| CATEGORII DOCUMENTE |
| Arheologie | Istorie | Personalitati | Stiinte politice |
1. Premise istorice ale aparitiei doctrinei social-democrate
Una din principalele doctrine politice contemporane,
doctrina social-demo-crata, va fi supusa, dupa 1990, unui val de
critici, in masura direct proportionala cu incercarile
adversarilor sai de a o compromite, asimiland-o, prin functia de
identificare globala a ideologiei, cu totalitarismul comunist. Corelativ,
pe terenul lasat gol de o stanga dezbinata si
dezorientata, surprinsa de vigoarea si virulenta atacului,
se inalta cantecul de sirena al unei ideologii universaliste
care, pentru a-si transforma in dogma fetisurile ei, a
imprumutat blazonul heraldic al marilor valori liberale si
ingroasa tusa propagandistica a crizei de identitate
si de alternative social-democrate. Cei care se grabesc sa
elibereze certificatul de deces social-democratiei confunda
accidentele unui ciclu istoric cu sursele perene ale doctrinei insesi, consolidate
de
Probabil ca imaginea cea mai sugestiva
si mai exacta a evolutiei social-democratiei, cu luminile
si umbrele ei, cu oscilatia intre pragmatism si reformism, este
continuta in volumul de scrisori si dezbateri dintre liderii
social-democratiei contemporane: Willy Brandt, Olof Palme, Bruno Kreisky,
volum aparut in 1975 si considerat o contributie
remarcabila la imbogatirea corpusului teoretic al doctrinei.
Raspunzand criticilor doctrinei, Olof Palme defineste socialismul
democratic drept "o miscare de eliberare", iar in introducerea
lucrarii evolutia Partidului Social-Democrat German este
vazuta ca o paradigma pentru identitatea si legitimitatea
politica a stangii, in lumina experientei istorice: "Partidul Social-Democrat
este un partid care vine de pe santierele secolului si uneori de pe
umerii membrilor sai curge inca varul. Partidul a fost timp de mai
mult de o suta de ani la scoala opozitiei. El s-a deprins
sa lupte pas cu pas, sa colaboreze cu asociatiile
muncitoresti si cu sindicatele care le-au urmat pentru a atinge
obiectivele sale sociale, plecand de la o pozitie minoritara. Dar cu
exceptia celor care apartin micii paturi a ma-rilor
privilegiati, nu exista un singur om al muncii in Germania care
sa nu resimta in existenta sa personala binefacerea
cuceririlor economice si sociale realizate datorita actiunii
politice a mai multor generatii de socialisti democrati. Nu
exista un partid care sa fi lucrat atat timp cat P.S.D.-ul, care
sa fi suferit si activat ca el pentru crearea si mentinerea
unei democratii sociale in
Doctrina social-democrata nu a aparut ex nihilo, precum Pallas Atena dincapul lui Zeus sau precum Luceafarul lui Eminescu de-a dreptul din ape. Dimpotriva! Ca "miscare de eliberare" aceasta doctrina politica, atat de complexa, de controversata si de raspandita se origineaza in insasi logica evolutiei sociale. La baza dezvoltarii sale ca doctrina se afla doua tendinte definitorii ale evolutiei statului modern; procesele de rationalizare economica si democratizare, si nu iluziile ideologice, fabricate in afara conditiilor practice ale vietii, independente de miscarea reala si contradictorie a istoriei. De aceea, o retrospectiva in istoricul constituirii doctrinei ne va permite sa clarificam principalele etape in articularea tezelor ei doctrinare care reflecta, dupa parerea noastra, tendinta fundamentala a epocii moderne: sinteza dintre drepturile naturale si sociale, dintre stat si societatea civila. Insusi sistemul de valori al social-democratiei reflecta cu fidelitate premisele acestei miscari, indiferent de deformarile ideologice survenite la un moment dat in motivarea actiunii pentru suprimarea si depasirea starilor de fapt existente. Trecerea de la constructiile utopice la cunoasterea reala a societatilor, de la ideologia rationalista a iluminismului la proiectele de reformare globala ale socialistilor utopici, de la patosul idealist al romantismului social-politic la viziunea morala a noii societati prezenta la primii socialisti pana la descifrarea meca-nismelor care asigura perpetuarea relatiilor inegalitare reprezinta tot atatea momente structurale in configurarea doctrinei social-democrate.
Aparitia si dezvoltarea socialismului ca doctrina politica sunt strans legate de aparitia si dezvoltarea proletariatului in epoca moderna. In lupta ei pentru drepturi si libertati democratice, clasa muncitoare va parcurge un proces complex si indelungat de constientizare a propriei sale forte, nu lipsit de erori, de esecuri sau de cautari contradictorii. Aparitia noului actor politic este legata in primul rand si indisolubil de procesele modernizarii economiei capitaliste care au cunoscut un deosebit avant in a doua jumatate a secolului al XIX-lea. Modernizarea economica, prin cei doi piloni ai sai, industrializarea si urbanizarea, va antrena un ansamblu de transformari atat in planul fortelor de pro-ductie si relatiilor sociale, cat si in sfera cunoasterii si organizarii muncii, cu consecinta ca factorul organizational ca una din sursele puterii politice, a fost asimilat de doctrina politica a stangii, iar numarul, o alta sursa de putere, a gasit in concentrarea industriala si in comunitatile muncitoresti din mediul urban conditii prielnice de manifestare. Prima faza a revolutiei industriale a accelerat procesele de constituire a proletariatului industrial, procesele de concentrare economica, de ruinare a meseriasilor, a micilor proprietari agricoli, din cauza concurentei, ceea ce a dus la includerea lor in randul proletariatului.
Geneza si dezvoltarea acestuia au constituit un proces care s-a produs in functie de conditiile social-politice si de gradul de dezvoltare economica a fiecarei tari. Totodata, gradul de concentrare economica si de aparitie a ramurilor industriale moderne si-a pus si el amprenta asupra procesului de organizare politica a clasei muncitoare. Nu intamplator primele ei detasa-mente organizate, primele ligi si asociatii cu caracter politic au aparut in tarile care au realizat cu succes revolutia industriala: Anglia, Franta, Germania, in industria textila, metalurgica, miniera si in transportul maritim si se dezvolta in centre si regiuni industriale precum Londra, Liverpool, Man-chester, Birmingham (Anglia); Paris, Lyon, Lille, Nantes (Franta); Silezia, Saxonia si Renania (Germania). In cunoscuta sa lucrare "Situatia clasei mun-citoare in Anglia", publicata in 1845, Fr. Engels a descris in culori zgudui-toare, cu o putere de sugestie rar intalnita, conditiile inumane de munca si viata ale clasei muncitoare din Anglia in timpul primei revolutii industriale. Accidentele de munca, lipsa asistentei sanitare si a locuintelor, lipsa de legi si norme juridice care sa reglementeze relatiile de munca, drepturile economice si sociale erau dublate de rata inalta a criminalitatii si analfabetismului, de lipsa oricarui proiect de culturalizare, ceea ce a favorizat erodarea sanatatii fizice si morale a muncitorilor. Ziua de munca de 12-14 ore, alcoolismul, exploatarea nemiloasa si ilegala a muncii copiilor si femeilor, crizele economice din 1825-1847 au inrautatit si mai mult situatia clasei muncitoare din Europa. De aceea, aceste conditii de munca si de viata din deceniile 4-5 ale secolului al XIX-lea vor constitui "adevarata baza si punctul de plecare al tuturor misca-rilor sociale ale prezentului, caci ele reprezinta culmea mizeriei sociale celei mai evidente a zilelor noastre".
Intre 1859 (anul publicarii lucrarii lui Marx: Contributii la critica economiei politice) si 1914, productia industriala mondiala a crescut de 7 ori (de 12 ori in S.U.A. si Rusia), schimburile internationale s-au intensificat, in timp ce in principalele tari dezvoltate (Anglia, S.U.A., Germania, Franta), muncitorii salariati si o minoritate in epoca Manifestului Comunist se constituiau o masa compacta, reprezentand majoritatea populatiei muncitoare. "In Franta, de exemplu, numarul muncitorilor membri de sindicat a trecut de 420 000 in 1885 la mai mult de un milion in 1913, iar in parlament in 1914 existau 87 de socialisti fata de 50 in 1893. In Germania, sindicatele de inspiratie social-democrata totalizau mai putin de o jumatate de milion de membri in 1898 pentru ca numarul acestora sa ajunga la 2 574 000 in 1913. In 1877, social-democratia germana obtinuse in alegeri 500 000 voturi. Dupa abolirea legilor de exceptie, mai mult de doua milioane de voturi obtinute permiteau ca social-democratii sa trimita in Reichstag 56 de deputati socialisti. In 1912 fractiunea social-democrata din Reichstag numara 112 deputati. Efectivele sindicatelor engleze ajung la un milion si jumatate de membri in 1893 si la mai mult de 4 milioane in 19l3, iar numarul deputatilor in Camera Comunelor de la 2 in 1900 la 42 in 1910"3.
In aceasta perioada, desi nu
imbracase forma unei doctrine coerente si unitare, gandirea
socialista comporta: analiza critica a starilor de lucruri
existente; o critica morala a nedreptatii; un model de
reforma sociala prin construirea unor comunitati exemplare;
viziunea unei societati egalitare, prin eliminarea
contradictiilor economice si edificarea unei ordini sociale
caracterizate prin armonia eterna. De altfel, primele comunitati
organizate de
Trecerea de la utopie la ideologie, care in plan istoric reprezinta trecerea de la societatea feudala la cea burgheza, este marcata de procesele de rationalizare economica si administrativa, initiate in epoca absolutismului luminat. Dar statul rational imaginat de filosofii francezi din secolul al XVIII-lea lasa nesolutionate contradictiile economice care aparusera deja o data cu mercantilismul si teoriile fiziocratice. Acestea insesi fusesera depasite de avantul primei revolutii industriale si pareau teorii lipsite de maturitate, reflex al <<relatiilor de clasa nematurizate>>. De aceea, nu intamplator, primele scrieri ale socialistilor utopici care vizau o transformare radicala si globala a ordinii politice reprezinta "o dezvoltare () mai consecventa a principiilor enuntate de marii iluministi francezi din secolul al XVIII-lea. Ca orice teorie noua, socialismul a trebuit sa valorifice mai intai materialul ideologic existent, desi el isi avea radacinile in faptele economice materiale Lumea burgheza, oranduita dupa principiile acestor iluministi, este si ea irationala si nedreapta, prin urmare, nu mai putin decat feudalismul si toate randuielile sociale anterioare, merita sa fie aruncata la gunoi"4. O ilustrare a continuitatii dintre iluministi si socialistii utopici era patternul rational in schimbarea ordinii sociale, prin inlaturarea neajunsurilor ei. Astfel, "o trasatura comuna a celor trei utopisti (Ch. Fourier, R. Owen, Saint-Simon - n. n.) este ca ei nu se manifesta ca reprezentanti ai intereselor proletariatului, aparut intre timp ca rezultat al dezvoltarii istorice. Ca si iluministii, ei nu vor sa elibereze mai intai o anumita clasa, ci dintr-o data intreaga omenire"5.
In aceeasi ordine de idei, mostenirea egalitara a Revolutiei franceze s-a reflectat in gandirea socialista din prima jumatate a secolului al XIX-lea in critica adusa modului de repartitie a produsului social, sugerand ca aceasta repartitie sa fie reglata mai curand de stat decat sa fie lasata la discretia jocului de forte al pietei. In aceasta privinta, critica facuta liberalismului manchesterian se instituie la socialistii utopici intr-o pozitie comuna impotriva efectelor pe care libera concurenta le produce la nivelul pauperizarii maselor deproducatori: supraproductia si crizele, pe de o parte, concentrarea averilor si dezvoltarea marii industrii, pe de alta6.
In ciuda unor diferente notabile (vezi anarhismul lui Proudhon, antireli-giozitatea sa, deosebirea dintre R. Qwen si Saint-Simon cu privire la natura, agrara sau nu numai, a falansterelor) socialistii utopici profeseaza cateva credinte comune care justifica aprecierile lui Engels: 1. Ideea ca omul este bun de la natura, dar ca societatea il corupe, duce la necesitatea unei pedagogii sociale, bazata pe educatia maselor; 2. Accentul pus pe munca si pe organizarea productiei, deci prioritatea factorului economic asupra factorului politic; 3. Neincrederea in democratia politica si afirmarea energica a necesitatii democratiei economice si sociale; 4. Asimilarea statului in societate; 5. Puterea exemplara a organizarii unor comunitati perfecte; 6. Neincrederea in revolutie, ca instrument al transformarii sociale; 7. Afirmarea inegalitatii economice dintre oameni, ca urmare a contributiei inegale aduse la prosperitatea comunitatilor.
O alta linie de gandire politica, rezultata tot din mostenirea Revolutiei Franceze, este aceea a comunismului utopic, prezenta in opera lui E. Cabet, Louis Blanc, A. Blanqui, Pierre Leroux si Buchez. Spre deosebire de socialistii utopici, acestia nu mai resping necesitatea revolutiei si a dictaturii. Ei militeaza pentru instaurarea unei societati comuniste la nivel planetar in care vad o religie a umanitatii, un nou crestinism, bazat pe valorile ateismului.
Oricat de multe asemanari exista intre utopistii clasici (Th. Morus, Th. Campanella, Fr. Bacon) si socialistii utopici, la acestia din urma un fior al reflectiei realiste incepe sa bata in Cetatea armoniei eterne. In primul rand, omul apare ca produs al mediului sau, si nu numai al educatiei rationale data de Cetate. Prins in plasa unor determinisme sociale si economice multiple, omul isi da seama de liberul sau arbitru. El realizeaza ca lumea este nedreapta si ca sta in puterea lui sa o schimbe, desi nu intelege inca mecanismele prin care se perpetueaza aceasta nedreptate. El critica libera concurenta si concentrarea marii industrii, pe planul consecintelor asupra inrautatirii conditiilor de viata. El realizeaza distinctia dintre producatori si lenesi (Saint-Simon), faptul ca munca este singura sursa a valorii, dar cand se pune problema gasirii unor solutii-remediu, R. Owen, de exemplu, devine apostolul mesianismului social si anunta aparitia unei ere a virtutii si a fericirii.
Aceasta incredere in posibilitatea reformarii globale a societatii depaseste conceptia iluminista despre progres, pe baza acumularii de cunostinte si a intrebuintarii facultatii proprii de a gandi si urca in epoca Renasterii. Umanismul renascentist antropocentric se caracterizeaza nu numai prin descoperirea omului ca print "incoronat al naturii", dar si prin inceputul autonomizarii sale fata de idoli si de alienarile sociale. Prin noile orizonturi spatio-temporale cucerite, Renasterea deschidea seria alternativelor si posibilitatilor de reformare sociala, prin proiectarea visului utopic intr-o lume inexistenta geografic, dar o lume a "epocii de aur", bogata in perspective nelimitate de realizare a personalitatii umane. In felul acesta, prin antiteza trecut glorios - prezent meschin, continutul metaforic al mitului "varstei de aur" pastra nealterata promisiunea de fericire in societatile inscrise pe traiectoria unei dezvoltari accelerate. Cu toate limitele sale, socialismul utopic se inscrie in aceasta miscare de emancipare; meritul sau, si nu minor, este ca va modela constiintele pentru mobilizarea la actiune in vederea eliminarii starilor de lucruri existente.
Aparitia marxismului in deceniul V al secolului XIX va avea darul sa plaseze solutionarea acestor tendinte contradictorii din cadrul stangii pe un teren sociologic extrem de ambiguu; pe de o parte, analiza proceselor istorico-sociale din care trebuia sa rezulte "legitatile obiective" ale dezvoltarii; pe de alta, dimensiunea mesianica a gandirii lui Marx si Engels, in sensul ca nu a existat eveniment cat de cat important in istoria social-politica a Europei in care cei doi sa nu vada si sa nu salute inceputul Revolutiei mondiale care va duce la instaurarea societatii fara clase. Ruperea voalului ideologic care ascunde mecanismul exploatarii, acutizarea conflictului dintre clasele sociale, cucerirea violenta a puterii, prin revolutie, raportul democratie-dictatura in tranzitia la un nou tip de stat, problema alienarii si insusirea privata a profitului in conditiile socializarii crescande a mijloacelor de productie sunt cateva din reperele gandirii politice a lui Marx din perioada 1845-1848 (de la Ideologia germana la Manifestul Partidului Comunist). Pentru Marx, politica nu se rezuma doar la relatiile de putere, de dominatie a unei minoritati asupra majoritatii. Cel mult, aceasta este o conceptie instrumentala despre politica, aplicata in functie de timp si de loc, ca particularitate a vointei politice. Politica nu se reduce nici la suveranitate, conceputa de Hegel ca esenta a statului, deoarece persoana particulara (monarhul) sau grupul social (Parlamentul) sunt exterioare societatii civile, unde se rezolvaconflictele din cadrul vietii reale. De aceea, "Republica politica este democratia in interiorul formei abstracte a statului" (K. Marx, Contributii la critica filosofiei hegeliene a dreptului). Incepand cu aceasta opera, Marx se va desprinde de filosofia hegeliana a statului pe care tinerii hegelieni o transformasera intr-un adapost al iluziilor lor critice. Marx abandoneaza ideea dupa care o reforma a statului ar putea antrena schimbari decisive in cadrul societatii civile. Din subiect politic exterior societatii si determinand societatea in functie de materializarea formelor constiintei sociale, geneza statului va fi localizata de Marx in insasi evolutia societatii, in recuperarea momentului de universalitate a omului ca fiinta generica prin medierile complexe ale muncii ca schimb de substante intre om si natura. Pe langa determinarea fiintei generice a omului, data de relatia cu semenul si de a se recunoaste in aceasta relatie, trecerea de la natura la cultura, la viata sociala, va duce la o determinare a statului de catre societate, dar nu ca un subiect etic, suprapus acesteia, ci ca o structura determinata de relatiile de productie care il domina (proprietatea privata).
Pentru Marx, politica depaseste semnificatia instrumentala a termenului, aceea de forma de organizare si conducere a comunitatilor umane, la nevoie prin forta de coercitie a statului, legitim instituita. Ea depaseste si conotatiile politicului, acela de principiu constitutiv al comunitatilor umane in general. Ea vizeaza o structura antropologica a politicului, si anume modul de existenta autentic umana. Nevoia biologica a omului de a-si satisface actele esentiale ale vietii il determina sa intre in raporturi de colaborare cu semenii. Daca in cadrul raportului om-natura, termenul de mediere era munca, pe un plan mai evoluat al acestor raporturi, ca urmare a diviziunii muncii, termenul de mediere va fi produsul muncii. Separarea dintre om si produsele muncii sale va fi impusa de relatiile sociale complexe; aceasta va fi realizata prin schimb. Dar intrucat schimbul natural (trocul) nu poate tine pasul cu dinamica miscarii sociale, intervine schimbul pe baza comensurarii valorii produsului respectiv prin munca depusa la crearea lui. Dar acest schimb, pe baza de echivalente, separa pe producatori de produsele muncii lor si genereaza procesul de alienare economica, in care "aparitia obiectiva a caracterelor sociale ale muncii" ascunde "fetisismul lumii marfurilor" in loc sa-l dezvaluie. Datorita alienarii economice, "o relatie sociala de productie ia forma unui lucru astfel incat relatia dintre persoane in cadrul muncii lor apare, dimpotriva, ca o relatie dintre lucruri si dintre persoane"7. In plus, in societatea burgheza produsul apare producatorilor drept ceva strain, ostil si fatal: "Propria lor miscare sociala poseda pentru ei forma miscarii unor lucruri, sub al caror control se afla in loc ca ei sa le controleze"8. Atata timp cat va dura fetisismul marfurilor, oamenii raman conditionati de un mecanism nemilos: "aceasta inversare directa determina ca marfa si banii sa apara constiintei sub forma de lucru natural cu proprietati determinate"9. Asa cum producatorilor procesul social li se prezinta ca un complex de fapte externe reificate, tot astfel se intampla si in ce priveste calitatile lor umane, pe care ei le vand pe piata muncii ca functii obiectivate, separate de ei insisi. Prin urmare, esenta politicii consta, la Marx, in aceasta eliberare de structura formei-marfa alienata "in care procesul de productie stapaneste pe oameni si omul inca nu stapaneste procesul de productie"10. Dar revolutia politica in sine este insuficienta; trebuie eliminate insesi cauzele care genereaza alienarea si reificarea constiin-tei sociale, si anume, separarea muncii vii de mijloacele si obiectul muncii. Agentul principal este proletariatul. El este principalul creator al valorilor materiale: din exploatarea sa deriva plusvaloarea; desi lipsita de mijloace de productie, clasa muncitoare are un potential revolutionar ridicat pe care mizeaza si Marx. In aceasta rezida semnificatia primei fraze din Manifestul Partidului Comunist: "Istoria tuturor societatilor de pana acum este istoria luptelor de clasa". Revolutia totala, care va semnifica eliminarea oricarei alienari, desfiintarea claselor si a statului, poate fi incununata de succes in conditiile unei sinteze depline dintre cunoastere si actiune. Posibilitatea unei astfel de sinteze este continuta in maturizarea conditiilor si in acutizarea contradictiilor economice. Numai astfel se poate intelege de ce, la Marx, miscarea de clasa a proletariatului nu se confunda cu agitatia politica a partidelor care, uneori, ii poate divide pe muncitori in grupari adverse. In schimb, aceasta miscare de clasa este realizata de sindicatele muncitoresti, daca acestea inteleg rolul lor revolutionar si il indeplinesc cu fidelitate, luptand impotriva efectelor imediate ale sistemului capitalist. Pentru Marx, adevaratul partid al clasei muncitoare este partidul care in nici un moment al luptei sale de eliberare nu tradeaza cauza socialista printr-o "politica realista" de compromisuri si concesii facute puterii dominante. Lupta muncitorilor pentru cucerirea puterii va fi incununata de succes numai ca rezultat al unui proces de maturizare intelectuala si politica, proces care, realizandu-se in practica revolu-tionara, trebuie sa fie indeplinit cu constiinta unei misiuni istorice. Desi ii va recunoaste lui Lasalle meritul de a fi organizat miscarea muncitoreasca germana, Marx nu ii va ierta "politica realista" de aliante si compromisuri cu statul prusac. In aceasta perspectiva, pentru Marx, adevaratul partid politic este partidul cunoasterii reale si nu o organizatie politica oarecare care, datorita simplului fapt al existentei sale, ar trebui sa incoroneze constiinta si cunoasterea intregii clase muncitoare. Un astfel de partid autentic ar fi fost Asociatia Internationala a Muncitorilor care trebuia sa devina simbolul viu "al aliantei dintre cunoastere si proletariat", organul aspiratiilor comune ale muncitorilor si expresia vie a cunoasterii lor teoretice si a inteligentei lor politice. In aceeasi ordine de idei, conform unei declaratii date de Marx in 1869 lui J. Hamann, seful unei delegatii sindicale, sindicatele trebuie sa fie "scoli ale socialismului" si, ca atare, ele trebuie sa se tina deoparte de partidele politice, deoarece "ele sunt singurele forte capabile sa constituieun zid de aparare impotriva puterii capitalismului".
Marxismul a oferit actiunii primelor organizatii social-democrate o legiti-mitate morala. Incepand cu Internationala I el a devenit un pol de referinta al reflectiei teoretice despre schimbarea sociala. In functie de referinta teoretica la marxism, strategia si tactica partidelor de stanga au fost calificate: de dreapta, de stanga, centriste, reformiste, revizioniste, deviationiste. Evident, era vorba de etichetari de suprafata, care nu aveau nimic comun cu polivalenta de sensuri si cu mesajul politic al operei lui Marx. Aceasta obsesie a identificarii cu "modelul" pe baza eliminarii celorlalti, acest joc "de-a pisica moarta aruncata in gradina vecinului" a facut deservicii imense fortelor de eliberare din cadrul stangii. Caci ideile marxiste receptate si difuzate de mediile intelectuale, inaintea traducerii si studierii operelor insesi de catre liderii social-democrati, au fost asimilate mai ales la nivel ideologic, iar opera lui Marx transformata intr-o metafizica a scopului.
Nu cumva clivajul dintre scop si mijloace, dintre frazeologia revolutionara si pragmatism demonstra ca opera lui Marx era cautionata escatologic, de vreme ce insusi comunismul era considerat de el in Ideologia germana doar "preistoria umanitatii"? Aceasta preistorie se caracteriza prin eliberarea omului de simturile si pasiunile sale egoiste, "de tot ce-i injoseste fiinta sa de om ca fiinta generica". Dar acest proces de transformare a omului din "fiinta schilodita" in "fiinta totala" necesita timp indelungat. Transformarea omului din prizonierul unor instincte de posesie atavice intr-o fiinta altruista si comunitara, in sens de sociabilitate, este presarata cu greutati inevitabile, cu urcusuri si coborari, cu victorii si infrangeri, dupa chipul si asemanarea istoriei umane insesi. "Formarea omului nou" nu este un proces unilinear, rod al catorva cincinale, deoarece pasiunile umane reprimate nu asteapta decat momentul prielnic pentru a defula intr-o progresie geometrica cu forta reprimarii lor.
Dar prabusirea Comunei din
Raporturile dintre marxism si social-democratie reprezinta un capitol neabordat in istoria gandirii politice care isi asteapta inca cercetatorii. Anticipand o prima concluzie a acestui studiu, vom afirma ca nu se poate vorbi de o filiatie directa marxism-social-democratie. Putem emite insa ipoteza unui paralelism tensionat in geneza si evolutia lor, avand in vedere caracterul ireductibil al valorilor din sursele lor doctrinare initiale. Concomitenta aparitiei lor ne permite sa individualizam clivajele politice si ideologice care s-au adancit in timp, ajungand, dupa primul razboi mondial, la pozitii ireconciliabile. Evolutia paralela a celor doua nuclee ale stangii europene sta ca o piatra de hotar in configurarea celor doua familii ale stangii. Marxismul se dezvolta mai mult pe filiera blanquist-babuvista si iacobina a Revolutiei Franceze; social-democratia pe filiera traditiei egalitarismului si a constitutionalismului. Social-democratia germana a aparut intr-o cultura politica imbibata de cultul statului; marxismul vedea in stat principalul obstacol in calea eliberarii clasei muncitoare de alienare. Confruntarea ar putea continua.
Sociologia cartii si a lecturii ne ofera informatii pretioase cu privire la gradul de influenta a ideilor marxiste asupra doctrinei social-democrate. Cum putem vorbi oare de o topire in forma social-democrata a marxismului cand la fundamentul antropologic al doctrinei se gasesc elemente din filosofia kan-tiana, din Weltanschauung-ul Renasterii, Reformei si Iluminismului? Sau cand liderul P.S.D. German, August Bebel, a inceput sa studieze Capitalul deabia in 1878? In general, lucrarile lui Marx si Engels erau scoase in tiraje mici, de obicei in limbi straine. De exemplu, Contributii la critica economiei politice (1859) a fost scoasa intr-un tiraj de 600 de exemplare, cu ajutorul material al lui F. Lasalle care si el se considera "marxist" in 1863-1864, desi se situa pe o pozitie antinomica celei marxiste. In plus, difuzarea acestor lucrari era considerabil ingreuiata de controalele vamale si interdictia cenzurii. Unele lucrari au fost descoperite si traduse mult mai tarziu (vezi Ideologia germana si Manuscrise economico-filosofice din 1844). Apoi, nivelul de instructie al clasei muncitoare, in cele mai insemnate segmente ale ei, era extrem de scazut.
In Anglia, unde au studiat si locuit ani buni, Marx si Engels nu au fost acceptati de cercurile fabiene, iar traducerea operei lor se va face incepand cu deceniul patru. Cu toate acestea laburismul britanic a dezvoltat mult mai mult decat socialismul continental principiile socialiste de echitate si distributie. De-abia in deceniul 9 al secolului trecut se poate vorbi de o inviorare a circulatiei ideilor marxiste si de o receptare a lor la varful partidelor social-democrate. Dar aceasta receptare a insemnat, totodata, gestatia unui curent violent de respingere a tezelor marxiste, incepand cu anul 1890, cunoscut sub numele de "revizionism". Linia lui Lasalle a triumfat: ca partid politic, social-democratia, pentru a ramane in cursa pentru putere, trebuia sa tina cont de realitatile interne si internationale, in primul rand de dimensiunile prag-matice ale vietii politice: jocul democratic, cucerirea puterii pe cale parlamentara; pluralismul formelor de proprietate, rolul statului; si noul model de schimbare sociala, graduala, care sa perfectioneze sistemul, cunoscut sub numele de reformism. Perioada 1890-1914 poate fi caracterizata ca o pendulare intre un pragmatism tot mai accentuat al actiunii social-democrate si o frazeologie revolutionara care exprima, paradoxal, idealurile reformiste.
2.Curente si tendinte in evolutia social-democratiei pana la primul razboi mondial
Inca de la sfarsitul secolului al XIX-lea pentru social-democratia europeana se profila un principiu major: anume ca, in strategia de edificare a unei ordini socialiste, pluralismul politic trebuie sa constituie o placa turnanta pe care se vor inalta statul de drept, democratia economica si sociala, in care si prin care valorile social-democrate vor capata o fizionomie si o functionalitate proprii. In prefata sa la Luptele de clasa din Franta a lui K. Marx din 1895, deci dupa aparitia Programului de la Erfurt (1891), Fr. Engels recomanda cucerirea puterii politice pe cale parlamentara, avand in vedere ca lupta pe terenul democratiei este mult mai eficienta pentru legitimarea clasei muncitoare ca forta sau actor politic. Oare perfectionarea si cresterea puterii de reprimare a statului erau mai mari decat potentialul de lupta al proletariatului, asa cum credea Engels? Sau ideea ca sistemul politic liberal, aflat intr-o faza de expansiune, cu suficiente posibilitati de adaptare, a determinat o politica de asteptare (atentivismul) a maturizarii conditiilor revolutionare cand partidele clasei muncitoarea puteau rasturna, pe baza schemelor revolutionare marxiste, ordinea de stat burgheza? Prin aceasta, Fr. Engels recomanda mentinerea actiunii social-democrate in limitele legalitatii statului burghez. Credinta ca burghezia nu si-a epuizat potentialul sau de crestere a determinat, corelativ, adaptarea tacticii politice a social-democratiei la regulile jocului parlamentar. Ideea ca puterea politica poate fi cucerita prin perfectionarea sistemului si nu prin distrugerea lui, prin urmarirea consecventa a idealurilor si valorilor socialiste, a inaugurat curentul reformist in varianta lui transformationista.
Dezvoltarea vertiginoasa a economiei engleze,
precum si influenta suferita de Bernstein in timpul sejurului
sau in Anglia din partea miscarii fabiene, partizana a unor
transformari graduale democratice a societatii capitaliste ca
si imbunatatirea nivelului de viata al
muncitorilor calificati, il duc pe Bernstein la concluzia ca teza
marxista a pauperizarii absolute a clasei muncitoare este caduca
si, pe cale de consecinta, vor lipsi catalizatorii unei
situatii revolutionare care sa duca la rasturnarea
sistemului. Dar impulsul decisiv in cristalizarea atitudinii sale revizioniste
a venit din mediul universitar german si anume de la socialistii de
catedra care sustineau miscarea de reforma sociala
lansata de Bismarck. Acestia isi creasera un corp de
doctrina printr-un amestec de conservatorism si de liberalism social
si considerau ca in
Unul din cei mai importanti discipoli ai lui
Lujo Brentano, economistul Schulze-Gwernitz va aprofunda tezele lui Brentano.
El observa ca prosperitatea economica din
Insarcinat de conducerea partidului sa recenzeze critic lucrarile lui Schulze-Gwernitz, Bernstein se transforma mai degraba intr-un admirator al acestuia. Concluziile recenziei sale il anunta deja pe viitorul revizionist: "Revolutia sociala, scrie Bernstein, nu depinde de lovituri violente si de revolte sangeroase. Cu dreptul de reuniune si libertatea presei de care beneficiaza muncitorii englezi si cu votul universal a carui obtinere nu mai este decat o problema de cativa ani, ei pot sa exprime revendicarile lor si aspiratiile lor intr-o maniera atat de energica incat ele vor trebui mai devreme sau mai tarziu sa se transforme in legi"11.
Aceasta posibilitate de transformare din interior a sistemului capitalist a fost interpretata de E. Bernstein, unul din cei mai inzestrati discipoli ai lui Fr. Engels, ca o alternativa la teza marxista privind prabusirea inevitabila a capitalismului. Modelul marxist ar contine o contradictie insolubila intre teza disparitiei inevitabile a capitalismului, inevitabila datorita "legii economice a miscarii societatii moderne" si necesitatea schimbarii prin revolutii a ordinii politice din cauza adancirii antagonismelor dintre cele doua clase.
In anii 1896-1898 E. Bernstein a publicat mai multe articole in revista Die Neue Zeit, organul teoretic alP.S.D.G., grupate sub un titlu comun: "Problemele socialismului" in care pune sub semnul intrebarii valabilitatea unora din cele mai importante teze marxiste. Aripa stanga a P.S.D.G. a inceput sa-l critice pe Bernstein in coloanele ziarelor ei, dar conducerea partidului social-democrat german, in frunte cu Karl Kautsky, nu a luat fata de ideile lui E. Bernstein o pozitie principiala.
Incepand cu anul 1897, ideile revizioniste si-au gasit loc in revista Sozialistische Monatshefte, condusa de J. Bloch. Printre colaboratorii acesteia, unii, ca Vollmar, "militau pentru alianta necesara cu partidele burgheze progresiste; altii, precum Schippel si Heine, sprijineau o politica imperialista, singura capabila, dupa ei, sa imbunatateasca situatia materiala a muncitorilor germani, prin deschiderea unor vaste debusee industriale, apreciind ca formarea cartelurilor este de natura sa limiteze crizele in viitor (<<teoria capitalismului organizat>>); in sfarsit, altii, precum David, se dezinteresau de orice discutie ideologica si credeau ca actiunea sindicala este singura cu adevarat utila si eficienta"12. Din martie 1899, articolele lui Bernstein au aparut in volum sub titlul "Premisele socialismului si sarcinile social-democratiei", lucrare primita favorabil de aripa dreapta a partidului social-democrat german si de elementele oportuniste din cadrul celorlalte partide socialiste afiliate Internationalei a II-a. La Congresele P.S.D.G. de la Stuttgart (octombrie 1898); Hanovra (oc-tombrie 1899) si Lbeck (septembrie 1901), bernsteinismul a fost con-damnat, dar din cauza pozitiei conciliante a majoritatii liderilor, partidul nu a luat o atitudine ferma impotriva ideilor lui Bernstein. Aceasta ezitare trada dezorientarea profunda din cadrul partidului, divortul evident dintre conceptia lui Marx despre partidul politic si ideologia marxista afisata de social-democrati, clivajul dintre scopuri si mijloace, dintre etic si politic in edificarea noilor forme politice ale eliberarii.
Principalul obiectiv asupra caruia Bernstein isi concentreaza efortul sau critic este teoria valorii marxiste, considerata, daca nu elementul cel mai original al sistemului economic al lui Karl Marx, cel putin piesa lui de baza. Argumentul de fond al criticii sale este ca valoarea unei marfi nu corespunde si nu se masoara in cantitatea de munca socialmente necesara continuta in ea decat pe baza unei serii de abstractii. Dupa Marx, timpul de munca, socialmente necesar pentru producerea unei marfi ii releva valoarea. Bernstein considera ca teoria valorii-munca este valabila doar pentru munca moarta si pentru un anumit stadiu al dezvoltarii productiei de marfuri: "Cantitatea de munca, sa spunem a muncii moarte, cheltuita in productie de catre capitalist sub forma de materii prime, materii auxiliare, amortizarea masinilor, a cladirilor etc., scrie Bernstein, reapare in valoare fara nici o schimbare. Dar nu astfel stau lucrurile pentru munca vie pe care el a utilizat-o"13. Bernstein respinge, de asemenea, "reducerea muncii superioare si complexe in munca simpla si abstracta"14. Daca timpul de munca socialmente necesar constituie etalonul valorii-munca, Marx nu a mai tinut cont de diferentele de abilitate, de rapiditate si avantajele introducerii descoperirilor tehnico-stiintifice in procesele de productie. In plus, Bernstein considera ca insistenta lui Marx asupra valorii-munca pentru a ajunge in cele din urma la concluzia ca marfa se vinde nu dupa valoarea sa, ci la pretul de productie ar demonstra caracterul depasit al teoriei economice marxiste, faptul ca ea este aplicabila societatilor anterioare capitalismului dezvoltat: "In societatea capitalista moderna, aminteste Bernstein, marfurile nu sunt vandute la valoarea lor munca ci la pretul lor de productie, adica pretul de revenire plus o cota-parte din profitul lor mediu si proportional a caror marime este determinata de valoarea de ansamblu a productiei sociale comparata cu ansamblul salariului cheltuit pentru munca umana intrebunitata in productie, schimb etc."15. De altfel, preturile nu corespund cu valoarea-munca decat in unele ramuri de productie care poseda o compozitie organica medie. Respingerea teoriei valorii-munca si inlocuirea ei cu teoria utilitatii marginale in care analiza fenomenelor economice are loc cu ajutorul notiunilor subiective: nevoi, gust, utilitate nu este intamplatoare. Bernstein urmarea sa pregateasca sinteza dintre socialism si liberalism, "demoliberalismul" in care el vedea doctrina viitorului. In fundamentarea con-ceptiei sale, el pornea de la teoria subiectiv-psihologica a utilitatii, elaborata de reprezentantul Scolii austriece de economie politica, Eugen Bhm-Bawerk care sustinea ca profitul ar decurge din diferenta dintre "aprecierile subiective" ale valorilor prezente si viitoare si nu ar fi un rezultat al insusirii plusvalorii. Dupa Bernstein, "teoria utilitatii finale a scolii Gossen-Jevons-Bhm nu este mai putin justa decat teoria marxista a valorii bazate pe munca". Ambele teorii raman valabile pentru scopuri diferite, spune Bernstein: "Marx are, incontestabil, dreptul de a face abstractie de natura marfurilor astfel incat ele nu mai apar decat ca mase de munca umana incorporata in ele, la fel cum scoala Bshm-jevonista are dreptul de a face abstractie de toate calitatile marfurilor cu exceptia utilitatilor"16.
O alta scoala de gandire care a
influentat profund demersul revizionist al lui Bernstein a fost
neokantianismul. Bernstein vedea in aparitia neokantianismului "o
reactie impotriva materialismului plat inspirat de stiintele
naturii de la mijlocul secolului, pe de o parte, si impotriva exceselor
filosofiei speculative, pe de alta". Cu ocazia discursului funebru
pronuntat la moartea lui Engels (august 1896), Victor Adler isi
propunea sa inlocuiasca baza materialista a socialismului
printr-o baza kantiana. Unul din reprezentantii eminenti ai
Scolii de la
In concluzie, revizionismul lui Bernstein s-a materializat in contestarea a cinci teze principale din conceptia marxista a dezvoltarii sociale:
1. Contestarea rolului predominant al economiei in schimbarea sociala si, pe cale de consecinta, a materialismului dialectic si istoric. Factorii economici nu au o influenta decisiva in formarea constiintei politice: "De ce, se intreaba el, sa derivam socialismul din necesitatea economica? Daca necesitatea domneste, la ce bun actiunea? La ce bun sa degradam inteligenta, sentimentul justitiei, vointa umana?" Dimpotriva, edificarea socialismului trebuie sa aiba ca fundament valorile morale. De unde importanta acordata concluziilor socialistilor neokantieni care vedeau in socialism nu o necesitate naturala, bazata pe determinismul economic, ci o rezultanta a constiintei morale si a vointei pe care ea o anima.
2. Respingerea teoriei valorii si a plusvalorii si analiza fenomenelor eco-nomice cu ajutorul notiunilor scolii marginaliste: utilitate, nevoie, gust.
3. Respingerea prabusirii modului de productie capitalist prin revolutie. Contrar analizei lui Marx, capitalismul a gasit de fiecare data posibilitati nebanuite de a depasi crizele si recesiunile, demonstrand suplete si capacitate de adaptare. Bernstein neaga teza marxista despre pauperizarea crescanda a clasei muncitoare (teoria saraciei relative) si afirma ca o data cu cresterea salariilor reale si a nivelului de trai, interesul muncitorilor se deplaseaza de la problema proprietatii la problema repartizarii venitului national si a imbunatatirii relatiilor de munca. In aceste conditii, crizele care genereaza tensiuni sociale majore isi pierd progresiv din durata, intensitatea si gravitatea lor.
4. Respingerea teoriei luptei de clasa ca factor motor al progresului istoric. Dupa Bernstein, lupta de clasa s-a diminuat mult ca urmare a imbunatatirii nivelului de viata al clasei muncitoare. Numarul posesorilor de bunuri si de mici proprietati a crescut, contrar previziunilor lui Marx. Societatile pe actiuni au permis nenumaratilor posesori sa participe la conducerea productiei. Dupa Bernstein, "este la fel de fals sa credem ca totalitatea clasei muncitoare din care social-democratii sunt doar un segment minor, ca baza a reprezentarii ideologice, ar fi revolutionara, iar burghezia ar fi, in totalitatea ei, reactionara"18.
5. Respingerea maniheismului politic care face din dictatura proletariatului consecinta cea mai adanca in plan politic a luptei de clasa. Bernstein respinge orice discriminare bazata pe originea sociala, proprietate sau credinta religioasa si considera ca socialismulnu se poate edifica decat ca o societate democratica. "Acuzandu-l pe Marx de babuvism sau de blanquism, Bernstein considera ca socialismul trebuie sa fie mostenitorul legitim al liberalismului, incununarea evolutiei sale."19 Prin urmare, pentru a-si putea impune valorile sale, social-democratia trebuie sa iasa din izolarea sa dogmatica, sa-si edifice un sistem de aliante cu partidele de centru-stanga care lupta pentru democratie si resping dictatura proletariatului. Socialismul va putea deveni o realitate nu prin instituirea lui violenta, ci pe calea alegerilor parlamentare si a reformelor succesive: numai printr-o transformare treptata, din interior, a societatii capitaliste se pot pregati conditiile pentru aparitia societatii socialiste.
Concesiile facute de clasele posedante revendicarilor salariale, ameliorarea relativa a nivelului de viata al clasei muncitoare in perioadele de relansare economica, legislatia sociala cucerita ca urmare a actiunilor sindicale au determinat liderii social-democrati sa considere ca pentru ei este mai eficienta transformarea sistemului capitalist din interior decat distrugerea lui prin re-volutie. In fond, nu era vorba decat de economisirea etapelor, a mijloacelor si a timpului necesar. Pentru ce sa se mai astepte acumularea tensiunilor, maturizarea conditiilor, alegerea momentului, pentru ca totul sa fie luat de la capat, cand efectele sunt aceleasi? Ca un argument ca birocratiile social-democrate vedeau in organizarea politica si in activitatea sindicala un cadru ideal pentru transformarea graduala si pasnica a sistemului era teama fata de masurile radicale preconizate de stanga partidelor cum ar fi: greva generala, interzicerea razboiului si anexarea de teritorii straine, boicotarea creditelor de razboi, combaterea intereselor geo-politice ale natiunilor proprii etc. In aceeasi perioada cand Bernstein declansase furtuna revizionista din cadrul partidului social-democrat german, in 1890, Gustav von Vollmar, deputat in Landstagul din Bavaria si considerat ca apartine aripii stangi a partidului, se pronunta deschis pentru o schimbare treptata a ordinii existente tinand cont de mentalitatea colectiva si de natura specifica a activitatii politice: "Daca noi am voi sa fim o secta religioasa sau o scoala stiintifica, cu siguranta ca nu ar trebui sa ne ingrijim de realitatea dezagreabila: noi am putea sta linistiti sa construim castele in Spania. Dar un partid care actioneaza in lumea reala nu poate face acest lucru"20. G. von Vollmar era preocupat mai ales de perspectiva pierderii electoratului taranesc in conditiile angajarii partidului in lupta pentru cucerirea puterii. Pentru a castiga si a pastra de partea sa taranii, partidul social-democrat trebuia sa dea asigurari taranilor ca va proteja mica proprietate si ca nu va instaura un regim colectivist, asa cum abil insinuau preotii de tara crestin-democrati. Obtinand sprijinul altor deputati socialisti (Schnlank, David etc.) el a reusit sa impuna la congresele partidului prioritatea luptei pentru putere in sistemul de aliante cu partidele parlamentare fata de conservarea principiilor ideologice. Insa revizuirea unora dintre tezele fundamentale ale schimbarii la Marx nu a implicat, totodata, si abandonarea categoriilor teoretice marxiste, tocmai pentru marea lor forta de persuasiune. Apare un hiatus, o ambiguitate intre teoria si practica politica a social-democratiei care va marca profilul ei ideologic pana in zilele noastre. Acest hiatus tradeaza, de fapt, un paradox: introducerea masurilor reformiste este motivata si propagata cu ajutorul frazeologiei revolutionare. Acest lucru transpare destul de clar din chiar textul programului elaborat la Congresul de la Erfurt (1891). Alaturi de formule marxiste traditionale: "dictatura proletariatului"; "agravarea crizelor"; "socializarea mijloacelor de productie"; "exproprierea expropriatorilor" etc. programul nu individualizeaza o strategie a actiunii pe baza sintezei dintre teoria marxista si necesitatile prezente si de perspectiva, ci se limiteaza la urmarirea satisfacerii revendicarilor economice. Contradictiile sociale si nationale care vor izbucni in toata amploarea lor in ajunul primului razboi, mondial cand deputatii socialisti din parlamentele viitoarelor tari beligerante vor vota creditele de razboi, inclusiv lupta socialistilor in armatele rivale sub deviza "datoriei de onoare a salvarii patriei" sunt subestimate sau trecute cu grija sub tacere. Patriotismul, inclusiv la conducatorii social-democrati germani (A. Bebel, W. si Karl Liebcknecht) era in functie de cresterea nationalismului german, pe masura ce interesele geopolitice ale Germaniei erau afectate de alianta franco-rusa. De aceea, antimilitarismul si solidaritatea internationala a muncitorilor trebuiau afirmate in limitele legalitatii, "pentru a nu soca convingerile profunde ale poporului german si a nu leza interesele clasei muncitoare germane".
3.Constituirea si evolutia partidelor social-democrate si locul lor pana la primul razboi mondial
Determinativul "social-democrat" va aparea
pentru prima data in
Perioada 1870-1914 a fost de o importanta cruciala si in ce priveste formarea partidelor socialiste si social-democrate nationale ca si a sindicatelor. Urmand recomandarile lui Marx si Engels cu privire la organizarea partidului de clasa pentru actiunea politica de masa, rezolutia Asociatiei Internationale a Muncitorilor recomanda in 1871 constituirea de partide muncitoresti nationale in tarile industrializate. Reflectand indeaproape raporturile dintre industrializare si organizarea politica si avand un model in partidul social-democrat german in deceniile '8 si '9 s-au constituit majoritatea acestor partide si sindicate muncitoresti. In Franta, in perioada 1876-1880 au luat nastere mai multe grupuri de actiune socialista. Cel mai important a fost Federatia partidului muncitorilor socialisti sub conducerealui Jules Guesde care, in 1882, se va scinda in mai multe ramuri: partidul muncitoresc (guesdist); partidul socialist revolutionar (blanquistii); posibilistii, sub conducerea lui Paul Brousse si alemanistii sub conducerea lui Jean Allemane care militau pentru aliante electorale cu burghezia si pentru reforme progresive, fara cucerirea puterii. Principalele curente ideologice care au dus la faramitarea miscarii socialiste din Franta au fost:
curentul revolutionar marxist guesdist;
curentul anarhist si anarho-sindicalist;
curentul reformist: posibilist si juaresist.
In aprilie 1905 a avut loc congresul de fuziune a acestor grupari intr-un partid socialist unic. Acest congres a fost rezultatul hotararii luate de catre Congresul Internationalei a II-a de la Amsterdam (august 1904) ca in Franta sa se realizeze unitatea socialista. Noul partid creat in 1905: Partidul Socialist (S.F.I.O.) va prelua insa si tendintele divergente ale gruparilor re-unite, lucru care se va vedea mai ales in perioada interbelica.
Istoria socialismului in Franta pune in
evidenta un fapt semnificativ: socialismul francez a fost intotdeauna
revolutionar in esenta sa. Chiar dupa sciziunea din 1920, el nu
a incetat sa proclame ca scopul sau nu era perfectionarea
societatii capitaliste, ci transformarea ei structurala.
Partidul socialist nu a luat niciodata o pozitie comparabila cu
aceea a socialismului nordic si a laburistilor in
O alta caracteristica a socialismului francez este ca el a considerat intotdeauna lupta socialista inseparabila de lupta pentru Republica. Atitudinea unui Proudhon, contand pe lovitura de stat pentru a face sa triumfe ideile sale i-a ramas intotdeauna straina. Or, apararea Republicii trebuia uneori sa se acomodeze cu alianta partidelor burgheze.
In Tarile de Jos, P.J. Troelstra si H. von Kol au infiintat un partid social-democrat, dupa modelul celui german. In Belgia, in 1889, dupa unificarea gruparilor politice valone, de orientare blanquista si bakunista cu gruparile flamande, de orientare social-democrata, a avut loc o a doua unificare prin asimilarea organizatiilor mutualiste, sindicaliste si cooperatiste, sub presiunea crizelor economice din deceniul 9 - ceea ce a dus la constituirea Partidului Muncitoresc Belgian in 1889.
La 5 aprilie 1874, la Nenedrf, 73 de delegati
ai asociatiilor muncitoresti reuniti in Congres au fondat
Partidul Social-Democrat din
In ciuda ponderii sale numerice reduse in cadrul
Internationalei a II-a, micul Partid Social-Democrat din
La alegerile pentru Adunarea Constituanta din 1919, socialistii obtin 69 de locuri din 159. Dupa proclamarea Republicii, Karl Renner devine cancelar intr-un guvern de coalitie, cu majoritate socialista, in care Otto Bauer primea postul de ministru de externe. In timpul guvernului de coalitie care a durat pana in octombrie 1920, au fost introduse ziua de munca de 8 ore, asigurarile in caz de accidente si asigurarea impotriva somajului. In anii guvernarii coalitiei prezidate de Karl Renner, administratia orasului Viena a beneficiat de conceptia sociala a partidului. Fara a rupe cu ereditatea culturala a orasului, nici cu ideile liberale, administratia socialista a Vienei a construit noi cartiere periferice pentru muncitori, cu edificii atragatoare, bai publice, spatii verzi etc. Trecut in opozitie dupa 1920, partidul si-a accentuat caracteristicile sale de partid de integrare, avand totodata in vedere posibilitatea unei revolutii si necesitatea de a face fata confruntarilor cu partidul comunist de pe pozitii de forta. Au fost infiintate scoli pentru muncitori, asociatii culturale si sportive, urmarindu-se punerea in practica a unei idei austro-marxiste dupa care, pentru a le dezvolta o constiinta socialista autentica, muncitorilor trebuia sa le fie puse la dispozitie mijloace culturale.
In tarile nordice, raportul dintre orientarea politica si actiunea sindicala in lupta pentru imbunatatirea legislatiei sociale apare si mai evident ca baza a crearii partidelor socialiste si social-democrate in timpul recesiunii economicedin ultimul sfert de secol. In Danemarca, actiunile greviste au dus la crearea in 1880 a partidului social-democrat prin unificarea asociatiilor politice mun-citoresti si a sindicatelor locale. In 1889, dupa modelul partidului german, August Palm si Hjalmar Branting infiinteaza in Suedia Partidul Muncitoresc Social-Democrat. In Norvegia, in 1887, se infiinteaza partidul muncitoresc, adoptand ulterior si el ideile marxiste ale social-democratiei germane.
In Italia, la Milano, in 1882, la al doilea Congres al Partidului Munci-toresc, sindicalistii, condusi de Anna Kuliciov, Filippo Turati si Enrico Ferri s-au reunit intr-un Congres special si au fondat Partidul muncitorilor italieni, care a raliat majoritatea membrilor vechiului partid muncitoresc. Anarho-socialistii cu Andrea Costa la Congresul care a urmat noului partid au format Partidul Socialist Italian la Reggio Emilia in 1893. Frictiunile repetate dintre anarho-sindicalisti, reformisti si socialisti au dus la un val de excluderi din partid. Mai intai au fost exclusi "sindicalistii" (Arturo Labriola, Leone si Orano) la Congresul de la Roma din septembrie 1906. La Congresul de la Reggio Emilia din 1912 au fost exclusi social-reformistii. Dupa primul razboi mondial, la Congresul de la Roma (octombrie 1922) s-a operat o noua sciziune intre "maximalisti" (Partidul Socialist Italian) si reformisti sau unitari, acestia din urma constituindu-se in Partidul Unitar Italian (P.S.U.I.).
O structura organizatorica speciala si o baza teoretica diferita de aceea a partidelor social-democrate de pe continent prezida deja aparitia Partidului Laburis din Marea Britanie. Infiintat in februarie 1900, pe baza unei decizii a Congresului sindical de la Plymouth (septembrie 1899) de a crea o reprezentare particulara a muncitorilor in Parlament, partidul a fost cunoscut pana in 1906 sub numele de Labour Representation Comity (Comitetul de reprezentare parlamentara). El era compus din sindicate si din cele trei organizatii socialiste: Federatia social-democrata (infiintata in 1882); Societatea fabiana (infiintata in 1884); Independent Labour Party (Partidul Laburist Independent, infiintat in 1893).
O situatie speciala o reprezinta
formarea partidelor socialiste si social-de-mocrate in spatiul
Imperiului Austro-Ungar si in Balcani, in perioada 1890-1914. Urmare a
recomandarilor Internationalei a II-a privind formarea de partide
nationale si de fronturi unice ale proletariatului, aceasta
tendinta a fuzionat eficient cu principiul
nationalitatilor, cu dreptul acestora la auto-determinare si
cu influenta dezvoltarii industriale asupra structurii sociale
si de clasa in tarile componente ale Imperiului. Astfel,
numai in Cehoslovacia existau in perioada 1906-1924 urmatoarele partide:
partidul social-democrat ceh; partidul socialist ceh (socialistii
nationali); partidul social-democrat german din Cehoslovacia; partidul
social-democrat maghiaro-german din Slovacia; partidul socialist polonez;
partidul social-democrat rutean. Cu exceptia partidului socialist ceh,
toate celelalte cinci partide erau afiliate la Internationala a II-a. In 1906,
partidul muncitoresc social-democrat ceh, sub conducerea lui Tusar, a abandonat
social-democratia austriaca.
Centrala sindicala austriaca, refuzand sa recunoasca
centrala ceha, social-democratii cehi au constituit un partid
independent. Partidul social-democrat german din Ce-hoslovacia, partidul ma
>ghiar-german si partidul rutean au aparut din
organizatiile social-democrate din Boemia, Silezia, Moravia, Slovacia
si Ru-tenia care, in momentul nasterii Republicii Cehoslovace, intre
1918-1919, au rupt legaturile cu partidul social-democrat din Austria.
Valul de nationalism care cuprinsese provinciile noului stat cehoslovac a
impiedicat insa ca in momentul formarii lor (1920-1921) aceste
partide sa se organizeze intr-un partid social-democrat unic.
Partidul Socialist Polonez (P.P.S.) s-a constituit in Polonia rusa,spre 1890, dupa distrugerea partidului muncitoresc revolutionar "Proletariat". Programul Partidului Socialist Polonez s-a nascut dintr-un amestec de traditii patriotice, de ideologie nationalista. Acest program a avut o mare forta de atractie, mai ales in randurile intelectualilor care acuzau exploa- tarea nationala. In 1906 partidul s-a scindat. Aripa stanga a lui va fuziona in 1918 cu partidul socialist din Lituania si va forma Partidul Comunist Polonez.
Formarea partidelor socialiste a avut loc intr-o perioada cand marxismul devenise ideologia dominanta in cadrul miscarii muncitoresti, iar ideologiile rivale (bakunismul, fabianismul, proudhonismul) erau in declin. O analiza a lexicului politic al programelor partidelor social-democrate de la sfarsitul secolului, comparat cu lexicul documentelor din anii '60 - '70, ne arata in ce masura categoriile si formele gandirii marxiste patrunsesera in constiinta epocii. Totodata, in tarile cu un grad relativ scazut de industrializare, fizio-nomia primelor partide socialiste (Italia, Spania, Portugalia) a fost profund marcata de tendinte anarho-sindicaliste.
Formarea partidelor
social-democrate arata clar ca la origine aceste partide au fost
rezultanta a doi vectori: 1. un grad relativ de maturizare si organizar
e a miscarii muncitoresti si 2.
revendicarea votului universal si a drepturilor po-litice care au permis
agregarea intereselor social-economice. Relatiile stranse dintre
social-democratie si organizatiile sindicale din cadrul
miscarii muncito-resti confera acestui nou tip de partid o
marca inconfundabila in istoria po-litica a Europei. In
Franta, Italia, Spania unde sindicatele s-a format inaintea partidelor
socialiste le-a determinat geneza, ceea ce a favorizat tendintele anarhice
si politica actiunii directe. Pe de alta parte insa, intre
partide si sin-dicate a existat o stransa legatura; in
numeroase tari, multe din organizatiile sindicale fac parte
integranta din structurile organizatorice ale partidelor social-democrate,
ca in cazul Angliei sau Germaniei.
Din momentul in care partidele clasei muncitoare au castigat locuri in parlamentele nationale, actul de a vota putea sa devina un mijloc de promovare a intereselor sociale. Transformarea reprezentarii parlamentare in reflectare a intereselor sociale a intarit increderea in valorile democratice din partea claselor dominate. Mandatul imperativ impunea deputatilor socialisti o disciplina stricta de vot in cadrul parlamentului, aceea de a reprezenta inte-resele clasei pe care o reprezentau. Prima consecinta a patrunderii in parlamente a reprezentantilor clasei muncitoare este ca acestia articuleaza politic interesele sociale ale unei clase si categorii defavorizate.
Faptul ca actiunea electorala si parlamentara putea fi o forma eficienta a schimbarii sociale a contribuit la conturarea ideii potrivit careia conflictele de clasa puteau fi solutionate fara recurgerea la greva generala si la violenta politica. Optiunea partidelor socialiste pentru democratia parlamentara a mutat conflictele politice din strada sau de pe baricade pe terenul confruntarilor electorale, a permis interventia parlamentarilor social-democrati pentru solutionarea unor interese specifice. O data cu cucerirea majoritatii electorale, devenea posibil ca partidele sa-si aplice programele lor, in conditiile democratiei parlamentare.
Pana in 1914, adica in perioada in care ideologia lor a fost influentata de marxism, aceste partide au fost partide de clasa. In aceasta calitate, ele se deosebesc de partidele liberale si conservatoare etc. prin faptul ca nu mai reprezinta interese ale unor categorii sociale restranse ci ca agrega si exprima interesele unei clase sociale cu a carei baza socio-profesionala se si identifica.
O data cu dezvoltarea si cresterea influentei lor, partidele social-democrate devin partide de masa. Prin aceasta se intelege ca ele nu se rezuma numai la numirea candidatilor si la organizarea campaniilor electorale, dar isi asuma ca sarcina educatia politica a membrilor, precum si castigarea unui numar cat mai mare de militanti si aderenti din randurile functionarilor, intelectualilor, burgheziei industriale etc. Totodata, partidele social-democrate intretin relatii stranse, cotidiene cu organizatii care nu fac parte din structura interna a partidului: organizatiile de tineret si de femei; asociatii culturale, sportive si studentesti, organizatii de pensionari din cartiere etc., dar a caror activitate se inscrie in parametrii ideologiei social-democrate.
Ultima faza in evolutia partidelor social-democrate incepe in anii '80 si se caracterizeaza prin americanizarea partidelor. Trasaturile partidului de clasa si de masa se estompeaza, lasand loc trasaturilor partidului-vanator (catch-all, cacciatore) de voturi, dupa modelul partidelor americane: diminuarea activitatii ideologice si tendinte pragmatice accentuate; prioritatea acordata tacticii pe termen scurt in defavoarea strategiei pe termen lung; procesele de persona-lizare politica, prin concentrarea activitatii de partid asupra "fabricarii" catorva lideri, aruncati apoi pe piata politica; concentrarea activitatii de partid la varf "in spatele usilor inchise"; devalorizarea statutului de membru de partid si transformarea lui intr-un votant care isi plateste regulat cotizatia: orientarea nu spre clasa, ci spre publicul general; contactul strans cu acest public in timpul campaniilor electorale; preocuparea suprema - cucerirea puterii prin obtinerea a cat mai multe voturi; deschiderea partidelor spre contacte tot mai stranse cu asociatii economice si grupuri de presiune.
Dupa 1990, paralel cu faramitarea bazei de mase a partidelor din sistemele pluripartidiste pozitia partidelor social-democrate in cadrul sistemului bipartid concentrat se consolideaza, deoarece el devine un pol de referinta al stangii in dauna partidelor comuniste.
4. Statul si pluralismul politic in doctrina social-democrata
In cadrul social-democratiei europene problematica statului a cunoscut o evolutie sinuoasa, nu lipsita de contradictii si fluctuatii. Doctrina cunoaste o oscilatie intre mai multe conceptii privind natura si functiile statului, mijloacele de cucerire a puterii, incat nu se poate individualiza o teorie unica a Statului. Cauzele sunt, desigur, complexe si nu pot fi imputate unei lipse de preocupari doctrinare. Ele trimit, deopotriva, la raporturile de forte in care partidele social-democrate erau angajate, la specificul perioadelor istorice, la conditiile nationale concrete si nu, in ultimul rand, la cultura politica in care s-a dezvoltat ideologia social-democrata. Intr-o cultura politica precum cea germana, de la mijlocul secolului trecut, conceptia hegeliana a statului ca modalitate (Sittlichkeit), avand o misiune civilizatoare, prevala in mediile politice si intelectuale. In aceste conditii nu este de mirare ca F. Lasalle vedea in 1863 in stat principalul aliat cu ajutorul caruia Asociatia Generala a Muncitorilor Germani va smulge prin revendicari sindicale avantaje sociale si economice de la organizatiile patronale. Desi se considera "marxist", Lasalle se inscria pe aceeasi linie cu Louis Blanc care milita pentru organizarea de ateliere nationale de productie sub conducerea statului.
De la "statul popular" al lui Lasalle in 1863, programul Congresului P.S.D.G. de la Eisenach din 1869 vorbeste de "statul popular liber", iar Congresul de unificare de la Gotha se refera la un proces treptat de disolutie a statului. Pentru alti social-democrati din ce in ce mai numerosi, pe masura ce se apropiau de secolul XX, statul nu ar fi decat un instrument pentru clasa care il utilizeaza, instrument tot atat de neutru ca si o masina. Aparatul de stat a facut dovada eficientei sale. Pentru moment, el este posedat de clasa dominanta. Este suficient sa-l expropriem si sa-l incredintam clasei muncitoare pentru ca aceasta sa beneficieze de el ca de o unealta in stare buna de functionare. Conducatorilor clasei proprietarilor funciari, ai castei militare si ai bur-gheziei li se vor substitui conducatori ai clasei muncitoare. Dar nu va fi cazul sa se modifice in esenta structura statului, dispozitia si functionarea rotitelor sale. Conducatorii social-democrati se vor instala in locul clasei conducatoare decazute.
Mult mai apropiat de conceptia liberala despre stat, Bernstein pledeaza pentru un "stat deasupra claselor". Spre deosebire de Lasalle, Bernstein nu are in vedere un "stat popular liber", aflat in primul rand in slujba proletariatului, ci un stat minimal, a carui caracteristica esentiala ar fi neutralitatea si garantul pastrarii si aplicarii normelor de drept: "Fara indoiala, exista magnati capitalisti si coalitii muncitoresti, dar deasupra acestor doi factori exista societatea organizata reprezentata de legislator"21.
Prin originile sale istorice, statul parlamentar a avut, ca urmare a ariei restranse a populatiei care beneficia de drepturi si libertati civile, caracteristici liberale evidente. A fost cu precadere un stat al intereselor anumitor grupuri privilegiate care detinea parghiile fundamentale ale puterii. In raport cu aceasta situatie, partidele social-democrate au facut inca de la inceputurile lor, din deschiderea democratiei spre societatea civila, evolutia si metamorfozarea ei intr-o democratie pentru toate clasele si paturile sociale, un principiu fun-damental al actiunii lor. Ele au contribuit esential prin actiunea lor la demitizarea ideii de "stat minimal" sau "paznic de noapte" si la consacrarea ideii de "stat arbitru", statul care intervine in negocieri, garanteaza respectarea legii si reglementeaza raporturile de forta dintre clasele si categoriile aflate in conflict.
Primele decenii ale secolului XX au evidentiat limitele democratiei liberale in plan economic si social si modalitatea in care aceste limite fragilizeaza valorile democratiei in plan civic si politic. Prima limita a democratiei politice care s-a relevat a fost ingustimea sferei de reprezentare a intereselor sociale in instantele puterii politice. Drepturile politice din secolul al XIX-lea reflectau puterea economica. Democratia liberala din secolul trecut era o de-mocratie cenzitara, structurata piramidal, intr-o masura direct proportionala a fortei de reprezentare cu marimea proprietatii. Problema deschiderii demo-cratiei spre alte forme de agregare a intereselor s-a pus mai ales dupa primul razboi mondial. O data cu extinderea votului universal, procesele de sociali-zare din industrie, avand in concurenta dintre marile firme concentrarea si centralizarea capitalului principalele lor caracteristici economice, au evidentiat limitele sociale ale liberalismului economic si politic. Criza mondiala din 1929-1933 a evidentiat, totodata, si necesitatea interventiei etatice pentru a corija unele disfunctii ale liberalismului economic. Dar presiunile sindicale si actiunile reformiste ale partidelor socialiste si social-democrate au dus la nece-sitatea deschiderii democratiei politice spre alte forme de agregare si reprezentare a intereselor in spatiul societatii civile. Politicul si socialul nu mai sunt sfere separate ale statului: numai impreuna ele pot stimula si canaliza efectele cresterii economice spre pacea si stabilitatea sociala. Statul trebuiesa-si plieze si diversifice functiile sale in raport cu noii vectori valorici ai dezvoltarii sociale: arbitrajul diferitelor interese, acordarea monopolului de reprezentare a unor noi actori politici, realizarea consensului si compromi-sului. Pe langa functiile sale traditionale, cu caracter politic (asigurarea ordinii, la nevoie prin forta de coercitie legitim instituita, instrument de do-minatie, arbitru in raporturile de forta dintre clase) statul a trebuit sa-si asume si o functie administrativa, care sa gestioneze introducerea si functionalitatea noilor valori in tesutul social. Insa statul nu va fiinta, ca in teoriile lui K. Mannheim si J. Burnham, drept un "stat al managerilor" sau un "stat administrator", condus de elite tehnice competente si neutre din punct de vedere politic, tocmai pentru ca acestea nu au avere. Statul isi va pastra caracterul lui de dominatie politica, deoarece trecerea functiilor de conducere de la patroni la manageri nu inseamna automat translatia dreptului de proprietate si transfor-marea acesteia in functie sociala. Insa statul trebuie sa-si asume responsabilitatea gestionarii unor proiecte de interes general de unde deriva atat ratiunea existentei si recunoasterii sale cat si binele comunitatii.
Statul nu apare ca fiind exterior societatii civile, ca in doctrina liberala clasica si redus la o functie vitala, ci ca institutionalizarea raporturilor de agregare dintre diferite segmente si paliere ale societatii civile cu puterea de stat si puterea politica. Dupa cum statul nu mai poate fi redus la functia de "paznic de noapte" al comunitatii, libertatea nu mai poate fi redusa doar la libertatea de constiinta si de actiune. Pe langa liberty of a aparut si liberty from, eliberareade teama si eliberarea de nevoi.
Printre contributiile social-democrate din perioada postbelica la dezvoltarea teoriei despre stat se numara si ideea statului cultural, o sinteza a evolutiei reflectiei despre stat care confirma fundamentele filosofice ale doctrinei precum si sistemul ei de valori. Statul nu mai este un scop in sine. Sarcina lui principala va fi crearea cadrului favorabil realizarii valorii-scop, eliberarea omului si a comunitatii de exploatare si nevoi: "Statul trebuie sa creeze conditiile prealabile pentru ca individul sa se poata dezvolta in sentimentul unei responsabilitati libere si al obligatiilor sale fata de societate. Drepturile fundamentale nu trebuie sagaranteze numai libertatea individului fata de Stat, dar ele trebuie sa contribuie si la instituirea statului, ca drepturi care instituie o comunitate"22.
Vechiul raport Stat-Societate este depasit. In locul relatiei inegalitaresi al dilemei false pe care l-a luat forma acestui raport: statul trebuie sa subor-doneze societatea sau societatea trebuie sa subordoneze statul, social-democratii au instituit un sistem de vase comunicante in care valorile democratice au permis umanizarea statului si i-a ferit pe cetateni de pericolul tendintelor acaparatoare ale statului totalitar: "In conditiile societatii industriale moderne, Democratia nu poate pretinde la o separare de principiu intre stat si so-cietate"23. De asemenea, socializareafunctiilor statului si procesul de democratizare in toate domeniile societatii au produs in practica social-democrata acea sinteza dintre interesul general si interesele particulare, dintre societatea pe deplin dezvoltata si individul pe deplin emancipat. Rolul statului de arbitru si garant al emanciparii societatii de forte ostile, anonime si impersonale il determina sa-si asume noi responsabilitati, ca "protector al cetatenilor sai din leagan pana in mormant": "O politica ce nu se straduieste in permanenta sa creeze conditiile necesare infloririi unei existente libere si care nu incearca sa modifice obstacolele care se opun atingerii acestui obiectiv este pentru mine straina de conceptiile socialismului democratic"24. Fara a se reduce la rolul statului gestionar sau al statului-providenta, statul coordoneaza si da forma aspiratiilor si energiilor societatii civile, dupa cum si societatea civila impul-sioneaza statul prin initiativele civice, asociative si comunitare. Statul vine in intampinarea initiativelor locale, a unitatilor administrative descentralizate, sprijina procesele de autogestiune si cogestiune.
O expresie a rolului activ jucat de statul social-democrat in societatile in-dustriale contemporane este si realizarea echilibrului dintre economia de piata si societatea civila. Un astfel de echilibru vizeaza si contracararea tendintelor de concentrare a puterii politice si economice in mainile unor elite, datorita concentrarilor crescande de capital produse de actiunea neingradita pe piata libera a firmelor multinationale: "Marile intreprinderi internationalizate, scria Olof Palme, maresc concentrarea puterii in maini private si slabesc influenta democratica asupra deciziilor economice luate de guvern. O mai puternica concentrare va face mai dificila sarcina de a ajunge la stabilitatea preturilor si de a asigura o dezvoltare sociala armonioasa. O colaborare intarita intre guvern, partide, sindicate si initiativele civice este o necesitate imperativa"25. Fara indoiala, contracararea acestor tendinte reclama un stat puternic, servicii publice articulate astfel incat democratizarea si socializarea statului sa se manifeste in controlul orientarilor globale ale societatii. Dupa cum se afirma si in literatura de specialitate, "orientarea investitiilor printr-o planificare de-mocratic elaborata, controlul miscarilor de capitaluri, salvgardarea si extin-derea serviciului public sub o forma descentralizata nu sunt masuri <<etatiste>> sau birocratice, ci mijloace necesare pentru ca democratia sa se poata dezvolta pe deplin"26.
La numeroase forumuri social-democrate principiile
democratizarii statului au fost actualizate in acord cu noile
exigente ale societatii civile:"Statul democratic nu se poate
organiza fara structuri puternice. El trebuie sa dispuna de
prerogativele suveranitatii si, in unele cazuri precise, sa
recurga la mijloace de forta pentru a asigura pacea in
Statul trebuie sa-si intemeieze autoritatea pe legitimitatea si consensul obtinut prin alegeri si numirile legale. Autoritatea publica trebuie sa prezinte dari de seama periodice si sa poata fi revocata. Ea trebuie sa se justifice prin calificarea morala si profesionala in ochii alegatorilor. In conditiile societatii industriale moderne statul nu poate emite pretentii la separarea de principiu intre stat si societatea civila.
"Organismele democratice, create prin intermediul alegerilor, nu trebuie sa devina jucaria unor puternice grupuri de presiune. Cei care doresc sa pastreze pluralismul in libertate trebuie sa se opuna inaintea altora la o faramitare permanenta a puterii de stat. Parlamentul ales trebuie sa aiba prioritate"28. Aceasta inseamna ca asociatiile sau grupurile de interes, ca structuri de baza ale societatii civile, trebuie sa fie plasate sub tutela legii sau sa fie controlate de ea. Pentru ca sunt institutii necesare societatii moderne, "ele trebuie sa dispuna de o organizatie democratica. Cu cat mai mare este puterea lor, cu cat mai mare este responsabilitatea lor, cu atat mai grav este si pericolul unui abuz de putere. Parlamentele, administratia si justitia nu trebuie sa fie plasate sub influenta unilaterala a grupurilor de interese"29.
5. Social-democratia europeana in perioada interbelica
Pana in ajunul primului razboi mondial, social-democratia europeana poate fi caracterizata ca o unitate relativa intr-o diversitate dinamica. In interiorul partidelor existau diferite curente ideologice (revizioniste, reformiste, centriste, posibiliste, transformationiste etc.); la nivel national exista o mare diversitate a partidelor, mai ales in privinta programelor, a numarului de membri si de simpatizanti. Existau insa si structuri comune care s-ar fi putut transforma in linii de forta ale actiunii si strategiei politice: 1. Partidele socialiste, in diferite modalitati, considerau ca gestiunea economica la nivelul productiei si al repartitiei veniturilor putea si trebuie sa inlocuiasca logica pietei capitaliste; 2. Nationalizarea mijloacelor de productie si de schimb era o perspectiva de care nici un partid nu se indoia; 3. Dorinta de schimbare provenea si din faptul ca, la nivel ideologic, aceste partide se simteau mostenitoarele teoriei marxiste care le conferea o identitate.
Primul razboi mondial va provoca o ruptura in evolutia socialismului european. El a aratat nu numai fragilitatea cuplului ideologic national-inter-national, prin faptul ca atasamentele nationale ale partidelor socialiste s-au dovedit foarte puternice cu ocazia verificarii lor intr-o situatie limita. Dar el a creat o asemenea prapastie intre socialism si bolsevism, in familia politica a stangii, incat social-democratia a fost obligata deacum inainte sa se defineasca atat in raport cu capitalismul, cat si in raport cu bolsevismul. Sistemul ei de valori trebuia reconstruit in jurul unei dileme fundamentale: dictatura sau democratie; economie centralizata sau economie de piata. Daca in ce priveste optiunea economica, formulele economiei mixte au fost descoperite relativ rapid, ca o "a treia cale" intre comunism si capitalism, in schimb, problema naturii statului si a democratiei se anunta a fi un nod gordian in viitor. Statul burghez trebuia distrus sau reformat ? In ce masura democratia parlamentara putea fi asimilata in sistemul de valori al socialismului ?
Scindarea miscarii muncitoresti din Occident intre linia parlamentara a partidelor social-democrate, pe de o parte, si necesitatea de a pastra intransigenta revolutionara a socialismului, pe de alta parte, va izbucni in tot dramatismul ei in ajunul primului razboi mondial. Revizionismul lui Bernstein fusese preludiul; atitudinea conciliatorista a liderilor social-democrati fata de tezele lui Bernstein lasa sa se intrevada ruptura dintre teorie si practica care va duce la un deznodamant fatal: dusmanii declarati de ieri au devenit prietenii de astazi, iar prietenii de ieri dusmanii de azi. Alianta cu partidele burgheze, in numele "uniunii sacre", arata in ce masura sunt doctrinele tributare realitatilor geopolitice.
Germania devenise o mare putere economica si manifesta clar tendinte hegemonice si coloniale; concurenta dintre marile puteri industriale se manifesta si in cautarea de debusee; or, aceste interese erau de cele mai multe ori ascunse sub un voal ideologic, prin care se justifica nationalismul, militarismul si interesele geopolitice ale marilor puteri. Acest lucru a afectat si polarizarea politica dintre partide care, pentru a nu-si pierde electoratul in cursa pentru putere, au trebuit sa faca concesii importante noilor realitati, sacrificand teze esentiale din doctrina lor care le si configurau identitatea si personalitatea pe esichierul politic. Faptul ca nu a putut fi declansata o greva generala concomitenta, ca mijloc de boicotare a razboiului, a aratat in ce masura se achitase Internationala a II-a de sarcina organizarii si coordonarii miscarii muncitoresti, de vreme ce delegase partidelor nationale cea mai mare parte din responsabilitati. In al doilea rand, lipsa de vointa politica paralizase initiativa de masa, de vreme ce deputatii socialisti si social-democrati, in coniventa cu conducerea partidelor respective, votau acordarea creditelor de razboi in parlamentele nationale.
Victoria Revolutiei Socialiste din Octombrie in veriga cea mai slaba a sistemului capitalist, in Rusia, a repus din nou in primul plan problema justetii principiilor originare si modalitatii de transpunere a lor in practica. Nu cumva actiunea energica a unei minoritati organizate intr-un partid este mai eficienta decat discutiile sterile privind cucerirea pe cale pasnicasau violenta a puterii, de vreme ce nimeni nu este dispus sa cedeze de bunavoie puterea ? Si apoi cucerirea pe cale violenta a puterii si gestionarea ei ulterioara in interesul majoritatii nu se inscriu in aceeasi dialectica politica scop-mijloace, in care nobletea scopului justifica marsavia temporara a mijloacelor, adica dictatura? Dupa cum au aratat principalii teoreticieni ai reformismului interbelic, pericolul cel mai mare al unei astfel de strategii a transformarii revolutionare nu provine din clasica distinctie machiavellica scop-mijloace, ci din transformarea mijlocului in scop, adica din fixarea unui mijloc al fazei de trecere, dictatura proletariatului, in principiu insusi al socialismului. Acest pericol se poate observa din insesi principiile de organizare a partidului de cadre creat de Lenin, din incercarea Moscovei de a impune cele "de conditii" 21 pentru afilierea la Internationala Comunista a partidelor socialiste din Europa. Or, extrapolarea unui obiectiv unic: vointa de victorie intr-un criteriu unic al culturii politice a stangii,dezvoltata in traditia democratica a Revolutiei Franceze, reprezenta unpericol letal pentru legitimitatea insasi a ordinii socialiste ca si pentru viitorul ei.
Refuzul partidelor socialiste si social-democrate de a accepta cele 21 de conditii impuse de Internationala a III-a in vederea aderarii a dus la precizarea pozitiilor de principiu in ambele tabere: comunistii si socialistii. Viziunea profetica a lui L. Blum dupa care insesi principiile de organizare ale partidului comunist ar contine germenele dictaturii si al terorii bolsevice era concomitent confirmata de un alt mare teoretician socialist, liderul necontestat al social-democratiei germane, Karl Kautsky, iar peste 16 ani imbogatita cu noi elemente de analiza de liderul si teoreticianul socialist austriac, Otto Bauer. Atat L Blum cat si Karl Kautsky vedeau in principiile de organizare ale partidului de cadre prototipul viitorului stat totalitar: organizarea ierarhica dispusa piramidal; inversarea raportului majoritate-minoritate in luarea deciziilor: rolul de opereta acordat bazei de militanti si simpatizanti in formarea liniei tactice si strategice a actiunii politice: disciplina severa de partid care elimina din viata partidului dezbaterile si curentele de opinie; mentinerea pu-terii cu ajutorul terorii si al dictaturii ridicate la rang de politica de stat. Filosofia politica a reformismului este in functie de gravitatea acestei rupturi; criticii i se adauga dorinta obsesiva de diferentiere prin afirmarea continuitatii cu valorile traditionale ale socialismului democratic.
Inca din decembrie 1920, cu ocazia Congresului S.F.I.O. de la Tours, L Blum facea o analiza vizionara si sublinia diferentele structurale care opuneau socialimul democratic si comunismul sub faldurile internationalismului: "Este un socialism nou. Dupa parerea noastra, el se bazeaza pe idei gresite in ele insele, contrare principiilor esentiale si invariabile ale socialismului marxist. Pe de alta parte, el se bazeaza pe o specie de eroare vasta de fapt care a constat in generalizarea pentru ansamblul socialismului international a unui anumit numar de notiuni extrase dintr-o experienta particulara si locala, experienta revolutiei ruse insesi si din a impune ca regula de actiune necesara si universala pentru socialismul international, ceea ce era experienta contestabila, dar degajata lent din faptele insesi de catre cei care infaptuisera si facusera sa traiasca revolutia rusa"30.
Dar sperantele puse in victoria acestei revolutii, impresia profunda cauzata de primul stat socialist, impresie amplificata de interventia puterilor occidentale in razboiul civil, au creat un obstacol evident in recuperarea de catre opinia publica de stanga din Occident a realitatilor din Rusia Sovietica. In aceste conditii, atacul comunismului impotriva social-democratiei urmarea erijarea acestuia in singur detinator al legitimitatii marxismului, ca ideologie oficiala a socialismului.
Comunistii nu aminteau pretul cumplit si conditiile exceptionale care au permis victoria revolutiei bolsevice in Rusia. Social-democratii descriau noul stat sovietic nu ca pe un "paradis al muncitorilor" ci ca pe o vale a plangerii, a foametei, a mizeriei si terorii. Aceasta polemica pentru cautionarea unei paradigme teoretice avea loc intr-un moment in care unitatea fortelor de stanga pentru apararea valorilor democratice in fata contraofensivei fasciste devenise extrem de necesara.
Evidenta ca nu numai capitalismul poate fi nedemocratic, dar ca si comu-nismul poate distruge adevarata democratie, a determinat in randurile social-democratiei o reexaminare profunda a sistemului de valori. Fiind puse sub semnul intrebarii principiile esentiale ale transformarii socialiste, totul trebuia reconstruit plecand de la noua realitate si de la noile clivaje. Dar aceasta constientizare de sine si aceasta cautare a unei noi identitati vor fiinsotite, timp de mai multe decenii, de ambiguitati si incoerente dureroase. In ciuda deosebirilor dintre ele, partidele social-democrate vor pastra pana in zilele noastre cateva pozitii principiale constante care se vor transforma intr-o adevarata profesiune de credinta: 1. opozitia fata de comunism; 2. trecerea la socialism se va efectua progresiv, in functie de situatia economica; 3. democratia parlamentara este o valoare de baza a socialismului democratic. La Conferinta internationala muncitoreasca si socialista de la Berna din februarie 1919, care a precedat sciziunile din partidele socialiste, majoritatea partici-pantilor a votat o rezolutie in care se afirma: "O reorganizare sociala, tot mai profund influentata de socialism, nu poate fi realizata, nici mai ales stabilizata, daca ea nu se bazeaza pe cuceririle democratiei si daca ea nu isi are radacinile in principiile libertatii".
Totodata, victoria Revolutiei Socialiste din Octombrie, prin confirmarea tacticii comuniste de cucerire a puterii pe cale revolutionara, a permis confiscarea marxismului intr-un pol de referinta teoretica si sursa de legitimitate pentru actiune: "Teoria lui Marx este atotputernica pentru ca ea este adevarata" (Lenin). Dar prin reducerea marxismului doar la o teorie care sa justifice actiunile teroriste si/sau revolutionare, marxismul a fost blocat, saracit, deformat. Mai mult, el a fost transformat intr-un argument impotriva parlamenta-rismului ca mod de cucerire a puterii. Conditiile impuse de Internationala a III-a urmareau si inregimentarea clasei muncitoare la obiectivele comuniste: criza produsa de razboi, dezamagirea produsa de sperantele naruite in democratie vor facilita terenul pentru declansarea in fostele tari beligerante a revolutiilor dupa modelul revolutiei ruse: "In toate tarile (comunistii - n.n.) au provocat sciziuni si au dezlantuit lupta fratricida. Dar speranta de a invinge social-democratia in Europa occidentala si centrala, asa cum procedasera cu mensevicii in Rusia, s-a dovedit in curand a fi o iluzie"31. Aceasta iluzie se baza pe credinta ca oportunismul social-democratiei este principalul obstacol in atragerea muncitorilor de partea comunistilor si declansarea revolutiilor. Insa esecurile incercarilor de revolutie inregistrate in perioada 1919-1920 in Germania, Ungaria, Cehoslovacia, Italia au evidentiat ca maturizarea conditiilor revolutionare si criza economica, saracia postbelica erau conditii necesare, dar nu suficiente: "In fond, in primii ani de dupa razboi social-democratii si comunistii au comis aceeasi eroare, in ciuda cailor lor foarte diferite: sub influenta crizei sociale profund provocate de razboi, ambele au subestimat capacitatile de rezistenta ale capitalismului In timp ce social-democratii si comunistii se luptau inca pentru a sti daca criza de dupa razboi putea si trebuia sa duca la societatea socialista prin mijloace democratice sau prin cele ale revolutiei, contraofensivavictorioasa a capitalului incepuse deja"32. Atacurile lui Lenin la adresa lui Kautsky si apoi ale lui Trotki la adresa liderilor austro-marxisti au aratat ca, in spatele Internationalei Comuniste, Moscova urmarea distrugerea partidelor social-democrate in care vedea principalul obstacol in calea "revolutiei mondiale" si a "revolutiei permanente". Aceasta subestimare a raporturilor de forte s-a vazut la Congresele Internationalei Comuniste (in special al II-lea si al IV-lea) cand a fost denuntat "centrismul" partidelor social-democrate, iar inlaturarea acestora a fost trasata ca o sarcina imperativa. La al IV-lea Congres al Internationalei Comuniste (noiembrie-decembrie 1922), cu ocazia crearii Frontului Unic al Proletariatului s-a pus problema trecerii muncitorilor social-democrati la partidele comuniste.
A doua faza a atacului comunist la adresa social-democratiei se situeaza in perioada relansarii economice postbelice, cand pozitiile reformiste ale sindicatelor social-democratice se intaresc, datorita cresterii nivelului de viata al muncitorilor. In aceste conditii, nodul gordian al disputei nu mai era aprobarea sau nu a tacticii bolsevice de cucerire a puterii, ci compromiterea social-democratiei in ochii propriului sau electorat. Supralicitand revendicarile sindicatelor, comunistii cautau sa exploateze orice cerere nesatisfacuta a acestora pentru a organiza greve, demonstratii si ciocniri de strada. Ei acuzau social-democratia ca, prin concesiile facute in cadrul negocierilor cu reprezentantii patronatului pentru satisfacerea revendicarilor legitime ale salariatilor, tradeaza interesele clasei muncitoare si o deturneaza de la revolutia iminenta. In ochii comunistilor, "deviationismul" putea fi compensat prin crearea unor "adevarate partide comuniste" care sa conduca masele la revolutie. Pe de alta parte, nici social-democratia nu ramanea datoare si platea cu aceeasi moneda fratilor ei vitregi , comunistii. Facand parte din sistemul parlamentar, ea apara ordinea publica si pluralismul democratic si, prin urmare, era obligata sa-i sanctioneze pe comunisti pentru actiunile lor extremiste, ca in cazul incercarilor revolutionare din Germania, Austria, Ungaria: "Consecintele acestei evolutii s-au manifestat atunci cand prosperitatea industriala si, o data cu ea, posibilitatea de a intrebuinta pozitiile de forta ale social-democratiei in cadrul sistemului democratic burghez in favoarea clasei muncitoare au luat sfarsit si cand fascismul a inceput sa exploateze, impotriva democratiei burgheze, reactiile anticapitaliste ale maselor pauperizate de criza"33. O asemenea lupta fratricida va costa scump miscarea muncitoreasca. Dupa marea criza eco-nomica si depresiunea din 1919-1933 ofensiva contrarevolutionara a fascismului nu va intalni, practic, nici o rezistenta din partea social-democratilor si comunistilor germani, austrieci si italieni. Social-democratia germana s-a baricadat in legalitatea Constitutiei de la Weimar. Apoi, ea a sprijinit guverne de mana forte, precum cel al lui BrYning si coalitia prusaca, in speranta ca acestea vor bloca accesul la putere al lui Hitler. Dar acestea au netezit calea national-socialismului spre guvernare. Spre deosebire de laburismul britanic si de socialismul nordic, social-democratiile continentale (cu exceptia Spaniei infrante in 1936 si a Frantei sub guvernarea lui L. Blum) au fost inca-pabile sa-si elaboreze o strategie de aparare. "Dupa 15 ani de lupte indarjite intre comunisti si social-democrati, nu a mai ramas decat ura reciproca dintre muncitorii social-democrati si comunisti, care s-a perpetuat pana in lagarele de concentrare, pana sub bata banditilor S.A. care ii lovea si pe unii si pe altii"34.
Transformarea pe cale pasnica si din interior a capitalismului a facut ca in doctrina politica a social-democratiei conceptia despre reformism sa ocupe un loc de seama. Esenta acestei conceptii se rezuma la trei etape: 1. niciodata mijlocul nu poate fi transformat in scop si permanentizat; 2. continutul programului de reforme individualizeaza "socialismul democratic" fata de programul celorlalte formatiuni incluse in familia politica a stangii; 3. lupta pentru realizarea reformelor va avea loc exclusiv in cadrul institutiilor politico-juridice existente in sistemul politic al tarilor dezvoltate. Programul social-democrat de reforme se caracterizeaza in primul rand prin caracterul treptat si pasnic al transformarii sociale. Strategia reformelor vizeaza slabirea din interior a structurilor economice care reprezinta conditia regenerarii modului de productie bazat pe insusirea privata a profitului. Acest program pornea de la premisa ca chiar in conditiile economiei capitaliste se putea, cu sprijinul miscarii de masa si al unei clase manageriale puternice, sa se influenteze in mod democratic si in directia progresista mecanismele si parghiile productiei: "Fondul tezei reformiste este ca, daca nu totalitatea transformarii sociale, cel putin ceea ce exista mai substantial in avantajele pe care ea trebuia sa le procure clasei muncitoare, poate fi obtinut fara criza prealabila a puterii politice. Aceasta este esenta reformismului"35.
In acceptia social-democratica, lupta pentru realizarea reformelor se inscrie intr-un proces de democratizare a societatii si nu presupune asteptarea maturizarii revolutionare, a situatiei critice si a "crizei de conducere", ci realizarea cotidiana a sarcinilor democratice care duce la coeziune si intarirea valorilor politice si creeaza platforma ideologica a viitoarei lupte pentru putere. Principala problema este dezvoltarea democratiei pe toate palierele activitatii sociale. Pentru realizarea acestui obiectiv sunt necesare consensul social, mai putine conflicte, evitarea tensiunilor si inegalitatilor.
Pentru L. Blum, intre 1919 si 1947, distinctia dintre socialismul revolutionar si socialismul reformist nu mai consta in exercitarea sau cucerirea puterii, ci in transformarea regimului de proprietate. Inca din 1920 esenta doctrinara a socialismului revolutionar ii aparea ca "miscare de idei si de actiune care duce la transformarea totala a regimului proprietatii si ca revolutia este, prin definitie, aceasta transformare"36. Diferenta fata de socialismul reformist consta in faptul ca trecerea de la regimul proprietatii private la un regim economic esential diferit nu va fi rezultatul unei serii de reforme aditionale, al unor transformari imperceptibile ale societatii capitaliste. Doctrina socialismului revolutionar pune accentul pe "Schimbarea absoluta, categorica a ordinii sociale, pe ruptura continuitatii, oricare ar fi schimbarile si atenuarile obtinute in prealabil"37. Ea respinge tactica evolutiei pasnice, dupa cum transformarea revolutionara a regimului de proprietate nu este decat inceputul revolutiei insesi si are drept conditie necesara, dar nu suficienta, cucerirea puterii politice. O data scopul atins, spune Blum, cucerirea puterii politice prin orice mijloace, el se va transforma in mijloc deoarece transfor-marea sociala de-abia incepe. Orice decalaj intre scopul imediat, cucerirea puterii si scopul indepartat, transformarea sociala poate fi fatal: el duce la pietrificarea acestei etape iacobine a luptei revolutionare in ideologie, scop in sine si transformarea lui in axa a regimului politic totalitar.
Dupa primul razboi mondial, linia politica reformista in cadrul social-democratiei germane va fi continuata de Karl Kautsky, care considera ca in perioada de trecere va fi necesar un sistem de aliante cu partidele burgheze, pentru cucerirea pe cale democratica a puterii si insertia valorilor social-democrate pe cale pasnica in tesuturile societatii civile, spre deosebire de comunisti, care considerau dictatura proletariatului absolut necesara in faza de trecere, ca mijloc de consolidare a transformarilor revolutionare radicale. Pentru Karl Kautsky legatura dintre socialism si democratie este indisolubila. Numai democratia permite evitarea violentei in lupta de clasa precum si exprimarea antagonismelor de clasa. Totodata, statul exprima interesele de clasa: prin urmare, el poate si trebuie sa reprezinte si interesele proletariatului. De aici, Kautsky recomanda acceptarea coexistentei antagonice dintr-o societate drept cadru al evolutiei pasnice spre socialism. Dar schimbarea sociala implica si alte dimensiuni, pe langa egalitatea drepturilor politice, a veniturilor, legalitatea cuceririi puterii si delimitarea de practicile politice si ideologia comunista. Reformismul implica un sens activ al transformarii, plecand de la capacitatea de structurare a spatiului social prin initiative economice solidare cu valorile de baza ale societatii respective.
Alte obiective social-economice trebuiau realizate pentru ca reformismul sa-si poata atinge scopul. In planul activitatii economice, nestingherit de disputa cu comunistii, reformismul social-democrat poate sa se manifeste in voie, profitand de noile raporturi dintre stat si economie. Proiectele de nationalizare si socializare a unor ramuri de productie si schimb, cuprinse in majoritatea programelor partidelor, vor fi supuse unor reexaminari discrete, in functie de noile realitati de dupa razboi. Democratia economica va deveni un obiectiv fundamental al social-democratiei interbelice. Mai ales dupa marea criza economica din 1929-1933, prin sinteza dintre politica sociala si politica economica pe care o oferea asimilarea ideilor lui Otto Bauer, Keynes, R. Hilferding, Fritz Naphtali social-democratia reusea sa recupereze o parte a identitatii sale pierdute. Inca din 1919 Otto Bauer facea o distinctie clara intre nationalizari si un socialism al eficientei. El recomanda ca gestiunea intreprinderilor nationalizate sa fie incredintata unor consilii de administratie tripartite, avand in componenta lor reprezentanti ai salariatilor, consumatorilor si statului. La nivel de intreprindere, comitetele alese de muncitori erau competente pentru toate problemele vizand conditiile de munca, dar fara competente in ce priveste gestiunea tehnica a intreprinderii. La Congresul Partidului Socialist Austriac de la Linz (1926) si al P.S.D. German de la Kiel (1927) s-a pus problema interventiei statului in gestiunea economiei, intr-o maniera constienta si planificata. Alaturi de recunoasterea coexistentei unui sector public si a unui sector privat, sindicatele, prin participarea lor la conducerea economiei, puteau, cu sprijinul statului, sa orienteze activitatea economica in interesul social. In special, Rudolf Hilferding "analiza trecerea de la capita-lismul industrial, bazat pe libera concurenta, la capitalul organizat, ca o po-sibilitate pentru stat de a interveni in maniera constienta si planificata in gestiunea economiei"38. Concentrarea productiei si a capitalului, pe langa o perspectiva autoritara, oferea si unademocratica daca statul putea fi obligat la concesii si compromisuri, prin participarea sindicatelor la negocierile privind viata economica. Dar programele social-democratice din deceniul trei nu ofereau alternative concrete de politica economica, mai ales in domeniul monetar. Astfel incat clivajul dintre politic, social si economic din literatura social-democrata nu depasea problema dezechilibrului dintre consum si pro-ductie si a cresterii puterii de cumparare a maselor. De-abia dupa marea criza, opera lui Keynes va oferi un suport explicativ si coerenta incercarilor social-democrate de degajare a unei doctrine economice proprii. Cazul Suediei poate fi considerat o exceptie de la regula, insa nu mai putin ilustrativ. Cu un sector de stat extrem de redus, social-democratia suedeza a disociat clar intre socialism si socializarea mijloacelor de productie, ca principala marca de iden-titate a acestuia. Inca din 1933 primul ministru Hansson afirma: "O politica social-democrata poate foarte bine sa fie o politica ce incearca sa beneficieze de fortele imense pe care le contine initiativa privata, concomitent cu o actiune etatica si sociala"39. Social-democratia suedeza facea din deplina intre-buintare a fortei de munca obiectivul sau prioritar: "Bugetul din 1933 com-porta un deficit important pentru a finanta mari lucrari, instituirea unei asigurari impotriva somajului care mentinea puterea de cumparare, in timp ce guvernul punea in aplicare o politica activa a intrebuintarii fortei de munca"40. In special Gunnar Myrdal punea accentul pe productivitatea cheltuielilor sociale, ca factor de stimulare a cresterii economice. Dar politica de redistribuire fiscala prin care s-a initiat programul de reforme sociale, nu ar fi fost posibila fara institutionalizarea acordurilor de la Saltsjsbaden din 1938 dintre sindicate si patronat. Prin aceste acorduri s-a perfectat o procedura de negociere pentru limitarea conflictelor si concilierea intereselor: sindicatelor li se garantau securitatea locurilor de munca, patronatului i se recunostea drepturile sale, iar Partidul Social-Democrat, aflat la putere, controla acordul.
6. Sistemul de valori al social-democratiei contemporane
Configuratia actuala a valorilor social-democrate confirma consecventa cu care au fost urmarite si transpuse in practica unele din axiomele de baza ale doctrinei de mai multe generatii de social-democrati. Pe de alta parte, aceste valori individualizeaza, prin continuitatea si intregirea lor in practica social-istorica, doctrina politica pana la confundarea ei cu un regim politic, cu institutiile, normele si valorile sale specifice. "Declaratia de principii a Internationalei Socialiste", adoptata la cel de al XVIII-lea Congres al sau din 20-22 iunie 1989 de la Stockholm proclama, de exemplu, ca "socialismul democratic este o miscare internationala pentru libertate, justitie sociala si solidaritate". Intr-o lume a schimbarilor social-politice rapide, aceste principii isi reafirma valabilitatea, deoarece ele sunt repere esentiale in lupta impotriva neocolonialismului economic, a injustitiei, somajului, discriminarilor rasiale si nationale
Succesele inregistrate de partidele social-democrate in practica guvernarii au facut ca aceste principii sa devina valori politice efective ale lumii contem-porane. Reconstructia posttotalitara a lumii solicita un nou cadru de solidaritate si de conjugare a eforturilor in care aceste valori, nascute din miscarea muncitoreasca, miscarile de eliberare, traditiile culturale ale existentei si securitatii colective pot contribui la dezvoltarea libera a personalitatii umane.
Referindu-se la capitolul dedicat valorilor
socialismului democratic in programul fundamental al Partidului Social-Democrat
de la Bad-Godesberg din 11-13 noiembrie 1959, Willy Brandt nota cu 11 ani mai
tarziu in scrisoarea din 17.II.1972 adresata lui Bruno Kreisky si
Olof Palme: "Noi am declarat acolo (in Programul P.S.D.G. , n.n.) ca
social-democratia sau, ceea ce inseamna acelasi lucru,
socialistii democrati tind sa creeze o societate in care orice
om isi va putea dezvolta in mod liber personalitatea si va putea
participa la viata politica, economica si culturala a
umanitatii, ca membru al comunitatii. Noi am pornit de la
ideea ca libertatea si dreptatea se interconditioneaza.
Valorile fundamentale ale actiunii socialiste erau definite ca libertatea,
justitia si solidaritatea care decurge dintr-o necesitate
comuna. Noi am adaugat in continuare ca in Europa socialismul
democratic isi are radacinile in etica crestina, in
umanism si in filosofia clasica si nu putem emite pretentii
la proclamarea unor adevaruri ultime"41. In aceeasi scrisoare,
WillyBrandt continua: "Notiunile Libertate-Dreptate
(Egalitate)-Solidaritate (Fr
aternitate) ne desemneaza limpede ca mostenitori ai
epocii Luminilor si nu trebuie sa ne rusinam pentru
aceasta. Mi se pare insa ca ar merita sa fie continuate
schimburile de pareri asupra acestui punct pentru a se reusi sa
se concretizeze rezultatele. In acest cadru ar trebui sa atribuim un
rol-cheie notiunii de solidaritate42.
Intr-o enumerare restrictiva, desigur, se poate contura urmatoarea harta a valorilor social-democrate si a principiilor subsecvente care le individualizeaza in practica cotidiana:
1. Libertatea (libertatea politica in toate formele si libertatea economica; eliberarea de nevoi; eliberarea de teama; libertatile si drepturile fundamentale ale omului etc.) Elementul coeziv care garanteaza si instrumentalizeaza aceste valori in spatiul social este pluralismul politic. Libertatea se poate identifica, intr-o prima acceptie, cu spatiul liber in care individul poate sa-si materializeze actiunile dupa propria vointa si actiune. Se poate, de asemenea, defini libertatea ca sansa a unor alternative de actiune realizabile. Libertatea individului este direct proportionala cu numarul unor asemenea alternative. Intr-o a doua acceptiune, depasind sfera libertatii individuale, libertatea inseamna egalitatea sanselor, adica garantarea reala a egalizarii conditiilor de plecare. Fara aceasta garantare, egalitatea sanselor se rezuma la egalitatea teoretica in fata legii, insuficienta pentru crearea unor conditii autentice ale libertatii sociale.
Evolutia ideii de libertate in gandirea politica europeana demonstreaza ca libertatea individuala, conceputa intr-un spatiu vid, fara corectivele normelor morale si sociale de convietuire, este lipsita de substanta deoarece ea nu capata sens decat in relatia cu celelalte valori ale vietii sociale pe baza carora tesutul social se cimenteaza in jurul unor proiecte comunitare.
2. Justitia si solidaritatea sociala sunt inseparabile. Ele rezulta din interesele convergente ale celor defavorizati, din nevoia de coeziune si integrare sociala; necesitatea de a atenua dezechilibrele cauzate de economia de piata si de polarizarea bogatiilor. O societate social-democrata nu este constituita din invingatori si invinsi, aflati intr-o lupta competitiva, ci din indivizi care se respecta reciproc, care isi respecta institutiile comune si regulile care le guverneaza. Justitia si solidaritatea sociala sunt condiitile indispensabile pentru realizarea consensului social, premisa obiectiva a exercitarii unor functii eficiente ale statului in cadrul sistemului social global. Societatea nu trebuie sa-si epuizeze fortele in conflictele sociale si politice, ci sa creeze acel cadru de cooperare si integrare prin solutiile de compromis, pentru a asigura satisfa-cerea intereselor unor grupuri sociale din ce in ce mai numeroase, prin asigu-rarea extinderii participarii la procesele decizionale. De aceea, a respecta liber-tatea unei societati inegalitare inseamna a proteja privilegiul, a contribui la perpetuarea lui. O solutie viabila pentru perenitatea independentei functionale a valorilor social-democrate ar fi sinteza dintre garantarea libertatilor individuale (initiativa, asociere etc.) si recunoasterea si garantarea concomitenta a intereselor comunitare, altfel spus, realizarea unei sinteze dintre individualitate si solidaritate prin intermediul cooperarii dintre stat si societatea civila la diferite paliere ale acesteia din urma.
Problema-cheie a culturii politice social-democrate este la ora actuala injustitia sociala in economiile de piata, injustitie care nu se limiteaza doar la discriminari economice intre clase si categorii sociale dar care, in secolul XX s-a extins si la alte structuri si relatii din cadrul sistemului social global, instituind rupturi in comunicarea politica pana la blocarea functionarii sistemului. Nationalismele, discriminarile etnice, traumatismele excluderii, ale izolarii si atomizarii depasesc sensul limitat al inegalitatii economice. Conceptul de justitie sociala vizeaza astfel nu numai dreptul, dar si obligatia comunitatii de a reintegra aceste categorii defavorizate ca membri cu drepturi depline, cu toate prerogativele ce deriva din aceasta. Fenomenele de margi-nalizare, de excludere sociala si de instrainare care genereaza efecte perverse, pot fi eradicate, in viziunea social-democratiei, prin stoparea somajului, prin umanizarea conditiilor de munca si reducerea inegalitatilor economice, ca si printr-o democratizare extinsa, conceputa de Olof Palme ca "desfiintarea sistematica a privilegiilor".
3. Egalitatea. Sentimentul de a fi perceput si
tratat ca egal. Dreptul oricarei fiinte umane de a fi tratata cu
toleranta si compasiune, indiferent de rasa, sex,
pozitie sociala etc. Din sfera egalitatii fac parte egalitatea
sanselor de acces si a conditiilor de plecare si nu numai o
egalitate formala in fata legii care de cele mai multe ori ascunde
inegalitatile structurale, institutionalizate sub forma
reprezentarilor ideologice. In doctrina liberala, egalitatea
sanselor nu inseamna neaparat si o egalitate reala a
conditiilor de decolare (take off). Democratia liberala se
bazeaza, la origine, pe doua principii corelative: "In primul rand,
inegalitatile reale existente intre indivizi si, in particular,
diferentele economice nu sunt luate in
considerare in participarea la deciziile politice; in al
doilea rand, societatea este compusa din indivizi independenti
si egali in drepturi, reuniti pur si simplu in fata unei
legi pe care ei insisi si-au dat-o. Primul principiu
implica separarea societatii de sfera politica, al doilea ,
negarea luptei de clasa"43.
Conceptia liberala a dreptului egal al
fiecaruia la fericire, a egalitatii san-selor, nu a adus
mari remedii in practica la inegalitatile lumii moderne.
Explicatia rezida in credinta liberala ca libertatea
si egalitatea erau doi termeni incompatibili, primul avand prioritate
deoarece inegalitatea era considerata un dat natural, o fatalitate in
ordinea sociala, iar in ordinea economica ea declansa
competitia, baza sigura a eficientei. Ea crea o clasa de
proprietari-antreprenori care asigura un nivel ridicat al investitiilor
si permitea astfel o crestere rapida a venitului national.
Dupa primul razboi mondial, fondurile acumulate astfel nu mai
gaseau debusee pentru investitii.
Insuficienta consumului limita investitiile la un nivel mult prea scazut pentru a asigura deplina intrebuintare. Utilizarea maxima a resurselor si cresterea rapida a veniturilor nationale incepeau sa ceara o mai supla repartitie a puterii de cumparare. Inegalitatea isi pierduse astfel principala sa ratiune de a fi. Inegalitatea era incompatibila cu deplina intrebuintare si cresterea consumului si obliga societatile dezvoltate la reforme in directia unei atenuari a inegalitatilor profunde. Politica social-democrata de egalizare a sanselor presupune o pozitie de pornire egala a individului, la concurenta cu altii, in timpul caruia individul isi largeste, cu succese variabile, aria libertatii. Insa din motive diferite, independente de vointa sau de calitatile individului, egalitatea sanselor nu inseamna si nu asigura egalitatea de fapt. Unii nu rezista competitiei, pe altii ii urmareste ghinionul sau se afla sub activitatea distructiva a unor forte sociale exterioare. Iata de ce societatea umanista are nevoie de solidaritate. Politica prin care se urmareste realizarea solidaritatii corijeaza in anumite limite lipsa de succes a individului aflat in competitie, in conditii de sanse egale. Dupa laburistii englezi, o societate mai egalitara necesita un mod de viata asociativ, bazat pe cooperarea diferitelor grupuri profesionale si sociale si pe respectarea pluralismului de interese care este sedimentat in mentalitatea nevoii de eficienta. "O societate mai egalitara nu va cere disparitia totala a interesului ca motor al actiunii umane, ci ea va pretinde, concomitent, ca si celelalte mobiluri sa capete o importanta relativa mult mai mare"44. Laburistii subliniaza, de asemenea, ca nu este posibil sa se intreprinda reforme radicale ale societatii decat intr-un climat de consens general deoarece, in ipoteza inversa, realizarea acestor reforme ar fi, moralmente, de nesustinut, iar, pe de alta parte, ar duce la negarea propriului sau scop, stabilirea unei forme mai democratice de organizare a societatii. "Orice tentativa brutala de a elimina toate inegalitatile existente in repartitia bogatiei si a veniturilor ar viola convingerile profunde ale unei societati cu mentalitate puternic conservatoare"45.
Metodele utilizate de laburisti in perioada celor doua guvernari (1945-1950; 1966-1970) pentru reducerea inegalitatilor in societatea britanica au fost: impozitarea severa a veniturilor si a averilor, impozitul progresiv pe venit, in scopul finantarii serviciilor sociale care s-au dezvoltat enorm; natio-nalizarile intreprinderilor strategice; nationalizarea unor intreprinderi aflate in impas in scopul rentabilizarii acestora; retribuirea personalului tehnic si staff-urilor manageriale, cel putin la acelasi nivel cu personalul tehnic din intreprinderile particulare in vederea stimularii lor; controlul marilor pro-prietati si averi printr-o taxare sporita a succesiunilor care sa impiedice formarea de noi privilegii pe seama muncii salariate.
7. Social-democratia in perioada postbelica si dilemele ei
Dorinta de a disocia categoric valorile "socialismului democratic" de ideo-logia totalitarismului stalinist isi avea in epoca suportul obiectiv in influenta crescanda a partidelor comuniste din Occident, puternic sprijinite de Moscova. Structura geopolitica bipolara a lumii postbelice s-a vazut si in pozitia filo-atlantista a partidelor social-democrate aflate la guvernare dupa 1945, obligate sa accepte umbrela protectoare a lumii libere. In plus, Planul Marshall conditiona ajutorul american pentru reconstructie in functie de orientarea liberala a economiilor din tarile unde la putere se aflau guverne social-democrate. Toate acestea au erodat lent, dar ireversibil, identitatea politica si economica a doctrinei social-democrate, obligata la compromisuri si renuntari ideologice, sub presiunea noilor situatii geopolitice. In aceste conditii nu este de mirare ca reluarea tezelor reformiste interbelice are loc intr-un interval foarte scurt (1945-1952) in documentele oficiale, functie de situatia geopolitica aratata mai sus. Postularea unor teze programatice in documentele elaborate in aceasta perioada aveau mai mult o functie de identificare partizana si de continuitate ideologica decat rolul de parghii transformative propriu-zis. De exemplu, Congresul de la Hanovra din mai 1946 al PSDG prevedea un program radical de transformari economice: "o economie socialista cu o conducere planificata si o reglementare social-economica", iar Congresul de la Dortmund din septembrie 1952 al aceluiasi partid cerea "o adevarata con-curenta in toate ramurile economiei in locul economiei comandate". Cu exceptia Partidului Laburist din Marea Britanie, activitatea partidelor social-democrate de pe continent se inspira din tezele postulate in Declaratia Internationalei Socialiste din 2 iulie 1951: "Despre scopurile si obiectivele socia-lismului democratic". Partea a II-a a Declaratiei , "Democratia economica" , arata cel mai clar bazele reformiste ale social-democratiei contemporane, intrucat realizarea ei presupune mutarea centrului de greutate de la problematica proprietatii la problematica conducerii si a repartitiei. Ca regim politic, socialismul democratic nu este posibil decat acolo unde insasi puterea de stat este controlata in mod democratic de societatea civila, iar statul devine un garant al controlului societatii asupra puterii economice. Conform Declaratiei de la Frankfurt, democratia economica se caracterizeaza prin principiul ca "nu exploatarea individului, ci satisfacerea tuturor nevoilor trebuie sa fie scopul activitatii economice". De aceea, in Declaratie sunt postulate angajarea deplina a fortei de munca, cresterea productiei si a bunastarii, repartizarea echitabila a veniturilor: "Realizarea acestor scopuri va necesita planificarea productiei in interesul celor mai largi mase populare". Declaratia avertizeaza insa ca "planificarea socialista nu necesita preluarea in proprietate publica a tuturor mijloacelor de productie, ea putandu-se impaca cu existenta proprietatii private in diferite ramuri ale economiei".
Insa planificarea economica in conditiile economiei de piata presupune prezenta dirijismului. In Declaratie se afirma ca economia planificata nu se poate impaca insa cu concentrarea puterii economice in mana unui mic numar de indivizi. La o analiza mai atenta, atitudinea social-democratiei fata de planificare este cel putin echivoca: pe langa existenta proprietatii private, planificarea economica nu necesita ca toate deciziile economice sa fie luate de catre guvern sau alte organe guvernamentale: "Conducerea vietii economice trebuie sa fie descentralizata intr-o asemenea masura incat sa poata fi impacata cu scopurile planificarii (Partea a II-a, pct. 7). Daca planificarea economica poate fi aplicata la economiile de piata, intrucat nu schimba esenta relatiilor eco-nomice, planificarea va permite, totodata, si diminuarea disparitatilor in distribuirea veniturilor". Conform Partii a II-a, punctul 3 al Declaratiei, aria proprietatii sociale asupra mijloacelor de productie si formele de planificarea urmeaza sa depinda de structura economica a diferitelor state. Statului i-ar reveni sarcina "de a nu permite exploatarea maselor populare de catre mo-nopoluri si carteluri" si ca "proprietarii particulari sa nu abuzeze de forta lor economica". Declaratia recunoaste ca proprietatea colectiva sau sociala poate fi creata in doua moduri:
etatizarea fabricilor si intreprinderilor particulare existente;
crearea de noi intreprinderi de folosinta publica, intreprinderi comunale sau cooperative de productie si consum. (Partea a II-a, pct. 4).
Ea afirma ca "diferitele forme de proprietate sociala nu constituie un scop in sine", ci trebuie sa serveasca inainte de toate ca instrument al controlului public asupra industriilor-cheie al caror caracter privat nu-l exclude si ca mijloc de "ratio-nalizare a industriilor din punct de vedere tehnic". In acest din urma caz nu sunt greu de gasit analogii cu conceptia interbelica despre economia mixta si democratia economica, asa cum fusese ea conturata de Otto Bauer, Fritz Napthali, Rudolf Hilferding si Gunnar Myrdal. Insa formele de control social al sindicatelor si participarea lor la conducerea economiei nu au fost nici ele mai indeaproape precizate. Din acest punct de vedere, Declaratia contine doar un avertisment ca "uniunile sindicale sa nu degenereze intr-un instrument de centralizare a birocratiei si nici intr-un sistem corporatist". Asadar, modelul democratiei economice a Declaratiei se bazeaza pe conceptulde "economie mixta" in care, alaturi de sectorul economic privat, exista si forma publica de proprietate, inclusiv societatile pe actiuni, iar mecanismele interne de functionare a economiei vor fi reglementate de catre piata si de sistemul pla-nificarii, lipsit insa de "caracterul totalitar".
Dupa al doilea razboi mondial, in documentele social-democratiei se afirma ca realizarea democratiei economice va duce la eliminarea progresiva a tarelor capitalismului. Programul democratiei economice tinde sa evidentieze ca social-democratia nu a renuntat la transformarea societatii pe cale reformista: "Cantitatea de reforme se transforma la un moment dat intr-o noua calitate, explica Bruno Kreisky , ceea ce inseamna ca suma reformelor realizate transforma ordinea sociala".
Diferitele reforme pentru care se pronunta social-democratii nu constituie parti componente ale unei strategii pe termen lung de transformari sociale in spiritul revolutiei socialiste. Fiecare mijloc al schimbarii sociale este abordat intr-un context aparte si aplicat exclusiv la o problema data. Mijloacele planificate si realizate nu sunt functional legate de valorile si principiile fundamentale ale socialismului. Un element important de actiune in favoarea schimbarii structurii de clasa si a repartitiei economice sunt tezele democratiei industriale si coparticiparii la conducere. Cogestiunea se deosebeste de demo-cratia economica prin faptul ca reprezentantii muncitorilor pentru consiliile de conducere la diferite niveluri ale intreprinderii nu mai sunt alesi de sindicate sau din randul numai al membrilor de sindicat ci din masa totala a muncitorilor si de catre acestia, incepand cu nivelul de atelier, sectie etc. Acest lucru a atras nemultumirea sindicatelor si a liderilor care isi vad amenintat monopolul traditional de reprezentare a intereselor.
Aceasta pendulare intre conformism si pragmatism, intre scop si mijloace, intre obiectivele pe termen scurt si cele pe termen lung tradeaza, de fapt, eclectismul principiilor care stau la baza doctrinei social-democrate post-belice care cuprinde o mare varietate de scoli, teorii, curente ideologice. De la pluralismul ideologic, oficializat in programul de la Bad-Godesberg (11-13 noiembrie 1959) al P.S.D. German pana la lupta dusa de Bruno Kreisky in cadrul Partidului Socialist Austriac pentru recunoasterea planificarii orienta-tive si a nationalizarii unor intreprinderi, ca forme de gestiune ale economiilor contemporane de piata, de la teoria "valorii egale a muncii si capitalului", lansata de Olof Palme la sfarsitul deceniului sapte pana la reprimarea brutala a proiectului privind fondurile muncitorilor dependenti in deceniul opt , toate acestea arata o pluralitate de curente si de factiuni din interiorul partidelor social-democrate. Unele se declara deschis pentru pastrarea traditiei teoretice a marxismului, ca principal pol de referinta, in timp ce altele imbratiseaza utilitarismul si pragmatismul. Unele sunt reformiste, altele vizeaza mentinerea statuquo-ului. Unele militeaza pentru consolidarea economiei mixte, in timp ce unele grupuri se gandesc la asimilarea principiilor economiei neoliberale. Vulnerabilitatea partidelor care deriva de aici se cronicizeaza in momentele guvernarii, cand presiunea Estului si a centrelor hegemonice ale economiei mondiale obliga partidele social-democrate la concesii doctrinare si la compromisuri.
Incontestabil, "epoca de aur" a social-democratiei europene poate fi loca-lizata in perioada boom-ului economic postbelic pana la aparitia recesiunii prelungite din 1974-1976. Este perioada in care social-democratia a reusit sa-si transpuna in practica o parte din paradigmele economice si sociale ale doctrinei. Economia mixta axata pe principiul redistribuirii, socializarea unor activitati financiare cheie, principalele jaloane ale statului social, printre care solidaritatea si justitia sociala, toate acestea poarta marca inconfundabila a actiunii social-democrate. Nimeni nu poate nega ca actiunea reformista social-democrata a influentat revendicarile social-economice, ca a oferit si alte modalitati de organizare a sistemelor economice. Dupa cum nimeni nu poate nega influenta pe care anumite valori si idei social-democrate verificate in practica guvernarii au avut-o asupra celorlalte doctrine. Data fiind interdependenta tot mai accentuata dintre componentele sistemului politic intern, pe de o parte, si interdependenta dintre sistemele economice si politice aflate in plin proces de integrare regionala, pe de alta, elemente ale teoriei si practicii social-democrate au fost insusite in teoria si practica altor doctrine contemporane. Intr-o enumerare succinta, inchiderea dimensiunii ecologice in activitatea politica, protectia sociala, elemente ale statului social si ale democratiei sociale, lupta pentru drepturile omului se regasesc, cel putin teoretic, pe agenda de lucru a democratiilor crestine sau neoliberalismului, impulsionata fiind de activitatea social-democrata.
O sinteza functionala a valorilor social-democrate poate fi intalnita in principiile economiei mixte care si-au dovedit utilitatea in asigurarea stabili-tatii postbelice. Intr-o enumerare succinta, aceste principii sunt:
coexistenta diferitelor tipuri si forme de proprietate in cadrul aceluiasi sistem economic;
asigurarea unui raport
optim dintre planificarea orientativa si
concu-renta: la nivel macro urmand sa predomine planificarea, iar la
nivel micro, adica la nivelul intreprinderilor mici si mijlocii,
concurenta, conform princi-piului enuntat in 1956 de Karl Schiller:
"Concurenta atat cat este nevoie, planificare atat cat este necesar";
principiul "simetriei sociale", enuntat de Bruno Kreisky in 1971, in sensul ca nici un grup nu poate obtine foloase necuvenite pe seama ex-ploatarii altuia;
valoarea egala a muncii si a capitalului, enuntat de Olof Palme in 1969, in legatura cu problemele democratiei sociale suedeze. El vizeaza transformarea proprietatii in functie sociala, participarea muncitorilor la actiuni, cresterea functiei de control a managerilor fata de actionarii majoritari;
recunoasterea interventionismului etatic in viata economica, urmare a cresterii functiei sociale a statului si a extinderii sectorului public.
In majoritatea sistemelor democratice postbelice, cu variatiiin functie de gradul de dezvoltare economico-sociala, de traditiile cultural-istorice, interven-tionismul etatic este configurat de urmatoarele politici publice:
politica de sprijinire si socializare a investitiilor;
politica de creditare si subventionare de la buget;
subventionarea serviciilor publice (invatamant, sanatate, cultura, constructii de locuinte etc.);
corelatia dintre legislatia sociala si politicile profesionale in domeniul fortei de munca;
protectia sociala;
redistribuirea echitabila a venitului national.
In aceasta ordine de idei trebuie mentionat faptul ca principiul schimbarii ordinii sociale prin reforme structurale a cunoscut in perioada postbelica atenuari considerabile. Statului parlamentar ii revenea sarcina transformarii sistemului economic intr-un mod necesar gradual. Intr-o asemenea conceptie, doua mijloace fundamentale erau avute in vedere pentru atingerea acestui scop. In primul rand, nationalizarea unor sectoare ale economiei (minier, energetic, transporturi) prin votul parlamentului si cu indemnizatii egale cu valoarea intreprinderilor nationalizate, acordate fostilor proprietari. In al doilea rand, introducerea in cadrele societatii deja existente a garantiei statale a deplinei intrebuintari a fortei de munca (prin mobilizarea resurselor financiare necesare disponibile printr-un sistem fiscal extins). Majoritatea partidelor socialiste de pe continent se indreptau spre o conceptie analoaga a economiei mixte, cu un sector public si cu unul privat: din ratiuni geopolitice insa (vezi conditionarea ajutorului acordat in cadrul Planului Marshall), ideea socializarii integrale a fost progresiv abandonata dupa al doilea razboi mondial.
In programul elaborat la Congresul P.S.D. German de la Bad Godesberg din 13-15 noiembrie 1959 s-a renuntat la ideea socializarii unor ramuri industriale, pe motivul ca structura economica a unei societati este data nu de relatiile de productie si raporturile de clasa rezultate din acestea, ci de ma-rimea intreprinderilor si de forma de administrare a lor. In cadrul economiei "mixte", in care coexista numeroase intreprinderi mici si mijlocii cu intreprinderile publice, problema centrala nu mai este socializarea proprietatii private, ci controlul puterii economice concentrat in mainile managerilor. "Concomitent, se afirma in programul de la Bad Godesberg, proprietatea privata asupra mijloacelor de productie a pierdut in mare masura puterea ei de a decide."
In legatura cu pluralismul formelor de
proprietate, liderul social-democrat W. Brandt scria: "Gandirea sociala
democrata moderna trebuie sa renunte la il
uzia potrivit careia o schimbare generala si
schematica a conditiilor de pro-prietate ar permite sa se
realizeze un moment decisiv, iar desfiintarea proprietatii
private asupra mijloacelor de productie s-ar concretiza in mod automat intr-o
dezvoltare a libertatii umane. Situatia societatii
este determinata de numeroase elemente si titlurile de proprietate nu
mai joaca de mult, sau nu mai joaca ele singure, un rol
hotarator. Ea este conditionata din ce in ce mai mult de
diferite forme ale dreptului cutumiar, iar pe langa acestea, si de
puterea de a controla potentialul de cercetare al unei societati
moderne; prin raportul dintre puterea economica si puterea
politica; in sfarsit, prin modul de organizare a
invatamantului si pregatirii. Este deci necesar
sa se puna in miscare numeroase parghii daca se
doreste sa se schimbe societatea pe termen lung pentru a se
imbunatati"46.
Pe de alta parte, economia mixta se concretizeaza, in conceptia social-democrata, prin asigurarea rolului reglator al statului in viata economica. Aceasta se manifesta prin stimularea investitiilor, subventionarea anumitor ramuri si sectoare, favorizarea unor politici de creditare a cererii. Statul apare din ce in ce mai mult ca investitor in obiective de interes public, care necesita alocarea de fonduri considerabile pe care investitorii fie ca nu le au, fie ca nu au interesul sa le faca din cauza profitului scazut. Statul devine instrument al stimularii cresterii economice postbelice si al asigurarii unei politici sociale si profesionale a fortei de munca.
In ce priveste socializarea investitiilor, este un fapt evident ca recesiunea, crizele economice, somajul si inflatia au determinat agentii economici insisi "sa resimta nevoia unei puteri reglementative, capabile sa intervina pentru a limita la maximum fluctuatiile ciclice care au dus la risipa de resurse materiale, financiare si umane"47. Controlul institutiilor financiare este un mijloc eficient "pentru a impune bancilor nu numai rata creditului sau a dobanzilor, dar si ansamblul politicilor de imprumuturi. Proprietatea asupra mijloacelor de productie este departe de a fi singurul element al puterii in domeniul economiei"48. Nevoia acuta a modernizarii in ramurile de varf ale industriei a determinat ca statul sa se substituie sectorului privat ca prim investitor, oferind resursele necesare din ce in ce mai greu de procurat altfel. In economiile dezvoltate, principalele modernizari tehnologice presupun capi-taluri atat de mari incat finantarea statului a devenit obligatorie pentru dez-voltarea rapida a ramurilor si sectoarelor de varf, dintre care unele, precum cercetarea stiintifica, sunt in mare masura finantate de la bugetul statului.
Din perspectiva social-democrata a economiei mixte, Willy Brandt atragea atentia ca "economia de piata si concurenta sunt institutii sociale care trebuie sa-si justifice existenta lor prin faptul ca ele aduc, intr-adevar, prestatiile dorite. Daca nu, va trebui sa recurgem la o interventie sporita a instrumentelor de orientare publica"49. Cresterea interventiei etatice, sublinia pe atunci cancelarul federal, in cadrul politicii de investitii, apare ca o necesitate stringenta, deoarece acestea au o influenta decisiva asupra calitatii vietii si a calitatii mediului inconjurator. Inclusiv investitiile particulare urmeaza sa fie supuse controlului public atunci cand ele presupun consecinte ample asupra echilibrului ecosistemului.
Pozitia social-democratiei fata de economia mixta a fost inca o data afirmata de cel de al XVIII-lea Congres al Internationalei Socialiste din 1989: "O societate democratica trebuie sa compenseze defectele pe care le comporta chiar si sistemul de piata cel mai responsabil. Guvernele nu trebuie sa functioneze doar ca un simplu atelier de reparatii pentru stricaciunile cauzate de o piata defectuoasa sau de aplicarea fara control a noilor tehnologii. Statul trebuie mai intai sa reglementeze piata in interesul populatiei si trebuie sa obtina pentru toti muncitorii avantajele tehnologiei pentru a ameliora experienta lor de munca si de a mari posibilitatile lor reale de dezvoltare individuala"50.
Daca economia mixta este astazi o realitate in multe societati dezvoltate, ea nu reprezinta in nici un fel o solutie miracol, care poate sa raspunda ideal la dificultatile provocate de criza. Economiile mixte au fost si sunt con-fruntate cu numeroase contradictii si disfunctionalitati.
8.Criza de identitate si de alternativea social-democratiei in anii '90
Fara indoiala, realizarile social-democrate postbelice s-au datorat dimen-siunilor pragmatice ale actului de guvernare, care deriva cu necesitate din filosofia reformismului, ca proiect de schimbare pe termen scurt. Insa logica schimbarii, prin perfectionarea treptata a ordinii instituite, a vaduvit social-democratia de premisele teoretice care confereau doctrinei o identitate si valoarea unui model pe termen lung. Temperand tensiunile din cadrul economiilor de piata, restrangand zonele de saracie, evitand polarizarea si radicalizarea politica, guvernarea social-democrata a confirmat rolul integrativ al politicilor sociale, ca alternativa la eficienta economica bazata pe austeritate. Lipsa de reactie la austeritatea impusa de politicile neomonetariste conservatoare arata lipsa de alternative a social-democratiei in fata maturizarii unei situatii favorabile schimbarii sociale. Noua identitate a social-democratiei ar putea fi reconstruita printr-o revizuire a unor principii originare ale doctrinei si adaptarea acestora pe termen lung la noile sfidari ale Istoriei, care sa depaseasca schema simplificatoare a paleativelor, corectivelor din mers si noilor fetisuri.
Criza de identitate a social-democratiei contemporane a iesit in evidenta in perioada postbelica in doua reprize: la inceputul deceniului opt si, apoi, la sfarsitul deceniului noua, o data cu prabusirea sistemului totalitar din Est. Ea se datoreaza, in primul rand, neputintei de a gasi o alternativa viabila la modelul de dezvoltare liberal. Incepand cu a doua jumatate a anilor '80, politica economica social-democrata, orientata spre strategia redistribuirii si "cresterea umana" functioneaza mai putin eficient in conditiile unor schimbari structurale ale economiei mondiale. Explozia preturilor la materiile prime si criza petroliera din anii 1973-1974 au dus la incetinirea cresterii, la dereglarea echilibrului bugetar, la inflatie si cresterea somajului, precum si la ascutirea concurentei pe piata mondiala. Pe de alta parte, schimbarile tehnologice impuse de necesitatea iesirii din criza necesita mari investitii de capital, reducerea cotei bugetare pentru asistenta sociala ca si reducerea impozitelor progresive pe venit, in special in conditiile scumpirii surselor naturale ale dezvoltarii. Efortul social-democrat de atenuare a efectelor crizei in conditiile mentinerii politicilor sociale a vizat evitarea austeritatii economice. Presiunile ideologice au subminat increderea in ecuatiile keynesiene ale dezvoltarii. Faptul ca paradigmele keynesiene au intrat in criza in deceniul '80 nu se datoreaza numai cresterii preturilor la materiile prime, dar si aparitiei unor relatii economice noi pe care Keynes nu avea cum sa le prevada si care a determinat reactii de raspuns inedite din partea statelor. A doua cauza a crizei se datoreaza faptului ca progresul tehnic nu a fost insotit de dezvoltarea concomitenta a unor sectoare economice care sa asimileze forta de munca eliberata ca urmare a revolutionarii tehnicilor de productie. A treia cauza se datoreaza interdependentei crescande in cadrul economiei mondiale care asaza intr-o noua lumina raportul dintre stat si economie; importurile masive au dus, in economiile mai slabe, la scaderea productiei industriale si, implicit, la o rata inalta a inflatiei. A patra cauza se datoreaza managementului "neintentionat" planificat al marilor corporatii si firme transnationale care pentru a-si satisface nevoile enorme de capital procedeaza din ce in ce mai mult la fixarea preturilor pe cale administrativa si nu prin mecanisme economice. Banii astfel obtinuti sunt folositi la finantarea investitiilor masive care elimina locurile de munca in loc sa creeze altele noi. Neoconservatorismul a aruncat pe umerii statului social-democrat responsabilitatea crizei, vazand in politicile sociale principalul factor de crestere a inflatiei, iar in politica de austeritate un remediu sigur de reinviorare a eficientei economice. In strategiile alternative ale restructurarii postcomuniste, paradigmele economice neoconservatoare s-au universalizat, ele reclamand mai putin stat si mai multa piata. Teoriile "expectativelor rationale" fac casa buna cu teoria ofertei (supply side), dupa care reducea salariului va schimba structura consumului, a raportului dintre timpul liber si ocupatie, si, prin urmare, va duce la cresterea ofertei si la reducerea somajului prin obligatia de a depune un volum mai mare de munca. Venirea la putere a conservatorilor la inceputul anilor '70 in Europa si in S.U.A. a evidentiat una din axele politicii lor economice; depasirea deficitului financiar al cheltuielilor publice prin austeritate. Dupa cum se stie, aceasta politica a constituit cauza esentiala a conflictelor si demonstratiilor impotriva rationalizarii politicilor fiscale si redistributive ale statului. Datorita incetinirii cresterii economice, incepand cu anul 1974, ritmul de crestere mai rapida a acestor cheltuieli a produs pretutindeni deficiente pe care statele au incercat sa le diminueze prin urmatoarele masuri: acordarea de imprumuturi, deschiderea de noi linii de creditare si de investitii; impozit progresiv perceput si pe alte venituri decat cele obtinute prin munca (succesiunile si rentele, de exemplu); extinderea numarului de contribuabili. Daca in primele decenii postbelice avantul economic si aceste masuri au dus la reducerea inegalitatilor si la un sentiment de securitate si solidaritate, pe baza increderii in compromisul social, astazi, sub presiunea factorilor perturbatori ai crizei, tensiunile create de o atare politica financiara tind sa acutizeze nevoia de securitate care, intr-o asemenea conjunctura istorica, tind sa relativizeze nevoia de egalitate. In acest mod, revendicarile indivizilor si grupurilor pentru reducerea sau limitarea contributiilor la finantare nu mai sunt corelate cu finalitatea lor sociala.
Neexistand o concordanta intre pozitiile statului si cele ale individului in definirea unui criteriu unic de prelevare justa apare un sentiment de frustrare, de inechitate, de unde si desele incercari de evaziune fiscala. Faptul ca redistribuirea nu se mai bazeaza pe cele doua extreme (cei bogati si saracii) care alcatuiesc sistemul de vase comunicante ale echilibrului social, ci pe marea masa a contribuabililor mijlocii, a facut ca ethosul solidaritatii sociale sa faca loc unui sentiment de izolare crescanda a indivizilor pentru care statul era principalul agent protector. Intre individ si stat nu mai exista suficienta incredere, iar efectele negative ale politicilor sale financiare ii alimenteaza suspiciunea. Daca in economiile occidentale introducerea paradigmelor keynesiene a dus la relansarea cererii, conform politicilor macroeconomice anticiclice, afectarea investitiilor intre statul social a fost opera social-democratiei. In ciuda faptului ca programele de politica sociala elaborate de stanga sunt mult mai articulate prin coerenta satisfacerii majoritare a nevoilor, valorile vizate nu au putut fi materializate integral in practica tocmai datorita costurilor crescande de organizare a politicilor sociale si mecanismului redistributiv prin care sistemul isi impunea logica sa. Finantate prin contributii directe si indirecte, sub forma impozitelor sau prevalarilor de la buget, "primul reflex al oricarei clase conducatoare in fata cresterii costurilor de organizare consta in a-i atenua influenta, repartizand-o asupra diferitelor clase ale societatii"51. Dar prelevarea fiscala din venituri nu poate depasi un anumit prag fara sa reduca puterea de cumparare a consumatorilor, nici sa atenueze diferentele din cadrul ei. Aceste costuri ar putea sa fie insa finantate prin intermediul unei prelevari din patrimoniul industrial si financiar al patronatului. Dar aici exista un obstacol de netrecut: nu se poate interveni nici asupra alocarii, nici asupra intrebuin-tarii profitului privat. Reactia violenta declansata in Suedia in 1974-1976 de publicarea planului lui Rudolf Meidner, economistul oficial al L.O., privind constituirea Fondurilor muncitoresti prin prelevarea la dispozitia intreprin-derilor, a unei cote de 20% din profitul net, in scopul dezvoltarii, arata deose-birea profunda dintre politica macroeconomica a social-democratiei si aceea a altor regimuri politice.
De fapt, tema prea multei bunastari, ca factor limitativ al cresterii economice, a devenit insistenta in perioada de stagnare si de recesiune din anii '70 - '80. Nu putini sunt economistii care considera ca principalul obstacol in calea cresterii si relansarii a fost alocarea unor fonduri substantiale pentru sustinerea politicilor sociale, ceea ce a blocat functionarea unui sistem bazat pe profit. Mai mult, cresterea prea rapida a cheltuielilor sociale, in raport cu posibilitatile economiei aflate in criza, ar ameninta sistemul insusi de protectie sociala. Reducerea ritmului de crestere economica a dus la somaj; somajul a necesitat subsidii pentru cresterea alocatiilor de somaj; subsidiile au dus la inflatie; inflatia la cresterea preturilor, iar cresterea preturilor, la cresterea prelevarilor fiscale obligatorii din P.N.B. Pe de alta parte, controlul insuficient al proceselor economice interne, dar si al fenomenelor economice internationale, a dus la inflatie accentuata. Cresterea considerabila a cheltuielilor sociale, in conditiile diminuarii resurselor disponibile, a dus la un cerc vicios: impasul financiar si deficitul bugetar au dus la inflatie, inflatia la cresterea preturilor, iar cresterea preturilor la o cerere mai mare de subsidii sociale. Statul a suportat cresterea costurilor programelor de bunastare in scopul asigurarii stabilitatii sociale, dar a trebuit sa perceapa mai multe impozite pentru a finanta aceste activitati.
S-ar putea argumenta ca aceasta cerere crescuta de consum in cadrul statu-lui bunastarii a ajutat la sustinerea economiilor occidentale aflate in expansiune rapida. Subventionarea programelor sociale a fost functie si de cresterea viguroasa din aceasta perioada. Dintre factorii speciali care au stimulat cresterea mai rapida nu trebuie omisa amenajarea spatiului social, care subordoneaza diferitele sectoare ale activitatii economice strategiei globale a dezvoltarii.
Cresterea continua a cheltuielilor sociale
si stagnarea cresterii economice au dus la o criza a consensului
la care s-au adaugat problemele sociale nesolutionate:
saracia
Pentru a pune capat somajului si inflatiei, in documentele partidelor so-cialiste europene se subliniaza ca sunt necesare in acelasi timp o politica con-juncturala severa si reforme structurale profunde. Politica conjuncturala ar viza: practicarea unei politici selective de credit; crearea de locuri de munca in sectoarele cele mai deficitare; relansarea consumului pentru categoriile cele mai defavorizate, stimularea investitiilor pentru crearea de noi locuri de munca. Reformele structurale vizeaza reforma sistemului fiscal in scopul reducerii inegalitatilor; nationalizarea sistemului bancar; nationalizarea catorva mari concerne industriale in scopul de a lupta eficient impotriva preturilor impune punerea la punct a unei planificari democratice in scopul de a stimula productiile cele mai utile societatii"53. "Prioritatea luptei impotriva inflatiei, eforturile tinzand spre asigurarea sau mentinerea locurilor de munca, relansarea economica au obligat in ultima vreme toate guvernele eurosocialiste sa-si modereze inflacararea lor reformatoare, sa tempereze spiritul revendicativ, specific sindicatelor, care constituie principala lor baza sociala. In acelasi timp ele vor sa dea asigurari claselor medii si categoriilor cu venituri mari nemultumite de povara unui sistem de impozite a caror principala victima sunt"54. Intr-adevar, numerosi social-democrati, apartinand mai ales grupurilor de stanga din partidele lor, s-au pronuntat in deceniile 8 si 9 pentru construirea unei societati noi, bazata pe o alta logica economica si sociala. Social-democratia nu mai trebuie sa se complaca in ipoteza de "girant al conservatorismului" sau de "gestionare loiala" a neomonetarismului, dupa cum reformismul nu mai trebuie sa se rezume doar la declaratii de intentii, ci la perfectionarea sistemului existent. Acestea vizeaza un sector public largit prin noi nationalizari; planificare democratica; noi drepturi sociale, descentralizarea. Trecerea la socialism, se arata in Rezolutia Congresului P.S. Francez de la Metz , presupune crearea unui sector public, deoarece "puterea trece prin proprietate, proprietatea inseamna putere"55. Fiind indispensabila pentru schimbarea raportului de forte cu capitalul, socializarea selectiva a mijloacelor de productie esentiale este tot atat de necesara pentru implemen-tarea unei noi politici economice si financiare. Ea are, in primul rand, ca obiectiv sa impiedice acumularea fara stavile a capitalului si perpetuarea dominatiei patronatului asupra muncitorilor. () Fara un vast sector public, guvernul socialist, lipsit de mijloace pentru a actiona asupra centrelor de decizie economica, nu va putea sa-si infaptuiasca programul"56. Al treilea element de identitate a viitoarei ordini socialiste, pe langa socializarea selectiva a mijloacelor de productie esentiale si o activitate complexa de programare, este sinteza dintre pluralismul politic si cel social si economic. Este vorba de "un socialism in democratie si in libertate, in care sa se poata recunoaste si pe care sa-l poata sprijini, prin aportul lor, toti cei care traiesc din propria lor munca si chiar cei care, actionand cu responsabilitati de antreprenori in sectorul particular al economiei, lucreaza in acelasi timp pentru ei si pentru altii. Socialistii, scrie F. Cicchito, vor sa-si aduca contributia la definirea unui model de socialism in cadrul caruia sa stea obiectivul unei efective socializari a puterii. Este vorba de o linie fondata pe legatura democratie-socialism () si stim bine ca ipoteza de a construi socialismul in libera confruntare a unei democratii conflictuale inseamna a incerca o actiune care nu are precedente istorice"57.
Dupa prabusirea regimurilor comuniste din Estul Europei social-democratia a devenit polul de referinta ideologica a stangii si axa ei de identitate in fata noilor sfidari ale istoriei. Sub presiunea internationalizata a noilor raporturi de forte, economice si geopolitice, rusinate parca de traditiile si cultura lor politica, partidele socialiste si mai ales cele comuniste s-au grabit sa arunce peste bord zestrea lor istorica si, implicit, sa recunoasca superioritatea paradigmelor economice ale celorlalte doctrine. Daca in ce priveste valorile politice, transformarea partidelor comuniste din Occident era deja asupicata in dezbaterile eurocomunismului din deceniul opt, capacitatea social-democratiei de a opera schimbari in logica functionala a economiilor capitaliste a sucombat din cauza lipsei de alternative viabile. Social-democratia si labu-rismul nu au reusit sa se elibereze de situatia psihologica de <<sfarsit al istoriei>> in cursul anilor '60 care "le-a facut incapabile de reactii in fata crizei economice si a ofensivei radicalismului neoliberal al anilor '70 - '80"58. Aceasta neputinta de a crea un pol de referinta alternativ la sfidarile crizei a facut ca imaginea dominanta a social-democratiei in lume sa fie una confor-mista si reformista, si nu transformatoare si eliberatoare. Pretul puterii a fost platit prin inregimentarea administrativa si institutionala la logica sistemului. Dimensiunea pragmatica a guvernarii, cu succesele ei pe termen scurt, nu a putut raspunde la problemele-cheie ale eliberarii umane, dupa cum nu au putut raspunde nici celelalte doctrine. Socialismul de la Periferie a acuzat abandonarea de catre social-democratia europeana a problemelor globale ale omenirii care fusesera cu generozitate fixate in "Dialogul Nord-Sud. Un program de supravietuire" in favoarea responsabilitatilor nationale si nord-atlantice. Unii lideri social-democrati considera ca "respingand utopia paradisului comunist exista pericolul ca socialismul sa-si defineasca utopia sa in termeni de valori"59.
Pentru ca aceste valori sa nu ramana niste simple deziderate, in noua iden-titate a social-democratiei nobletea scopurilor trebuie sa fie circumscrisa istoric posibilitatilor concrete de infaptuire. Obiectivele care vor defini social-democratia trebuie sa fie definite pe termen lung, realizand o sinteza dintre valorile politice si valorile morale, in care forta de prognoza se va imbina cu patosul aspiratiei. Aceasta nu inseamna ca mijloacele tactice nu trebuie sa se plieze la cerintele momentului; procedand astfel, se evidentiaza si mai mult necesitatea implementarii unui nou sistem de valori in cadrul tendintelor actuale de globalizare a economiei mondiale si de rationalizare a spatiului politic.
Acest nou sistem de valori deriva, de asemenea, din nevoia unui "nou sistem de responsabilitate colectiva care sa inlature efectele efective negative ale globalizarii precum dezordinea financiara, dezvoltarea inegala, inegalitatea crescanda, ratele inalte ale somajului, excluderea si tensiunile sociale". Re-cunoscand avantajele noului cadru de cooperare globala si regionala, fata de fosta structura bipolara a lumii, documentele recente ale Internationalei Socialiste atrag totodata atentia asupra riscurilor globalizarii in conditiile revo-lutionarii marilor probleme ale dezvoltarii si cooperarii regionale. Cele zece obiective prioritare inscrise in Declaratia Internationalei Socialiste din 5 noiembrie 1996 privind economia mondiala vizeaza mobilizarea traditiilor de solidaritate, justitie sociala si egalitate. Ele se instituie ca un veritabil decalog al valorilor social-democrate, pentru mileniul III:
consolidarea democratiei;
crearea de locuri de munca si standarde de viata mai bune;
coordonarea politicilor nationale;
promovarea comertului liber si egal;
intensificarea asistentei financiare;
revizuirea functionarii institutiilor de la Bretton Woods;
cooperarea globala si regionala;
intarirea drepturilor sociale;
realizarea egalitatii si acordarea de drepturi suplimentare femeilor;
10. dezvoltarea si protectia mediului.60
Un nouvel
horizon pour la
Willy Brandt, Bruno Kreiski; Olof Palme, Briefe und Gesprche, Europaische
Verlagsanstalt,
Kostas Papaioanu, Les marxistes, Paris, L'Essentiel, 1965, p. 254
Fr. Engels, "Dezvoltarea socialismului de la utopie la stiinta", in : K. Marx, Fr. Engels, Opere, vol. 19, Bucuresti, edit. Politica, p. 197.
Ibidem
Sismondi, Nouveaux
proncipes d'economie politique ou la richesse dans ses rapports avec la
population,
Karl Marx, "Contributii la critica economiei politice", in: K. Marx, Fr. Engels, Opere, vol. 13, Bucuresti, ed. Politica, 1962, p. 23
Karl Marx, Capitalul. Critica economiei politice, vol 1, Cartea I, Bucuresti, E.S.P.L.P., 1957, p. 112
Karl Marx , "Contributii la critica economiei politice", op. cit., p. 23.
Karl Marx, Capitalul, p.118
Recenzie publicata in Neue Zeit, I, 1890-1891, p. 734
J. Droz, "Le socialisme democratique. 1864-1900", op. cit., p.p. 38-39
Bernstein Eduard, Les premises du socialisme et les taches de la social-democratie,
E. Bernstein, op. cit., p. 65
E. Bernstein, op. cit., p. 71
C. Schmidt "Zuruck auf Kant". in Literarische Rundschau (supliment cultural al lui Vorwrts din 17 octombrie 1897)
Apud. J. Droz, op. cit., p. 43
Ibidem
J. Droz, Le socialisme dmocratique, 1864-1900, Paris, Libraire Armand Collin, 1966
E. Bernstein, citat in Histoire du marxisme contemporaine, Edition U.G.E., T.I., p.503
Programul fundamental al P.S.D. German Bad-Godesberg, 11-13 noiembrie 1959, in Progamatische Dokumente des Deutschen Sozial Democratie.
Brandt,Willy, Scrisoare din 17 februarie 1972, in:
Brand, Willy, Kreisky, Bruno, Palme, Olof, La
social-dmocratie et l'avenir,
Ibidem.
Olaf Palmer, Scrisoare din 10 mai 1973, in Brand, Willy, Kreisky, Bruno, Palme, Olof, La social-dmocratie et l'avenir, Paris, Gallimard, 1976, p. 190
Meyer, Alain, "La
social-democratie en questions",
Willy Brandt, Scrisoarea di 17 februarie 1972, op. cit., p. 29
Willy Brandt, Scrisoarea di 17 februarie 1972, op. cit., p. 27-28
Programul fundamental al P.S.L. German din 11-13 noiembrie 1959, op. cit.
Lon Blum, "Pour la veille", in Le socialisme dmocratique, Paris, Dnoel Gonthier, 1972, p. 14
Otto Bauer, "La spission du socialisme", in: Zwischen Zwei Weltkriegen. Die Kriese der
Weltwirtschaft, der Demokratie und des Sozialismus,
Ibidem
Ibidem
Ibidem
Lon Blum, op. cit., p. 37
Ibidem, p. 28
Ibidem, p.29
Bergounioux, Alain, "Thorie et parctique de la
social- dmocratie", in: Nouvelle
histoire des ides politiques,
Ibidem, p. 591
Ibidem, p. 590
Willy Brandt ;Bruno Kreisky; Olof Palme, La social-dmocratie et l'avenir,
Ibidem, p. 22
Allain Bergounioux, Bernard Manin, La social-dmocratie ou le compromis, Paris, PUF, 1979, p. 196
Jenkins Roy, "Le problme de l'galit", in:
R.H.S.Crossman, CAR Crosland; Roy Jenkins, M. Cole si altii: L'avenir de travaillisme. Nouveaux essais
fabiens.
Ibidem, p.105
W. Brandt, Scrisoarea din 30 iulie 1973, in:W.
Brandt, B. Kreisky, O. Palme, La
social-dmocratie et l'avenir,
Ibidem, p. 23
Ibidem, p.23
Ibidem, p. 141
Declaratia de principii a Internationalei Socialiste (Adopatata la cel de-al XVIII-lea Congres din 20-22 iunie 1989, Stockholm), p. 15
Jacques Attali, Uno sguardo oltre la crisi. Mondoperaio, nr. 3,1981,p.66
Parti Socialiste- 98, reponses aux questions economiques, Paris, Flammarion, 1977, p. 24-25
Ibidem
F.Feyto - Les avantages et desavantages de l'euro-socialisme, Le Figaro, septembrie 1978
Rezolutia Congresului de la Metz a P.S.F., in :Le Poing et la Rose, nr.81 , mai 1979
Ibidem
F.Ciccito, Cuvantare la al 41-lea Congres al P.S Italian, Avanti, aprilie,1978
Manuel Escudero, Il dibatito sui nuovi obiettivi
Ibidem, p.123
Declaration of
the World Economy. The Need for a New System of Collective Responsability.
Ibidem, p.5.
Cuvinte - cheie
social - democrat;
reformism;
democratie sociala;
partide social democrate;
sindicate;
compromis;
asistenta sociala;
securitate sociala;
protectie sociala;
stat social;
ideologie.
Aratati prin ce se deosebeste social-democratia in cadrul familiei politice a stangii?
Explicati conceptul de democratie sociala.
Enumerati principalele caracteristici ale economiei mixte si statului social.
Comparati economia mixta cu economia sociala de piata; evidentiati asemanarile si deosebirile.
Enumerati cauzele crizei de identitate si de alternative a social-democratiei contemporane. Justificati raspunsurile
|
Politica de confidentialitate | Termeni si conditii de utilizare |
Vizualizari: 1345
Importanta: 
Termeni si conditii de utilizare | Contact
© SCRIGROUP 2024 . All rights reserved
