GLOBALIZAREA SI RELATIILE INTERNATIONALE

GLOBALIZAREA SI RELATIILE INTERNATIONALE

Ultimii 150 de ani au fost martorii unui conflict surd intre statele constituite si dezvoltate pe principii geopolitice, ce doreau sa "inchida" si sa controleze spatiul terestru, resursele si populatia si cele cu tendinte si aspiratii globalizante, ce doreau sa deschida lumea liberei circulatii a ideilor, bunurilor si serviciilor. Unii dintre cei ce au analizat evolutia acestei lupte desfasurate in surdina au concluzionat ca sfarsitul Razboiului Rece ar fi insemnat si sfarsitul geopoliticii. La rindul lor, Paul Virilio si James Der Derian au avansat ideea potrivit careia, in conditiile diminuarii semnificatiei spatiului si a cresterii insemnatatii timpului, in lumea de azi cronopolitica ar fi mult mai importanta decat geopolitica in afacerile internationale. Altii, precum analistul militar Edward Luttwak, pornind de la realitatea reducerii semnificatiei puterii militare in afacerile internationale, au anuntat tranzitia de la geopolitica la geoeconomie, statele urmand a dobandi un "substitut geoeconomic pentru rolul geopolitic in decadere", iar "logica conflictului" urmand a fi exprimata prin "gramatica comertului". Pentru ecologisti, adevarata tranzitie este cea de la geopolitica la ecopolitica. Potrivit fostului vicepresedinte din vremea Administratiei Clinton, Al Gore, umanitatea are nevoie nu de o Initiativa de Aparare Strategica, ci de o Initiativa de Mediu Strategica. Combinand elemente preluate de la promotorii tuturor acestor tendinte, Richard Falk, profesor de drept international la Universitatea Princeton si ceilalti colaboratori asociati proiectului "modele ale ordinii mondiale" (World Order Model Project) au subliniat ca lumea se indeparteaza rapid de geopolitica "catre o realitate economica, culturala si politica mai integrata", denumita geoguvernare. In conditiile diminuarii capacitatii de guvernare a statutului-natiune, nu geopolitica este cea in masura a oferi solutii problemelor politicii mondiale, ci geoguvernarea, eforturile menite a institui structuri de guvernare eficiente si durabile la nivel global.

Fara nici o indoiala, globalizarea, interdependentele crescande si revolutia informatica au afectat si continua sa afecteze modul cum statele-natiuni si comunitatile umane interactioneaza. Dar aceasta nu arunca geopolitica in irelevanta. In realitate, departe de a-si fi pierdut relevanta, geopolitica a dobandit caracteristici noi in etapa actuala, astfel incat se poate spune ca incepe sa prinda contur geopolitica secolului XXI.

Geopolitica post-moderna

Sub impactul globalizarii, deteritorializarii si informationalizarii, spatiul mapamondic pare hibridizat, descentralizat si iesit in proportii variabile de sub controlul statelor nationale. La randul lor, comunicarea in mediul electronic si mijloacele accelerate de transport au generat un nou val, accelerat, de compresie a timpului si spatiului. Asa dupa cum observa reputatul analist politic Zbigniew Brzezinski, spre deosebire de trecut, cand epocile istorice apareau clar reliefate conferindu-ne perceptia clara a evolutiei istorice, "istoria azi prezinta discontinuitati marcate care intra in coliziune unele cu altele", modificand perceptiile noastre istorice.

Pe fondul acestor mutatii esentiale, tot trei par a fi si caracteristicile esentiale ale geopoliticii postmoderne. Prima dintre vizeaza deteritorializarea. Emergenta conditiei postmoderne a coincis cu deteritorializarea accentuata a lumii geopolitice. Cea de a doua se refera la producerea de imagini geopolitice globale, fie ca avem in vedere aspectul tehnologic - imaginile prin satelit, sistemul GPS, etc - sau cel ideologic - impartirea si fixarea spatiului mapamondic in categorii precum "piete in formare" (emerging markets) si "democratii in curs de dezvoltare" (emerging democracies), "state esuate" (failed states) si "state ticaloase" (rogue states), state apartinand miezului functional (functional core states) si state apartinand prapastiei neintegrate (non-integrating gap states). In sfarsit, cea de a treia caracteristica o reprezinta tentativele de redefinire a peisajului strategic global post-Razboi Rece din perspectiva noilor provocari cu caracter transnational la adresa securitatii - traficul ilicit de droguri, arme si fiinte umane, terorismul, proliferarea armelor de distrugere in masa, conflictele etnice, dezastrele ecologice naturale sau artificiale, etc. - ce au transformat lumea de azi intr-o "societate a riscurilor globale" (David Held).

Globalizare si glocalizare

Globalizarea poate fi descrisa ca un proces (sau set de procese) care inmanuncheaza o transformare a organizarii spatiale a relatiilor si tranzactiilor sociale si care genereaza fluxuri si retele transcontinentale si regionale de activitate, interactiune si putere. Globalizarea largeste cadrele determinante ale schimbarii sociale la nivelul mapamondului si opereaza o redistributie teritoriala a diversitatii lumii ca intreg. Ea se caracterizeaza prin patru tipuri de schimbare: extinderea activitatilor economice, sociale si politice dincolo de frontierele nationale, regionale si continentale; intensificarea interconexiunilor si interdependentei in planurile comercial, investitional-financiar, cultural, comunicational, al emigrarii, etc; accelerarea circulatiei informatiei, ideilor, bunurilor, capitalului si oamenilor in conditiile evolutiei rapide a sistemelor moderne de transport si comunicare; si estomparea marcata a distinctiei traditionale dintre afacerile interne si cele internationale, in conditiile caracterului tot mai intrusiv al dreptului international si al imprejurarii ca evenimente locale pot influenta evenimente dintr-o cu totul alta parte a planetei decat cea in care s-au petrecut, sau pot avea chiar consecinte globale. Pe scurt, globalizarea poate fi conceputa ca o largire, intensificare, accelerare si crestere a impactului interconectivitatii la nivel planetar. Ea tinde sa conduca la situatia in care fiecare subsistem teritorial va semana tot mai mult cu intregul, iar intregul se va manifesta tot mai mult la nivelul partilor sale componente.

Interpenetrarea dintre global si local, ca trasatura a viitoarei societati globale a aparut initial in mediile de afaceri japoneze, in anii '80, sub forma ideii de "globalizare locala" sau "glocalizare". Notiunea desemna procesul prin care corporatiile multinationale isi adaptau produsele si marketingul circumstantelor locale, dictate de preferintele consumatorilor locali, proces ce implica un element de actiune "de sus in jos".

Ulterior, ideea legaturii de interdependenta dintre global si local a fost preluata de organizatiile nonguvernamentale internationale (dedicate protectiei mediului, actiunii civice, social-politice, etc) sub forma sloganului "gandeste local, actioneaza local", ce implica un element de actiune "de jos in sus". Sloganul desemna procesul prin care actorii locali erau chemati sa reflecteze asupra consecintelor globale ale actiunilor lor, inainte de a le pune in aplicare pe plan local.

Globalizarea este inainte de toate un proces geoeconomic si de abia apoi unul geopolitic si geocultural. Procesul de configurare a noului spatiu planetar ca spatiu geoeconomic are in corporatiile si parteneriatele transnationale de tip retea principalii sai agenti. Pe aceasta baza, diviziunea internationala a muncii, dezvoltata in ultimii 300 de ani odata cu afirmarea statelor-natiuni, are tendinta de a se transforma in diviziune transnationala a muncii. Unul dintre intemeietorii stiintei managementului, savantul Peter F. Drucker, sustine chiar ca in actuala etapa de existenta a economiei mondiale, pentru ca o economie nationala sa poata supravietui ca entitate, ea trebuie sa se integreze logicii capitalismului corporativ. Aceasta presupune adaptarea la principiile ce guverneaza relatiile dintre companiile parentale si cele subsidiare in cadrul corporatiilor transnationale. Pe aceasta baza, economiile nationale pot si trebuie sa se transforme in agenti geoeconomici. O atare evolutie atrage insa dupa sine o erodare a legitimtatii statelor si aparitia si consolidarea unor noi loialitati - corporatiste, regionale, social-mondiale, etc. - , situatie ce i-a facut pe eseistul francez Alain Minc si politologul german Ulrich Beck sa sustina ca in prezent asistam la o necesara revenire la evul mediu. Asemeni situatiei din evul mediu, cand autoritatea monarhilor si printilor era partajata si, uneori, subminata, de feudalii locali, in lumea globalizata a identitatilor multiple, si loialitatile sunt multiple.

Unii autori considera necesara operarea unei distinctii intre notiunile de globalizare si internationalizare. Ulrich Beck, de pilda, considera ca din punct de vedere economic putem vorbi de internationalizare, altfel spus de "o intarire a relatiilor comerciale si de productie transnationale in cadrul si intre anumite regiuni ale lumii - America, Asia si Europa - dar, cel putin deocamdata, nu si de globalizare. Prin contrast, profesorul american Herman Daly de la Universitatea Maryland sustine ideea conform careia in vreme ce globalizarea, inteleasa ca integrare economica globala prin dezintegrarea economiilor nationale ar desemna fateta negativa a globalizarii, internationalizarea, inteleasa ca libera circulatie a bunurilor, oamenilor si ideilor ar descrie aspectul sau pozitiv.

Dezbaterea in jurul momentului care a marcat inceputul globalizarii nu s-a incheiat nici astazi. Pentru unii autori acesta este dat de secolul al XVI-lea, in cursul caruia a avut loc emergenta sistemului capitalist mondial si a fost descoperita Lumea Noua (Immanuel Wallerstein). Pentru alti autori acest moment coincide cu inceputurile modernizarii, plasate in secolul al XVIII-lea (Anthony Giddens). Pentru alti autori, fenomenul globalizarii a debutat la sfarsitul secolului al XIX-lea si inceputul secolului XX, perioada in cursul careia s-au dezvoltat primele companii cu adevarat internationale. In sfarsit, sunt si unii autori care considera ca doar sfarsitul conflictului Est-Vest (1989-1991), ce a permis trecerea la edificarea unei civilizatii cu adevarat globale, poate fi considerat adevaratul inceput al globalizarii (Thomas L. Friedmann, Perlmutter).

Dincolo de aceste dispute si schematizand oarecum, se poate afirma ca in abordarea fenomenului globalizarii pot fi distinse trei scoli principale de gandire: hiperglobalista; sceptica; si transformationalista.

Scoala hiperglobalista sustine ca statele sunt subiectele unor masive si profunde procese de schimbare economica si politica, care le erodeaza si fragmenteaza puterea. Soarta comunitatilor nationale este tot mai mult dominata de forte regionale si globale. Ceea ce distinge prezentul de trecut este existenta unei economii globale unice, care transcede si integreaza regiunile economice mari ale planetei si impune necircumscrierea activitatilor economice cu caracter strategic unui cadru national. Institutiile financiare si comerciale internationale (Fondul Monetar International, Banca Mondiala, G-8, Organizatia Mondiala a Comertului, etc) si capitalul corporatist, mai degraba decat statele, sunt cele care exercita azi influenta decisiva asupra organizarii, localizarii si distributiei bogatiei si puterii economice pe mapamond. Aceasta transformare este insotita de costuri semnificative si impune regandirea unor valori fundamentale precum egalitatea, libertatatea si democratia si chiar a unor modele democratice, precum cele ale "statului bunastarii sociale" (welfare state) si social-democratiei, menite, in opinia hiperglobalistilor, disparitiei.

Scoala sceptica sustine ca puterea guvernelor nationale si nationalismul raman trasaturile determinante ale epocii contemporane. In opinia adeptilor sai, desi in ultima perioada a avut loc o intensificare a activitatii internationale si sociale, ea a intarit si consolidat puterile statului in multe domenii. Scepticii contesta si caracterul novator al globalizarii. Astfel, in comparatie cu perioada de dinaintea izbucnirii Primului Razboi Mondial (la belle poque, 1890-1914), intensitatea interdependentei globale contemporane ar fi fost exagerata. Mai mult decat atat, argumenteaza scepticii, globalizarea este un fenomen in buna masura circumscris statelor OECD. Respingand ideea unei economii globale, pozitia sceptica conchide ca lumea se imparte in mai multe blocuri economice si politice in cadrul carora se dezvolta forme diverse de capitalism. Departe de a experimenta o noua ordine, lumea contemporana a ramas captiva geopoliticii si luptei neo-imperialiste pentru putere.

Ca sinteza a celor doua pozitii extreme, scoala transformationalista sustine ca globalizarea este un proces multidimensional, care creaza circumstante economice, politice si sociale noi, ce servesc reorganizarii si rearticularii puterilor politica, militara si culturala ale statului si a contextului in care acesta opereaza. Globalizarea, afirma transformationalistii, este in primul rand o chestiune care vizeaza modalitatile, instrumentele, organizarea si distributia puterii. Ea poate fi conceputa ca o mutatie pe scara organizarii umanitatii, ce extinde relatiile de putere la nivelul intregului mapamond si face ca evolutiile dintr-o regiune a planetei sa pota modela viata comunitatilor dintr-o cu totul alta parte a ei. Inegala in circumscrierea si impactul sau asupra diverselor regiuni si state ale lumii, globalizarea divide tot pe atat cat integreaza.

Una dintre cele mai influente lucrari dedicate globalizarii ramane lucrarea lui Thomas L. Friedmann, Lexus si maslinul. Ea prezinta globalizarea ca un fenomen in doua etape succesive, separate intre ele printr-o cezura temporala. Prima etapa, derulata intre jumatatea secolului al XIX-lea si Primul Razboi Mondial , a stat sub semnul puterii Marii Britanii, atunci puterea dominanta pe plan mondial. Caracteristicile sale principale au fost emergenta pietelor comerciale si de capital la nivel global si amploarea fara precedent a circulatiei fortei de munca si a fenomenului imigratiei. Cea de a doua etapa, derulata in prezent, sta sub semnul puterii SUA si are drept caracteristci esentiale integrarea pietelor, finantelor si tehnologiei - aceasta din urma prin computerizare, miniaturizare, digitalizare, comunicatii prin satelit, fibre optice si Internet. Cea de a doua etapa se deosebeste la modul esential de prima prin ritmul si intensitatea cu care lumea este integrata intr-o unica piata globala si prin numarul tarilor si indivizilor capabili sa participe la acest proces si sa fie afectati de el.

Teza centrala a cartii lui Friedmann este accea conform careia globalizarea reprezinta noul sistem international care l-a inlocuit pe cel al Razboiului Rece. Ea are propriile sale reguli, propria sa logica si propriile sale mobiluri care vor afecta fiecare firma, tara si comunitate, direct sau indirect. Daca Razboiul Rece avea drept caracteristica esentiala divizarea, iar ca simbol Zidul Berlinului, globalizarea are drept caracteristica fundamentala integrarea, iar ca simbol, reteaua de Internet. Daca "pe perioada Razboiului Rece unitatea de masura a puterii era greutatea, in era globalizarii aceasta este viteza. Daca ieri intrebarea care conta era: cat de mare e racheta ta?, maine ea va fi: cat de rapid e modemul tau?". Daca in timpul Razboiului Rece, linia telefonica directa care unea Casa Alba de Kremlin, controlata de doar doi oameni, reprezenta simbolul divizarii noastre, in globalizare Internetul este simbolul conectivitatii noastre, ce ar urma in curand sa atinga permanenta - stadiul Evernet-ului. In opinia lui Friedmann, ceea ce este realmente inspaimantator in legatura cu globalizarea este faptul ca logica sa interna o copiaza pe cea a Internetului: suntem tot mai conectati unii cu altii, dar nimeni nu preia controlul. Friedmann sustine ca in epoca globalizarii, calitatea si transparenta guvernelor conteaza mai mult decat niciodata, iar investitorii pot forta guvernele sa devina mai transparente si democratice.

Potrivit lui Friedmann, elementele care explica de ce economia americana a performat atat de bine ca factor globalizant tin de geografie, populatia multiculturala si marele procent de imigranti, pietele de capital eficiente, transparenta cadrului juridic si circulatia libera a informatiilor. Prin contrast, punctele slabe ale SUA ar fi criminalitatea ridicata, carentele regimului de control al armelor, disparitatile mari intre veniturile populatiei, sub-finantarea scolilor de stat, procesomania, standardul de viata al consumatorilor peste nivelul mijloacelor financiare pe care acestia le detin si aroganta globala a Washingtonului.

Pentru Friedmann, partea buna a globalizarii consta aceea ca ofera comunitatilor locale si oamenilor simpli numeroase oportunitati si resurse, iar partea rea, in aceea ca puterea se plaseaza la nivele tot mai abstracte si se cere tarilor in curs de dezvoltare sa faca in douazeci de ani ceea ce Statelor Unite ale Americii le-a trebuit doua secole sa realizeze.

In timp ce autori hiperglobalisti precum Thomas L. Friedmann sau promotori ai determinismului economic si a teoriei sistemului global precum Immanuel Wallerstein, au avansat ideea globalizarii ca sistem, alti autori, precum Roland Robertson au propus reconceptualizarea globalizarii ca si camp. Campul global, in viziunea lui Robertson, ar fi rezultatul interpenetrarii complexe dintre global, national si local. Abordarea dialectica a lui Robertson vede in globalizare interactiunea celor trei elemente, mai degraba decat dominatia fortelor transnationale asupra celor nationale sau triumful modernitatii asupra traditiei. Spre deosebire de sistemul global, campul global nu este dominat de logica singulara a capitalismului, nici animat doar de puterea institutiilor economice sau legitimat de o unica idee sistemica capabila de a coopta miscarile anti-sistemice. Campul global prezinta deopotriva elemente constrangatoare si oportunitati de actiune capabile sa afecteze toti actorii implicati. In conceptia lui Robertson localul este un aspect al globalului iar globalizarea un proces prin intermediul caruia culturile locale sunt deopotriva concentrate si intersectate. Datorita acestei interdependente reciproce dintre local si global, de natura a genera un tip aparte de "ciocnire a localitatilor", mai degraba decat de a vorbi de globalizare si localizare ca doua procese distincte, ar trebui sa vorbim de glocalizare ca unul si acelasi proces complex, ce le reuneste pe ambele. Pe aceasta cale, conceptul de glocalizare se contrapune funciarmente celui de globalizare culturala sau McDonaldizare a societatii.

Pornind de la conceptia lui Roland Robertson, Zygmunt Baumann arata ca glocalizarea este un proces al re-stratificarilor sociale la scara globala. Cu alte cuvinte, globalizarea si localizarea reprezinta nu doar momentele sau fatetele unuia si aceluiasi fenomen, ci ele se constituie simultan in modalitate de exprimare a unui nou tip de polarizare si stratificare a populatiei lumii in bogati globalizati si saraci localizati. In vreme ce pentru cei avuti spatiul si-a pierdut semnificatia, putand fi usor strabatut pe cai "reale" sau "virtuale", pentru cei saraci distantele pot fi cu greu depasite. In vreme ce locuitorii primei lumi traiesc esentialmente in timp, tocmai pentru ca nu dispun de el suficient, locuitorii celei de a doua lumi traiesc esentialmente in spatiu, tocmai pentru ca pot iesi cu greu din captivitatea sa, iar timpul, de care dispun din plin, este gol si lipsit de structura (doar timpul virtual al televiziunii beneficiind de un anumit "orar") si trece monoton, inutil. Potrivit lui Baumann, noutatea erei globalizarii rezida in faptul ca globalizarea schimba relatia dintre bogatie si pauperitate. Daca vechii bogati aveau nevoie de saraci pentru a se inavuti si a ramane avuti, noii bogati nu mai au nevoie de noii saraci. Intre noii bogati globalizati, ce transgreseaza timpul si sunt in permanenta criza de timp, si noii saraci localizati, fixati de un anumit spatiu si condamnati la "omorarea" unui timp de care oricum nu au nevoie, se casca o prapastie ce se adanceste tot mai mult si care face imposibila atat legatura de dependenta, cat si cea de solidaritate si compasiune ce a caracterizat pana in momentul erei globalizarii relatia dintre bogati si saraci.

Daca Zygmunt Baumann a dezvoltat filonul social al teoriei lui Roland Robertson, Arjun Appadurai a dezvoltat componenta culturala a acesteia, propunand teoria autonomiei relative a culturilor glocale. Potrivit lui Appadurai realitatile pe baza carora se construiesc culturile glocale sunt: "peisajele etnice" (ethnoscapes) - persoane sau grupuri aflate in permanenta miscare (turisti, imigranti, refugiati, solicitanti de azil, muncitori oaspeti, alte categorii de persoane sau grupuri aflate in miscare); "peisajele tehnologice" (technoscapes) - miscarile transfrontaliere ale tehnologiilor; "peisajele financiare" (financescapes) - miscarile rapide ale banilor; "peisaje media" (mediascapes) - distributia capacitatilor de productie si emisie a imaginilor electronice; si "peisajele ideatice" (ideoscapes) - miscarea ideilor in favoarea sau impotriva statului, radacini in iluminism. Culturile glocale intemeiate pe aceste realitati numai sunt legate de un anume spatiu si timp si fac irelevanta distinctia traditionala dintre centru si periferie. La originea acestei mutatii fundamentale stau mijloacele de informare in masa. In loc de a crea o unificata "cultura globala", cum s-a pretins, in fapt industriile media "umplu" formele de viata locale cu "pre-imagini" ale unor variate "lumi posibile" generate in alta parte. Existenta reala si cea posibila se intrepatrund astfel in circuitul imaginilor si modelelor produse la scara globala.

Pentru Ulrich Beck, globalizarea inseamna o societate mondiala fara stat mondial si guvern mondial. Reunind fatete multiple (economice, de comunicare, ecologice, culturale, sociale, de securitate, etc.), globalizarea inseamna in acelasi timp re-regionalizare la nivelele supranational si sub-national. Altfel spus, globalizarea favorizeaza macro-regionalizarea care, la randul sau, favorizeaza micro-regionalizarea. In ceea ce priveste relatia geopolitica-globalizare, Behr considera ca posibilitatea insasi de a produce bunuri si servicii in varii locatii de pe glob, justifica relevanta geopoliticii in epoca globalizarii. Behr opereaza o distinctie intre Primul Modernism, in cadrul caruia exista o anumita unitate intre stat, societate si individ, si cel de-al Doilea Modernism, reprezentat de globalizare, in cadrul careia aceasta uniate nu mai exista. In vreme ce in Primul Modernism - cel al statelor nationale - a trebuit sa alegem intre echilibru si hegemonie, in cel de-al Doilea Modernism - al globalizarii - trebuie sa alegem intre pierderea suveranitatii nationale si cooperarea transnationala.

Societatea mondiala actuala este "o societate nestatala, adica o stare de agregat a societatii pentru care garantiile de ordine teritorial-statala dar si regulile politicii legitimate public isi pierd caracterul obligatoriu". Tocmai pentru ca unitatea dintre popor, spatiu si stat e pusa sub semnul intrebarii, o noua unitate, forjata de aceasta data intre umanitate, planeta si state e imperios necesara. Aceasta noua unitate este materializata, potrivit lui Behr, de statul transnational. Statul transnational e conceput ca o posibila alternativa la statul national si statul hegemonic global, cu alte cuvinte, ca un posibil raspuns dat provocarilor globalizarii. In cadrul statelor transnationale, sistemul de coordonare politica este organizat de-a lungul axei globalizare-localizare. Prin urmare, statele transnationale nu sunt nici state nationale, nici internationale si nici supranationale, ci state glocale, provincii ale societatii globale ce se straduiesc sa-si dobandeasca propria pozitie pe piata mondiala si in sistemul politicii policentrice globale. Behr este de parere ca modelul statului transnational este capabil de a revitaliza campul politic si a oferi raspunsul corect pentru teoria politica si politica erei globale. Daca acest New Deal nu se materializeaza insa, avertizeaza Behr, fatalismul evolutiei neoliberale, pe care il clameaza postmodernismul si globalismul neoliberal va deveni previziune implinita.

Concluzionand, putem afirma ca fenomenul globalizarii nu are o definire precisa si tinde, prin imprecizie terminologica si proteismul manifestarii sale (deopotriva in planurile economic, ecologic, social, politic, cultural, al comunicarii, al securitatii), sa devina un cliseu al timpurilor noastre. Modurile de raportare si atitudinile fata de globalizare sunt si ele dintre cele mai diferite. Unii vad in ea un proces benefic, inevitabil si ireversibil, subliniind noile oportunitati pe care aceasta le ofera, in vreme ce altii o privesc cu ostilitate si frica, subliniind aspectele de dominatie, dependenta, uniformizare si standardizare pe care aceasta le implica. Unii autori cred ca eroziunea culturii democratice in societatile democratice dezvoltate poate fi rectificata prin mai multa globalizare (Anthony Giddens), in vreme ce altii considera ca raspunsurile la globalizare sunt fie edificarea statelor transnationale (Ulrich Beck), fie promovarea unui nou realism moral (William H. Thornton).