John Locke

In filozofia postrenascentista, contaminata de tendinta irepresibila catre specializare - un efect al scientismului dominant in epoca moderna - sunt rare cazurile in care acelasi autor reuseste sa aseze simultan baze ale unor intregi traditii de gandire in campuri teoretice ( complet ) distinc- te : situatia de parinte fondator al mai multor paradigme intelectuale diferite este o exceptie.

Printre putinii privilegiati care au realizat acest tur de forta se numara, alaturi de KANT, si filozoful englez John Locke,care a trait cu un secol inaintea marelui ganditor german.

Locke este figura emblematica a trei mari traditii de gandire aflate in centrul spiritualitatii epocii moderne.In campul filozofiei cunoasterii, el este intemeietorul empirismului matur. Fara a fi initiat gandirea empirista moderna ( ceea ce facusera Francis Bacon si Thomas Hobbes ), Locke a devenit reprezentantul ei cel mai insemnat si mai tipic : atunci cand este vorba de marea disputa empirism-rationalism, istoria filozofiei de refera in primul rand la Locke si, respectiv, Descartes, personalitatile tutelare ale celor doua curente antagonice, care nu rivalizau ca simple doctrine gnoseologice, ci ca veritabile paradigme de rationalitate alternative.

Locke poate fi considerat initiatorul paradigmei moderne a limbajului-instrument de "organizare a experientei", si implicit de "decupare ontologica" a lumii, viziune "instrumentalista" ata de pasionat imbratisata mai ales in secolul nostru, dornic de a-si legitima relativismul inclusiv prin ideea ca fiecare limba sau sistem conceptual nu este altceva decat un mod particular de a structura di percepe o realitate care, asa cum este ea in sine insasi, ramane inaccesibila.

Locke este insa si personalitatea tutelar a liberalismului modern : in campul filozofiei politice, el este autorul cu cele mai solide indreptatiri la titlul de intemeietor al liberalismului politic. Mai mult decat atat, autorul tratatelor despre carmuire nu este ideologul unui curent politic doctrinar ( liberalismul "de partid" ), ci al spiritului politic liberal modern, care anima mai multe platforme doctrinare sensibil diferite, situate fie in zona de centru-dreapta, fie in cea de centru-stanga a spectrului politic;el este recunoscut, in general, ca intemeietor al constitutionalismului modern, al teoriei politice privind democratia reprezentativa, precum si al filozofiei drepturilor si libertatilor civice.

Viata si activitatea lui John Locke

John Locke s-a nascut pe data de 29 august 1632, in mica localitate Wrington din comitatul Somerset. Doar cinci ani mai tarziu are loc faimoasa revolta a scotienilor impotriva regelui Charles I, pentru ca in 1640 sa inceapa istorica sesiune politica numita "Parlamentul cel Lung"; Locke avea zece-unsprezece ani in timpul marilor razboaie civile din Marea Britanie, in care tatal sau, mic propietar si jurist de provincie, deci un reprezentant al clasei de mijloc, a luptat alaturi de fortele antiregaliste. Intre 1647 si 1652, viitorul filozof urmeaza o scoala ilustra din Londra, Westminister School. El are saptesprezece ani cand Charles I urca pe esafod, si poate asista la abolirea monarhiei engleze. In 1652, Locke devine student la colegiul Christ Church din Oxford. Anii dominatiei puritanilor si a lui Cromwell, ca Lord Protector, il gasesc deci pe tanarul Locke la Oxford, unde incep sa se manifeste preferintele sale, care nu se indreptau spre traditionalele arte umaniste (gramatica, retorica, limbi clasice), ci catre stiintele naturii ( in special medicina). Si mai tarziu Locke se va manifesta mai curand ca un spirit exact, decat un cetatean al "republicii literelor". In jurul anului 1660, o data cu Restauratia Stuartilor (Charles al II-lea), incepe cariera de profesor a filozofului, la acelasi colegiu unde studiase si al carui Fellow (membru senior) ramane. In anii urmatori, vita si cariera lui John Locke par sa fie dominate de o anumita nehotarare. Dupa moartea tatalui sau in 1662, tanarul profesor de la Oxford mosteneste o mica avere, care-I aduce un oarecare venit, dar el nu se va mai retrage niciodata la tara pentru a-si administra propietatile. Nu se va hotari nici sa intre in randurile clerului, ceea ce indica faptul ca Locke nu intentiona sa se devoteze unei cariere academice. O scurta incusiune in lumea relatiilor internationale, rolul sau de secretar intr-o misiune diplomatica la Brandenburg, in 1665, sugereaza un anume interes pentru cariera de inalt functionar. Pasiunea pentru medicina va ramane constanta, dar ea nu se va concretiza niciodata intr-un titlu medical oficial.

Ceea ce determina in mod decisiv cursul vietii lui John Locke este o simpla intamplare care se petrece in vara anului 1666 : filozoful, jucand rolul de medic, il intalneste si il trateaza pe lordul Ashley, pe atunci "Cancelar al Esicherului", adica ministru de finante. Contactul cu lordul, care va deveni ulterior conte de Shaftesbury, il va propulsa pe Locke in sfere cu totul diferite de cele in care evoluase el pana atunci : obscurul profesor de la colegiul Christ Church, care nu se remarcase prin nimic inca, dobandeste notorietate, functii politice inalte is circula in lumea figurilor influente. Pana in 1683, cand moare protectorul si prietenul sau, Locke ocupa diverse pozitii de secretar al unor consilii sau asociatii in care contele de Shaftesbury avea rolul central. El va fi nu numai medicul familiei aristocratice in care intrase, ci si consilierul, aliatul, colaboratorul intim al contelui si al celor din anturajul sau. Se afirma chiar ca "noi datoram cele doua Tratate spendidei cunoasteri a starii de lucruri pe care Locke a dobandit-o din frecventele sale discutii cu primul conte de Shaftesbury", si deci ca " fara Shaftesbury, Locke nu ar fi ajuns deloc sa fie Locke". Dar colaborare asta cu contele nu putea avea exclusiv consecinte fericite. Criza politica din jurul anului 1680, prilejuita de perspectiva unei succesiuni catolice la tronul Angliei, divizarea oamenilor politici in doua partide, faimoasele Whig si Tory, conflictele acute dintre acestia si soarta schimbatoare a confruntarii au condus, in 1683, la exilul lui Shaftesbury; Locke, a carui soarta era strans legata de cea a protectorului si prietenului sau, a trebuit sa-l urmeze in Olanda. O urmare majora a dizgratiei a fost excluderea sa de la colegiul Christ Church.

Filozoful englez a peregrinat prin Olanda, mai ales la Amserdam, Utrecht si Rotterdam, scriind si facandu-si noi prieteni. Momentele cele mai dificile le-a trait in 1685, cand, reclamat ca "tradator" de autoritatile engleze, a trebuit sa traiasca ascuns. Dupa "Revolutia Glorioasa", din 1688, prin care James al II-lea este detronat, fiind silit sa fuga din tara, iar Wilhelm de Orania, dupa un mars asupra Londrei, devine rege, Locke revine in Anglia. Instalat la tara in Essex, la resedinta prietenilor sai, Sir Francis Masham si Lady Damaris Masham, Locke ramane "liderul intelectual al politicienilor Whig".

Printre prietenii celebrii ai filozofului se numara Isaac Newton, parintele mecanicii moderne, Robert Boyle,unul dintre cei mai mari chimisti ai vremii, Th. Sydenham, un medic de vaza, filozoful Franois Bernier ( Franta ) sau teologul si pastorul Philip van Limborch.

Moartea filozofului, la 28 octombrie 1704, la Oates, pune capat unei vieti contemporane multor evenimente diverse, dar avand, toate, ca numitor comun, faptul de a fi ramas in istorie. Locke a putut fi martor la marile razboaie civile engleze, abolirea monarhiei si proclamarea republicii puritanilor, Restauratia si schimbarea mai multor regi, marele incendiu din Londra ( 1666 ), publicara faimoasei opere capitale a lui Newton Principia Mathematica, la Revolutia Glorioasa si ratificarea faimoasei Declaratii a Drepturilor ( 1689 ), cea care proclama interdictia ca regele sa aduca vreo atingere legilor tarii.

Opera

v    Letter on Toleration (1689)

v    Second Letter on Toleration (1690)

v    Two Treaties of Government (1690)

v    Essay concerning Human Understanding (1690)

v    Some Considerations concerning Raising the value of Money (1693)

v    The Reasonableness of Christianity (1695)

v    A Vindication of the Reasonableness of Christianity (1695)

v    A Letter to the Bishop of Worcester (1697)

v    Discourse on Miracles (postmortem)

v    Fourth Letter on Toleration (postmortem)

v    An Examination of Father Malebranche's opinion of Seeing all things in God (postmortem)

v    Remarks on Some of Mr Norris's Books(postmortem)

v    Conduct of the Understanding (postmortem)

Despre Idei in general

Toate obiectele percepute de intelegere sunt denumite idei, si despre idei se spune ca se afla in minte. Prima problema a lui Locke este astfel originea si istoria ideilor, cat si felurile prin care acestea sunt influentate de intelegere, pentru ca astfel sa poata vedea ce este cunoasterea si pana unde se intinde ea. Acest sens larg de folosire al termenului idee este mostenit de la Descartes, termenul contemporan caruia ii corespunde cat mai fidel fiind presentare. Dar presentarea este, strict, doar o varianta din ideea lui Locke, care mai include si reprezentarea si imaginea, perceptia, conceptul sau notiunea. De aceea uzul lui al acestui termen difera atat de mult de vechiul inteles platonic incat exista pericolul unei confuzii. A fost totodata perfect pentru scopul autorului fiind atat un cuvant familiar dintr-un discurs cat si facand parte din limbajul filozofilor. Herein, totusi, descopera o greseala pe care Locke nu o anticipase : in vorbirea curenta ideea sugereaza un contrast cu realitatea.

In prima carte a "Eseului", discutand despre ideile innascute, Locke se indreapta spre varietatea fiintei umane, si spre dificultatea de a-ti forma idei generale si abstracte, ridiculizand punctul de vedere conform caruia orice astfel de idee poate fi subordonata experientei. Toate partile cunostintei noastre, insista el, au aceeasi importanta si istori privind originea in experienta; este astfel atacata doctrina ideilor innascute in cea mai extrema forma a sa ( neputand vedea nici o cale de mijloc intre doctrina extrema si propria lui viziune ca toate ideile au originea lor in experienta ). Interesul polemic al lui Locke provine dintr-un sincer protest impotriva principiului de autoritate, o razbunare a dreptului nostru de a examina critic toate asa-zisele principii ale cunoasterii umane.

Locke doreste sa evite orice presupunere in ceea ce priveste materia, mintea sau relatia dintre acestea. Este evident ca notiuni pe care le-a respins reintra in discutie. Nu incepe nici cu materia, nici cu mintea ci cu ideea, existenta lor neavand nevoie de a fi demonstrata : "toti suntem constienti de ele in noi, si cuvintele si faptele oamenilor ne satisfac pentru ca sunt si in altii". Prima lui intrebare este "cum apar ele in minte"; urmatoarea lui tinta este sa arate ca constituie toata materia cunoasterii noastre. In raspunsul la interbarea anterioara descoperim influenta filozofiei traditionale sau mai degraba a unor perspective asupra existentei de factura generala. Toate ideile noastre provin din experinta, zice el. Mintea nu are idei innascute, dar are capacitati innascute : percepe, isi aminteste si combina ideile ce-i vin din mediul extern; de asemenea doreste, delibereaza si voieste; si aceste activitati mentale sunt insele sursa unei noi clase de idei. Experienta este astfel dubla. Perceptia noastra poate inregistra fie obiectele sensibile externe, fie operatiile interne ale mintii noastre. Prima este sursa a majoritatea ideilor pe care le avem si cum depinde "total de simturile noastre se numeste senzatie. Cea de a doua este sursa ideilor pe care "orice om le are in totalitate in el", si poate fi numita simt intern - Locke o numeste reflectie.

Cele doua Tratate despre Guvernare

In cele doua tratate Locke are in vedere doua scopuri : sa respinga doctrina potrivit careia monarhulare drepturi absolute si divine, asa cum a fost ea expusa in lucrarea lui Robert Filmer Patriarcha, si sa intemeieze o teorie care ar reconcilia libertatile cetatenilor cu ordinea politica. Critica la adresa lui Filmer in primul tratat este completa. Teoria lui cu privire la suveranitatea lui Adam si aceea a regilor descendenti ai lui Adam, si-a pierdut sensul; iar argumentele lui Locke au fost prea eficiente : raspunsul lui complet la o teza atat de absurd devine obositor. Desi referinta la Hobbes este infima se pare ca filozoful il avea pe acesta in minte cand a argumentat impotriva doctrinei absolutismului monarhic. Doctrinele constructive elaborate in cel de al doilea tratat au devenit baza unei filozofii sociale si politice pentru generatiile viitoare. Munca este justificarea si originea saraciei; contractul sau intelegerea este baza guvernarii si ii fixeaza limitele. In spatele ambelor teorii se afla ideea de independenta a individului. Starea lucrurilor nu cunoaste guvernare, dar in ea, ca si in societatea politica, oamenii sunt supusi legii morale, care este legea lui Dumnezeu. Oamenii se nasc liberi si cu drepturi egale. Cu orice si-ar amesteca omul munca e a lui sa o foloseasca, sau cel putin asa era in era conditiilor primitive de viata in care erau de toate pentru toti si "intreg Pamantul era America". Locke arata ca atunci cand numarul oamenilor a crescut si pamantul a scazut, se necesitau reguli in afara legii morale si cea a naturii. Dar origine guvernarii nu provine din aceasta necesitate economica, ci din alta cauza. Legea morala este intotdeauna valida, dar nu este intotdeauna respectata. Prin natura lucrurilor toti oamenii au acelasi drept de a-i pedepsi pe cei ce incalca legea : originea societatii dateaza din perioada in care, pentru o mai buna administrare a legii, oamenii au fost de acord sa delege aceasta functie anumitor ofiteri : astfel este instituit guvernul printr-un un contract social. Puterea lor este limitata si implica obligatii reciproce; mai mult pot fi modificati sau demisi prin autoritatea care ii numeste. Teoria lui Locke este astfel nu mai istorica decat cea a lui Hobbes. Este o redare a caracteristicilor guvernului constitutional in termeni de gandire si isi deserveste scopul ca o justificare a acodului revolutiei in concordanta cu ideile vremii.

BIBLIOGRAFIE:

v    John Locke, Al doilea tratat despre carmuire/ Scrisoare despre toleranta (Editura Nemira, 1999)

v    www.google.com