Constructia europeana dupa cel de-al doilea razboi mondial

Constructia europeana dupa cel de-al doilea razboi mondial

a. Premisele constructiei europene moderne

F constructia europeana, F unitatea statelor europene F necesitatea unitatii

  Perioada ce a urmat celui de-al doilea razboi mondial marcheaza trecerea de la proiectele de uniune europeana la realizari efective in acest domeniu. Aceste realizari sunt determinate in principal de modificarile radicale ce se inregistreaza in raporturile de forta in timpul si dupa cel de-al doilea razboi mondial. Astfel, la sfarsitul acestui razboi, statele europene, care timp de secole ocupasera o pozitie centrala in istoria mondiala, erau devastate, intr-o stare de declin politic si economic caracterizata prin extremism ideologic, dispute politice interne, inflatie generalizata, sistem monetar inexistent, somaj, saracie si foamete. Europa era faramitata in numeroase state si divizata intre doua grupuri de interese: cele ale SUA, care doreau revirimentul rapid al statelor vestice si punerea bazelor unei aliante atlantice pentru a stopa expansiunea comunismului sovietic si interesele URSS, care dorea extinderea influentei sale si in vestul Europei. Aceasta rivalitate dintre SUA si URSS a dat nastere la ceea ce s-a numit "razboiul rece", si care, timp de cateva decenii, a divizat Europa in doua tabere. In fata acestei confruntari, statele Europei Occidentale au devenit constiente de necesitatea coalizarii lor pentru ca, impreuna, sa reuseasca sa puna pe picioare economia europeana, sa puna bazele stabilitatii si progresului. Atat Franta, cat si Marea Britanie si Italia au inteles ca reconstructia lor, modernizarea si industrializarea, erau posibile numai prin asocierea cu alte state.

In al doilea rand, unitatea statelor europene era necesara pentru a face fata, pe de-o parte, expansiunii sovietice, iar pe de alta parte, pentru a contracara o intarire prea mare a influentei americane in zona europeana. Un al treilea argument in favoarea coalizarii statelor europene il constituia preocuparea de a preveni orice posibilitate ca Germania sa provoace un alt razboi. Strategia aleasa in acest scop a fost impulsionarea dezvoltarii economice a Germaniei pentru ca aceasta sa reziste expansiunii comunismului, cu asigurarea unei legaturi puternice, a unei interdependente economice si militare intre Germania si celelalte tari vestice, astfel incat un nou razboi sa fie imposibil de declansat. In plan politic, dar si economic, statele europene au gasit totusi un anumit sprijin in alianta cu SUA, care, in toate aceste decenii ale razboiului rece, a fost tara care a aparat valorile occidentale impotriva totalitarismului . In fata amenintarii pe care o reprezenta opozitia Est-vest pentru Europa Occidentala, aceasta era vulnerabila, avand nevoie de asistenta si protectia Statelor Unite ale Americii. Asa cum apreciaza si un alt reputat specialist in domeniul constructiei europene, prof. Charles Zergobie, imediat dupa cel de-al doilea razboi mondial, impulsionarea constructiei Europei occidentale a fost data din exterior, de catre Statele Unite ale Americii, care se erijeaza in "mare protector" al acestora, facandu-le sa inteleaga situatia grea in care se afla si beneficiile unei cooperari in vederea reconstructiei economiilor lor, iar dupa aceea, in conditiile razboiului rece, reorganizarea apararii lor .Redresarea Europei era necesara si, in acest context, se relanseaza si ideea unitatii europene si se pun bazele unor organizatii europene de cooperare in domeniile economic, militar si politic.

b.      Planul Marshall si crearea primei organizatii economice - OECE

F Planul Marshall F redresarea Europei F ajutor economic

Asa cum am aratat anterior, de redresarea Europei erau interesate si SUA care, prin secretarul de stat, generalul Marshall, propun statelor europene, cu ocazia unui discurs tinut la Universitatea Harvard, la 5 iunie 1947, un plan de ajutor economic al acestora. Prin acest plan, generalul Marshall declara "razboi foamei, saraciei, disperarii si haosului din Europa", pentru ca, spune el, "reconstructia structurii economice . va cere evident mult mai mult timp si eforturi mai mari decat am prevazut noi". Scopul planului era de a contribui la "renasterea unei economii active in lume pentru a crea conditiile politice si sociale in care sa poata sa existe institutii libere".

  Statele Unite ale Americii pun si o conditie pentru acordarea acestui ajutor: stabilirea unei cooperari organizate intre tarile beneficiare, in cadrul careia acestea sa se puna de acord cu privire la nevoile lor si la ceea ce trebuie sa intreprinda fiecare in parte pentru a eficientiza masurile luate de guvernul american, pentru ca, "Nu ar fi bine, nici util ca guvernul SUA sa stabileasca el insusi un program destinat punerii pe picioare a economiei europene. Aceasta este doar problema europenilor." Rolul SUA va consta doar in "acordarea unui ajutor prietenesc in stabilirea unui program european si in a ajuta apoi la punerea in aplicare a acestui program in masura in care va fi posibil sa o faca".

Initial aliatii, reuniti cu ocazia Conferintei de la Paris din 2 iulie 1947, refuza participarea la program, Molotov declarand ca acesta reprezinta o forma de subordonare a economiei si independentei nationale a statelor europene in favoarea unei mari puteri care este SUA.

La 12 iulie 1947 se desfasoara la Paris Conferinta de Cooperare Economica Europeana, convocata pentru ca statele europene sa se puna de acord asupra problemelor care necesita o rezolvare urgenta (au fost astfel identificate ca probleme urgente: cresterea capacitatilor de productie, stabilitatea financiara interna, dezvoltarea cooperarii economice intre statele europene). Cu aceasta ocazie, statele europene raspund favorabil propunerii formulate de generalul Marshall, si, la 16 aprilie 1948 este semnat Tratatul instituind Organizatia Europeana de Cooperare Economica (OECE), prima organizatie europeana de dupa razboi, la care participa 16 state: Austria, Belgia, Danemarca, Franta, Grecia, Irlanda, Islanda, Italia, Luxemburg, Norvegia, Olanda, Portugalia, Marea Britanie, Suedia, Elvetia si Turcia. Ulterior, sunt admise in OECE R.F.G. (1955) si Spania (1959). Tot acum este stabilit Programul Global de Reconstructie a Europei, care avea in vedere: promovarea productiei industriale si agricole, realizarea stabilitatii monetare si bugetare, reducerea barierelor comerciale si, prin aceasta, cresterea schimburilor intre statele europene.

F OECE

Impreuna cu structura infiintata de partea americana - ECA (Economic Cooperation Administration), OECE are rolul de a gestiona si distribui intre statele membre ajutorul destinat reconstructiei acordat de SUA prin Planul Marshall, coordonand, de asemenea, politicile economice nationale, contribuind la crearea unui sistem multilateral de plati, liberalizarea schimburilor si eliminarea restrictiilor cantitative.

Planul Marshall a contribuit, fara indoiala, in mod direct, la ameliorarea situatiei statelor europene. Ajutorul acordat prin acest plan intre 1948-1952 s-a cifrat la 12817 milioane dolari, reprezentand 1% din PIB-ul american, principalele beneficiare fiind Marea Britanie, Franta, Germania, Olanda, Grecia si Austria. El a fost instrumentul care a permis realizarea unei cooperari a statelor europene in urma careia schimburile dintre acestea s-au liberalizat, ele reusind sa depaseasca in scurt timp nivelul mediu de dezvoltare de dinainte de razboi. Efectele lui indirecte sunt insa mai largi, facilitand procesul de apropiere intre natiunile europene si stopand extinderea comunismului in Europa Occidentala.

F OECD

In 1960, revirimentul economic al Europei fiind realizat, OECE este reformata. Statele membre ale OECE, SUA si Canada au convenit sa extinda campul de actiune al organizatiei oferind ajutor pentru dezvoltarea tarilor lumii a treia. OECE devine astfel Organizatia Economica de Cooperare si Dezvoltare (OECD), la care SUA si Canada au aderat in acelasi an.

Intrarea SUA in noua organizatie consacra constituirea unei comunitati de fapt mai largi - aceea a statelor industrializate, in interiorul careia va trebui sa fie de acum inainte cautata o solidaritate ideala sau cel putin respectul echilibrelor in dezvoltare[3].

c. Infiintarea organizatiilor europene de securitate

In domeniul militar, cooperarea europeana a reprezentat initial o continuare a unor aliante militare din timpul razboiului. Aceste aliante, destinate sa asigure securitatea colectiva a partilor, sunt indreptate in principal impotriva pericolului german. Astfel, ministrii de externe ai Frantei si Marii Britanii - Georges Bidault si Ernest Bevin, semneaza pe 4 martie 1947 la Dunkerque Tratatul de Alianta si Asistenta mutuala impotriva unei eventuale agresiuni germane in viitor, incheiat pentru o perioada de 50 de ani.

 

F aliante militare

O serie de evenimente petrecute in perioada 1947-1949 determina cresterea tensiunilor internationale si deteriorarea relatiilor dintre statele Europei Occidentale si URSS. Practicarea de catre aceasta din urma a unei politici expansioniste, impunerea unor regimuri nedemocratice, reprimarea miscarilor de opozitie si violarea drepturilor si libertatilor fundamentale in tarile aflate sub influenta sa au creat ingrijorare in randul statelor europene si al SUA, ducand la declansarea "razboiului rece" - o confruntare intre capitalism si comunism, intre democratie si totalitarism, o competitie pentru stabilirea si mentinerea sferelor de influenta.

F Uniunea Occidentala

In acest context, in februarie 1948, Franta si Marea Britanie invita cele trei state membre ale Benelux-ului sa participe la sistemul de garantie mutuala instituit prin tratatul de la Dunkerque. La 17 martie se semneaza la Bruxelles "Tratatul asupra colaborarii economice, sociale si culturale si privind apararea colectiva", cunoscut sub numele de Tratatul Uniunii Occidentale, semnat de catre Belgia, Franta, Luxemburg, Olanda si Marea Britanie. Uniunea Occidentala este o organizatie cu caracter politico-militar, avand ca scop proclamat apararea comuna impotriva oricarei agresiuni.

Desi dotata cu o retea de relatii militare, dar si politice, economice si culturale, aceasta organizatie cu 5 membrii nu avea insa instrumentele necesare pentru a putea realiza obiectivele de securitate propuse.

Ideea adoptarii unui sistem unic de aparare care sa-l inglobeze si sa-l depaseasca pe cel al Tratatului de la Bruxelles este avansata inca din aprilie 1948. Doua evenimentele petrecute in primavara-vara anului 1948 (respectiv lovitura de stat de la Praga, din aprilie 1948 si blocada terestra a Berlinului, din iunie 1948), precipita lucrurile, convingand Statele Unite ale Americii sa renunte la izolationism si sa se implice in procesul de intarire a sistemului european de securitate. La 11 iunie 1948, Senatul SUA adopta rezolutia de autorizare a deschiderii negocierilor cu statele europene (cunoscuta ca "rezolutia Vandenberg", dupa numele initiatorului ei). Urmeaza o serie de negocieri intre statele semnatare ale Tratatului de la Bruxelles, Statele Unite ale Americii si Canada pentru crearea unei Aliante unice a Atlanticului de nord, fondata pe garantii de securitate si angajamente mutuale intre Europa si America de Nord. Sunt invitate oficial sa participe la acest proces Danemarca, Islanda, Italia, Norvegia si Portugalia si, in ciuda presiunii exercitate de Moscova, negocierile se finalizeaza cu semnarea, la 4 aprilie 1949, la Washington, a Tratatului Organizatiei Atlanticului de Nord (NATO), care instituia un sistem de securitate comun bazat pe parteneriatul intre aceste 12 tari.

F Tratatul de la Washington crearea NATO

NATO este o organizatie internationala clasica, fondata pe principiile unei cooperari interguvernamentale intre statele membre, care isi pastreaza suveranitatea si independenta. Este o organizatie cu caracter defensiv, pacifist, ale carei obiective sunt mentinerea pacii si asigurarea securitatii statelor membre prin intermediul solidaritatii politice si a unui sistem de aparare adecvat, conceput pentru a descuraja si respinge orice forma de agresiune impotriva lor.[5] Fundamentul acestui sistem de aparare rezulta din art. 5 din Tratat (cunoscut ca "articolul muschetarilor"), potrivit caruia atacul armat impotriva unuia sau mai multor state membre va fi considerat drept un atac indreptat impotriva tuturor partilor semnatare si, in aceste conditii, fiecare dintre ele, in exercitarea dreptului de legitima aparare individuala sau colectiva recunoscuta de art. 5 din Carta ONU, va acorda ajutor partii sau partilor afectate.

Poate sa adere la Tratat, pe baza acordului unanim al statelor membre, orice stat european susceptibil de a favoriza dezvoltarea principiilor acestuia si de a contribui la securitatea regiunii Atlanticului de Nord.

In martie 1951 URSS adreseaza statelor membre o cerere de aderare la NATO. Aceasta cerere este respinsa si, mai mult, in 1955 Germania este primita in alianta. In aceste conditii, URSS infiinteaza, la 14 mai 1955, Tratatul de la Varsovia, la care participa Albania, Bulgaria, Cehoslovacia, Republica Democrata Germana, Polonia, Romania, Ungaria si URSS.

Aceste doua blocuri militare vor constitui, pe toata perioada "razboiului rece", pilonii securitatii europene, reusind, in ciuda tuturor tensiunilor si momentelor de criza, sa mentina cea mai lunga perioada de pace din istoria continentului.

F Infiintarea Uniunii Europei Occidentale

Odata cu intrarea in vigoare a Tratatului Atlanticului de Nord, la 24 august 1949, in competenta NATO sunt transferate si atributiile militare ale Uniunii Occidentale.

In scopul intaririi cooperarii intre statele vest-europene in domeniul securitatii, Uniunea Occidentala este transformata prin Tratatul de la Paris din 1954 in Uniunea Europei Occidentale, inlaturandu-se prevederile referitoare la o eventuala agresiune a Germaniei. La ea au aderat si Germania, Spania, Portugalia si Grecia.

Multa vreme nefunctionala, Uniunea Europei Occidentale a cunoscut o revigorare ca urmare a intrarii in vigoare a Tratatului de la Maastricht, la 1 noiembrie 1999, prin care a devenit parte integranta a dezvoltarii Uniunii, fiind definita ca "brat inarmat" al UE si pilon european al NATO".

F miscari europene

d. Congresul de la Haga si infiintarea Consiliului Europei

O data cu constientizarea declinului in care se afla Europa, incepe sa se manifeste un puternic curent de opinie in favoarea unei Europe unite.

  Primul care s-a manifestat in aceasta directie a fost Winston Churchill, care la 19 decembrie 1946, intr-un discurs celebru tinut la Universitatea din Zrich, a facut apel la unitate, propunand crearea unor State Unite ale Europei. La baza acestei unitati europene trebuia sa se afle o asociere intre Franta si Germania.

Ideea unitatii europene astfel cum a fost ea reiterata de Churchill inflacareaza spiritele si determina formarea a numeroase miscari avand acest obiectiv: Miscarea pentru Europa Unita (infiintata in Marea Britanie chiar de Churchill), Consiliul Francez pentru Unitatea Europei, Uniunea Pan-europeana, reconstituita de Cudenhove-Kalergi, Uniunea Europeana a Federalistilor, Miscarea Socialista pentru Statele Unite ale Europei, Uniunea Parlamentara Europeana, Noile echipe internationale etc. Unele dintre acestea (spre exemplu, cele doua uniuni) promovau ideea unitatii europene pronuntandu-se in sensul unei organizari supranationaliste a Europei[6]. De fapt, se confrunta in cadrul acestor miscari doua curente de opinie cu privire la unitatea Europei - unul federalist si altul unionist.

Miscarile europene reusesc sa declanseze o serie de actiuni in sprijinul ideii europene precum reuniunile de la Luxemburg (octombrie 1946), Amsterdam (aprilie 1947), Montreaux (august 1947). Numarul mare al acestor miscari face insa necesara coordonarea lor pentru ca ideea comuna pe care o promoveaza, aceea a unitatii europene, sa se poata realiza. In acest scop, in decembrie 1947, cele mai influente miscari europene instituie, sub presedintia ministrului britanic Duncan Sandys, un "Comitet international de coordonare a miscarilor pentru Europa Unita", care a organizat mai multe congrese, cel mai important dintre acestea fiind Congresul Europei convocat la Haga intre 7 si 10 mai 1948.

In rezolutia finala a acestui congres, care a reunit 800 de personalitati din 19 tari, se prevedea, printre altele, constituirea unei "Adunari Parlamentare Europene", specificandu-se totodata ca pentru a asigura securitatea, independenta economica si progresul social, Natiunile Europei trebuie sa creeze o uniune economica si politica, pentru acest scop ele trebuind sa cada de acord si sa-si uneasca unele din drepturile lor suverane.

F Infiintarea Consiliului Europei

Pentru a materializa continutul rezolutiei congresului, se infiinteaza un "Comitet Permanent pentru Studiul si Dezvoltarea Federatiei Europene". Dezbaterile din cadrul acestuia au fost caracterizate de conflictul dintre sustinatorii metodei interguvernamentale, intre care Marea Britanie (care se pronunta pentru o cooperare cu respectarea integrala a suveranitatii nationale), si sustinatorii metodei supranationale, federaliste, in special Franta si Belgia. Pe de alta parte, si sustinatorii federalismului european sunt divizati cat priveste metodele de punere in aplicare a acestei idei, unii optand pentru un transfer partial de suveranitate nationala, altii pentru un federalism integral.

Cu toate aceste divergente de opinii. Se reuseste, in cele din urma, ajungerea la un compromis prin semnarea, la 5 mai 1949, la Londra, a Tratatului Instituind Consiliul Europei[7], de catre cele cinci state membre ale Uniunii Occidentale, la care se alatura Irlanda, Italia, Danemarca, Norvegia si Suedia.

Consiliul Europei este o organizatie politica al carei obiectiv este realizarea unei uniuni mai stranse intre membrii sai in vederea salvgardarii si promovarii ideilor si principiilor ce reprezinta patrimoniul lor comun si al favorizarii progresului economic si social.

I se recunoaste Consiliului Europei o larga paleta de competente, putand interveni in domeniile: economic, social, cultural, stiintific, juridic, administrativ si etnic, precum si in ceea ce priveste drepturile si libertatile fundamentale ale omului.

Fiind rezultat al unui compromis, mijloacele sale de actiune sunt extrem de limitate, constand in: examinarea problemelor, incheierea de acorduri, adoptarea unor actiuni comune.

F Principalele organe

For de cooperare interparlamentara, Consiliul Europei este totodata si un instrument de armonizare a sistemelor juridice nationale. Organele sale sunt: Adunarea Parlamentara, compusa din parlamentari nationali, care voteaza rezolutii, Comitet de Ministrii, organ de decizie format din ministrii de externe ai statelor membre, care decid prin vot unanim, Congresul Puterilor Regionale si Locale, ce reprezinta si promoveaza interesele democratiei locale si Secretariatul General, ce asigura asistenta tehnica.

In cadrul Consiliului European au fost adoptate peste 200 de conventii, intre care se detaseaza Conventia europeana pentru protectia drepturilor omului, adoptata la 4 noiembrie 1950, prin care se creeaza ca organism care urmareste aplicarea ei, pentru asigurarea unui nivel minim de respectare a drepturilor omului - Curtea Europeana a Drepturilor Omului. In 1961 s-a semnat la Roma Carta Social Europeana, o completare in domeniul social a Conventiei drepturilor omului, si s-a constituit Consiliul pentru Cooperarea Culturala.

Daca initial Consiliul Europei a avut zece membrii, el reuneste in prezent peste patruzeci de state, cuprinzand majoritatea tarilor europene. Dupa 1990, Consiliul Europei a devenit una dintre principalele structuri de primire a noilor democratii din Europa Centrala si de Est, aparute ca urmare a caderii comunismului (printre care si Romania, care este membra cu drepturi depline din 1993). Toate statele membre ale UE sunt si membre ale Consiliului Europei.

Considerat un rezultat modest al miscarilor de unitate europeana (inca din august 1949 inaintandu-se o serie de propuneri de modificare a statutului sau), Consiliul Europei are insa meritul de a fi pregatit terenul pentru tentative mai indraznete de realizare a unitatii europene, care nu vor intarzia sa apara.