ZECE ANI CARE AU SCHIMBAT LUMEA

Cronici paralele la secolul XX

ZECE ANI CARE AU SCHIMBAT LUMEA

SERGIO ROMANO

Aflat la Bucuresti cu prilejul lansarii versiunii romanesti a lucrarii sale 50 de ani de istorie mondiala. Pacea si razboaiele de la Yalta pana in zilele noastre (in traducerea domnului Mircea Vasilescu), profesorul Romano ne-a promis - si iata ca o putem oferi cititorilor - o analiza a evolutiei lumii in ultimii zece ani, tema, de altfel, unei conferinte a Domniei Sale. Tabloul apartine unei voci dintre cele mai autorizate, ambasador, la NATO si apoi la Moscova (septembrie 1985 - martie 1989), profesor la univeristati italiene (Florenta, Sassari, Pavia Milano) si americane (Berkeley, Harvard), editorialist la Corriere della Sera, La Stampa, dar si colaborator permanent al publicatiilor Financial Times, Limes, Liberal etc.

Fundatia Culturala Romana, Colegiul Noua Europa si Institutul Italian de Cultura au meritul de a face cunoscuta romanilor - prin editarea cartii amintite, dar si prin invitarea autorului la Bucuresti - personalitatea politologului italian.

La un consult, lumea domnului profesor Romano din ultimii 50 de ani are o fisa medicala incarcata de probleme, ce, pe buna dreptate, ingrijoreaza pe analist: renasterea nationalismelor etnice sau religioase, marile deplasari de populatii, starea de sanatate a organizatilor internationale se adauga razboaielor, prabusirii zidurilor si ideologiilor. Dar echilibrul lumii poate fi mentinut - scrie analistul - prin interventia 'celor patru imperii': America, Europa, Rusia, China.

Am insertat in textul trimis pentru Magazin istoric cate un paragraf din acest volum.

Am avut in cursul secolului trei razboaie mondiale sau, mai degraba, trei episoade ale aceluiasi razboi, intrerupt de un lung armistitiu (1919-1939) si de o scurta pauza (1945-1947). 'Marele razboi al secolului XX' izbucneste la 28 iulie 1914, dar se sfarseste lent si progresiv, intre caderea Zidului Berlinului, in noiembrie 1989, si moartea Uniunii Sovieticice, in decembrie 1991.

Singularitatea evenimentului - un razboi care se termina fara armistitii, tratate de pace, parade triumfale ale trupelor invingatoare - i-a umbrit semnificatia. Am iesit din conflict fara sa ne dam seama, am intrat in perioada postbelica fara sa intelegem ca lumea va fi guvernata de reguli diferite si ca fiecare tara va trebui sa se adapteze noilor imprejurari. Am incasat avantajele pacii - incetarea tensiunii dintre marile puteri, diminuarea drastica a cheltuielilor militare, intoarcerea la libertate a tarilor ocupate de armata rosie dupa sfarsitul celui de-al doilea razboi mondial -, dar nu am prevazut si nici nu am calculat inconvenientele.

Lumea in care traim este cu totul alta, se supune unor exigente noi, produce crize de tip nou care ne gasesc nepregatiti si nu inceteaza sa ne surprinda. Trecand de la un continent la altul, incercam sa desenam o harta imperfecta si aproximativa a catorva dintre crizele izbucnite in ultimii zece ani.

In Africa, razboiul rece a garntat mult timp un fel de stabilitate precara. Fiecare bloc se temea ca celalalt isi va extinde influenta si era gata sa sustina financiar nomenclaturile nationale din statele prietene. Dar ambele blocuri aveau interes sa evite extinderea unui conflict local, care ar fi putut implica marile puteri.

Astazi, dupa sfarsitul razboiului rece, unele crize regionale - dezagregarea Somaliei, razboaiele civile din Liberia si Sierra Leone, conflictele etnice din Ruanda si Burundi, razboiul dintre Etiopia si Ertreea, razboiul din Congo - trezesc in mai mica masura ingrijorarea. Soarta Somaliei nu valoreaza cat viata a optsprezece marines americani, masacrul a peste un milion de hutu si tutsi nu justifica interventia Natiunilor Unite, rezolvarea crizei din Sierra Leone poate fi incredintata unei armate private, recrutate de o mare societate britanica specializata in 'sefvicii militare'.

In Orientul Mijlociu si in subcontinentul indian, sfarsitul razboiului rece a trezit sperante si temeri noi. Irakul a crezut ca poate sa cucereasca, in sfarsit, Kuweitul. Timp de opt ani, pana in 1988, Saddam Hussein se luptase cu Iranul, bucurandu-se de ajutorul si simpatia marilor puteri. De ce ar fi trebuit acestea sa-i zadarniceasca acum indeplinirea vechiului sau obiectiv? Saddam nu a inteles ca initiativa sa va fi perceputa de Statele Unite ca o amenintarea a 'caii petrolului', ca va provoca ostilitatea tuturor statelor din regiune si teama membrilor mai mici ai O.N.U. In anii razboiului rece, U.R.S.S. nu ar fi ezitat sa blocheze cu propriul veto crearea unei coalitii anti-irakiene. In 1990, Gorbaciov trebuia sa faca fata unor probleme mai grave - reunificare germana, pretentiile autonomiste ale unor republici sovietice, opozitia factiunii conservatoare din P.C.U.S. - de aceea avea nevoie de prietenia americana.

Primul conflict de dupa razboiul rece, cel din Golf, prezinta cateva caracteristici interesante. A izbucnit pentru ca in lunile precedente se simtise lipsa acelui sistem de checks and balances (controale si echilibre') din timpul razboiului rece. S-a desfasurat in singurul mod in care Statele Unite, dupa sfarsitul 'marii terori', sunt dispuse sa poarte un razboi: cu o desfasurare extraordinara de arme avansate din punct de vedere tehnologic si fara nici un riusc - in limita posibilitatilor - pentru viata soldatilor americani. Dupa ce a eliberat Kuweitul, America a refuzat sa continue operatiunile pana la cucerirea teritoriului dusman si a capitalei sale. Rezultatul a fost o victorie partiala si imperfecta, pe care Statele Unite, in anii urmatori, au incercat, in mod inutil, sa o completeze cu sanctiuni economice, inspectii tehnice si bomrmardamente aeriene.

In subcontinentul indian, sfarsitul razboiului rece si criza sistemului sovietic au lipsit India de un protector ce fusese, timp de multi ani, cel mai important partener economic al sau si care o aparase de imperialismul chinez. Guvernul indian a facut fata crizei economice renuntand la o parte din dirijismul sau si liberalizand schimburile economice. La lipsa de securitate a raspuns intensificandu-si eforturile pentru crearea propriului arsenal nuclear. Cei care reprozeasa Indiei incapatanarea cu care si-a construit in acesti ani 'forta de soc' ar trebui intrebati ce putere occidentala ar fi astazi dispusa sa-i oefere o alianta politico-militara. In lunile trecute, este adevarat, Statele Unite au sustinut India impotriva Pakistanului in problema Kasmirului. Dar ar fi actionat in acelasi fel daca frontiera indiana ar fi fost amenintata, ca de atatea ori in trecut, de incrusiuni chineze?

Sfarsitul razboiului rece si prabusirea sistemului sovietic au avut, bineinteles, cele mai traumatizante si mai durabile efecte in Europa comunista. Dezintegrarea U.R.S.S.-ului si disparitia comunismului au distrus cetatenia ideologica comuna care protejase statele multinationale din Europa Centrala si de Est impotriva demonilor intolerantei rasiale si ai fragmentarii etnice sau national-religioase. Unele state vechi si-au regasit independenta, altele s-au dizolvat in mod pasnic, altele s-au precipitat in haosul razboiului civil. Din aceasta deflagratie, nu mai putin grava decat aceea care a urmat primului razboi mondial, au aparut noi subiecte politice, dotate cu o suveranitate fictiva, incapabile sa actioneze pentru propia lor dezvoltare si securitate: principate si ducate in cautarea unui nou imparat binevoitor si benefic, caruia sa-i incredinteze propria lor soarta. Egocentric si provincial, Occidental a privit emotionat la televizor razboaiele ce aveau loc la usa casei sal si care aruncau valuri de refugiati pe plajele lui, dar nu a acordat foarte multa atentie la ceea ce s-a intamplat in acesti ani la granita dintre Moldova si Ucraina, in Georgia, in Nagorno-Karabah sau in Cecenia.

Razboiul rece a fost castigat de America si de Europa, unite in Alianta atlantica. Cei doi parteneri sunt astazi mai siguri si mai prosperi decat au fost vreodata de la izbucnirea celui de-al doilea razboi mondial. Dar nici invingatorii nu au fost scutiti de consecintele negative ale perioadei postbelice. Sfarsitul conflictului a avut consecinte neprevazute asupra constitutiei lor si a naturii relatiilor dintre ele.

Pentru Amerca, victoria a marcat sfarsitul unui lung interludiu constitutional, in timpul caruia vointa presedintelui prevalase asupra vointei Congresului. Dupa incheierea starii de urgenta impuse de razboiul rece, politica externa a Statelor Unite este din nou, ca in cea mai mare parte a istoriei lor, rezultatul unei convietuiri dficile dintre monarhul electiv de la Casa Alba si un organism (Congresul), care imparte cu el toata raspunderea guvernului. Nu este de ajuns. In sfarsit, dupa destramarea amenintarii comuniste, opinia publica americana a cedat din nou vechilor tentatii izolationiste si unilateraliste. Primul care si-a dat seama de acest lucru a fost Bill Clinton, care a castigat alegerile prezidentiale din 1992, pentru ca a simtit ce dorea tara si a refuzat sa-l infrunte pe adversarul sau (George Bush, cel triumfator in 'razboiul din Golf') pe terenul politicii internationale.

Aceasta nu inseamna totusi ca America intentioneaza sa renunte la statutul de lider, cucerit in ultimii saizeci de ani. Societatea americana oscileaza intre impulsuri contradictorii. Este puternic - aproape religios - convinsa ca Statele Unite au dreptul si datoria (un manifest destiny) de a-si afirma intaietatea si de a-si indeplini misiunea. America vrea sa-si conserve superioritatea tehnologica, intrevde in proliferarea nucleara o amenintare a propriei securitati, este hotarata sa impiedice, pe cat posibil, ca alte tari sa aiba un arsenal atomic. Nu dorste sa cedeze organizatiilor internationale o parte a propriei sale suveranitati si este deci constransa sa actioneze pe cont propriu. Dar nu are incredere in angajamentele internationale, nu este dispusa sa suporte sacrificiile pe care exercitarea puterii le comporta uneori, este incantata ca are un sistem politic care poate, in multe imprejurari, sa-l paralizeze pe seful Executivului Oricine ar sta la Casa Alba trebuie sa-si conduca tara printre aceste contradictii.

In cursul celor doua mandate prezidentiale, pentru a evita sa fie zdrobit, Clinton a folosit cateva instrumente. A recurs la embargo, deoarece Congresul are, in general, inclinatia sa aprobe legi care ii dau sefului statului dreptul de a pedepsi, prin sanctiuni economice, tarile care refuza sa se supuna directivelor politicii americane. (Astazi exista aproximativ 25 de tari afectate, din diferite motive, de samctiunile economice ale guvernului Statelor Unite.) I-a pedepsit pe dusmani din aer, pentru ca aceasta este singura forma de razboi pe care presedintele o poate pune in aplicarea, fara a se ciocni de interdictiile Congresului si fara a pune in pericol viata conationalilor sai. Pentru a-l adpta la noile vcircumstante ale societatii internationale, a transformat NATO intr-un fel de O.N.U. regional. Acesta este instrumentul politicii externe americane care priveste, in cea mai mare masura, Europa. Merita deca cateva consideratii.

Alianta atlantica prezinta, in ochii presedintiei americane, multe avantaje. Asigura Statelor Unite o retea de baze europene. Garanteaza fortelor armate americane directia permanenta a unui stat major integrat, ce cuprinde aproape toate tarile din Europa Centrala si Occidentala. Permite presedintelui sa obtina in Congres fondurile de care administratia are nevoie pentru modernizarea dispozitivului militar american. Permite presedintelui sa invoce angajamentele asumate prin tratat si sa depaseasca astfel rezistentele Congresului. In discursul lui de adio, din urma cu mai bine de 200 ani, George Washington indemnase America sa nu se lase prinsa in laturile aliantelor straine. Daca ar reveni pe lume, ar constata ca succesorii sai au incplcat numai aparent recomandarile sale, pentru ca au pastrat in propriile lor maini toate fraiele aliantelor contractate cu statele straine.

In orice caz, Alianta a ramas fara dusman si deci, teoretic, fara ratiune de a fi. La ce foloseste un stat major integrat, daca nu mai are in fata un adversar, asle carui miuscari trebuie constant prevazute? Criza bosniaca ofera o cale de iesire. La solicitarea lui Chirac (nici un presedinte francez nu a luat vreodata o initiativa atat de putin gaullista), Clinton a pus NATO la dispozitie si a cucerit, prin acordurile de la Dayton, dreptul de a afirma ca Europa nu poate face fata propriilor ei probleme. Nu stim daca acordurile de la Dayton au rezolvat efectiv problema Bosniei. Dar stim ca acele acorduri au dat doua rezultate. In primul rand, permit Americii sa sustina ca integrarea militara a Europei ar fi o 'dublura' inutila. In al doilea rand, i-au ingaduit sa proiecteze un nou NATO, conform intereselor si ambitiilor lor.

Proiectul, in linii mari, este urmatorul. Dupa disparitia Uniunii Sovietice - sustin americanii - amenintarea a capatat forme noi: instabilitate politica, conflicte etnice, terorism, proliferarea armelor de distrugere in masa, aliante intre miscari politice si criminalitatea organizata. Apararea teritoriului nu mai este suficienta. Trebuie urmarite stabilitatea si securitatea, intervenind, daca este necesar, 'in afara zonei'. Cat despre definitia 'in afara zonei' este mai bine sa nu ne hazardam prea mult. Proiectarea unor posibile interventii nu trebuie sa fie globala, dar nici nu trebuie sa fie prea limitata si circumscrisa. Este de preferat, bineinteles, ca aceste interventii sa aiba loc cu mandatul O.N.U. si al Organizatiei pentru Securitate si Cooperare in Europa. Dar pot exista situatii in care lipsa unui mandat international nu poate si nu trebuie sa impiedice actiunea.

Se creeaza astfel - si a inregistrat o experienta hotaratoare in Kosovo in lunile aprilie-mai ale acestui an - un fel de O.N.U. regional, scutit de piedicile impuse de Consiliul de Securitate si de extenuantele dezbateri din Adunarea generala. Nimic de zis, daca aceasta noua organizatie euro-atlantica pentru securitate colectiva ar include printre membrii sai toate statele din regiune. Dar americanii prefera ca ea sa se compuna din membrii 'clubului razboiului rece' si din tarile care vor fi cooptate treptat, potrivit dorintei discretionare a membrilor sai fondatori. Este normal sa ne surprinda, in aceasta perspectiva, reactia rusa la razboiul din Kosovo?

Insasi constitutia Europei a fost profund modificata de sfarsitul razboiului rece. Timp de aproape patruzeci de ani, de la crearea Comunitatii Europene pentru carbune si otel, pana la caderea Zidulu Berlinului, Europa a fost intemeiata pe raportul, inegal din fericire, dintre cele doua mari puteri continentale. Germania era un colos economic, dar afectata de servituti ce ii limitau libertatea de actiune: vina de nesters pentru cel de-al doilea razboi mondial, ocupatia militara din partea invingatorilor, divizarea, o vulnerabilitate deosebita, care deriva din faptul ca, dupa caderea cortinei de fier, devenise citadela extrema a blocului atlantic, la granita cu 'imperiul raului'.

Franta, pe de alta parte, era mai fragila din punct de vedere economic, dar avea unele avantaje: era membra a directoratului tripartit al ocupantilor, avea un loc in Consiliul de Securitatea, era putere nucleara, dispunea de prestigiul si autoritatea invingatorului. Intr-un an, din noiembrie 1989 pana in noiembrie 1990, aceste avantaje au disparut, in parte. Dupa moartea comunismului si dupa colapsul sistemului sovietic, Germania reunificata nu mai reprezinta o piatra de hotar. Dincolo de granitele sale orientale, au reaparut vechile tari din Mitteleuropa, sateliti naturali ai marelui Reich economic german.

Franois Mitterand si Margaret Thatcher nu doreau reunificarea germana, dar nu au avut puterea sa o impiedice. Nu ramanea decat o singura cale: ca Germania sa fie strans legata de celelalte tari ale Comunitatii si sa nu poata profita de recucerirea independentei sale pentru crearea unui mare Commonwealth german de la Rin la Nipru, de la Marea Baltica la Adriatica. Uniunea monetara s-a nascut din aceste angoase si de atunci a devenit obiectivul strategic al Europei Occidentale. De aceea Uniunea trebuie sa-si concentreze toate eforturile asupra monedei comune, euro, si sa lase pe planul al doilea celelalte obiective care, la sfarsitul razboiului rece, apareau drept posibile: extinderea catre tarile din Europa Centrala si de Est, un raport politico-militar mai echilibrat cu Statele Unite. Consiliul Europei si Comisia Europeana declara ca depun toate eforturile in vederea aprofundarii si extinderii. Dar tocmai aceasta aprofundare devine, la inceputul anilor '90, preocuparea dominanta a Europei comunitare. S-a nascut astfel, in cursul deceniului, o Europa schioapa si neputincioasa. Are o piata unica, o moneda unica si, dupa semnarea tratatului Schengen, o frontiera unica. Dar nu are un ministru de Externe, un ministru de Finante, un ministru de Interne si nici un ministru de Justitie. Are un ministru al Apararii, dar el se afla la Mons, sediul al Comandamentului integrat al organizatiei militare a Pactului atlantic, si poarta uniforma militara a armatei Statelor Unite.

Solicittata de propria opinie publica si de dorinta de a evita contraloviturile crizei balcanice, aceasta Europa, pe drept sau pe nedrept, se simte datoare sa intervina in treburile vecinilor sai, dincolo de Marea Adriatica. Dar nu dispune de sufiecnte mijloace. Industriile sale de aparare sunt strict nationale, deci incapabile sa infrunte impreuna provocarile noilor tehnologii. Cheltuielile sale militare, masurate in functie de produsul intern brut, echivaleaza cu circa doua treimi din cheltuielile americane. Logistica sa si serviciile de informatii depind aproape exclusiv de bazele, de avioanele si de satelitii americani.

Purtat in aceste conditii, razboiul din Kosovo a devenit paradigma idosincraziilor americane si a slabiciunilor europene. Americanii s-au luptat in singurul mod in care inteleg sa se lupte dupa sfarsitul razboiului rece: cu soldati in 'halate albe', asezati in fata computerelor, la o distanta sigura fata de armele adversarilor. Europenii s-au luptat cu singurele mijloace de care dispun: teritoriul pus la dispozitia americanilor, cateva avioane si multi executanti.

Rezultatele, pentru Europa si pentru relatia sa cu Statele Unite, mi se par, in ansamblu, negative. L-am constrans pe Milosevici sa abandoneze Kosovo, dar in cursul operatiunilor am demonstrat, fara echivoc, ca Europa nu are o politica externa si ca NATO devine, cand actioneaza, un instrument american. Dar, bineinteles, noua ne va reveni, in urmatorii ani, sarcina reconstructiei Balcanilor si a crearii, in tarile afectate de razboi, a conditiilor pentru o mai buna convietuire politica. Toate acestea s-au intamplat in anul in care unsprezece tarile ale Uniunii Europene au renuntat la suveranitatea lor monetara. Dar numai cu moneda comuna, din pacate, nu se pot face nici razboiul, nici pacea. n

In romaneste de Nicoleta Panait

Intre vorbe si imagini

In decembrie 1989, Romania era asemenea unei mese de biliard. In jurul ei se aflau mai multi jucatori care, daca ar fi actioat cu fair-play, ar fi lovit pe rand bilele,aruncand-o pe ultima in gaura de un milion. Dar nu au jucat asa, lovind toti deodata. Si bilele nu au mai putut fi controlate. Doar in acest fel si-a putut explica senatorul Cazimir Ionescu - actor al actiunilor din decembrie 1989 - de ce nu a mai ajuns catifeaua si pentru revolutia din Romania.

Revolutie sau complot? Intrebarea nu putea lipsi la Conferinta '10 ani de la caderea comunismului'. Organizata de Institutul pentru cercetari politice si economice (director Stelian Tanase), impreuna cu Fundatia 'Societatea civila', in colaborare cu Ambasada Republicii Cehe, Ambasada Poloniei, Ambasada Slovaciei, Centru Ceh, Centrul Cultural