigi Longo (zis Gallo). La 4 iulie 1937, din Brigazi faceau parte 30.300 de straini si 29.635 de spanioli (85). Dintre pasapoartele ridicate de sovietici cu ocazia verificarii voluntarilor straini, N.K.V.D.-ul ajunsese sa detina 2000 de pasapoarte din S.U.A., care ulterior au fost intens folosite cu ocazia activitatilor de spionaj (86).

Caracterizand razboiul civil, Pavel Sudoplatov, care pe atunci conducea secreta Administratie pentru Misiuni Speciale a N.K.V.D.-ului, il descria astfel: 'Intre 1936 si 1939, in Spania s-au dus doua razboaie pe viata si pe moarte, ambele razboaie civile. Unul era razboiul dus de fortele nationaliste, conduse de Francisco Franco, ajutat de Hitler, impotriva republicanilor spanioli, sprijiniti de comunisti. Celalalt era un razboi separat, intre comunisti. Stalin, din Uniunea Sovietica, si Trotki, din exil, sperau fiecare sa fie salvatorul si sprijinitorul republicanilor si, in felul acesta, sa devina avangarda revolutiei comuniste mondiale. Noi ii trimiteam acolo atat pe tinerii ofiteri operativi lipsiti de experienta, cat si pe instructorii cu experientta. Spania s-a dovedit a fi un fel de pepiniera pentru viitoarele noastre operatiuni de spionaj. Urmatoarele noastre initiative din domeniul informatiilor au pornit toate de la contactele pe care le-am stabilit si de la lectiile pe care le-am invatat in Spania. Republicanii spanioli au pierdut, insa barbatii si femeile lui Stalin au castigat. Cand s-a incheiat razboiul civil, in lume nu mai era loc pentru Trotki.' (87). Intr-adevar, acesta avea sa fie asasinat in august 1940, in Mexic, de catre un comunist spaniol, Ramon Mercader del Rio.

Cea mai docila si mai brutala unealta a lui Stalin in Spania a fost francezul Marty, caruia Thorez ii incredintase conducerea bazei de la Albacete. El a fost marinar pe Marea Neagra, si refuzase in 1919 sa lupte impotriva Rusiei Sovietice. Era un partizan al solutiilor radicale si teroriste. Misiunea sa in Spania era dubla: sa infiltreze printre voluntari o serie de comisari politici comunisti si sa extirpeze din Spania trotkismul. Cel care l-a ajutat in indeplinirea primei sale obligatii a fost Longo (Gallo), care spunea: 'Nici o unitate (alcatuita din socialisti si comunisti, n.n.) nu a plecat pe front fara sa existe, pe langa comandantul companiei, si un comisar politic (comunist, n.n.), care are puteri foarte mari.' (88). Mult mai greu de realizat era, in schimb, extirparea trotkismului, masiv reprezentat de Partidul Muncitoresc de Unificare Marxista si de Confederatia Nationala a Muncii. Deoarece Stalin nu avea incredere nici in comunistii spanioli, pe care ii considera 'pretentiosi si de nesuferit', Marty trebuia sa epureze Brigazile, iar N.K.V.D.-ul sa curete ariergarda. Teroarea va fi deosebit de sangeroasa. Impotriva trotkistilor, Marty a orchestrat o adevarata 'vanatoare de vrajitoare' publica, despre care un comunist francez scria: 'Pentru Marty, dusmanul se gasea mai mult in cadrul Brigazilor Internationale si al loialistilor, decat de partea cealalta a frontului.' (89). Marty a fost convocat la Paris, pentru a da explicatii in fata Partidului Comunist Francez. Acolo, el a recunoscut de bunavoie ca a ordonat executarea a 500 de membri ai Brigazilor Internationale. Motivatia lui era ca toti acestia au comis 'tot felul de crime' si au intreprins si 'spionaj in favoarea lui Franco'. Pentru aceste masacre, Marty a fost denumit de republicani, iar apoi si de colaboratorii sai cei mai apropiati, ca 'macelarul de la Albacete'. Chiar si Ernest Hemingway, care simpatiza cauza pentru care luptau Brigazile Internationale, il considera pe Marty 'nebun', cu urmatorul argument: 'El are mania de a impusca oameni. El curata mai bine decat Solvarson (un faimos detergent american, n.n.).' (90) La sfarsitul anului 1937, scandalul luase proportii deosebite, astfel incat Marty a trebuit sa se duca personal la Moscova, pentru a raspunde in fata lui Stalin si Dimitrov. Cu acest prilej, el a fost retinut temporar (cateva luni) la Moscova, desi nu a fost dezaprobat pentru actiunile sale. Cand a revenit in Spania, baza de la Albacete fusese, intre timp, evacuata (91).

Si N.K.V.D.-ul primise ordin de la Stalin sa extermine trotkismul in Spania. Aici predominasera adeptii lui Bakunin, opusi celor ai lui Marx. Mai tarziu, ei au devenit, sau au fost considerati, ca trotkisti. Marele inchizitor al N.K.V.D.-ului a devenit generalul Antonov-Ovseenko, fostul comandant al Garzii Rosii, care in 1917 a condus asaltul asupra Palatului de Iarna din Petrograd. El a fost numit la 25 august 1936 consul general al U.R.S.S. la Barcelona. Antonov-Ovseenko fusese la inceput principalul colaborator militar al lui Trotki (care crease Armata Rosie), iar acum Stalin ii oferea prilejul de a se 'reabilita', exterminandu-si fostii prieteni politici. Pe parcursul unui an de activitate, el a divizat partidele muncitoresti necomuniste din Catalonia in doua tabere: de o parte, sindicatele socialiste si Partidul Socialist Unificat din Catalonia, iar de alta parte, Partidul Anarhist si sindicatele anarhiste. In fiecare dintre aceste tabere el a provocat opozitii intre diversele grupari si astfel, la sfarsitul lui 1936, a fost declansat un razboi civil muncitoresc in interiorul razboiului. Comunistii au ramas in afara luptei, pregatind lovitura finala. Au avut loc zeci de mii de asasinate printre muncitorii necomunisti, datorita escaladarii represaliilor si a contrarepresaliilor. Antonov-Ovseenko a stimulat cresterea acestei terori, acuzandu-i pe anarhisti de intelegeri secrete cu falangistii (92). 'Pravda' putea sa scrie cu satisfactie: 'In Catalonia, eliminarea trotkistilor si a anarho-sindicalistilor a si inceput; ea va fi urmarita cu aceeasi energie ca si in U.R.S.S." (93) La randul sau, Comitetul Executiv al Internationalei Comuniste informa, in decembrie 1936, conducerea Partidului Comunist din Spania: 'Orice s-ar intampla, distrugerea finala a trotkistilor trebuie sa se incheie prin expunerea lor publica, sub infatisarea de serviciu secret fascist, in slujba lui Hitler si a generalului Franco (), un serviciu secret sprijinind activ fascismul in Spania.' (94) Incepand din mai 1937, N.K.V.D.-ul si comunistii spanioli au declansat operatiunea de distrugere a P.O.U.M.

Tanarul secretar al lui Trotki, Erwin Wolf, aflat din imprudenta la Barcelona, a fost arestat la 27 iulie 1937, disparand astfel pentru totdeauna, iar sotia sa a fost expulzata din oras. Andres Nin, secretarul general al P.O.U.M., a fost arestat din ordinul lui Antonov-Ovseenko la 16 iunie 1937, chiar la sediul partidului sau. A fost invinuit de a fi fost agent al Gestapo-ului. Desi soarta ii fusese hotarata, a fost torturat indelung si transferat intr-o inchisoare clandestina a Partidului Comunist, apoi la Valencia si la sediul N.K.V.D.-ului din Madrid. A fost ucis, probabil, intr-o vila ocupata de N.K.V.D. la Alcala de Henares, aproape de un aerodrom militar utilizat de sovietici. Se pare ca a fost jupuit de viu, deoarece a refuzat sa marturiseasca crime imaginare (95). Moartea lui Nin a incercat sa fie justificata de comunisti prin capturarea sa de catre un comando nazist. Alti simpatizanti internationali ai P.O.U.M., care au murit in conditii dubioase, au fost: Kurt Landau, fost sprijinitor al lui Trotki; Marc Rhein, fiul liderului mensevic Rafail Abramovici; Jose Robles, fost lector la Universitatea 'John Hopkins' din Statele Unite etc. Alti numerosi conducatori ai P.O.U.M. au fost executati dupa o judecata sumara. Restul conducerii partidului a fost arestata in iunie 1937. Seful I.N.O. (Departamentul de Informatii Externe), Slutki, informa pe rezidentii N.K.V.D.: 'Intreaga noastra atentie este concentrata asupra Cataloniei si asupra luptei nemiloase impotriva banditilor trotkisti, fascistilor si impotriva P.O.U.M.' (96). Procesul intentat conducatorilor P.O.U.M., cu exceptia marturisirilor acuzatilor, care nu au putut fi smulse, se asemana in mod izbitor cu procesele de la Moscova, care aveau loc in aceeasi perioada. Avocatul acestora, Benito Pabon, aflat permanent in pericol de a fi asasinat, a reusit sa se salveze fugind in Filipine! Totodata, N.K.V.D.-ul i-a asasinat si pe anarhistii Berneri si Martinez.

La represiuni a participat si Nahum (Leonid) Eitingon, unul dintre putinii evrei din N.K.V.D. care au supravietuit epurarilor. Pseudonimul sau era 'generalul Kotov'. In Spania, el a devenit amantul comunistei din Barcelona, Caridad Mercader del Rio, pe care a recrutat-o impreuna cu fiul ei, Ramon Mercader (viitorul asasin al lui Trotki) ca agenti ai N.K.V.D.-ului. Dar o lovitura pentru spionajul sovietic a fost dezertarea lui Orlov, rezidentul N.K.V.D. si agentul care raspundea de operatiunile de securitate in Spania. Adevaratul sau nume era Aleksandr Feldbin. Disparitia lui era ingrijoratoare, deoarece Orlov cunostea reteaua sovietica din Franta si din Germania. Cunostea, de asemenea, si reteaua britanica formata din Philby, Maclean, Burgess, Blunt si Cairncross (97).

La toate sedintele Consiliului de Ministri spaniol asista si ambasadorul sovietic Rosenberg, care isi dicta ordinele sale. Cand primul ministru Largo Caballero i-a cerut sa paraseasca sala, la Moscova s-a hotarat inlocuirea acestuia din urma din functie. La 17 mai 1937, locul sau era luat de dr. Negrin, care s-a transformat intr-un servil executant al ordinelor primite. Insa Rosenberg, rechemat si el la Moscova, a fost eliminat (98). Negrin a incercat sa obtina o pace negociata, redactand, dupa maniera lui Woodrow Wilson, o carta in 13 puncte, in care explica scopul razboiului din Spania republicana, dar adversarii nu i-au dat curs.

La fel ca in Uniunea Sovietica, si aici autorii 'Terorii Rosii' vor fi, la randul lor, lichidati. Astfel, generalul Berzin, atasatul militar la Madrid si fostul sef si fondator al serviciilor secrete sovietice, a adresat un raport lui Vorosilov, comisarul poporului pentru aparare, exprimand protestele republicanilor si cerand rechemarea sefului N.K.V.D. de la Madrid, capitanul Orlov. Raportul a fost insa interceptat de seful suprem de atunci al N.K.V.D.-ului, Ejov. Berzin a fost rechemat la Moscova si lichidat. La randul sau, Antonov-Ovseenko a fost chemat sa prezinte un raport in fata lui Stalin. In august 1937, Stalin, dupa ce l-a ascultat, l-a numit comisar al poporului la justitie. Iar cateva saptamani mai tarziu, denuntat ca trotkist, a fost arestat si impuscat (99).

In aceste conditii, o victorie a republicanilor pe frontul razboiului civil era practic imposibila. Pe plan international, gruparea franchista a inceput sa se impuna dupa ce a reusit, la 20 octombrie 1937, cucerirea minelor din nord, de pirita si de fier. Dupa aceea, Foreign Office a inceput normalizarea relatiilor cu guvernul provizoriu de la Burgos, trimitandu-si un reprezentant pe langa acesta la 18 noiembrie. La 1 februarie 1938, Franco a format primul guvern stabil, iar la 30 aprilie Spania republicana era rupta in doua de nationalisti. Fata de criza sudeta, el a anuntat guvernele din Londra si Paris ca, in cazul izbucnirii unui razboi, va ramane neutru. Din acel moment, Comitetul de neinterventie a grabit incheierea razboiului, actionand pentru retragerea tuturor voluntarilor. In octombrie 1938 au plecat italienii, iar luna urmatoare Brigazile Internationale. Mica armata republicana din nord-est s-a retras spre Franta in ianuarie 1939. La 14 februarie au luat sfarsit luptele din Catalonia, la 28 martie franchistii au cucerit Madridul, iar la 30 martie Valencia. La 1 aprilie luau sfarsit cele 1000 de zile ale sangerosului razboi (100).

A avut loc, in continuare, un mare exod republican, in special catre Franta si Mexic. Un numar de 300.000 de spanioli au ramas in Franta, iar 50.000 au emigrat in statele americane. Printre ei se aflau si fostii lideri republicani: Azana (mort la Montauban in 1940), Largo Caballero (mort la Paris in 1946), Negrin (mort la Paris in 1956), generalul Miaja (mort la New York in 1958) etc. (101). La 14 mai 1939, un pachebot sovietic incarca la Le Havre, cu destinatia Leningrad, 350 de conducatori ai Partidului Comunist din Spania (membri ai Biroului Politic, ai Comitetului Central, deputati, 30 de conducatori ai Brigazilor), insotiti de Ilya Ehrenburg. In total, in U.R.S.S. s-au refugiat 5823 de comunisti spanioli, intalnind acolo un univers de carcera. Peste 5000 de copii, dintre care 2895 avand varste cuprinse intre 5 si 12 ani, au fost, de asemenea, dusi in U.R.S.S. Spaniolii ajunsi acolo au fost intrebuintati, de regula, la munci fortate. Au murit 2000 de copii, la fel ca si 4600 de adulti. Supravietuitorii au combatut ulterior in Armata Rosie, in timpul celui de-al doilea razboi mondial. Intre comunistii refugiati erau si Dolores Ibarruri si Jesus Hernandez, care in 1943, aflat in misiune in Mexic, a trecut la trotkism. Oricum, in ochii lui Stalin, toti cei care participasera la razboiul civil din Spania devenisera suspecti. Pe Marty l-a utilizat in scop de santaj la adresa lui Thorez, pentru a-l face pe acesta mai supus (102).

Pe parcursul desfasurarii razboiului, culisele diplomatice nu au incetat sa actioneze. Guvernele Marii Britanii si Frantei propuneau guvernelor german, italian, portughez si sovietic stabilirea unui control efectiv pentru stoparea inrolarilor si a sosirii de voluntari in Spania. In urma unor inerente dificultati, la 21 februarie 1937, a fost semnat, totusi, un acord in acest sens (103). Conform acestui acord, nave de razboi franceze si engleze aveau misiunea de a patrula de-a lungul coastelor spaniole controlate de fortele nationaliste, iar nave italiene si germane patrulau in fata celor detinute de fortele guvernamentale. Uniunea Sovietica a dorit initial sa obtina si participarea flotei sale militare la acest control, dar ulterior a renuntat la acest proiect, sporindu-si in schimb substantial, ca o compensatie fata de guvernul republican spaniol, ajutorul acordat acestuia (104)

Sistemul de control naval, instaurat in urma acordului din februarie 1937, a generat grave incidente. La 31 mai 1937, cuirasatul german 'Deutschland' a fost bombardat de avioane militare apartinand guvernului republican spaniol; doua zile mai tarziu, flota germana, drept represalii, bombarda orasul-port Almeira. Totodata, Germania si Italia declarau ca renunta la sistemul de patrulare navala (105). La 19 iunie 1937, crucisatorul usor 'Leipzig' fusese atacat de un submarin ramas neidentificat. La 23 iunie, in ciuda eforturilor franco-engleze, Germania si Italia abandonau definitiv sistemul de supraveghere. Portugalia a anulat si ea facilitatile pe care le acordase in scopul controlarii frontierelor sale cu Spania (106). In cursul verii anului 1937, un important numar de nave comerciale care se indreptau spre porturile republicane au fost atacate de submarine, a caror nationalitate a ramas necunoscuta.

In acest context, Comitetul de neinterventie decidea reunirea, la 10 septembrie, la Nyon, in Elvetia, intr-o conferinta, a tuturor statelor riverane la Marea Mediterana si la Marea Neagra, cu exceptia Spaniei. Italia si Albania, ca si Germania, au refuzat sa participe, acest fapt reducand considerabil importanta Conferintei de la Nyon. Reuniunea de la Nyon conferea, la 11 septembrie 1937, ca sarcina flotelor Frantei si Marii Britanii, protectia navelor nespaniole contra 'pirateriei' (107). Iar la sfarsitul lunii septembrie, Italia accepta sa se alature sistemului de patrulare navala. De la aceasta data a incetat si activitatea submarinelor neidentificate (108).

Incepand cu data de 22 septembrie 1937, au avut loc convorbiri intre Yvon Delbos si contele Ciano, in speranta disocierii Italiei de Germania nazista, dar vizita efectuata de catre Mussolini la Berlin la sfarsitul lunii septembrie a impiedicat realizarea acestui deziderat francez (109). La 10 octombrie, Italia refuza formal orice discutie asupra problemei spaniole fara participarea Germaniei (110).

La inceputul anului 1938, sfarsitul razboiului nu era usor de intrevazut. La 5 iulie 1938, Comitetul de neinterventie propunea sa se fixeze, de catre partile beligerante, limita a cel mult 10.000 de voluntari straini. Franco a acceptat aceasta solutie de compromis, care insa a ramas neaplicata, datorita refuzului categoric al guvernului republican.

Dupa caderea Barcelonei in mainile armatei nationaliste, guvernul Franco a fost recunoscut oficial, in februarie 1939, de catre guvernele Frantei si Marii Britanii (111), dupa ce, in prealabil, fusese recunoscut si de catre guvernul Statelor Unite. La 27 martie, cu o zi inainte de capitularea Madridului, Franco a aderat la Pactul anticomintern, gest menit sa-i intareasca si mai mult influenta si soliditatea in cadrul relatiilor internationale, dominate in epoca de politica de forta desfasurata de Germania nazista. Revenind de la Roma in primavara anului 1939, premierul britanic Neville Chamberlain arata la Paris, in cadrul unei conferinte de presa, ca 'generalul Franco a reusit, in urma unui greu si sangeros razboi, sa guverneze o tara a carei pacificare este departe de a se fi incheiat odata cu caderea Madridului." (112)

Dupa infrangerea completa a republicanilor, Franco s-a instalat la Madrid, in octombrie 1939, si a inceput reconstructia Spaniei pe bazele unui stat catolic si autoritar. Falanga, partidul sau fascist, a devenit singura forta politica autorizata sa functioneze. Cand a izbucnit cel de-al doilea razboi mondial, in ciuda legaturilor stranse pe care le contractase in timpul razboiului civil cu statele fasciste, si a dorintei sale de a profita de primele victorii germane, Franco, printr-un joc politic abil, a reusit sa adopte o pozitie de neutralitate, chiar daca aceasta era 'nu prieteneasca, ci una de espectativa ostila' (113), fata de coalitia antihitlerista. Dar el a reusit sa evite implicarea Spaniei in razboi de partea Axei, desi initial manifestase o mare dorinta in acest sens, facuta cunoscuta lui Hitler cu ocazia celebrei lor intrevederi de la Hendaya, din 23 octombrie 1940 (114).