INSTITUTII POLITICE (II)

INSTITUTII POLITICE (II)

Parlamentul reprezinta puterea legislativa intr-un stat, de aici si denumirea frecventa de legislativ. In regimurile democrate are un rol central, iar in cele autoritare sau totalitare este o institutie formala, privata de atribute si functii reale.

Sociologii il includ in randul institutiilor sociale, considerat fiind element definitoriu al sociabilitatii in sfera politica. In aceasta perspectiva, Parlamentul este analizat fie in orizontul institutiilor politice ca institutii sociale (in general), fie in perspectiva unei organizatii, ca parte a ansamblului institutional (distinct, particularizat).

Originile indepartate ale parlamentului se identifica in practica comunitatilor arhaice de a lua, la nivelul intregii adunari a obstii sau, ceva mai restrans, la nivelul adunarii barbatilor sub arme, adunarii batranilor ("Sfatul", "Consiliul") etc., hotararile cele mai importante care priveau intreaga colectivitate. Procedura devine cu timpul incomoda si din ce in ce mai greu de realizat, motiv pentru care se trece la investirea unor reprezentanti ai colectivitatii cu mandatul de a lua deciziile cele mai importante in numele si pentru aceasta.

Parlamentele moderne sunt rezultanta unor indelungi si uneori aprige dispute intre aparatorii "lumii vechi" (absolutismul feudal) si "lumii noi" in devenire (liberalismul burghez). Disputele incep si se desfasoara in spatiul adunarilor de stari sau statelor generale -cum erau denumite parlamentele incepand cu secolele al XIII-lea, in Anglia si al XIV-lea, in Franta, dispute care continua cu intensitate in Marea Britanie, si se diminueaza progresiv, pana in veacul al XVII -lea in celelalte state europene. Monarhia engleza, la inceputul secolului urmator, se vede fortata sa cedeze parlamentului prerogativa legislativa (1707), urmata fiind de cea franceza precum si de cele din alte state.

Denumirea parlamentului, pe langa cea care are circulatie universala (legislativ sau adunare legiuitoare), cunoaste numeroase variante "locale": Althing (Islanda, apreciat ca fiind cel mai vechi, inceputurile sale datand din anul 930), Riksdag (Suedia), Duma (Federatia Rusa), Seim (Polonia), Dieta (Japonia), Congres (S.U.A.) etc.

Structura institutiei parlamentare este monocamerala (Finlanda, Suedia, Danemarca, Portugalia, Republica Ceha, Ungaria, Bulgaria, Grecia) sau bicamerala ("Camera" si Senatul, Adunarea Deputatilor si Senatul, Camera Inferioara si Camera Superioara), majoritara in sistemele legislative europene si extraeuropene, in care se includ si statele federale (Argentina, Brazilia, S.U.A., Canada, Rusia, Germania, Australia etc.). Rolul si importanta celor doua "camere" sau "adunari" ale parlamentului difera de la o epoca la alta si de la un sistem politic la altul, generand un fel de competitie intre acestea.

Diferita este si componenta lor numerica (reprezentarea), structura celor doua "adunari", potrivit constitutiei si regulamentelor de functionare ale "camerelor", raporturile cu celelalte puteri in stat etc.

Functiile esentiale ale puterii legislative constau in: a) dezbaterea si votarea proiectelor de legi, fie din initiativa parlamentara, fie depuse la birourile adunarilor (functia legislativa); b) dezbaterea si aprobarea bugetului (functia bugetara si financiara); c) exercitarea controlului asupra actelor guvernamentale (functia de control a executivului); d) votarea numirii si, uneori, a demiterii guvernului; e) reprezentarea aspiratiilor si intereselor comunitatii-societatii (functia de reprezentare). In afara acestora, parlamentul ar mai avea si urmatoarele functii: expresiva (in sensul ca exprima opiniile cetatenilor); pedagogica (contribuie la educarea natiunii); informativa (comunica cetatenilor informatii importante), in viziunea lui Walter Bagehot.

Constituirea, functionarea si dizolvarea legislativului. In urma scrutinului (alegerilor parlamentare generale), deputatii si senatorii procedeaza la desemnarea organelor de conducere ale celor doua adunari (presedinte, secretar, birou permanent), a comisiilor permanente, de ancheta, speciale si de mediere (intre cele doua camere, cand este cazul), la fixarea normelor si statutului de functionare a administratiilor proprii, precum si a regulamentului de ordine interioara, apoi la validarea alegerilor si verificarea legalitatii mandatelor deputatilor si senatorilor.

Dupa constituirea sa, parlamentul isi incepe activitatea propriu-zisa prin convocarea adunarilor in sesiuni (ordinare pe an sau extraordinare) si sedinte (separate sau comune). Sedintele comune sunt convocate numai in urma votului majoritatii celor doua camere si potrivit normelor constitutionale.

Procedura (sau procedurile) de dizolvare a parlamentului difera de la un sistem politic la altul si este mai simpla sau mai complexa. (Prevederile Constitutiei Romaniei, de exemplu, specifica ca dezvoltarea acestuia se produce in conditiile in care parlamentul nu acorda vot de incredere pentru formarea guvernului in termen de 60 de zile de la prima solicitare si numai dupa respingerea a cel putin doua solicitari pentru investitura). Dizolvarea parlamentului este o prerogativa exclusiva a presedintelui, dupa consultarea presedintilor celor doua "camere" si a liderilor grupurilor parlamentare.

Deprecierea rolului si imaginii publice a parlamentului a inceput de mai mult timp, dar s-a accentuat ingrijorator in ultimele decenii. Contradictiile (si, uneori, chiar competitia) dintre parlament si guvern au un sens ascendent si mai alert in perioada interbelica, atunci cand "executive tari" impun propria vointa legislativului, care se vede in situatia de a valida, in ritmuri mult mai rapide, pachete legislative substantiale si, in acelasi timp, sa lase spatiu tot mai intins de manifestare initiativei guvernamentale in materie legislativa.

Deprecierea rolului si imaginii publice a parlamentului se datoreaza si erodarii acestuia din interior, cauzata de comportamente individuale sau chiar de grup, care incalca principii si reguli ale vietii parlamentare, precum si raporturilor dintre parlament si alte institutii care eludeaza norme si principii etc. Parlamentarii se departeaza tot mai mult de conditia lor de reprezentanti ai "natiunii", tradand increderea si sperantele alegatorilor prin promovarea cu prioritate a propriilor interese, sprijinirea unor grupuri de presiune, participarea la distribuirea unor resurse ilicite cu scopuri politicianiste subterane etc.

Institutii parlamentare transnationale. Tendintele de internationalizare a institutiilor politice au o vechime considerabila. Inca din 1889 este creata Uniunea Interparlamentara (U.I.P.), organism international cu dublu obiectiv: sa favorizeze contactele personale intre membrii parlamentelor si sa contribuie la realizarea unor actiuni de cooperare intre acestea, cu intentia marturisita de a conduce la consolidarea si dezvoltarea institutiilor politice democrate.

Un organism similar reuneste reprezentanti ai parlamentelor arabe - Uniunea Interparlamentara Araba, constituita in 1974.

In prezent, fiinteaza mai multe organisme internationale ce promoveaza interrelatiile dintre parlamente, care, dupa modul lor de constituire, sunt de doua tipuri: adunarile parlamentare si parlamentele internationale. Din prima categorie fac parte: Adunarea Parlamentara a Consiliului Europei (creata in 1949), Adunarea Parlamentara -

N.A.T.O. (infiintata in 1955), Adunarea Parlamentara a O.S.C.E. (constituita in 1975) si Adunarea Parlamentara a Cooperarii Economice la Marea Neagra (care dateaza din 1993), iar din a doua, Parlamentul Europei (creat in 1957).