OPTIUNEA PENTRU DEZVOLTARE. PREMISE ALE UNEI NOI ABORDARI

Considerarea teoriilor explicite sau implicite despre dezvoltare se poate face

dintr-o dubla perspectiva. Mai intai, una sau alta dintre teorii sau o combinatie a

acestora pot fi considerate ca surse ale unui model de dezvoltare din care sa fie deduse politici coerente a caror aplicare ar conduce la iesirea din starea de criza sau de subdezvoltare. In al doilea rand, se poate considera ca dezvoltarea este un proces prea complex si prea diferentiat de la o tara la alta (i.e. "dependent istoric") pentru a urma un model unic si acela formulat teoretic. O strategie adecvata ar consta in adaptarea sau reconstructia modelului in functie de conditii specifice.

Privind retrospectiv, ambele alternative au fost aplicate fara ca rezultatele sa fie pe masura. Adica intre predictiile teoriilor despre dezvoltare si rezultatele strategiilor aplicate sau ale proceselor dezvoltarii nu s-au stabilit acele corespondente care sa aserteze validitatea unei teorii sau alteia. Un exemplu l-am oferit in capitolul precedent, considerand mai ales cazul Romaniei. Un alt exemplu l-ar oferi o analiza centrata pe rezultatele dezvoltarii din tarile Asiei de sud-est sau din China si pe compararea lor cu predictiile programului de dezvoltare fundamentat de acelasi "Consens de la Washington". Si de aceasta data, prea putine corespondente se pot stabili. Nici criza asiatica de la mijlocul anilor 1990 n-a putut fi analizata in termenii acestor predictii. Avand in vedere aceste neajunsuri, J. Stiglitz, in calitatea sa fost de prim-vicepresedinte si economist sef al Bancii Mondiale, a putut afirma cu referire la zona est-asiatica: "nici o alta regiune din lume nu a avut o crestere atat de dramatica a veniturilor si nu a avut atat de multi oameni dislocati din starea de saracie intr-o perioada asa de scurta. Versiunile mai dogmatice ale Consensului de la Washington au esuat in a oferi un cadru adecvat de intelegere a succesului sau a neajunsurilor curente ale economiilor est-asiatice" . Lucruri similare se pot spune si despre celelalte teorii ale dezvoltarii.

Pe de alta parte, in ciuda esecurilor aplicative si predictive, trebuie observat ca programele de asistenta internationala se bazeaza pe si aplica o anumita conceptie despre dezvoltare. O tara ca a noastra, confruntata cu dificultati, ar avea astfel doua alternative. Prima ar consta in aplicarea conceptiilor curente despre dezvoltare. Acestea sunt insa conceptii importate, ce necesita adaptari, dar si supuneri (ne)conditionate. A doua alternativa ar fi bazata pe principiul independentei si suveranitatii nationale, al dezvoltarii exclusive prin forte si conceptii proprii. Experienta contemporana a interdependentelor economice si politice accentuate si a globalizarii crescande elimina a doua alternativa si o impune pe prima. Daca asa stau lucrurile, atunci sa admitem ca:

(a)    o teorie a dezvoltarii ofera nici mai mult nici mai putin decat un cadru sau un mod de abordare;

(b)   dezvoltarea este un proces eminamente endogen, dar realizarea si finalizarea sunt dependente de factori exogeni (e.g. imprumuturi de resurse, schimburi extinse etc.);

(c)    dezvoltarea nu-i nici o problema exclusiv tehnica si nici una eminamente economica, ci vizeaza societatea in ansamblu, cu toate componentele sale;

(d)   politicile sectoriale de dezvoltare trebuie armonizate prin scopuri globale comune si prin coordonari si echilibrari adecvate care implica atat premise specifice macrostabilizarii cat si accelerari/stagnari secventiale repartizate pe sectoare si integrate global intr-o etapizare adecvata;

(e)    esentiale in dezvoltare sunt resursele si alocarea lor, stimulentele si rezultatele, dar si, sau mai ales, institutiile care reglementeaza activitatile si relatiile intra si intersectoriale.

Pornind de la asemenea premise, putem formula in nuce o noua abordare a dezvoltarii aplicabila Romaniei. Si totusi, inainte de a reflecta asupra elementelor componente ale unei noi abordari, este important sa facem o evaluare globala a ceea ce s-a intamplat la noi in perioada 1990-2000. Este firesc sa admitem inainte de toate ca, de peste un deceniu, Romania s-a angajat pe o traiectorie a dezvoltarii care are ca tinte economia de piata si democratia pluralista. Pentru a caracteriza perioada curenta se foloseste termenul de tranzitie. Intrebarea deja formulata in capitolele precedente si relevanta din nou acum este: tranzitia consta intr-o dezvoltare specifica sau asigura doar premisele unei dezvoltari viitoare? Pentru aprofundarea raspunsului este necesar sa exploram pe mai departe perioada de dupa 1990. Tendintele mai importante pe care le vom identifica sunt de considerat ca premise ale unei noi abordari posibile a dezvoltarii Romaniei.

Cristalizari si consecinte ale tranzitiei ca dezvoltare

Care sunt principalele tendinte cristalizate in economie, politica si cultura in perioada 1990-2000? Un raspuns scurt si sintetic, chiar daca oarecum simplificator, ar fi urmatorul: cresterea decalajului fata de tarile dezvoltate prin adancirea subdezvoltarii. Aproape ca nu-i cercetator sau politician care sa nu admita o astfel de afirmatie. Dincolo de evidenta sa, se impune totusi explorarea mai atenta atat a optiunilor generatoare cat si a configurarilor contradictorii. Ne aventuram intr-o astfel de tentativa.

i)       Tranzitie, dezvoltare, modernizare Dezvoltarea a fost in mare parte

identificata cu un efect emergent (spontan) al tranzitiei de la economia centralizata si democratia comunista la economia de piata si democratia liberala sau, altfel spus, de la traditiile de productie, distributie, organizare si conducere specifice vechii societati, la institutiile unei (post)modernitati care si-a probat eficienta altundeva. De aici rezulta, mai intai, ca s-a luat ca model o tara dezvoltata sau alta (ne amintim de discutiile despre modelul suedez sau cel vest-european sau chiar cel transatlantic) si

s-a trecut, cu mai multa sau mai putina sau cu nici o consecventa, la o eventuala copiere a acestuia. In al doilea rand, rezulta ca s-a identificat o directie a schimbarilor sociale orientate spre o noua modernitate, astfel ca tranzitia ar fi un proces de modernizare ce ar presupune si detasarea de anumite traditii. In sfarsit, tranzitia presupune concomitenta transformarilor economice si politice, produse la nivel central si local, orizontal si vertical. Astfel statuate, noua modernitate ca tinta si schimbarile asociate ca proces acopera o arie de cuprindere foarte mare, de fapt intreaga societate. Raportate la dezvoltare, intrebarea este in ce masura schimbarile sunt un scop in sine sau un mijloc pentru atingerea altor obiective, in principal a celor care privesc viata oamenilor, nivelul de trai, calitatea vietii personale, capacitatile de controlare a destinului individual si comunitar. Esecul utopiilor a anulat valoarea referentiala a proiectiilor intr-un viitor indefinit al belsugului posibil, iar teza sacrificiului imediat in numele unei satisfactii amanate nu pare sa aiba prozeliti. Cand privim insa la cele intamplate dupa 1990, constatam ca, in numele modernizarii, schimbarile au devenit scopuri in sine, autosuficiente, uneori chiar proiectate intr-o utopie disimulata, intrucat efectele asupra dezvoltarii au fost fie prea limitate (libertatea de expresie, de asociere si alte libertati civile), fie inegal distribuite (generand o polarizare sociala cu efecte puternice de instabilitate sociala), fie chiar au condus la o si mai accentuata subdezvoltare economica si mai larg sociala. Despartirea modernitatii ca tinta de dezvoltarea ca proces nu a facut decat sa se adanceasca o criza anomica de proportii, care face ca societatea in ansamblu sa fie lipsita si de sens si de resurse.

Refacerea echilibrului dintre noua modernitate si dezvoltare coincide cu considerarea modernitatii drept cauza si efect al dezvoltarii: orice schimbare spre noua modernitate ar fi de considerat prin efectele generative in dezvoltare, tot asa cum dezvoltarea reala ar facilita modernizarea. Totodata, tranzitia trebuie considerata ca parte componenta (initiala) a procesului mai cuprinzator de dezvoltare. Deocamdata, tranzitia este analizata predominant, poate chiar exclusiv, ca despartire de comunism,

accentuandu-se cand noile diferente ("succesele tranzitiei"), cand asemanarile cu vechea societate ("neo sau criptocomunism"). Astfel inteleasa, tranzitia este exclusiv supusa unor judecati ideologice care sunt inevitabil controversate. Unii pot spune ca tranzitia este incheiata, altii ca de-abia a inceput, iar altii ar solicita chiar intoarcerea in trecut, amestecandu-se totul intr-o retorica ideologica fara sfarsit si mai ales fara efecte substantiale asupra dezvoltarii. Poate si de acea societatea noastra de dupa 1990 ne apare ca scindata intre lumea transformarilor inevitabile si haotice, produse in economie, politica sau cultura, si lumea discursivitatii sau a discursurilor paralele care iau ca pretexte transformarile, dar numai cu scopul implicit de a se autointretine. Din pacate, acest sindrom al scindarii intre realitate si discursivitate a avut doua efecte majore, probabil deloc intentionate: (a) polarizarea sociala si politica, adica adancirea prapastiei dintre bogati si saraci si dintre politicieni si electorat; (b) extinderea dezordinii sociale si accentuarea insingurarii individuale. Ambele efecte, fie ele si "perverse", impiedica dezvoltarea, intrucat se manifesta prin tensiuni si conflicte sociale, printr-o dislocare masiva a ordinii sociale si constructive. Este deci nevoie de un nou sens al constructiei sociale, in care tranzitia ar releva directia transformarilor, noua modernitate ar configura continutul acestora, iar dezvoltarea ar fi procesul de realizare a transformarilor. Intrucat consensul social asupra directiei si continutului transformarilor pare sa fie realizat, problema noastra fundamentala este mai ales aceea de a dirija si realiza procesul de dezvoltare prin politici adecvate. Este atunci simptomatic faptul ca pana in anul 2000 ne-au lipsit politicile coerente si substantiale, produse de noi si pentru noi, cantonandu-ne doar in controverse ale discursivitatilor paralele.

ii) De la dualismul economic la dezvoltarea centrata pe productie. Economia si societatea ca intreg au ajuns sa se afle sub semnul dualitatii. Altfel spus, am reusit pana in prezent sa generam o economie duala si o societate duala. Procesele economice redistributive au ajuns sa devina preeminente atat prin extinderea antreprenoriatului comercial bazat pe produse de import, cat si prin acordarea juridica a unor multiple facilitati sociale si sporuri salariale. Am extins redistributia in conditii de diminuare permanenta a productiei. Aproape 40% din buget este alocat protectiei sociale, in timp ce investitiile stagneaza iar PIB-ul scade continuu. In aria productiei, schimbarile din proprietatea agricola au consacrat o productivitate scazuta si o agricultura traditionala, iar cele din industrie au marcat un declin alarmant. Dualitatea din sectorul productiv se distinge prin insulele rare ale aplicarii noilor tehnologii si prin oceanul declinului si traditionalismului desuet. Subdezvoltarea se accentueaza iar ethosul productiv este inlocuit treptat si sigur de un ethos redistributiv de tip predator in care unii, putini, beneficiaza nelimitat, iar altii, multi, sunt din ce in ce mai exploatati sau marginalizati.

Dezvoltarea nu se poate realiza in conditii de operare extinsa a dualismului economic bazat pe supradimensionarea institutiilor si serviciilor redistributive si pe diminuarea productiei economice sau pe coexistenta unor insule minore de productie bazata pe cele mai noi tehnologii si a unui ocean de tehnologie invechita si traditionalism industrial. Fara centrarea pe productie si pe tehnologiile specifice vremurilor actuale, dezvoltarea ajunge sa fie suspendata in ideologie iar subdezvoltarea si periferializarea noastra in Europa vor deveni si mai accentuate. Avem nevoie de politici care sa stimuleze o noua industrializare si o agricultura performanta, care sa consacre cu consecventa transferul tehnologic si acumularile cognitive specifice epocii in care traim si in care suntem asteptati sa fim competitivi.

iii) Economism si dezvoltare. In ciuda transformarilor politice, tranzitia Romaniei, inteleasa ca (pre)dezvoltare, a fost abordata dintr-o perspectiva eminamente economica, de fapt confundandu-se dezvoltarea cu cresterea economica (asteptata). Sociologii nu au intervenit inca energic in analiza dezvoltarii, concentrandu-se prea mult doar asupra politicilor sociale redistributive, cu exceptia acelor analize sociale si politice consacrate tranzitiei (D. Sandu, A. Miroiu, V. Pasti, M. Miroiu, C. Codita, A. Mungiu). Referindu-ne numai la aria dezvoltarii economice, din 1990 si pana in prezent nu am asistat decat la o succesiune de incercari disperate si uneori amatoriste pe calea transformarii sistemului economic in vederea lansarii cresterii economice privita ca o crestere a stocurilor de capital in conditii de dependenta aproape absoluta de finantarea externa. Nimeni nu se indoieste ca numai o crestere a produsului intern brut (PIB) indica nivelul cresterii economice, pe cand scaderea lui are repercusiuni negative asupra vietii oamenilor. O astfel de crestere nu-i posibila decat in conditii de macrostabilitate economica, avand deci niveluri acceptabile ale ratei inflatiei, ale deficitului bugetar si comercial sau ale masei monetare. Acordurile cu FMI au urmarit in mod consecvent sa refaca macrostabilitatea prin aplicarea principiilor si optiunilor "Consensului de la Washington": privatizare, liberalizare a comertului, controlul inflatiei si al deficitului bugetar si de cont curent. Costurile sociale ale aplicarii acordurilor s-au dovedit a fi foarte mari in termeni de somaj, saracire, scadere continua a productiei, coruptie, neincredere etc., iar vointa politica de aplicare a fost periodic relaxata, asa ca pana in prezent nici unul din acorduri nu a fost finalizat. In ciuda oscilarii intre aplicarea si neaplicarea acordurilor, si mai importanta este transformarea reformei economice in scop in sine, in afara existentei unui program efectiv si coerent de dezvoltare centrat pe bunastarea individuala si publica. Am esuat astfel si in macrostabilizare si in dezvoltare, accentuand doar curba continua a subdezvoltarii. Realizarea efectiva a dezvoltarii nu va deveni posibila decat odata cu depasirea abordarilor eminamente economice si cu considerarea stabilitatii macroeconomice drept o componenta si mai ales premisa a programului mai cuprinzator de dezvoltare. Acesta implica si transformari politice si culturale congruente cu cele economice, toate incluse in conceptul mai cuprinzator de dezvoltare durabila. Economistii si sociologii au demonstrat deja ca dezvoltarea nu este posibila sau nu atinge niveluri ridicate ale performantelor in conditii de centrare exclusiva pe extinderea capitalului fizic si a celui financiar. Capitalul social, capitalul intelectual, cel uman, natural si cultural sunt factori fundamentali ai oricarui program de dezvoltare si de aceea trebuie readusi in ecuatia dezvoltarii.

iv) Competitie si drepturi de proprietate. Proprietatea publica mostenita din perioada comunista a fost transformata intr-un teren al exploatarii generalizate de catre toti cei care au putut participa la marea "imparteala" (v. Pasti et al.): directorimea intreprinderilor de stat, responsabilii manageriali din regiile autonome ale utilitatilor publice si noua oligarhie politica emergenta si partial stabilizata. Clientelismul, rentierismul si patrimonialismul sunt miscarile sociale cele mai vivace, cu o rapacitate fara limite, generatoare de subdezvoltare continua. Privatizarea, in loc sa fie unul din mijloacele dezvoltarii, si-a constituit o ideologie a accelerarii si o arie a coruptiei reale sau doar presupuse. Este deja demonstrat ca multe din intreprinderile de stat sunt ineficiente, pierderile lor conducand la cresterea deficitului bugetar si la instabilitate macroeconomica. Mai mult, economistii au identificat relatii clare intre drepturile de proprietate (privata) si eficienta economica indusa de proprietarii animati de obiectivele maximizarii profitului. In lipsa institutiilor pietei competitive, privatizarea este insa lipsita de sens. Schimbarea proprietarului nu duce automat la cresterea profitului. Monopolurile de stat sunt doar inlocuite de cele private, care continua sa exploateze beneficiarii serviciilor sau marfurilor lor prin preturile monopoliste. Cazul Romtelecom-ului este notoriu.

Asadar, privatizarea este importanta pentru dezvoltare, dar numai odata cu stabilirea infrastructurii institutionale a competitiei pe piata. Altfel se transforma in rentierism, isi devine siesi scop si nu contribuie la dezvoltare.

v) Complementaritatea statului si pietei. Strans legat de privatizare, de macrostabilizare si institutiile competitiei este rolul statului. Reformatorii romani au adoptat (sau au mimat?) fara ezitare principiul "statului minimal" consacrat de liberalismul "Consensului de la Washington". Statul roman, la un nivel, s-a retras din economie si chiar din viata sociala pana acolo incat nu se mai implica in mod adecvat nici chiar in propriile treburi. Functionarii administratiei de stat au crescut spectaculos odata cu reducerea responsabilitatilor manageriale; ordinea publica tinde sa fie controlata de alte forte decat cele ale sigurantei sau securitatii cetatenesti; intreprinderile de stat sau publice au fost autonomizate ca societati comerciale sau regii autonome fara principii clare ale raspunderii publice; transparenta decizionala este un simplu deziderat; piata este lasata "libera" in multe sectoare, fiind insa lipsita de reglementari adecvate, concomitent cu o multiplicare dezordonata (haotica) a controalelor statale.

Esecurile regulatorii ale pietei eminamente libere sunt deja cunoscute. Statul nu poate fi privit decat in relatie de complementaritate cu piata, astfel ca ideologia "statului maximal versus stat minimal" trebuie inlocuita de analiza realista a statului care actioneaza ca un catalizator al dezvoltarii, care cerceteaza esecurile pietei si reglementeaza institutiile competitiei si care asigura ofertele adecvate de bunuri publice cum ar fi transportul sau protectia sociala.

vi) Cetateanul si comunitatea. In sfarsit, care este rolul cetateanului in dezvoltare? Impunerea exclusiva de sus in jos a programelor de dezvoltare are cateva consecinte importante: inlatura sau diminueaza participarea; atomizeaza societatea sau o fragmenteaza categorial in beneficiari si sacrificati, generand astfel un capital social structurat mai ales pe verticala filierelor de control si mai putin in cadrul comunitatilor responsabilizate; are efecte negative asupra asumarii programelor de dezvoltare si a implicarii active a cetatenilor in aplicarea lor, astfel incat capitalul uman, mai ales cel ingineresc, se degradeaza, capitalul intelectual al societatii nu este valorificat, iar despartirea dintre clasa politica sau manageriala si cetateni se adanceste continuu. Deocamdata cetatenii, in cea mai mare parte, suporta costurile sau consecintele negative ale restructurarilor. Implicarea in elaborare si aplicare este o cerinta inca suspendata.

Revenind la intrebarea formulata la inceputul acestei sectiuni, vom spune ca tendintele mentionate si in mod sigur si altele pe care nu le-am identificat circumscriu tranzitia ca parte a unui proiect mai amplu centrat pe dezvoltare. Numai ca specificitatea tranzitiei rezida in asigurarea premiselor dezvoltarii. Avand in vedere noul continut al dezvoltarii, acesta nu poate fi configurat in absenta institutiilor care-i corespund. Tranzitia nu-i atunci altceva decat ansamblul transformarilor institutionale care faciliteaza aplicarea unei noi strategii de dezvoltare. Tranzitia consacra directia transformarilor, noua modernitate configureaza continutul lor, iar dezvoltarea consta in politicile de realizare a transformarilor ce au tinte clare si distincte. Din aceasta perspectiva pot fi specificate si referintele noii abordari a dezvoltarii.

Referinte ale unei noi abordari a dezvoltarii

Noua modernitate

A lua modernitatea specifica economiei si democratiei liberale ca referinta in dezvoltarea actuala si viitoare a Romaniei este optiunea unica si categorica pe care atat covarsitoarea majoritate a societatii, cat si clasa politica in ansamblul sau au facut-o deja. Daca aceasta este referinta, atunci strategia de dezvoltare viitoare ar fi menita sa includa politicile si acele transformari si succesiuni care ar fi inscrise pe o traiectorie care este pe cat de cunoscuta pe atat de permanent redescoperita.

Confruntandu-ne cu trecerea de la "socialismul real" la capitalism, dezvoltarea noastra

actuala ar implica tranzitia ca proces de transformare institutionala in domeniile

politic, economic, social si cultural, tranzitie considerata ca lineara si conformandu-se unui "model" pe care numai occidentul il poate oferi.

Numai ca aceasta optiune nu poate fi tale-quale adoptata decat odata cu

asumarea unor riscuri explicite sau implicite. Riscurile deriva din semnificatiile asociate modernitatii, din modul in care este inteleasa modernizarea ca proces de

instituire a modernitatii si din stadiile de dezvoltare in care modernitatea este luata ca optiune.

Sa consideram semnificatiile si sensurile modernitatii. Sensul fundamental clasic al modernitatii este cel de progres sau evolutie lineara, de inaintare nelimitata pe o directie prestabilita. In mod tacit se admite existenta unei traiectorii unice, marcata cu borne de trecere si de consemnare a succesului inaintarii spre o tinta ce mereu se indeparteaza, intrucat astfel performantele pot fi mereu evaluate pentru a fi depasite. Industrializarea clasica (secolul XIX) si utopia comunista sunt ilustrative pentru aceasta conceptie lineara despre progres. De indata ce ambele au intrat in impas si desuetudine, modernitatea lineara a fost inlocuita de postmodernitatea traiectoriilor multiple si coexistente2. Dezvoltarea centrata pe un scop unic (e.g. cresterea economica bazata pe industrializarea clasica) este inlocuita de "dezvoltarea comprehensiva" cu scopuri multiple si echilibrari intra si intersectoriale. Semnificatiile clasice ale modernitatii raportabile la dezvoltare erau rationalitatea, autoritatea, tehnologia si stiinta opuse ireconciliabil traditiei. Optiunea pentru modernitate coincidea cu respingerea traditiei. Cateva consecinte au rezultat de aici.

Mai intai, rationalitatea instrumentala s-a substituit rationalitatii valorice, adica

rationalitatea mijloacelor imediate si multiplicate a inlocuit rationalitatea scopurilor ultime mundane sau transmundane. Standardele morale au decazut treptat si sigur, concomitent cu aparitia si manifestarea unor forme terifiante de irationalitate, represiune si distrugere simbolizate, pentru a lua un exemplu dur dar concludent, de istoria unui Hitler sau Stalin si a acolitilor lor. Traditii nationale sau comunitar constituite de-a lungul vremurilor au fost uneori dislocate de o noua ordine sociala ce tintea spre un ideal abstract, utopic ipostaziat, sau spre unul al productiei de masa si al consumului generator de noi nevoi. In al doilea rand, modernizarea a fost identificata cu occidentalizarea sau cu avansul "imperialismului occidental" sau cu impunerea valorilor si optiunilor occidentale in dauna sau pe costul erodarii traditiilor nationale. De data aceasta, insa, o distinctie intre valorile superficiale, configurate de moda si stiluri de reprezentare, de o parte, si procesele mai profunde ale dezvoltarii economice si institutionale, de cealalta, este fundamentala. A le lua pe cele din urma ca referinta si a opta pentru "integrare europeana" sunt optiuni care nu coincid neaparat cu copierea sau imitarea automata si nici cu distrugerea traditiilor nationale si comunitare. Odata cu procesul de convergenta institutionala europeana este de asteptat sa se manifeste si unul de inventie sau creatie bazat pe institutiile informale ale traditiei. Opozitia modernitate - traditionalitate tine de un timp revolut si de o falsa valorizare indusa cand de ideologia paseismului inchis in sine, cand de cea a modernismului narcisist si cosmopolit. Traditia oricum se manifesta intrucat o purtam fiecare dintre noi in relatiile cu ceilalti si cu comunitatile in care traim. In acelasi timp, traditia este implicata in jocurile schimburilor de semnificatii si ale negocierilor intersubiective care transcend comunitatile locale pentru a include arii comunitare pe care noile tehnologii si comunicari extinse le deschid in permanenta. Traditia este astfel reconstruita prin procesele care inevitabil o anima, generand propriile mecanisme de legitimare, iar modernitatea, luata ca referinta, este contextualizata national si comunitar intr-o diversitate care speram sa sfideze orice eventuala uniformitate.

Asadar, una din referintele generale ale dezvoltarii noastre viitoare este reprezentata de modernitatea imbinata cu traditiile culturale care trec peste timpurile istorice pentru a fi permanent reinventate. In locul traditiilor inghetate intr-un timp istoric edenizat, asa cum sunt evocate de traditionalistii nostri mai vechi sau mai noi, se instituie traditiile care au vocatia permanentei reinventari. In locul unei modernitati ipostaziate in modelul supus copierii, se instituie modernitatea construita si re-construita in actiune.

Economia si managementul cunoasterii

Modernitatea (sau pentru unii postmodernitatea) de astazi este una cu mesaje

clare si directii constitutive pe care in nici un fel nu le putem ignora in strategiile autohtone de dezvoltare. Sa mentionam numai cateva dintre acestea:

i)        Tehnologiile informatiei si comunicarii cunosc cea mai rapida

expansiune. Se prezice ca in anul 2000 circa 190 milioane de persoane iar in 2020 circa 6 miliarde de persoane vor utiliza serviciile Internet4. "Satul global" de care vorbea M. McLuhan in anii 1970 contracta tot mai mult timpul si distantele, facandu-ne sa participam instantaneu la evenimente din cele mai diverse si pe scara extinsa la multiplicarea informatilor. Dar tocmai in acest "sat global" competitivitatea si decalajele se accentueaza tot mai mult daca nu ai strategii de adaptare. Din totalul computerelor personale, 27% se afla in Europa si 45% in SUA, iar 50% din piata de software se afla in SUA. Europa este in urma SUA, iar noi in urma Europei

occidentale. Cand ritmurile sunt rapide, decalajele cresc si ele repede. Romania incotro?

ii)        Accelerarea dezvoltarii cunoasterii continua. In 2020 stocul de

cunoastere5 se va dubla in 73 de zile, pe cand ritmul de astazi este de 5 ani. Mecanica actuala s-a dezvoltat in 200 de ani, tehnologiile informationale in 50 de ani, biotehnologiile in 25 de ani. Dezvoltarea presupune si pana la urma inseamna cunoastere, iar informatia este cea mai importanta marfa, pe cand la noi centrele de cercetare sunt in declin, difuzarea informatiei si cunoasterii este greoaie iar costurile economice ale tranzactiilor sunt mentinute la niveluri mari, crescand si costurile transformarilor. Lasand decalajele sa creasca riscam sa facem recuperarile si mai imposibile, intrucat traditiile nu ofera nici o solutie. Problema nu este neaparat aceea de a ne concentra pe productia de cunoastere, cat pe transmiterea si aplicarea cunoasterii deja produse, sporind astfel capitalul intelectual si inovatia tehnologica.

iii) Competitia economica se globalizeaza prin societati multi si transnationale, prin liberalizarea comertului de bunuri si servicii, prin reducerea costurilor transportului si prin multiplicarea mijloacelor si vitezei de comunicare. In acelasi timp, se extinde si globalizarea culturala prin accelerarea circulatiei si generalizarea accesului la valori multiple si diverse, chiar daca se afirma si procesele complementare de asertare a identitatilor locale, care genereaza tensiuni intre global si local ("Jihad vs. WcWorld" spune B. Barber ) sau "ciocniri intre civilizatii"

(S. Huntington)7.

iv) "Societatea cunoasterii" este scop si context al dezvoltari contemporane, intrucat cunoasterea este singura resursa care creste odata cu utilizarea, competitivitatea este dependenta de cantitatea si calitatea cunoasterii utilizate, iar profitabilitatea oricarei intreprinderi poate creste mai ales in functie de investitiile in producerea de cunoastere (capital intelectual) decat in achizitionarea de cat mai multe active fizice. Cel mai important management contemporan este cel al cunoasterii.

Astfel de tendinte si cu siguranta si altele similare au consacrat astazi doua alternative ale dezvoltarii economice:

a)      economia tranzactionala a lumii interconectate;

b)      economia relationala a constructiilor care rezista in timp.

In economia tranzactionala se instituie retelele de productie, schimb si comunicare bazate pe incredere, sunt asigurate drepturile de proprietate intelectuala si se stimuleaza lansarea de idei noi, intreprinderile sunt mai ales mici si mijlocii, contactate prin Internet sau stabilind tranzactii intermediate de servicii specializate de brockeraj, cultura antreprenoriala devine dominanta si expansiva. In economia relationala se accentueaza identificarea personala cu compania prin stimulente specifice (salariale si de servicii circumscrise statului bunastarii) si se extind tehnologiile si culturile de tip retea care consacra marcile pe o scara globala a competitiei.

Cele doua alternative nu sunt insa dirijate in dezvoltare de o forta unica atotputernica. La baza lor se afla proprietatea privata si institutiile, inclusiv ale guvernarii, care stimuleaza si recompenseaza performanta reala. Optiunea nu poate fi pentru una sau pentru cealalta, ci mai degraba pentru ambele, in conditiile in care sunt promovate acele stimulente care sunt centrate pe performante.

Intre resurse, cunoastere si institutii

Dezvoltarea in epoca actualei modernitati este dependenta de resurse, cunoastere si institutii.

i)            Resursele sunt fundamentale in orice dezvoltare. Evaluarea lor

restrictiva, doar in termeni cantitativi sau de opunere pe axa interne/externe, nu este insa datatoare de sperante. Capitalul fizic si cel uman, capitalul natural si cel construit, economisirea si investitiile, resursele naturale si cele mostenite de la inaintasi trebuie evaluate si puse la lucru intr-o strategie adecvata de dezvoltare. A apela doar la resurse externe, risipindu-le pe cele interne, sau a astepta combinarea ideala a resurselor amintesc mai degraba de parabola magarului lui Buridan. Romania a fost prezentata, in privinta resurselor, stereotip: cand ca tara "bogata si frumoasa", cand ca lipsita de resursele pe care le-ar avea tarile deja dezvoltate. Iesirea din stereotipie nu poate fi decat pragmatica: aplici acea strategie de dezvoltare care se bazeaza pe resursele existente, dar care, mai ales, este capabila sa mobilizeze si sa genereze resurse noi. Ca si dezvoltarea, resursele nu sunt un dat ci o constructie.

ii)          Cunoasterea si capitalul sunt profund complementare. Cand

cunoasterea a devenit marfa cea mai profitabila si se dezvolta atat de rapid, managementul cunoasterii trebuie generalizat in orice strategie a dezvoltarii. Dar cum ne raportam la cunoastere si cum ne preocupam de producerea, transmiterea si aplicarea ei? Numai raspunzand la o asemenea intrebare putem da seama de unele caracteristici ale dezvoltarii noastre si de sansele pe care le putem avea in obtinerea unor performante.

iii)        Institutiile, ca reguli formale si informale care reglementeaza

raporturile interindividuale si dintre organizatii, detin pozitii cheie in orice strategie de dezvoltare. De data aceasta, trebuie sa evaluam capitalul social si cel organizational odata cu institutiile guvernarii si intreg evantaiul de institutii juridice. Este clar ca institutiile formale pot fi importate sau imitate. Operabilitatea lor este insa profund dependenta de capitalul social si de cel intelectual disponibil, ambele istoric constituite, dar si in devenire. In timp, primele le pot modela pe urmatoarele, dar durata schimbarii nu poate fi neglijata. Ramane astfel cruciala combinatia care se configureaza intre institutiile informale si cele formale si aceasta mai ales in organizatii. De aceea putem spune ca atat cultura organizarii cat si capitalul organizational sunt fundamentale in strategia dezvoltarii.

Ariile dezvoltarii

Combinatiile dintre resurse, cunoastere, institutii si organizare se

constituie la nivelul persoanelor individuale, organizatiilor, comunitatilor si statului, fiecare si impreuna constituind ariile sau focarele dezvoltarii.

i)            Dezvoltarea individuala sau umana8 este finalitatea incontestabila a

oricarei strategii de dezvoltare. Educatia, sanatatea si conditiile decente de viata individuala sunt insa esentiale si ca premise ale dezvoltarii. Intre valorile vietii individuale, libertatea si capacitatile de control ale imprejurarilor de viata sunt fundamentale. Daca strategia de dezvoltare este centrata pe antreprenoriatul generalizat, acesta nu-i posibil decat in masura in care fiecare individualitate dispune de capacitati ce-i permit sa se absoarba din serierile masificatoare pentru a-si construi propriul destin. Pentru noi este important in stadiul actual sa multiplicam numarul celor care evadeaza din seriere pentru a se afirma pe sine. Ceea ce implica o noua conceptie despre guvernare si institutii formale.

ii)           Familia a fost intotdeauna considerata ca fundament al stabilitatii si

ordinii sociale, facand dezvoltarea dependenta de ea. Copiii abandonati, violenta din familie sau rata ridicata a divortialitatii sunt indicii clare ale crizei cu care se confrunta viata familiala din societatea noastra. A aplica o noua strategie de dezvoltare inseamna a crea conditii de revigorare a vietii familiale prin stimulente adecvate.

iii)         Organizatiile dominante la noi sunt cele bazate pe o rationalitate

weberiana care opereaza in conditiile functionale ale ierarhiilor extinse si absolute. Axele culturii organizationale sunt inca reprezentate de supunere si control, ierarhie si centralitate, dar si de nepotism sau trafic de influenta, evaziune sau mediocritate a performantelor. Lipsa generalizata de incredere impiedica formarea retelelor performante, fiind familiarizati mai mult cu "lantul slabiciunilor". Orice strategie de dezvoltare se realizeaza in si prin organizatii, ceea ce presupune o noua cultura a organizarii si cristalizarea unui nou capital organizational.

iv)         Comunitatile constituie cadrul obisnuit al vietii in care individualitatile

si grupurile mici consacra relatii cu o mare densitate sociala. Orice strategie de dezvoltare este si comunitara, implicand procese de descentralizare a guvernarii si de autonomizare comunitara relativa, adica de participare, de exercitare a drepturilor si responsabilitatilor locale ale dezvoltarii. Deocamdata multe din comunitatile noastre rurale si urbane traiesc un declin dramatic si inca nu am identificat stimulentele care sa le angajeze pe o noua traiectorie a dezvoltarii autonome , convergente si complementare.

v) Statul nostru este deja configurat institutional de principii ale

democratiei liberale, insa guvernarea nu atinge nici pe departe criterii acceptabile de eficienta si eficacitate. Este nevoie urgenta de crearea unui sector privat puternic, stabil, competitiv si eficient in care rolul statului sa nu constea decat in a functiona ca un catalizator, ce fixeaza in permanenta cadrul institutional legal al competitiei, infrastructura comunicarii, stabilitatea macroeconomica si mai ales a sistemului financiar. Daca astfel de elemente au fost principial instituite si permanent dezvoltate, atunci nu ne ramane decat sa reinventam guvernarea prin coduri adecvate de comportare sau actiune. Intre sectorul public al guvernarii si cel privat al productiei trebuie sa se stabileasca raporturi de influenta reciproca, unul neputand functiona fara celalalt. Numai ca la noi responsabilitatile publice ale guvernarii s-au cantonat in amanare iar sectorul privat cauta sa se manifeste inca prea mult prin rentierism si patrimonialism. Oligarhia noua trebuie dislocata pentru a facilita o reala dezvoltare nationala. Acesta ar fi semnul prim al "reinventarii guvernarii".

Combinatii ale surselor si ariilor intr-o strategie a dezvoltarii

Sa consideram acum toate elementele mentionate. Strategia dezvoltarii ar

rezulta din combinarea termenilor specifici localizarii pe nivele (individualitati, familie, organizatii, comunitati, stat/guvernare), cu cei ai mobilizarii resurselor si institutiilor adecvate.

Schema din fig. 5.1. este menita sa ilustreze combinatiile ce stau la baza ipotezelor noastre despre dezvoltare. Mai intai, avem in vedere implicarea culturii, respectiv a cunoasterii si educatiei in dezvoltare. Apoi sunt necesare analize ale functionarii unor institutii politice ale democratiei in actiune, punand accentul de indata pe efectele guvernarii asupra dezvoltarii economice. Saracirea in conditii de accentuare a polarizarii sociale trebuie analizata cu referire la cadrul dezvoltarii economice si al relatiilor sociale, pentru ca in acelasi timp sa se considere relatia dintre comunitarism si individualism in configurarea unui nou tip de cetatenie. In final, sunt de avut in vedere tendintele actuale de globalizare si efectele acestora asupra traditiilor nationale. Pe cat posibil, toate aceste succesiuni sunt de considerat intr-o unitate generata de referinta dezvoltarii, care nu este alta decat demnitatea si prosperitatea individuala.

Sursele dezvoltarii si ariile dezvoltarii sunt evaluate si configurate in politici ale dezvoltarii. Acestea au ca referinta optiunile specifice noi modernitati contextualizate european si global. Sursele dezvoltarii iau configuratii distincte in fiecare arie a dezvoltarii, in timp ce ariile dezvoltarii sunt interdependente si contextualizate. Continutul modernitatii nu-i un dat, ci o constructie permanenta. Aceasta releva in politicile dezvoltarii care se confrunta cu oportunitati si riscuri specifice.

Prioritati

Orice strategie a dezvoltarii presupune formularea si ordonarea prioritatilor in functie de stadii specifice. Daca admitem democratia si economia liberala ca tinte, atunci strategia dezvoltarii ar putea fi etapizata astfel:

Ø      Faza I: tranzitia consta in constructia infrastructurii institutionale a democratiei si economiei si in asigurarea stabilitatii macroeconomice.

Fig. 5.1. Combinatii intr-o strategie a dezvoltarii

Politici ale

dezvoltarii dezvoltarii

Modernitatea

configureaza

continutul

dezvoltarii