Planul Schuman si nasterea Comunitatii Europene a Carbunelui si Otelului

Planul Schuman si nasterea Comunitatii Europene a Carbunelui si Otelului

Incercarile de integrare politica si economica a tarilor europene avand la baza abordarea interguvernamentala s-au dovedit putin eficiente, astfel incat era evidenta necesitatea unei alte abordari a cooperarii europene. Era necesara instituirea unui mecanism, a unei constructii supranationale care sa gestioneze aspectele acestei integrari, sa o amplifice.

F abordare supranationala

S-a trecut astfel, de la abordarea interguvernamentala a cooperarii statelor europene la abordarea comunitara, supranationala, bazata pe principiul conform caruia statele renunta la o parte din suveranitatea lor pe care o delega unui organism international specializat, cu prerogative decizionale in domeniul sau de specializare si cu personalitate juridica distincta de cea a statelor membre si superioara acestora. Acest transfer de responsabilitate de la state catre institutii supranationale presupune o anumita limitare a suveranitatii nationale, statele membre nemaiputand sa actioneze liber, independent, in domeniul in care a avut loc acest transfer, aceasta cedare de competente.

F Jean Monnet

Artizanul acestei abordari a fost economistul Jean Monnet, seful Organizatiei nationale a planificarii din Franta, care, constient ca era putin probabil ca statele europene sa accepte dintr-o data crearea unui mecanism institutional supranational complet, a inteles ca reusita integrarii comunitare consta in limitarea acestei integrari la domenii precise, dar cu mare impact psihologic, si instituirea unui mecanism de decizie care sa primeasca apoi noi competente.

Astfel, in 1950, el a lansat ideea plasarii industriilor siderurgice si carbonifere ale Frantei si Germaniei sub responsabilitatea unei singure organizatii internationale cu caracter suprastatal, care sa controleze dezvoltarea acestora, deschisa participarii si altor state europene. Inconjurata de o discretie totala, aceasta idee este doar rezultatul gandirii lui Jean Monnet si a colaboratorilor sai, ea fiind formulata fara a urma etapele obisnuite, de consultare a serviciilor ministeriale competente, tocmai pentru a evita eventualele obiectii care ar fi zadarnicit acest plan si l-ar fi lipsit de avantajul surprizei.[1]

Aceasta propunere avea la baza in principal ratiuni economice, pentru ca industria otelului, unul dintre sectoarele de baza ale industriei europene aflata in plina reconstructie, se afla in pragul unei crize determinata de supraproductia aparuta ca urmare a cresterii potentialului siderurgic al statelor europene.

In realitate insa, aceste ratiuni economice reprezinta doar elemente ale unui proiect politic mult mai vast - acela al realizarii unei solidaritati de fapt care sa duca la eliminarea opozitiei seculare dintre Franta si Germania si, prin integrarea Germaniei intr-o comunitate europeana mai larga si avand o baza solida, sa se inlature potentialul pericol la adresa pacii pe care il reprezenta aceasta tara.

F Planul Schuman de integrare europeana

Propunerea lui Jean Monnet a fost acceptata de ministrul de externe francez Robert Schuman care a sustinut-o si si-a asumat responsabilitatea politica a aplicarii acesteia.

Prezentata la 9 mai 1950[2] sub numele de "planul Schuman de integrare europeana", aceasta propunere a fost acceptata imediat si fara rezerve de cancelarul german Konrad Adenauer , care vedea in aceasta modalitatea de a asigura reintegrarea tarii sale intre statele vestice dezvoltate. De fapt, cancelarul Adenauer propusese inca de la 1 ianuarie 1949 inlocuirea controlului unilateral asupra Ruhr-ului exercitata de catre invingatori, cu o "asociatie de drept international pe baze cooperatiste", asociatie in care Germania ar fi venit cu feroasele din Ruhr, Franta cu minereul din Lorena, Franta, Germania, Saar, Luxemburg si Belgia, cu industria grea.

F comunitate europeana

La invitatia Frantei si Germaniei, li se vor alatura si alte tari europene.

  Astfel, "Planul Schuman" a devenit realitate prin semnarea la Paris, la 18 aprilie 1951, de catre sase state fondatoare - Franta, RFG, Italia, Belgia, Olanda si Luxemburg, a Tratatului instituind Comunitatea Europeana a Carbunelui si Otelului (CECO), tratat ce a intrat in vigoare la 25 iulie 1952 si a fost incheiat pentru o perioada de 50 ani.

F CECO

Prin acest tratat ia nastere o organizatie internationala atipica, constituita dintr-un numar relativ mic de state (doar sase state consimtind abandonul de suveranitate pe care il presupunea participarea la aceasta organizatie), dar dotata cu organe supranationale, avand competente limitate la anumite domenii, dar dotata in aceste domenii cu puterea de a lua decizii si de a le impune statelor membre.

Prima comunitate economica europeana avea un sistem institutional compus din:

Ø   Inalta Autoritate, institutie de decizie supranationala care avea dreptul de a studia pietele si preturile si de a stabili strategii pe termen lung, care avea propriul capital, putea oferi imprumuturi si garantii firmelor, putea stabili un pret minim si maxim pe piata comuna si veghea la respectarea regulilor concurentiale. Deciziile acesteia sunt obligatorii pentru statele membre.

Ø   Consiliul de Ministri, reprezentand statele membre, dar beneficiind de puteri restranse.

Ø   Adunarea Parlamentara, formata din deputati ai parlamentelor din statele membre, avand rol consultativ.

Ø   Curtea de Justitie, care vegheaza la respectarea dispozitiilor Tratatului.

Obiectivele CECO erau: crearea unei piete unice a carbunelui si otelului, prevenirea exploatarii excesive a materiilor prime, expansiunea economica si ocuparea fortei de munca, cresterea nivelului de trai al celor care lucrau in industria miniera si siderurgica.

Se instaureaza astfel o piata comuna a carbunelui si otelului, care implica inlaturarea taxelor vamale si a restrictiilor cantitative pentru circulatia produselor, interzicerea masurilor discriminatorii si a subventiilor acordate de state, o piata dominata de principiul liberei concurente.

Piata unica urmeaza sa se realizeze progresiv, in doua etape, pregatitoare si de tranzitie, care sa permita adaptarea industriilor nationale la noile conditii.[5] Perioada pregatitoare, in cursul careia se organizeaza institutiile se incheie la inceputul anului 1953, pe 10 februarie 1953 fiind deschisa piata comuna pentru carbune, minereu de fier si fier vechi, iar pe 1 mai 1953 si pentru otel.

Prin crearea CECO este demarat un proces de unificare progresiva a statelor europene.