Modele spatiale ale competitiei politice

Modele spatiale ale competitiei politice

In paragraful 9.3 am introdus modelele spatiale. Am discutat acolo reprezentarea spatiala a preferintelor. Acum vom face inca un pas si vom discuta mai multe modele spatiale ale competitiei politice. Sa incepem cu un exemplu. Sa ne gandim la una dintre comunele noastre care este asezata pe firul unei sosele. Nu de putine ori majoritatea caselor sunt la sosea, si sunt foarte putine cele aflate pe strazi laterale. Sa simplificam, si sa presupunem ca in comuna noastra nu exista decat o singura strada, cea principala. Eu sunt un mic intreprinzator si vreau sa deschid o brutarie pe strada. O deschid langa casa mea, care e asezata pe sosea asa cum se vede in figura alaturata (liniile verticale marcheaza cele doua capete ale comunei, iar sageata locul unde stau):

Dupa o vreme, unul dintre locuitorii comunei se gandeste sa deschida si el o brutarie. El va produce exact acelasi tip de produse, la exact aceleasi preturi ca si mine. Dar se gandeste unde sa o amplaseze pe sosea. Va dori sa o amplaseze astfel incat sa atraga cat mai multi clienti la el. Sa admitem ca un client oarecare se va duce la una dincele doua brutarii gandindu-se sa isi minimizeze costurile. Cum orice produs costa la fel, un criteriu important pentru a alege va fi distanta intre casa sa si brutarie. (Aici nu facem de cat sa aplicam discutia din paragraful 9.3: pentru fiecare client, punctul ideal este amplasamentul casei sale. Presupunem ca preferintele individuale sunt simetrice si atunci putem conchide ca fiecare va merge la brutaria care este mai apropiata de casa.) Sa notam cu 1, 2 si 3 posibile locatii pentru amplasarea noii brutarii:

Pozitia 3 este oarecum simetrica fata de pozitia brutariei mele - si poate ca unii cititori ar putea crede ca e cea mai potrivita alegere: fiindca va fi departe de brutaria concurenta, iar clientii vor fi clar doritori sa faca apel la noua oferta. Sa ne uitam insa cu mai multa atentie la aceasta alternativa. Daca tinem seama de preferintele clientilor, ei vor cumpara produse de panificatie in felul urmator. Cei care stau la dreapta pozitiei 3 desigur ca vor cumpara de la noua brutarie (la fel cum cei care stau la stanga brutariei mele vor continua sa cumpere de la ea). Cum vor proceda insa cei situati intre brutaria mea si pozitia 3? Sa ne imaginam pe figura de mai sus linia de mijloc intre cele doua brutarii (aceasta este linia punctata indreptata in sus). Cei aflati la dreapta ei vor merge la noua brutarie, cei alfati la stanga ei vor merge in continuare la brutaria mea. Si sa comparam acum cu pozitia 2: este evident ca aceasta ar fi o locatie mult mai buna pentru intreprinzator decat pozitia 3. Caci acum ar veni sa cumpere produse de panificatie de la brutaria lui toti locuitorii comunei care stau la dreapta liniei punctate indreptate in jos - iar aceasta este la stanga celeilalte linii punctate. Continuand insa cu acest rationament, decurge ca pentru noul intreprinzator cea mai buna alegere este pozitia 1, adica cea mai apropiata de brutaria mea, dar situata la dreapta ei: caci asa va atrage toti clientii care locuiesc la dreapta, la brutaria mea nemaivenind decat cei care locuiesc la stanga ei.

Dar daca lucrurile stau asa, e limpede ca eu am gresit atunci cand mi-am amplasat brutaria aproape de marginea comunei: acum afacerea merge foarte prost, am prea putini clienti. Daca aveam putina prevedere, trebuia sa ma fi gandit ce se va intampla daca apoi urma sa apara un concurent. Stiu cum va judeca el - de aceea ar fi fost bine sa il contracarez. De aceea, ar fi trebuit ca de la inceput sa amplasez brutaria undeva aproape de centrul comunei (asa cum se vede din figura de mai jos); atunci concurentul putea sa se aseze undeva alaturi de mine, dar mie imi ramanea - fie la stanga, fie la dreapta - un numar mare de clienti care sa continue sa cumpere de la brutaria mea.

Rationamentul de acest tip poate fi verificat usor daca ne uitam in jurul nostru: intr-adevar, principalele activitati comerciale din comune sunt concentrate in centrul acestora. Dar sa ne uitam si la ce se intampla in marile orase. Hypermarketurile nu apar la mari distante unele de alele, ci dimpotriva tind sa se aglomereze pe distante mici. Reprezentantele firmelor mari de automobile sunt multe asezate foarte aproape unele de altele etc. (Un rationament analog conduce la ideea ca furnizorii de bunuri vor tinde sa ofere cumparatorilor produse foarte asemanatoare intre ele; oferta de bunuri va tinde sa devina numai marginal diferita. Cum vom argumenta imediat mai jos, in politica aceasta revine la a spune ca politicile promovate de partidele politice vor fi tot mai putin diferite intre ele.)

Intuitia lui A. Downs (1957) a fost simpla: competitia politica este de acelasi tip ca cea economica. In anumite conditii, asemanatoare cu cele descrise aici, ele vor tinde sa se apropie de pozitia centrala (cea pe care am definit-o ca pozitia mediana). Iata un exemplu foarte simplu. Sa presupunem ca in campania electorala pentru alegerea primarului problema principala discutata este aceea a asfaltarii strazilor. Ea se traduce imediat in marimea fondurilor care urmeaza sa fie alocate de la bugetul local in acest scop. In figura de mai jos pe orizontala este trecuta marimea fondurilor necesare, pe verticala avem numarul votantilor care sustin acel buget.

N₂

N

t c m g

Sa presupunem ca votanul median sustine cheltuielile m: deci, tinand cont de definitia pozitiei mediane, numarul votantilor care prefera mai mult decat m e egal cu cel al votantilor care prefera mai putin decat m. (Dar atentie: numarul de votanti care prefera bugetul g e mai mare decat al celor care prefera bugetul m; deci distributia votantilor nu e simetrica[1].) Mai departe, sa presupunem ca un candidat X sustine bugetul t. Cum se va comporta in acest caz contracandidatul Y? Potrivit rationamentului expus mai devreme, el nu va proceda bine daca se va aseza sa zicem in pozitia g, adica in acea pozitie in care se gasesc cei mai multi votanti. Nu se va aseza nici in pozitia mediana m, caci va avea mai mult de castigat daca ocupa o pozitie mai apropiata de a lui X, sa spunem pozitia c.

Dar candidatul X este un actor rational. El va putea atunci sa anticipeze pozitia pe care o va adopta Y - si ii va fi evident ca in acest caz va pierde alegerile. Pentru a avea sanse, X va trebui sa procedeze altfel, anume sa ocupe o pozitie foarte apropiata de m. In acest caz si Y va trebui sa se comporte la fel, adica sa se apropie de pozitia mediana. Candidatii se vor aglomera atunci spre centru: fiecare va fi - asa cum ne amintim ca pretind in alegeri partidele si candidatii - de centru, sau centru-dreapta, sau centru-stanga. Asadar politicile pe care le sustin si le promoveaza partidele tind sa fie tot mai apropiate intre ele, sa difere intre ele numai marginal. Daca ne gandim la Romania, in ceea ce priveste politicile privind integrarea europeana a existat aproape un consens intre principalele forte politice. Dar apropierea s-a manifestat si in ceea ce priveste chestiunea care este in mod paradigmatic diferentiatoare: aceea a marimii interventiei statului. Atat partidele de dreapta, cat si cele de stanga au promovat politici de privatizare, iar diferentele dintre aceste politici au tins sa fie doar de nuanta: ele nu au vizat substanta problemei, ci mai degraba modul in care se realizeaza privatizarea.

Modelul lui Downs prezice asadar ca exista forte centripete: politicile promovate de partidele politice care se afla in competitia electorala tind sa se apropie de pozitia mediana, tind de aceea sa fie foarte asemanatoare, sa difere intre ele numai marginal. Chiar daca initial unul dintre partide a avut o politica mai departata de cea mediana, pentru a nu pierde voturi el trebuie sa se apropie de aceasta. In timp pentru multe dintre problemele de pe agenda pozitiile partidelor tind sa devina identice. Diferentele se mentin numai pentru putine probleme, iar campaniile electorale se vor putea concentra doar asupra acestora. Asa cum s-a observat, in cazul in care numarul partidelor este mic, si numarul problemelor relevante in campania electorala este redus. Si chiar si atunci exista pe de o parte consensul ca acele teme sunt importante; iar pe de alta parte pozitiile adoptate de cele doa partide nu sunt extrem de diferite intre ele.

Sa observam insa ca modelul lui Downs este foarte simplificator. El se poate aplica numai in anumite conditii (Grofman: 2004). Acestea se refera mai intai la comportamentul partidelor sau candidatilor lor in alegeri:

1. Exista numai doua partide politice.
2. Partidele se intereseaza numai de castigarea alegerilor. (Altfel formulat, nu este adevarat ca partidele incearca sa castige alegerile pentru a promova politicile pe care le propun. Dimpotriva, partidele propun politici pentru a castiga alegerile.[2])
3. Partidele    se comporta unitar si nu se concentreaza asupra unei strategii pe termen lung, ci doar asupra alegerilor urmatoare.
4. Pozitiile partidelor si candidatilor lor sunt bine definite: fiecare partid si deci candidat poate fi identificat prin multimea politicilor pe care le propune.
5. Pozitiile partidelor in ceea ce priveste politicile propuse pot fi localizate pe o singura dimensiune. Downs o defineste ca fiind cea clasica, de la stanga la dreapta. Dimensiunea ideologica stanga/dreapta se defineste prin nivelul preferat al interventiei guvernamentale.
6. Partidele si candidatii lor pot estima corect preferintele votantilor in ceea ce priveste politicile promovate, sau cel putin pot estima localizarea votantului median.

In al doilea rand, modelul se bazeaza pe unele supozitii privind comportamentul votantilor. Evident, presupune ca, la fel cum partidele sunt actori rationali, si votantii sunt rationali:

1. In formularea preferintelor lor, votantii nu se concentreaza asupra unei strategii pe termen lung, ci doar asupra alegerilor urmatoare.
2. Votantii merg sa voteze numai daca beneficiile asteptate ale contributiei votului lor la alegeri (pentru partidul sau candidatul preferat) depasesc costurile votarii.
3. Votantii prefera (si voteaza pentru) partidul/candidatul care promoveaza setul de politici cel mai apropiat de pozitia lor ideologica (votantii au preferinte simetrice).
4. Daca nu exista diferente intre partide/candidati in ceea ce priveste politicile promovate, votantii sunt indiferenti intre acestea/acestia.
5. Votantii pot estima corect pozitiile pe axa ideologica a partidelor si candidatilor lor.

In al treilea rand, modelul lui Downs face cateva supozitii asupra procesului electoral - care sunt regulile de agregare a preferintelor individuale:

1. Regula de alegere este cea a pluralitatii.
2. Se alege un singur candidat.
3. Alegerile se fac cu un singur tur.
4. Alegerile se fac intr-o singura circumscriptie.

Lumea reala arareori se potriveste conditiilor restrictive impuse de modelul clasic al lui Downs. De aceea, este extrem de interesant sa vedem cum poate fi modificat modelul astfel incat sa dea seama de situatiile empirice atat de diferite in locuri si momente diferite. In ultimele decenii, cercetarea cu uneltele teoriei alegerii rationale a competitiei politice s-a concentrat exact asupra extinderii analizei la astfel de cazuri. Modificarea uneia sau a mai multora dintre supozitiile definite mai sus produce modele diferite ale competitiei electorale. Vom discuta mai jos cateva, foarte putine, dintre constructiile propuse pentru a descrie situatii care nu satisfac conditiile lui Downs (Grofman: 2004 cuprinde o trecere in revista a celor mai recente cercetari in acest sens).

Modelul directional (MacDonald, Rabinowitz: 1989; Macdonald, Listhaug, Rabinowitz: 1991; Hinich, Munger: 1997). Acest model pune in discutie supozitia ca votantii prefera (si voteaza pentru) partidul/candidatul care promoveaza setul de politici cel mai apropiat de pozitia lor ideologica (votantii au preferinte simetrice).

Sa presupunem ca trei partide A, B si C sunt in competitie electorala. Problema care se pune este aceea a cheltuielilor guvernamentale pentru un anumit sector (sa spunem, pentru educatiie, pentru sanatate sau pentru agricultura). Pe o scala putem indica pozitiile pe care le au votantii si, respectiv, cele trei partide in acest sens. Sa luam drept punct netru (in figura de mai jos acesta este indicat prin valoarea 0) situatia actuala, status quo-ul (pe care sa il notam cu sq). Atunci pozitiile pe aceasta scala pot fi pozitive sau negative, dupa cum votantii sau partidele doresc o crestere sau o scadere a cheltuielilor fata de punctul neutru. (In Romania un punct neutru foarte cunoscut este celebrul 4% din PIB pentru educatie.)

Sa ne aminitm care este predictia modelului standard (sau cum mai este numit uneori: al proximitatii) pentru felul in care se comporta votantul i, ale carui preferinte sunt simetrice. Distanta dintre pozitia lui x_i pe scala si cea x_P a partidului P este temeiul preferintelor lui i. Se observa usor ca distanta pana la x_A este 3, pana la x_B este 2, pana la x_C este 4. Ca urmare, prima preferinta a lui i va fi B, a doua va fi A, iar a treia va fi C.

Modelul directional porneste de la o alta intuitie. Mai intai, votantul se va intreba daca pozitia sa si cea a partidului se gasesc pe aceeasi parte a scalei. Daca da, atunci el se va simti mai apropiat de partidul respective (chiar daca, in termeni absoluti, e mai apropiat de pozitia unui partid de cealalta parte a scalei. (Un votant de stanga va prefera un partid de stanga unuia de dreapta, chiar daca partidul de dreapta are o pozitie foarte de centru, si mai apropiata de cea a votantului in termini absoluti.) In al doilea rand, votantul va lua in discutie distanta propriuzisa dintre cele doua pozitii. Modelul tine seama asadar de doua lucruri: de directia preferintei (e sau nu pe aceeasi parte a scalei, in raport cu punctual neutru) si de intensitatea preferintei (cat de mare este distanta dintre pozitii).

Pe de alta parte, acest model presupune, asa cum se vede din figura de mai sus, ca exista un punct neutru sau a status quo-ului sq in cadrul competitiei politice, iar politicile propuse sunt comparate in raport cu acesta. Cum se determina punctul neutru? Un indiciu in acest sens este formulat chiar de A. Downs. El sugereaza ca un votant rational nu compara pur si simplu in cadrul unei campanii electorale propunerile de politici ale partidelor aflate in competitie. Dimpotriva, votantul se raporteaza mai intai la politicile promovate efectiv (deci la status quo), de catre partidul aflat la putere, si le compara pe acestea cu politicile pe care partidul de opozitie le-ar promova daca ar veni la putere.

[un votant] trebuie sa estimeze in propria-i minte ce ar face partidele daca ar fi la putere. Cu insa unul dintre partidele in competitie este deja la putere, performanta sa ii ofera cea mai buna idee posibila cu privire la ceea ce va face in viitor, admitand ca politicile lui vor avea o anume continuitate. Dar va fi irational sa compare performanta efectiva a unui partid cu performanata viitoare asteptata a altuia. Pentru ca o comparatie sa fie valida, amandoua performantele trebuie sa aiba loc sub aceleasi conditii, adica in aceeasi perioada de timp. De aceea votantul va trebui sa evalueze performanta pe care ar fi avut-o partidul de opozitie daca ar fi fost la putere. (Downs: 1957, pp. 39 - 40)

Ca urmare, punctul neutru va fi definit cel mai bine tinand seama de politicile promovate de partidul aflat la putere. In cazul Romaniei, de exemplu, el va putea fi cel mai bine aproximat de politicile promovate de Partidul Social Democrat, care s-a flat la putere cea mai mare parte a perioadei tranzitiei. In cazul Marii Britanii, daca ne raportam la alegerile din 1987, 1992 si 1997 (primele doua castigate de conservatori, ultimele de laburisti), status quo-ul sau punctul neutru este definit cel mai usor ca fiind pozitia Partidului Conservator (Cho, Endersby:

O formula simpla de calculare a aprecierii unui votant i pentru pozitia x_P a unui partid P este urmatoarea:

(x_P - sq) (x_i - sq)

Sa calculam potrivit exemplului nostru. Avem:

Partidul A: (-4) (-1) = 4

Partidul B: 1 (-1) = -1

Partidul C: (-5) (-1) = 5

Asadar, prima preferinta a lui i va fi C, a doua va fi A, iar a treia B (preferintele la care se ajunge sunt opuse celor la care ajungem prin modelul standard). Sa ne oprim putin si sa analizam aceste preferinte. Mai intii, i prefera partidul A lui B. Intuitiv, acest rezultat pare mai usor de acceptat decat cel indicat de modelul standard: votantul prefera un partid care este pe aceeasi parte mai mult decat un partid care e situat pe cealalta parte a scalei. Sa comparam acum preferintele pentru partidele A si C. Pare straniu, fiindca pozitia x_A e mai apropiata de x_i decat x_C, ca partidul C sa fie preferat de catre votantul i partidului A. Dar sensul modului in care i isi structureaza preferintele este acela ca e de preferat o pozitie care exprima mai limpede situarea de un anumit tip: in cazul nostru, reducerea bugetului pentru proiectul respectiv. Intensitatea preferintei lui i este mai mare in cazul pozitiei partidului C.

Totusi, implicatia acestui model - cu cat o pozitie este mai spre extrem cu atat e mai de preferat (evident, implicatia aceasta este opusa celei indicate de Downs) - pare greu de sustinut dincolo de un anumit punct. De aceea, unii autori (MacDonald, Rabinowitz: 1989) au sugerat ca modelul trebuie suplimentat cu o supozitie: ca predictiile sale sunt valabile numai pentru cazurile in care partidele adopta pozitii situate intr-o "zona de acceptabilitate" (o zona in care aceste pozitii nu sunt catalogate ca extremiste). In exemplul de mai sus, am construit o asemenea zona, care insa nu este cuprinsa si pozitia adoptata de C: de aceea, votantul i nu va prefera pe C lui A (si nici lui B!).

Competitie cu mai multe partide. Modelul competitiei politice al lui Downs se aplica in principal cazului in care exista doua partide. Inspiratia autorului a fost sistemul politic american, si nu e de mirare ca modelul se aplica acolo cel mai bine (Shepsle: 1991). Ce se intampla insa atunci cand - cum de pilda e cazul in majoritatea tarilor europene (in care functioneaza de pilda unsistem electoral proportional, deci unul in care cad supozitiile din al treilea grup, facute pentru modelul lui Downs) - exista mai multe partide politice?

Sa luam exemplul sistemului electoral din Germania. Alegerile parlamentare se fac atat la nivel de landuri, cat si la nivel federal. Ne vom referi doar la cele de al doilea tip. Mai intai, exista mai multe circumscriptii electorale (anume 328). Fiecare votant are la dispozitie doua voturi. Primul vot este dat candidatului preferat din circumscriptie, al doiela este dat listei propuse de partidul preferat. Totatul locurilor obtinute de un partid depinde de ambele voturi (pentru agregarea voturilor se foloseste o formula de tip Hare-Niemeyer). In Germania exista un prag electoral de 5%; de asemenea, exista o procedura numita a locurilor in surplus, derivata din faptul ca e posibil ca un partid sa castige mai multe mandiate in circumscriptii decat ar fi indreptatit sa aiba in conformitate cu voturile obtinute pe lista, si de aceea se marese numarul locuilor din Bundestag. In tabelul de mai jos sunt indicate procentele obtinute de principalele partide din Germania pe listele de partid in alegerile din 1994, 1998, 2002 si 2005, precum si locurile in procente in Bundestag obtinute de ele (nu am mentionat si alte partide, precum Partidul Stangii).

UCD/UCS si PSD sunt principalele partide, primul situat spre dreapta, al doilea spre stanga. Liberalii se plaseaza intre cele doua partide, iar Verzii la stanga PSD. Asa cum se vede, pentru Verzi, care tind sa se apropie de PSD, ramane putin loc de manevra; Liberalii, chiar daca mai apropiati de dreapta, sunt striviti intre cei doi colosi, obtinand un scor mic, iar uneori (precum in 2002) nu reusesc sa treaca pragul electoral. In Germania exista de fapt doua forte politice mari, si alte doua mai mici. Modelul proximitatii sustine existenta fortelor centripete: partidele vor continua sa se aglomereze spre centru.

Modelul proximitatii se aplica, dupa unii autori, poate mai bine in Marea Britanie, unde partidul aflat la centru - democratii sociali si liberali - au un spatiu restrans intre conservatori, spre dreapta, si laburisti, spre stanga; asa cum se stie, desi in ultimele alegeri ponderea lor (inclusiv in ceea ce priveste numarul de locuri in Camera Comunelor) a crescut, pozitia centrala le este defavorabila

Dar sa presupunem ca intr-o tara exista efectiv trei partide. Sa presupunem pentru a simplifica lucrurile ca avem o distributie simetrica a preferintelor votantilor. Sa presupunem de asemenea ca exista trei partide, S (social-democrat), C (crestin-democrat) si L (liberal). Pe dimensiunea ideologica S va fi la stanga, L la mijloc iar C la dreapta. Sa presupunem ca in campanie e in discutie doar o tema (de exemplu, bugetul pentru educatie), si ca cele trei partide sunt asezate toate in centru (la punctul a); atunci fiecare primeste voturile a 1/3 din electorat. Ce se intampla insa daca un partid, sa zicem S, se misca spre stanga, anume la punctul b (va propune un buget mai mare petru educatie)? El va obtine voturile din stanga sa, precum si cele pana la linia punctata; ca pondere, aceste voturi vor reprezenta mai mult de o treime. Atunci C va tinde sa se deplaseze spre dreapta lui D, de pilda la c, pentru a-i creste ponderea voturilor. Dar nu e rational ca S si C sa se deplaseze prea departe spre stanga, respectiv spre dreapta, fiindca atunci vor lasa prea mult spatiu candidatului L. Dimpotriva, se vor deplasa doar atat cat sa ocupe o pozitie ideologica usor de identificat - si vor strivi partidul L aflat inspre centru. S si C vor tinde sa devina niste colosi, alaturi de care L va avea o viata foarte grea. Asa cum arata Downs (1957, p. 138), in sistemele multipartite partidele vor reduce divergenta dintre politicile promovate de ele, isi vor diferentia mai puternic platformele si vor reduce ambiguitatea:

Este probabil ca in sisteme multipartite partidele se vor stadui sa se deosebeasca ideologic unul de altul si sa-si mnetina puritatea pozitiilor lor, in timp ce in sistemele cu doua partide fiecare partid va incerca sa semene cat se poate de mult cu oponentul sau. (Downs: 1957, pp. 126-27)

b a c

Sa observam insa ca modelul downsian, al proximitatii, intampina obiectii foarte directe in cazul in care in competitie sunt mai mult de doua partide. Sa ne uitam la figura de mai sus. Daca in competitie sunt doar doua partide, atunci modelul are predictia ca cele doua vor tinde sa se apropie de pozitia mediana a. Dar daca exista o probabilitate ca un al treilea partid sa intre in competitie, aceasta pozitionare nu este deloc rationala. Fiindca daca sa spunem cel de-al treilea partid va intra la stanga, destul de departe de centru, el va castiga foarte multe voturi de la partidul existent care e marginal situat spre stanga. Altfel spus, daca aceasta probabilitate este indeajuns de ridicata, va fi rational ca cele doua partide sa nu se aglomereze spre centru.

Aceste consecinte devin si mai limpezi in cazul in care sistemul electoral este unul proportional. In aceste cazuri, diferitele partide nu mai sunt stimulate sa se aglomereze spre centru, ele putand (si uneori propunandu-si) sa atraga voturi doar din anumite segmente ale societatii. Ca urmare, ele nu vor tinde sa se adreseze celui mai larg grup de alegatori (si deci sa se apropie de pozitia mediana), ci - asa cum sugera Downs - ele vor putea sa isi mentina o anumita puritate ideologica si vor diferi in privinta politicilor pe care le sustin. Ca urmare, oferta electorala va tinde sa fie mai mare in sistemele proportionale; cu o mai mare probabilitate partidele politice vor reflecta un spectru mai larg de interese de grup, iar pozitia votantului median va fi mult mai putin importanta. Pe scurt, modelul proximitatii are predictia ca in sistemele proportionale partidele politice vor tinde sa fie distribuite le-a lungul intregului spectru politic.

Modelul directional are in aceste cazuri o predictie cu totul diferita: potrivit acestuia, partidele vor tinde nu sa se distribuie de-a lungul spectrului politic, ci spre extremele acestuia. Intr-adevar, asa cum am vazut, potrivit acestuia votantii nu se raporteaza doar la distanta dintre pozitia lor si cea a partidelor sau a candidatilor in competitie. Un votant rational, potrivit acestui model, tinde sa recompenseze acele partide si acei candidati care isi definesc clar si puternic pozitia si care propun politici care se situeaza de aceeasi parte a pozitiei pe care se situeaza votantul. Un votant care se raporteaza mai intens la o problema va raspunde mai favorabil acelui partid care isi defineste mai bine pozitie pe aceeasi directie (si ca urmare se va simti mai atras de partidele care se indeparteaza semnificativ de centru; daca se admite o zona de acceptabilitate, partidele si candidatii vor evita insa sa adopte pozitii nerezonabile); daca insa votantul este indiferent in ceea ce priveste o problema, pentru el nu va conta pozitia partidului sau a candidatului in cauza .

Cum reusesc cele doua modele sa dea seama de situatiile din lumea reala? Pentru a da un raspuns, e nevoie sa se poata determina care este pozitia votantului median, iar in functie de aceasta sa se observe, pentru fiecare partid (semnificativ) care participa la competitia electorala, care este pozitia acestuia.

Cercetarile realizate (si discutate de pilda in Karp, Banducci: 2002 sau in Ezrow: 2005) nu par sa incline clar balanta in favoarea unuia dintre cele doua modele[7]. In Danemarca, o tara cunoscuta pentru modelul sau consociationist, doar in una din trei alegeri partidele au tins sa adopte pozitii mai extreme, asa cum face predictie modelul directional; in Norvedia, dimpotriva, modelul directional pare mai potrivit; in Marea Britanie acest model pare sa se aplice mai degraba partidelor in opozitie, in timp ce comportamentul partidelor la putere par mai degraba explicabil prin apelul la modelul proximitatii. In Germania modelul proximitatii pare sa fie ceva mai potrivit. O tara foarte interesanta este Noua Zeelanda: mult timp cunoscuta pentru apelul la regula pluralitatii, in anii '90 ea a addoptat un sistem electoral proportional. Inainte de reforma electorala, comportamentul partidelor politice era (ceva) mai bine descris de modelul directional: pozitiile lor erau mai divergente decat era predictia modelului proximitatii; dar chiar si sub un sistem electotal proportional partidele tind sa ocupe pozitii mai extreme, si cele mai semnificative partide se situeaza in afara a ceea ce ar putea fi definit ca "centru" (Karp, Banducci: 2003). Analizand alegerile din douasprezece democratii vest-europene, Ezrow (2005) conchide insa ca in competitiile electorale multipartite proximitatea fata de votantul median este semnificativa. Mai precis, el argumenteaza ca exista o corelatie intre pozitiile partidelor, pozitiile votantilor si rezultatele alegerilor (chiar daca sistemele electorale sunt diferite!); anume:

Ø      Partidele care ocupa pozitii apropiate de cea a votantului median primesc o proportie mai mare de voturi in alegerile nationale decat primesc partidele care sunt pozitionate mai departe de votantul median.

Ø      Partidele castiga voturi in alegerile nationale atunci cand pozitia votantului median se deplaseaza intre alegeri in directia lor[8].

Rolul ideologiei. In acest paragraf vom pune sub semnul intrebarii trei dintre supozitiile modelului lui Downs. Mai intai, Downs admite ca partidele se intereseaza numai de castigarea alegerilor: ele urmaresc maximizarea numarului de voturi, iar politicile pe care le propun au un rol pur instrumental (partidele propun politici pentru a castiga alegerile) Apoi, modelul downsian presupune ca ele nu se concentreaza asupra unei strategii pe termen lung, ci doar asupra alegerilor urmatoare. In sfarsit, el presupune ca partidele si candidatii lor pot estima corect preferintele votantilor in ceea ce priveste politicile promovate, sau cel putin pot estima localizarea votantului median. Cu alte cuvinte, informatia de care dspun partidele si candidatii este una sigura; dar, desigur, in lumea reala aceast lucru rar se intampla. Dimpotriva, incertitudinea in care se gasesc este foarte ridicata, si de aceea intra in joc strategii diferite de gestionare a acesteia (sa ne amintim, de pilda, de conceptele lui H.A. Simon de rationalitate ingradita si de comportament satisficient). Una dintre consecintele imediate ale ipotezei ca partidele cauta exclusiv maximizarea numarului de voturi pe care le obtin in alegeri este aceea ca partidele sunt libere sa schimbe politicile pe care le promoveaza oricat de mult: nu a contat ce tip de politici au fost sustinute la alegerile trecute; daca pozitia votantului median e perceputa ca fiind intr-un anumit loc, partidele nu au nici o constrangere sa isi modifice propunerile de politici. Or, mai intai un partid nu abordeaza alegerile ca un eveniment care se petrece o singura data; dimpotriva, ele au in vedere posibilitatea repetarii alegerilor si a comportamentului lor in timp (Alesina: 1988). Apoi, stim ca daca un partid reuseste sa isi creeze o identitate proprie, usor de recunoscut, acest lucru ii va crea un avantaj competitiv. De aceea, partidele tinde sa nu schimbe tipurile de politici pe care le promoveaza, si tind sa isi pastreze identitatea ideologica.

In acest context ideea introdusa, care pare capabila sa dea seama de comportamentul partidelor politice, este cea de ideologie. Ideologia poate fi definita ca

un sistem de valori si de convingeri care este acceptat ca adevarat de un anumit grup. Ea este compusa dintr-o colectie de atitudini fata de diversele institutii si procese din societate. Ea furnizeaza celui care crede in ea o imagine a lumii atat in felul in care este, cat si in acela in care aceasta ar trebui sa fie, si astfel ea organizeaza complexitatea imensa a lumii in ceva indeajuns de simplu si de inteles (Sargent: 1972, pp. 1 - 2).

O ideologie realizeaza cel putin patru functii (Ball, Dagger: 2004, pp. 4 - 6). Prima este explicativa: ea ofera perosanelor o explicatie a faptului ca fenomenele si procesele sociale, politice, economice sunt asa cum sunt. De ce este ineficient sectorul public? De ce a scazut PIB-ul in anii 90? De ce tranzitia a dus la o polarizatre sociala accentuata? Ideologii diferite ofera adesea explicatii diferite ale acestora, explicatii care uneori sunt dificil de comparat. O a doua functie este aceea de evaluare: o ideologie furnizeaza standarde de evaluare, apreciere, judecare a fenomenelor si proceselor din societate. Ea ne permite sa apreciem pozitiv unele dintre acestea si negativ altele; aprecierea se face in moduri foarte diferite: spunem ca unele procese sunt moral acceptabile sau nu, ca sunt "progresiste" sau nu, ca sunt "democratice" sau nu, ca sunt eficiente sau nu. Iarasi, raspunsurile sunt foarte diferite din perspectiva unor ideologii diferite. O ideologie socialista e mult mai dispusa sa evalueaze intr-un fel pozitiv anumite schimbari revolutionare in societate, in timp ce una conservatoare va fi mult mai sceptica in aceasta privinta etc. In al treilea rand, ideologia are rol performativ; ea indica celor care o urmaresc ce sa faca si ce sa nu faca: ea produce un program de actiune politica. O ideologie comunista include un program de actiune politica de inlaturare a starilor de lucruri din societatea capitalista (si, in particular, prescrie actiunea de tip revolutionar); o ideologie liberala prescrie promovarea legilor pietei si a micsorarii rolului statului in societate etc.

In sfarsit, ideologia are o functie de orientare: ea permite fiecarei persoane sa se poata identifica cu un anumit mod de a intelege lumea, ii permite sa ofere solutii de un anumit tip problemelor cu care se intalneste. Precum o harta a unui oras care ne ajuta sa stim unde ne aflam si pe strada trebuie sa mergem pentru a ajunge la destinatia dorita, ideologia ne ghideaza. Ea face acest lucru printr-un mecanism de simplificare a realitatii. Simplificarea este insotita de o anumita doza de ambiguitate, care permite o anumita libertate de miscare, astfel incat politici nu foarte apropiate pot uneori sa fie revendicate de o anumita ideologie. A. Downs considera ca ideologiile joaca un atat de important rol politic tocmai pentru ca - dat fiind ca deciziile politice se iau intr-un mediu caracterizat de o incertitudine mare - ele produc modele simple, usor de manipulat ale realitatii:

[Un] votant va considera ca ideologiile sunt folositoare fiindca ele inlatura necesitatea de a pune in relatie fiecare problema cu conceptia generala despre lume a fiecaruia. Ideologiile il ajuta sa-si concentreze atentia asupra diferentelor dintre partide; de aceea, ele pot fi utilizate ca esantioane ale tuturor atitudinilor care diferentiaza. Cu ajutorul unei asemenea scurtaturi un votant poate economisi costurile informarii asupra unei varietati largi de probleme. (Downs: 1957, p. 98)

Cea mai cunoscuta simplificare de tip ideologic este cea care produce axa stanga- dreapta. Pozitiile partidelor politice pot fi atunci puse pe o astfel de dimensiune, de la (sa zicem) interventia cea mai mare a statului in societate la cea mai mica.

Competitia politica este in acest caz redusa la modelul cel mai simplu, unidimensional. Atat partidele, cat si votantii vor putea sa isi defineasca pozitiile pe aceasta axa. Exista insa si un alt tip de simplificare pe care il produc ideologiile. Scurtatura consta in capacitatea de a colapsa dimensiuni diferite intr-una singura: in loc sa ne concentram asupra unui spatiu cu n dimensiuni, putem sa ne raportam la un simplu model unidimensional. Dreapta si stanga nu sunt doar etichete care definesc tipuri de politici care difera intre ele prin gradul de interventie a statului, ci mecanisme de a da nume unor manunchiuri de optiuni de politici[9]. De exemplu, avem:

Din punctul de vedere al cercetatorului competitiilor politice, reducerea la o dimensiune a spatiului politicilor este usor de modelat spatial, usor de vizualizat. Pe de alta parte, chiar partidele insele de foarte multe ori isi reprezinta pozitiile in cadrul campaniilor electorale pe aceasta dimensiune; sa adaugam ca si mass media procedeaza la fel: ele sunt obligate de asemenea sa simplifice, pentru a crea posibilitatea discutiilor publice, iar simplificarea se face colapsandu-se iarasi mai multe dimensiuni in cea de la stanga la dreapta.

O prima consecinta a luarii in considerare a rolului ideologiilor in cadrul competiei politice este faptul ca partidele politice nu mai au o libertate de miscare nelimitata in alegerea politicilor pe care le promoveaza. Ideologiile furnizeaza constrangeri puternice care limiteaza aceasta miscare. Chiar daca, fiind in general ambigui, ideologiile permit o marja de miscare in spatiul politicilor pentru partidele politice, salturile ideologice tind sa fie rare.

O a doua consecinta este faptul ca existenta ideologiilor, care acopera intreg sectrul politic, de la stanga la dreapta, incurajeaza multipartitismul. De regula, orice ideologie identifica un anumit grup de sprijinitori ai politicilor prescrise de ea, iar grupurile politice vor putea tinde sa ocupe o nisa existenta. Acest lucru e mai probabil in sistemele electorale proportionale: in acest fel este posibil sa se caute sprijin electoral din perspective ideologice diferite. Mai mult, incertitudinea aparitiei unui nou competitor face ca partidele sa nu isi poata construi politicile oferite doar raportandu-se la ceea ce partidele existente ar urma sa ofere; de aceea, un instrument foarte bun de mentinere a sprijinului votantilor este acela de a se ancora si mai puternic in spatiul ideologic existent, cunoscut de votanti. Dar partidele sunt in incertitudine si in ceea ce priveste miscarile pe care urmeaza sa le faca partidele existente; de aceea, ele nu or putea sti exact unde se va situatia pozitia acestora. Dar ideologia permite o estimare a acelui punct, si in acest sens partidele vor putea sa propuna propriile lor politici in zona lor de miscare ideologica astfel incat sa faca fata mai bine miscarilor concurente. In sfarsit, pozitia pe care o adopta un partid in alegeri depinde si de considerente interne acestuia. Partidul isi defineste in cadrul campaniilor electorale propriul program politic. Acesta ii asigura o identitate, si traseaza miscarile sale in spatiul politicilor. Am vazut a aceste documente (in generla lungi, complexe) nu sunt avute de regula in vedere de catre votantii rationali. Dar ele au un alt scop: acela de a indica unde se pozitioneaza partidul. Desigur, a construi astfel de programe in fiecare saptamana este greu de imaginat (si, in plus, ar duce la scadere a credibilitatii).

Pornind de la aceste considerente, Budge (1994) identifica cinci modele posibile ale comportamentului partidelor politice in cadrul campaniilor electorale:

Ø      Modelul reticentei: partidele sustin mai mult sau mai putin aceleasi prioritati de la unele alegeri la altele. Modelul se aplica acolo unde partidele se misca foarte putin in spatiul politicilor care le sunt accesibile, data fiind ideologia lor.

Ø      Modelul alternarii: partidele isi modifica prioritatile in diferite directii intre alegerile succesive. Uneori se produce un zigzag inspre stanga si respectiv dreapta, in functie de presiunile interne si externe asupra conducerilor partidelor.

Ø      Modelul rezultatelor anterioare: partidele evalueaza politicle in functie de rezultatele miscarii lor spre stanga sau spre dreapta in alegerile anterioare. Daca miscarea a fost insotita de castiguri, atunci fie raman pe aceeasi pozitie fie se misca mai departe in aceeasi directie; daca miscarea a fost insotita de pierdei de voturi, atunci partidele schimba directia miscrii lor.

Ø      Modelul asteptarilor rationale: partidele isi modifica propriul comportament in functie de asteptarile lor privind caracterul competitiv sau nu al alegerilor urmatoare: daca le vor percepe ca fiindcompetitive, ele se vor indrepta spre centru; daca nu, se vor indrepta mai spre dreapta sau mai spre sanga, adoptand pozitii mai extreme.

Ø      Modelul partidului indicator: pe termen lung, partidele doresc sa isi mentina identitatea fata de competitorii lor. De aceea, vor tinde sa se diferentieze de acestia.

Budge (1994) a realizat o testare empirica a acestor modele[11]. El a constatat, mai intai, ca cele cinci modele acopera majoritatea tipurilor de comportamente ale partidelor politice in ceea ce priveste schimbarile ideologice de la unele alegeri la altele. Mai mult, doua dintre aceste modele sunt cele care dau seama de cele mai multe cazuri: modelul alternarii si cel al rezultatelor anterioare. Interesant este cum se distribuie aceste modele intre familiile politice. Chiar daca rezultatele nu sunt foarte concludente, se poate constata, mai intai, ca partidele de stanga apeleaza in competitia electorala la modelul alternarii. Cu un nucleu ideologic puternic, partidele socialiste par sa considere avantajos sa alterneze poltiici mai spre stanga si mai spre dreapta, pentru a atrage suporterii convinsi. (Acelasi lucru se constata insa si pentru partidele de centru, pentru cele liberale de pilda: ele sunt sub o continua presiune sa se schimbe mai la stanga si mai la dreapta, iar modelul alternativ este un mod de a face fata acestor presiuni.) In ce privese partidele conservatoare si religioase, pentru ele modelul rezultatelor anterioare este mai adecvat, fie ca indica un pragmatism ridicat, fie ca indica aderenta puternica la o pozitie ideologica.