Izvoarele Dreptului Comunitar

Izvoarele Dreptului Comunitar

Pentru o mai buna ordine juridica comunitara trebuie sa existe mai inainte norme juridice comunitare, care stau la baza raporturilor comunitare si care sunt stipulate in Tratatele constitutive ale Comunitatilor Europene, iar aceste norme comune trebuie respectate atat de organizatiile Europene cat si de statele membre, cum prevede hotararea Curtii de Justitie a Comunitatii Europene din 13 iulie 1986.

Aceasta ordine juridica are la baza legea, care cuprinde norme despre relatiile dintre institutiile europene si institutiile europene si statele membre. Astfel putem spune ca ordinea juridica comunitara este "aplicarea normelor comunitare in raporturile juridice ale institutiilor europene si in raporturile Uniunii Europene cu statele membre, proces garantat de existenta controlului juridic, care asigura respectarea acestor norme de catre toti participantii (a raporturile juridice comunitare).[1] In consecinta putem defini si izvoarele dreptului comunitar ca fiind "modalitati specifice prin care regulile de conduita considerate necesare in structurile europene devin norme de drept prin acordul de vointa al statelor membre."

Literatura de specialitate nu cunoaste o clasificare unitara in ceea ce priveste izvoarele dreptului comunitar. J.V.Loius clasifica izvoarele dreptului comunitar astfel:

1. Tratate instituind comunitatile;

2. Dreptul derivat;

3. Dreptul international;

4. Principiile generale de drept si drepturile omului.

Un alt autor consacrat in studierea dreptului comunitar, R. Kent, este de parere ca exista doar patru izvoare principale si anume:

1. Tratatele instituind comunitatile;

2. Tratatele subsidiare;

3. Legislatia secundara;

4. Deciziile, opiniile si principiile generale aplicate de Curtea de Justitie.

Daca incercam sa generalizam totusi cele mai multe opinii de specialitate, putem sintetiza izvoarele dreptului comunitar in doua categorii majore:

I. Izvoare primare;

II. Izvoare secundare (derivate).

1. Izvoarele primare ale Dreptului Comunitar

Izvoarele primare sunt tratatele care reglementeaza organizarea si functionarea Comunitatii. Ele sunt instrumente internationale, reprezentand acordul de vointa al statelor membre, ca subiecte suverane de drept international public.

In categoria izvoarelor primare, care au cea mai mare forta juridica in ordinea juridica Comunitara, sunt incluse actele juridice fundamentale dreptului comunitar. Se disting tratatele originare si tratatele care le-au modificat pe cele din prima categorie.

Din categoria izvoarele principale fac parte:

1.1. Tratatele Constitutive

- Tratatul de la Paris din 18 aprilie 1951 privind CECO/CECA (Comunitatea Europeana a Carbunelui si Otelului), intrat in vigoare de la 25 iulie 1952;

- Tratatul de la Roma din 25 martie 1957 privind CEE si EUROATOM (Comunitatea Economica Europeana si Comunitatea Europeana a Energiei Atomice), intrat in vigoare la 1 ianuarie 1958;

Ele sunt completate prin anexe si protocoale, in special prin Protocolul asupra statutelor Bancii Europene de Investitii. Sunt, de asemenea, de mentionat Protocoalele semnate la Bruxelles la 17 aprilie 1957, asupra privilegiilor si imunitatilor Curtii de Justitie.

1.2. Tratatele si Acordurile de modificare sau adoptare a

Tratatelor Constitutive

Tratatele si actele complementare reprezinta a doua categorie de izvoare primare, scopul lor fiind fie acela de a modifica, fie cel de a completa tratatele de baza.

- Tratatul de la Bruxelles privind instituirea unui Consiliu si a unei Comisii unice din 8 aprilie 1965 care a intrat in vigoare la 1 iulie
1967;

- Tratatul de la Luxemburg privind modificarea unor dispozitii financiare si bugetare din 21 - 22 aprilie 1970;

Deciziile privind resursele proprii ale Comunitatilor;

- Tratatul de la Bruxelles privind modificarea unor dispozitii bugetare din 22 iulie 1975;

- Decizia si actul privind alegerile universale si directe pentru Parlamentul European din 20 septembrie 1976;

- Tratatul de la Bruxelles privind Groenlanda din 13 martie 1984;

- Actul Unic European din 9 septembrie 1985 - 17 februarie 1986 intrat in vigoare la 1 iulie 1987 care completeaza tratatele constitutive dar - in egala masura - ofera fundament juridic Consiliului European si cooperarii politice;

- Tratatul de la Maastricht adoptat la 10 decembrie 1991 si intrat in vigoare la 1 noiembrie 1993 privind instituirea unei Uniuni Europene;

- Tratatul de la Amsterdam semnat la 2 octombrie 1997 si intrat in vigoare la 1 mai 1999;

- Tratatul de la Nisa semnat la 11 decembrie 2000 este definit a fi tratatul reformei constitutionale;

- Deciziile si tratatele de aderare la Uniunea Europeana semnate de catre statele membre;

- Protocoale, conventii, documente si tabele anexe la diferite tratate pe care Curtea de Justitie le-a considerat ca avand aceeasi forta obligatorie ca si actele de baza pe care le insotesc si le completeaza.

Toate cele de mai sus sunt izvoare primare ale dreptului comunitar si au un caracter compozit. Ele nu constituie dreptul comunitar asimilat Tratatelor comunitare decat in masura in care acestea, prin dispozitiile pe care le contin, modifica Tratatele comunitare (de exemplu, Titlurile II, III, IV, VII din Tratatul de la Maastricht). In schimb, celelalte dispozitii, in special cele care sunt inscrise la Titlurile V, VI, care corespund pilonilor doi si trei, fac parte in cel mai fericit caz, din categoria dreptului comunitar complementar.

2. Izvoarele secundare (derivate) ale Dreptului Comunitar

Categoria izvoarelor secundare cuprinde actele adoptate in mod obisnuit, in mod curent, de institutiile comunitare, fiind date de actele unilaterale ale Institutiilor. Acesta este tot un drept normativ, dar spre deosebire de prima categorie el este derivat, este elaborat in aplicarea si pentru aplicarea prevederilor tratatelor. Acesta nu poate contraveni celui primar deoarece ar fi lipsit de "efecte juridice". Este compus din ansamblul actelor emise in aplicarea sau in executarea tratatelor. Denumirea de drept derivat (legislatie sau drept secundar) indica atat functia pe care actele o indeplinesc (de realizare a obiectivelor prevazute de tratate) cat si subordonarea lor in raport cu tratatele. Ca expresie a subordonarii mentionate, dreptul derivat nu poate deroga de la cel originar, iar institutiile comunitare nu pot adopta decat actele necesare indeplinirii misiunii lor. Avand o competenta de atributie, institutiile nu pot adopta decat actele prevazute de Tratat (art. 249 din Tratatul instituind Comunitatea Europeana).

Cele cinci izvoare derivate ale dreptului comunitar sunt: regulamentul, directiva, decizia, recomandarea si avizul iar articolul care contine nomenclatura oficiala a acestor acte comunitare derivate, este art. 249 TCE. Potrivit deci textului citat, institutiile comunitare adopta regulamente si directive, iau decizii si formuleaza recomandari sau avize; din cele cinci categorii de acte, primele trei au caracter obligatoriu, alcatuind dreptul derivat.

2.1. Actele juridice prin care se guverneaza in Uniunea Europeana

2.1.1. Regulamentul

Regulamentul este definit de articolul 249 TCE, in alineatul 2, ca actul cu aplicabilitate generala, obligatoriu in toate elementele sale si direct aplicabil in toate statele membre.

Regulamentul poseda caracteristici care il apropie de o lege din ordinea juridica interna, in special caracterul sau normativ si regimul sau, care il plaseaza in mod normal la adapost de orice actiune in anulare intentata de un particular. Curtea de Justitie vede in regulament expresia unei puteri normative a Comunitatii.

Caracteristicile Regulamentului:

a. Regulamentul este un act cu caracter general

El este aplicabil unor categorii privite abstract si in ansamblu, potrivit formulei utilizate de Curtea de CJCE, Hotararea din 18 iunie 1970. Acest caracter general diferentiaza regulamentul de decizie (nu se poate face aceeasi afirmatie categorica in ce priveste directiva, in masura in care cea mai mare parte a directivelor comunitare se adreseaza tuturor statelor membre ceea ce, chiar daca incomplet, le apropie de regulament);

b. Regulamentul este obligatoriu in toate elementele sale

El se deosebeste - astfel - de directiva, care nu comporta obligatii decat in ce priveste "rezultatul de atins" si de recomandari si avize, care nu leaga pe destinatarii lor. Ca expresie a caracterului sau obligatoriu, regulamentul modifica de plin drept situatia juridica a subiectilor de drept comunitar si trebuie sa fie aplicat de la intrarea sa in vigoare si atat timp cat invaliditatea sa nu a fost constatata.

Regulamentul beneficiaza de prezumtia de legalitate (care nu este absoluta, ca in cazul izvoarelor primare - tratatele, ci relativa). Intr-una dintre cauzele sale, Curtea a stabilit ca actele institutiilor comunitare se bucura - in principiu - de o prezumtie de legalitate si, ca atare, produc efecte juridice chiar cand contin iregularitati, atat timp cat nu au fost anulate sau revocate.

Caracterul obligatoriu al regulamentului opereaza pentru toti subiectii de drept: persoane fizice sau juridice, state membre, institutii comunitare, autoritatea regulamentului fata de persoanele fizice si juridice fiind indiscutabila. Acestea nu dispun de posibilitatea de a ataca regulamentul printr-o actiune in anulare, decat in conditiile in care demonstreaza ca regulamentul le priveste direct si individual, fiind vorba in realitate de o decizie luata sub forma unui regulament. Regulamentul se impune si institutiilor comunitare si - printre acestea - chiar autorilor sai.

In raporturile cu statele membre caracterul obligatoriu al regulamentului are nevoie de cele mai multe precizari. Nu este contestat ca statele membre sunt legate de regulamente si nesocotirea dispozitiilor lui se considera neindeplinirea unei obligatii in sensul art. 226 al TCE, dand nastere actiunii reglementate de acest text.[2]

Obligatia de loialitate comunitara prevazuta de articolul 10 din Tratatul Comunitatii Europene impune statelor nu numai sa se abtina de la orice masura care s-ar putea opune aplicarii regulamentului, dar si sa vegheze la deplina sa eficacitate. Statele membre sunt legate de regulament chiar daca reprezentantii lor sau opus in cadrul Consiliului la adoptarea lui ori au formulat obiectiuni sau rezerve fata de anumite dispozitii in cursul procedurii de elaborare a actului.

Nu se poate admite ca un stat membru sa aplice intr-o maniera incompleta sau selectiva dispozitiile unui regulament comunitar, astfel incat elemente ale legislatiei comunitare fata de care ar fi manifestat opozitie sau care i s-ar parea contrare intereselor nationale sa fie lipsite de eficienta.

De asemenea, Curtea a aratat - in aceeasi decizie - ca un stat membru nu poate sa nu aplice un regulament luand ca pretext dificultati pe care aplicarea le-ar intampina si nici nu poate sa intarzie aplicarea motivand ca formalitatile si procedurile nationale nu au putut fi indeplinite.

c. Regulamentul este direct aplicabil in toate statele membre;

Aceasta calitate ii este expres atribuita de alineatul 2 al art. 249, in timp ce alte izvoare ale dreptului comunitar nu o au decat prin interpretarea constructiva a CJCE. Ca o consecinta a aplicabilitatii sale directe, regulamentul isi ia locul in ordinea juridica a statelor membre si modifica de plin drept situatiile juridice existente. El impiedica aplicarea oricarei dispozitii nationale contrare, indiferent de rangul normei respective (lege sau regulament in sensul dreptului national).

Aceasta consecinta radicala este fondata pe ideea ca tratatele au operat un transfer de competente intre statele membre si comunitatea europeana. Aplicabilitatea directa se opune oricarei formalitati nationale de asimilare sau transpunere a regulamentului in ordinea juridica interna. Un act national care ar avea ca obiect introducerea in ordinea juridica interna a unui regulament sau care ar conditiona intrarea in vigoare a regulamentului ar fi ilegal, fiind contrar dreptului comunitar.

Art. 254 distinge intre doua categorii de regulamente. Astfel, cele adoptate potrivit procedurii de la articolul 251 sunt semnate de presedintii Parlamentului european si Consiliului si publicate in Jurnalul Oficial al Comunitatii. Ele intra in vigoare la data aratata in act sau, daca data nu este indicata, in a douazecea zi de la publicare. Regulamentele Consiliului si Comisiei sunt publicate in Jurnalul Oficial si intra in vigoare dupa aceeasi regula. Publicarea regulamentului nu este prescrisa sub sanctiunea nulitatii, dar actul de acest fel nepublicat nu este opozabil celor carora li se adreseaza si nu poate sa produca efect.

Motivarea actului este o formalitate substantiala, a carei nerespectare atrage sanctiunea invalidarii regulamentului. Curtea de Justitie verifica din oficiu respectarea acestei obligatii, considerand ca motivarea este esentiala pentru exercitarea controlului jurisdictional.

Deci, ca o sinteza a caracteristicilor "regulamentului" putem distinge urmatoarele trasaturi:

1. este principalul izvor secundar al Dreptului Comunitar;

2. este obligatoriu in toate dispozitiile sale, ceea ce interzice orice aplicare incompleta;

3. reprezinta practic echivalentul legilor nationale;

4. se aplica direct, tuturor - institutii comunitare, state membre, persoane fizice si juridice - fara a fi necesare masuri nationale, speciale de implementare;

5. de regula intra in vigoare la data prevazuta in insasi actul respectiv. Daca nu se prevede o alta data, el va intra in vigoare dupa implinirea a 20 de zile de la publicarea sa in Jurnalul Oficial al Uniunii Europene.

2.1.2. Directiva

Pornind de la definitia data directivei de Tratatul Comunitatii Europene se poate incerca clarificarea naturii, caracterelor si functiei acestui act comunitar. Nu trebuie - insa - uitat nici o clipa ca o directiva, intriga, deranjeaza, dezbina, cauza fiind singularitatea sa.

Potrivit articolului 249 alin. 3 din TCE directiva este obligatorie pentru fiecare stat membru destinatar in ce priveste rezultatul care trebuie atins, lasand autoritatilor nationale competenta in privinta formei si mijloacelor pentru atingerea rezultatului.

Enumerarea proprietatilor juridice ale directivei este echivoca. Cert, ea e un act obligatoriu, ca si regulamentul si decizia si spre deosebire de recomandare si aviz. Directiva, la fel ca decizia individuala si spre deosebire de regulament, nu obliga decat pe destinatarii pe care ii desemneaza. Dar poate fi si un act "general", fiind considerata astfel in jurisprudenta CJCE.

Caracteristica cea mai putin certa a directivei tine de intensitatea ei normativa. Spre deosebire de regulament si decizie, obligatorii in toate elementele lor, directiva nu creeaza in sarcina statelor membre decat o obligatie legata de "rezultatul ce trebuie atins" lasand celor din urma "competenta in privinta formei si mijloacelor".[3]

Prin esenta, directiva presupune in principiu interventia autoritatilor nationale pentru ca ea sa produca efecte juridice in dreptul intern al fiecarui stat membru destinatar. Nascuta din procesul de decizie comunitara, directiva corect publicata sau notificata creeaza, in sarcina statului membru destinatar, o obligatie de a lua masurile necesare pentru aplicarea sa efectiva in ordinea juridica nationala. Rezulta de aici ca situatia "normala" corespunde adoptarii, de autoritatile nationale competente, a unui act de transpunere a directivei comunitare. Nu este - insa - imposibila aparitia unor fenomene caracterizate prin carente ale statului membru, care fie omite sa ia masurile de transpunere cerute, fie adopta masuri inadecvate. In acest caz se pune problema de a sti daca directiva comunitara poate fi direct aplicata de instantele nationale, astfel incat sa fie garantate in egala masura aplicarea efectiva a regulii comunitare si protejarea eficace a drepturilor create particularilor de directiva.

Transpunerea directivei este operatiunea prin care statul membru destinatar al unei directive comunitare procedeaza la adoptarea de masuri necesare punerii ei in practica. Statul are alegerea asupra "formei", in sens de tehnica legislativa sau regulamentara proprie fiecarui stat si "mijloacelor", institutiile juridice susceptibile sa realizeze obiectivul indicat, esential fiind ca acestea sa conduca la atingerea rezultatului. Statul poate adopta legi sau regulamente, dupa cum poate fi pus in situatia de a abroga sau modifica dispozitii interne incompatibile cu prevederile directivei.

Deci, ca o sinteza a caracteristicilor "directivei" putem distinge urmatoarele trasaturi:

este obligatorie pentru statele membre doar in ceea ce priveste atingerea unui rezultat, lasand la latitudinea instantelor nationale competenta in ceea ce priveste formele si mijloacele;

este mai flexibila si mai fidela particularitatilor nationale, fiind special adoptate pentru a asigura functia de apropiere de legislatiile nationale (art. 100 din Tratatul CEE);

reprezinta un mijloc de coordonare a legislatilor nationale si de armonizare a acestora cu sistemul comunitar.

2.1.3. Decizia

Definita de alineatul 4 al art. 249 TCE, decizia este actul obligatoriu in toate elementele sale pentru destinatarii pe care ea ii desemneaza. Deciziile isi au locul in arsenalul juridic comunitar, dupa cum rezulta din alineatul 1 al aceluiasi art. 249.

Atunci cand dispozitiile care abiliteaza institutiile comunitare sa emita acte se abtin de la precizarea titlului de act de utilizat sau ofera o optiune intre decizie si alte categorii de masuri, institutiile pot adopta actul care li se pare cel mai potrivit in raport de scopul urmarit. Cand insa tratatul indica fara echivoc tipul de act la care institutia trebuie sa recurga, aceasta este total legata de dispozitia tratatului. Definitia deciziei nu elimina toate ambiguitatile care pot aparea in legatura cu ea. Termenul "decizie" este frecvent utilizat si pentru a desemna acte care, dupa cum se noteaza in doctrina[4], nu corespund celor aratate in alin. 4 al art. 249.

Decizia este inainte de toate un act cu caracter individual. Aceasta calitate este cea care influenteaza intr-o maniera determinanta regimul sau juridic. In cazul in care apare indoiala in ceea ce priveste regimul aplicabil unui act al unei institutii comunitare, Curtea a subliniat in jurisprudenta sa ca esential pentru decizie este ca ea nu obliga decat persoanele carora le este adresata "pe cand regulamentul, cu un caracter esential normativ, este aplicabil nu unor destinatari limitati, desemnati sau identificabili, ci unor categorii privite abstract si in ansamblul lor"[5]. Pentru a califica un act ca decizie, judecatorul comunitar acorda in primul rand atentie existentei unui cerc redus de destinatari identificabili.

O a doua caracteristica a deciziei este obligativitatea sa. La fel ca si regulamentul si spre deosebire de directiva, decizia este un act obligatoriu in toate elementele sale. Decizia poate sa impuna nu numai un obiectiv de atins, ci si mijloacele ce se vor folosi pentru aducerea sa la indeplinire. Pentru ca impotriva ei sa poata fi declarata o actiune in anulare, decizia trebuie sa produca consecinte juridice "depasind sfera interna a institutiilor comunitare". Altfel spus, masurile de ordin interior in sens strict nu pot, in principiu, sa formeze obiectul unei actiuni in anulare, deoarece nu sunt asimilabile unor decizii atacabile.

Obligatiile pe care decizia le impune sunt sanctionate, ca o consecinta a principiului legalitatii. Particularii destinatari ai unei decizii care ar incalca-o pot mai intai sa raspunda in fata tribunalelor nationale, dar incalcarea ar putea atrage - in anumite cazuri - si o reactie la nivel comunitar. Putem astfel sa observam ca Comisia Europeana are puterea de a amenda intreprinderile sau asociatiile de intreprinderi care contravin unei sarcini definite intr-o decizie individuala. Ea poate, de asemenea, sa oblige o intreprindere la plata unei amenzi pe zi de intarziere, incepand cu o data pe care o fixeaza in hotararea sa, pentru a o constrange pe aceasta sa se supuna unei verificari ordonate pe calea unei decizii.

Deciziile produc un efect direct atunci cand sunt adresate unor persoane fizice sau juridice particulare. In aceasta ipoteza, deciziile modifica prin ele insele situatia acestor destinatari. Mai problematica este situatia deciziilor adresate statelor membre.

Deci, ca o sinteza a caracteristicilor "deciziei" putem distinge urmatoarele trasaturi:

este un act obligatoriu in toate elementele sale pentru destinatarii desemnati (art. 189 din Tratatul CEE); nu are o influenta generala, ea vizand aplicarea prevederilor tratatelor la situatii particulare;

de regula, se adreseaza particularilor, persoane fizice sau juridice, dar in cazuri exceptionale, se poate viza si un stat membru, caz in care va putea fi aplicata doar dupa ce statul va adopta norme de drept intern prin care va pune in aplicare decizia respectiva;

este asimilata actelor administrative individuale, cunoscute in dreptul national si constituie, in mainile autoritatilor comunitare, un instrument de executie administrativa a dreptului comunitar;

fiind un act cu caracter individual, ea va fi supusa notificarii, lipsa acestei formalitati atragand inopozabilitatea actului fata de subiectul avut in vedere, nu si valabilitatea deciziei;

nu poate fi retrasa sau abrogata de organul emitent.

2.1.4. Recomandari

1. nu sunt izvoare de drept in adevaratul sens al cuvantului;

au un caracter general, fiind destinate atat statelor membre cat si particularilor;

3. sunt acte cu caracter consultativ, ele neavand forta de constrangere;

4. au valoarea unor mijloace de orientare a comportamentului si a legislatilor.

2.1.5. Avizele si acte atipice

1. sunt actele care nu sunt prevazute in tratate: regulamentele interioare, regulamentele de procedura, rezolutii, comunicate, declaratii comune;

2. sunt rezultatul practicii, a nevoii de reglementare interna, a activitatii organismelor de baza;

3. in afara regulamentelor interioare si de procedura, celelalte acte nu au forta obligatorie, fiind mai mult acte cu caracter politic, dar trebuie sa se conformeze cu obligatiile tratatelor si cu normele dreptului comunitar originar.

2.2. Jurisprudenta Curtii Europene de Justitie

O alta categorie de izvoare secundare o constituie hotararile sau jurisprudenta Curtii Europene de Justitie. In conceptia continentala a dreptului, rolul jurisprudentei ca izvor de drept este redus in general. Nu aceeasi este si situatia jurisprudentei CEJ, date fiind caracteristicile si natura dreptului comunitar. Articolul 7 al Tratatului instituind Comunitatea Europeana plaseaza Curtea in randul institutiilor comunitare, avand acelasi rang cu Parlamentul european, Consiliul sau Comisia. In acelasi timp, art. 220 TCE da Curtii sarcina de a veghea la respectarea dreptului in interpretarea si aplicarea tratatului .

Dreptul comunitar este inca un sistem in formare, cu norme si notiuni juridice cu caracter general, imprecis si incomplet, revenindu-i Curtii rolul de a aduce precizari, de a umple lacunele si a asigura dezvoltarea dreptului. Examinarea jurisprudentei Curtii releva o grija deosebita a sa pentru realizarea coerentei si unitatii dreptului comunitar. Metodele de interpretare pe care ea le foloseste au un caracter constructiv, interpretarea teleologica si cea sistematica fiind larg raspandite. In nenumarate randuri, Curtea a subliniat ca fiecare dispozitie a dreptului comunitar trebuie situata in contextul sau si interpretata in lumina ansamblului dispozitiilor acestui drept, a finalitatii si stadiului evolutiei dreptului la data la care se aplica dispozitia respectiva.

Articolul 234 TCE confera Curtii o misiune speciala, de asigurare a unitatii de interpretare a dreptului comunitar. Aceasta instanta este cea care da interpretarea "autentica" a dreptului originar si celui derivat, exercitand monopolul interpretarii, doar solutiile de interpretare oferite de ea avand un caracter obligatoriu din punct de vedere juridic.

In concluzie, caracteristicile acestui izvor de drept pot fi sintetizate dupa cum urmeaza:

1. jurisprudenta Curtii de Justitie este un izvor cu toate ca in general jurisprudenta nu este ca o veritabila sursa de drept, solutiile acesteia fiind date in aplicarea normelor de drept comunitar scris, continute in tratate si in celelalte acte prezentate mai sus;

2. toate hotararile Curtii de Justitie, cu exceptia celei date in solutionarea recursului in anulare sunt obligatorii si au autoritate de lucru judecat;

3. in mod particular, Curtea de Justitie, are importanta misiune de a interpreta dispozitiile tratatelor si de a preciza, in raport de ansamblul normelor comunitare, principiile generale si drepturile fundamentale ce guverneaza acest sistem de drept.

2.3. Tratatele internationale incheiate de Uniunea Europeana

cu state de pe alte continente

Tratatele internationale incheiate de Uniunea Europeana cu alte state fac si ele parte din izvoarele secundare ale dreptului comunitar si anume:

1. acordurile si hotararile sunt supuse ratificarii statelor membre conform procedurilor nationale, dupa ratificare ele intrand in vigoare;

2. au caracter obligatoriu pentru parti;

3. fiind o categorie foarte vasta si diversa de acte internationale, ele pot imbraca forma:

• acordurilor de asociere la UE a unor state sau grupuri de state terte;
• acorduri comerciale;
• acorduri vamale;
• acorduri de asistenta;
• acorduri de cercetare;
• acorduri de protectia mediului.

2.4. Cutuma dreptului international si dreptul national

al statelor membre

Ultimul izvor secundar de drept il constituie cutuma dreptului international si dreptul national al statelor membre.

Cutuma presupune o practica indelungata dublata de existenta unei convingeri ca se exprima o regula de conduita, cu putere juridica obligatorie. Daca in ceea ce priveste cutuma internationala in doctrina[7] se considera ca regulile dreptului international cutumiar se numara printre izvoarele dreptului comunitar, dezvoltarea unei cutume comunitare nu este in nici un fel favorizata. Izvoarele conventionale, legislative si jurisprudentiale abunda, facand inutila si aproape imposibila crearea unei cutume si - mai mult - Curtea a aratat ca o practica cutumiara nu ar putea conduce niciodata la modificarea tratatelor si nu ar putea constitui precedent

susceptibil a conduce la incalcarea legii.

Regulile dreptului international se aplica in sfera comunitara fie ca reguli de drept cutumiar, fie ca principii generale de drept. CJCE aplica dreptul international ca izvor de drept comunitar, utilizandu-l la interpretare. Astfel, in jurisprudenta Curtii de Justitie regulile de clasificare aplicabile Tarifului vamal au fost interpretate in lumina principiilor care stau la baza acordurilor incheiate de Comunitatea Europeana in cadrul GATT. De asemenea, Curtea a facut trimitere la principiul teritorialitatii ca principiu universal recunoscut in dreptul international public.

Articolul 307 al Tratatului instituind Comunitatea Europeana dispune in alineatul 1 ca drepturile si obligatiile rezultand din conventiile incheiate inainte de intrarea in vigoare a tratatului nu sunt afectate de dispozitiile tratatului. In masura in care - insa - potrivit celor stipulate la alineatul 2 al aceluiasi articol, conventiile internationale nu sunt compatibile cu Tratatul Comunitatii Europene, statul membru in cauza ia toate masurile adecvate pentru eliminarea incompatibilitatilor constatate.[8]

In ce priveste dreptul national al statelor membre in regula generala se considera ca poate constitui izvor al dreptului comunitar. Dispozitii ale Tratatului instituind Comunitatea Europeana contin trimiteri exprese la legislatia statelor membre. Cu titlu de exemplu putem cita: art. 48 TCE "societatile constituite in conformitate cu legislatia unui stat membru" si art. 256 alin. 2 TCE "executarea silita este guvernata de regulile de procedura civila in vigoare in statul pe teritoriul caruia are loc".

In acelasi timp, in jurisprudenta lor, Curtea de Justitie si Tribunalul de prima instanta fac referire la reguli din dreptul national, ori de cate ori aceste referiri sunt pertinente.