Dimensiuni economice ale politicii sociale in Romania. Finantarea cheltuielilor sociale: parghii de realizare si fonduri. Cheltuieli publice sociale in Romania, pe topuri de cheltuieli si pe surse de finantare.

Dimensiuni economice ale politicii sociale in Romania. Finantarea cheltuielilor sociale: parghii de realizare si fonduri. Cheltuieli publice sociale in Romania, pe topuri de cheltuieli si pe surse de finantare.

Fiind constituita intr-un agregat cu o autonomie relativa, politica sociala este puternic marcata de caracteristicile si evolutiile mediului economic, dupa cum volumul si modul de utilizare a resurselor economiei nationale sunt ordonate de configuratia politicii sociale.

Descifrarea raporturilor dintre politica sociala si economie presupune, intre altele, clarificari legate de implicarea puterii publice prin:

reglementari si responsabilitati financiare si organizatorice in legatura cu accesul la insusirea de prestatii sociale;

dimensiunea si structura productiei de servicii sociale publice care influenteaza oferta;

transferurile monetare si flexurile acestora prin intermediul prestatiilor banesti, al sistemului de contributii, impozite si taxe, care determina cererea.

Asadar, politica sociala nu constituie o entitate izolata de mecanismele, de piata, ale cererii si ofertei. Pe un alt plan, politica sociala absoarbe resurse (capital fix, capital uman, cheltuieli curente) si da rezultate in sfera social-umana, la randul lor, cu impact asupra economiei.

Alocarea de resurse politicii sociale inseamna, totodata, implicarea agentilor economici (persoane, firme, stat) in formarea veniturilor bugetare sau a altor fonduri cu vocatie sociala. Antrenarea agentilor economici in acest proces are un impact direct asupra costurilor si preturilor de productie si, implicit, asupra miscarii preturilor bunurilor si serviciilor obtinute in economie, asupra evolutiei puterii de cumparare a veniturilor populatiei.

In consecinta, modul si masura implicarii diferitilor agenti economici in finantarea cheltuielilor sociale constituie un factor important al functionalitatii pietei, al echilibrului bugetar, al puterii de cumparare a veniturilor. In acest fel, cheltuielile sociale si finantarea acestora devin dimensiuni economice fundamentale ale politicii sociale.

Cunoasterea contextului economic este insa indispensabila pentru aprecieri cat mai corecte legate de formarea si alocarea resurselor necesare promovarii politicii sociale, de nevoile si directiile de schimbare in politica sociala, precum si de racordarea instrumentelor politicii sociale la mecanismele specifice sistemului economic.

Principalele caracteristici ale mediului economic cu impact deosebit asupra starii sociale si politice sunt:

dificultatile bugetare - constituie unul din principalii factori care au condus si impus "inovari" si adaptari in politica sociala, mai ales in legatura cu finantarea, cu implicarea agentilor economici si a indivizilor, precum si in legatura cu organizarea sistemului institutional responsabil;

somaj - se traduce, pe de o parte, in mai putina forta de munca si, pe de alta parte, in nevoi mai mari de protectie sociala, deci extinderea sferei politicii sociale, ceea ce inseamna nu numai costuri tot mai mari cu prestatiile, ci si pierderi substantiale in veniturile bugetare sau ale unor fonduri cu vocatie sociala in conditiile scaderii numarului contribuabililor;

cresterea puternica a costului vietii - necesita luarea unor masuri de indexare si de corelare a nivelului veniturilor, inclusiv a celor care provin din redistribuire

Toate acestea sunt elemente care conduc la cresterea puternica a costurilor si, respectiv, a cheltuielilor pe care le presupune promovarea politicii sociale.

In consecinta, una din problemele critice ale politicii sociale devine finantarea, modificarea mecanismelor acesteia, astfel incat acestea sa contribuie eficient la satisfacerea nevoilor sociale si sa joace un rol stimulativ in procesul cresterii economice.

Finantarea

Finantarea cheltuielilor sociale poate sugera corelatii ce se impun a fi urmarite in contextul reformei economice si sociale.

Aceasta finantare a cheltuielilor sociale se realizeaza din:

veniturile bugetului public (ale bugetului de stat si ale bugetelor locale);

fonduri create pe principii de asigurari sociale (de ex.: cele care sustin financiar sistemul asigurarilor sociale de stat, asigurarea pentru somaj);

fonduri speciale extrabugetare (de ex.: fondul de risc si accident) ale caror venituri se formeaza intr-un sistem mixt de participare a unor contribuabili, a firmelor si eventual a statului;

imprumuturi sau surse externe in restituirea carora este implicat statul, respectiv bugetul;

veniturile proprii ale unor institutii cu caracter socio-cultural si fonduri proprii ale agentilor economici (intreprinderi, organizatii).

De asemenea, un loc aparte in finantarea cheltuielilor sociale il ocupa fondurile create in cadrul unor sisteme de asigurare sociala, de tip clasic.

Cel mai important este fondul asigurarilor sociale de stat din care se platesc pensii (toate tipurile), indemnizatii pentru incapacitate de munca si ingrijirea copilului, alte ajutoare in bani si in natura. Acest fond isi colecteaza veniturile din contributii platite de intreprinderi si institutii, reprezentand un procent aplicat la castigul brut realizat de salariati. Aceste cote cuprind si un procent din care se formeaza veniturile fondului special pentru sanatate, creat pentru acoperirea diferentelor de pret in cazul unor medicamente necesare in tratament ambulatoriu.

In cadrul asigurarilor sociale de stat se constituie 3 tipuri de fonduri:

un fond separat pentru pensia suplimentara format dintr-o contributie obligatorie platita de salariati;

un alt fond este cel pentru asigurarea de somaj, din care se platesc: ajutorul de somaj, alocatia de sprijin (care are un caracter de prestatie de asistenta sociala) si se efectueaza cheltuieli pentru pregatirea profesionala a somerilor. Veniturile acestui fond se formeaza din contributii obligatorii aplicate la fondul de salarii, platite de intreprinderi si institutii (5%) si de salariati (1%);

a treia categorie ar putea cuprinde unele fonduri speciale extrabugetare ale caror venituri provin din diverse surse (de ex.: fondul de risc si accident creat pentru protectia speciala a persoanelor cu handicap; fondul de asigurari sociale pentru agricultori; fondul special pentru sanatate; etc.).

Asadar, incepand cu 1990, politica sociala s-a derulat intr-un climat economic ostil. Au fost inregistrate evolutii nefavorabile in economie care au restrictionat alocarea de resurse pentru politica sociala, in conditiile in care volumul de protectie sociala a populatiei a crescut deosebit de mult sub influenta unor factori obiectivi si subiectivi.

In legatura cu aceasta se fac urmatoarele precizari:

criza economica de care economia romaneasca era deja marcata si pana in 1989 s-a accentuat;

efortul investitional a scazut permanent;

in primii ani de reforma, evolutiile in plan social n-au fost concordante cu cele din domeniul economic. Astfel, in timp ce rezultatele din economie au fost in scadere permanenta, in plan social fie s-au promovat unele masuri sociale populiste, fie din cauza presiunilor nevoilor sociale nesatisfacute, a rezultat o scadere mai lenta a cheltuielilor sociale;

procesul de destructurare-restructurare din economie, alaturat lipsei de preocupare pentru investitii si liberalizarii principalelor parghii economice (preturi la bunuri si servicii, dobanda, eliminarea subventiilor, trecerea la convertibilitatea limitata a monedei nationale, etc.), neinsotita de masuri preventive pentru degradarea vietii sociale, au condus la cresterea, incepand cu 1991, a inflatiei si somajului;

in scopul sustinerii unor masuri absolut necesare de protectie sociala (ajutor de somaj, compensare-indexare), in conditiile scaderii resurselor la nivel national, solutia la care s-a apelat a fost aceea de crestere a gradului de fiscalitate a salariilor. Aceasta afirmatie este sustinuta de ridicarea in aceasta perioada a marimii cotelor procentuale aplicate la salarii, cote ce reprezinta contributiile platite de intreprinderi si institutii si d salariati pentru asigurari sociale, pentru somaj, pentru formarea altor fonduri, precum si impozitul pe salarii.

Toate cele de mai sus releva faptul ca masurile din domeniul social in ultima perioada au fost luate sub imperiul necesitatii, pe de o parte, din cauza resurselor in scadere, generate de disfunctionalitatile grave din economie si, pe de alta parte, presiunii nevoilor sociale crescande. De aici, importanta ce revine managementului si utilizarii eficiente a resurselor economiei nationale, inclusiv a celor alocate domeniilor sociale, insemnatatea preocuparii pentru o mai buna integrare a dimensiunilor economice ale politicii sociale in mecanismele de ansamblu ale sistemului economic.