ORDINEA BIPOLARA

ORDINEA BIPOLARA

Dintre toate ordinile internationale care au statuat echilibre de putere, cea a Razboiului Rece a fost cea mai durabila si stabila. Intr-adevar, de la tratatul de la Westphalia (1648) si nasterea statului teritorial modern, nici un alt echilibru de putere nu a durat atat de mult. Cel statuat de tratatul de pace de la Utrecht (1713) a durat 20 de ani (1713-1733), cel al carui baze au fost puse de Congresul de la Viena (1815) a fiintat 38 de ani (1815-1853), cel statuat de cancelarul Bismarck, 19 ani (1871-1890), iar cel post-bismarckian, doar 7 ani (1907-1914). Prin contrast, echilibrul de putere al Razboiului Rece a durat 44 de ani (1947-1991).

Sintagma de Razboi Rece o datoram lui Don Juan Manuel de Castilia si Leon, care, in secolul al XIV-lea, a utilizat cel dintai expresia pentru a descrie conflictul dintre crestini si musulmani in Spania - un conflict in care ostilitatile au inceput fara o declaratie de razboi si s-au sfarsit un fara tratat de pace. Razboiul care a opus superputerile sovietica si americana si statele aflate in sfera lor de influenta a intrunit aceleasi caracteristici: a fost un razboi nedeclarat si nefinalizat printr-un tratat de pace. Presiunile exercitate de partile beligerante, unele asupra celorlalte, au fost de natura complexa, iar intensitatea lor s-a modificat de la o etapa la alta. Acesta este si motivul pentru care din acest punct de vedere nu ar fi cu totul impropriu sa vorbim de mai multe razboaie reci pe parcursul epocii bipolare, de existenta unor momente de tensiune maxima, urmate de existenta unor perioade de relativa acalmie, cand partea sovietica a argumentat necesitatea coexistentei pasnice intre cele doua sisteme cu oranduiri social-economice si politice antagonice.

Mai stabila si mai previzibila decat cele care au precedat-o, ordinea bipolara s-a caracterizat prin omniprezenta, directa sau prin intermediari, a doua superputeri pe esichierul vietii internationale - SUA si URSS. O superputere se defineste prin intinderea globala si diversitatea tipologica a intereselor sale, prin pretentia de a promova valori universale si prin capacitatea de a-si promova interesele printr-o mare diversitate de mijloace (politico-militare, economico-financiare, ideologic-culturale, etc.). Spre deosebire insa de puterea hegemonica, superputerea, desi confera statului care o poseda mai multe mijloace de a stabili "regulile jocului", nu elimina competitia si nici caracterul incert al rezultatelor sale.

Rivalitatea dintre cele doua superputeri structural antagonice - singurele capabile de a-si proiecta puterea la nivel global - a dominat ansamblul raporturilor internationale si a determinat pozitia tuturor celorlalti actori, indiferent ca erau nationali, internationali sau transnationali. In jurul lor s-au constituit, "in oglinda", pe parcursul primului deceniu postbelic (1945-1955), aliante politico-militare si blocuri economice opuse, ce au consfintit, institutional, separatia Est-Vest: Consiliul de Ajutor Economic Reciproc (CAER, 1949) si Tratatul de la Varsovia (1955), pe de o parte, Organizatia Tratatului Atlanticului de Nord (NATO, 1949) si Comunitatea Economica Europeana (CEE, 1957), pe de alta parte.

Noua ordine postbelica a impus intelegerea aproape exclusiva a conceptului de securitate pe dimensiunea sa militara si o noua abordare a conceptului de securitate nationala - in conditiile in care ambele superputeri si-au definit interesele de securitate in termeni globali, securitatea nationala ca atare, a fost impinsa pe un plan secundar, fiind subordonata securitatii celor doua blocuri politico-militare rivale.

In perioada postbelica statutul Europei pe scena politica mondiala se modifica radical, batranul continent transformandu-se din subiect, in obiect de strategii concepute in buna masura in afara sa. Devenind simbolul si realitatea prima a conflictului Est-Vest, singurul punct terestru de contact intre cele doua cele mai puternice aliante politico-militare ale perioadei Razboiului Rece (NATO si Tratatul de la Varsovia) si arsenalele militare detinute de acestea si, totodata, perimetrul privilegiat al cursei inarmarilor, Europa s-a transformat intr-un spatiu al jocului cu suma nula - spatiul unde, timp de decenii, s-a considerat ca avansul unui bloc politico-militar nu poate insemna decat reculul celuilalt.

Cu toate ca au existat scenarii de invadare a Occidentului de catre sovietici si aliatii sai, confruntarea militara era practic exclusa pe continentul european, atat datorita recunoasterii reciproce a sferelor de hegemonie, cat si, mai ales, datorita concentrarii unor puternice arsenale nucleare, a caror uzitare ar fi condus la neantizarea vietii pe Terra.

Neputand fi asumata la "centru", violenta trebuia "exportata" inspre zone periferice ale sistemului bipolar. Mijlocul cel mai utilizat de "export" l-a constituit violenta simbolica, drapata sub haina ideologica. S-a produs astfel o recuperare si integrare a conflictelor locale, prin diseminarea cadrelor de referinta si legitimare ideologica ale confruntarii Est-Vest: lupta pentru triumful democratiei versus lupta pentru triumful socialismului real, capitalism versus versus comunism, economie de piata versus economie dirijata. Sustinerea unuia sau altuia dintre actorii politico-militari locali a devenit astfel un act de strategie indirecta indreptat impotriva adversarului principal: cealalta putere nucleara. Nerespectarea regulii evitarii confruntarii directe dintre superputeri a indus tensiuni extreme in sfera relatiilor internationale - cazul crizei rachetelor din Cuba (1962). Exemple clasice de razboaie purtate prin intermediari (proxy wars) au fost cele din Coreea (1950-1953), Vietnam (1959-1975) si Afganistan (1979-1989). Chiar si atunci cand nu a generat conflicte armate - cazul crizei iraniene de la inceputul deceniului 5, de pilda, solutionata de CIA (1953) printr-o operatiune sub acoperire - confruntarea prin interpusi a creat zone planetare de maxima volatilitate - Orientul Mijlociu, continentul african, etc.

Treptat s-a constituit o geostrategie globala in care, cel putin teoretic, fiecare zona indeplinea un anumit rol in confruntarea dintre superputeri.

Era nucleara a permis valorificarea plenara a modelului strategic al descurajarii sau disuasiunii. Din momentul in care URSS a fabricat primele arme de distrugere in masa (bomba atomica - 1949, bomba cu hidrogen - 1953), cursa inarmarilor a generat un echilibru ad-hoc de putere. Nici una din parti nu putea avea certitudinea securitatii sale, iar puterea de distrugere reciproca era atat de mare incat cei care o detineau nu o puteau utiliza - situatie pe care Raymond Aron a denumit-o "neputinta puterii". Pe acest fundal, ambele superputeri au jucat din plin cartea escaladarii cursei inarmarilor. Cartea era cu atat mai usor de jucat cu cat ritmul progresului tehnic interzicea instaurarea unei autentice paritati - capabilitatile dezvoltate prin mimetism de o superputere, cu o anumita intarziere, nu puteau fi niciodata echivalente celor dezvoltate de cealalta superputere, anterior, intrucat integrarea ultimilor cuceriri tehnologice de catre superputerea ramasa in urma o incita pe cealalta la o noua modernizare - si tot asa mai departe. Valoarea disuasiunii era data nu numai de capacitatea de a impresiona adversarul pentru a-l determina sa nu declanseze un atac, ci si de capacitatea de a "supravietui" primului atac inamic, prin declansarea unor represalii in cazul in care totusi acesta ar fi fost declansat.

Daca in discursul strategic american ideea descurajarii nucleare a patruns de timpuriu, intrarea sa in "arsenalul" discursului strategic sovietic s-a produs relativ tarziu, ea acomodandu-se greu viziunii politico-militare dinamice a Kremlinului, specifica mesianismului revolutionar. Odata insa acceptata atat de catre strategii americani, cat si de cei sovietici, descurajarea nucleara a transformat echilibrul de putere intr-un "echilibru al terorii". Asa dupa cum a observat Raymond Aron acest echilibru facea razboiul improbabil, iar pacea imposibila. Razboiul era improbabil pentru ca descurajarea nucleara impiedica superputerile sa transforme razboiul rece in conflict real. Iar era pacea imposibila pentru ca telurile celor doi actori erau fundamental antagonice.

O perspectiva adecvata asupra cursei inarmarilor nucleare si a lipsei de cooperare dintre dintre cele doua superputeri ne-o ofera dilema securitatii. In esenta, modelul postuleaza faptul ca statele isi asigura adesea propria securitate prin mijloace ce se constituie in provocari la adresa securitatii altor state. Potrivit acestui model, fiecare jucator al politicii internationale, animat de interesul propriu, are tendinta sa ia decizii adecvate pentru maximizarea propriului profitului. Rational in sine, comportamentul non-cooperant este irational in raport cu faptul ca rezultatul cel mai bun pentru toti jucatori se obtine atunci cand cei acestia coopereaza.

Situatia cand promovarea de catre fiecare jucator a interesului propriu conduce la un rezultat mai prost pentru fiecare dintre ei in parte este reprezentata adecvat de faimosul joc al "dilemei prizonierului". La acest joc participa doi jucatori, ce au fiecare doua optiuni - a coopera sau a defecta. Fiecare trebuie sa opteze fara sa stie ce va face celalalt. Indiferent de optiunea celuilalt, defectiunea aduce un profit mai mare decat cooperarea. Dilema consta in aceea ca daca amandoi defecteaza, amandoi obtin un rezultat mai prost decat daca ar fi cooperat. Modelul ofera un instrument analitic ce permite intelegerea irationalitatii deciziilor politice care au alimentat escaladarea cursei inarmarilor nucleare in perioada Razboiului Rece.

Cursa inarmarilor in era nucleara este in acelasi timp produs al binomului americano-sovietic si generator al acestuia din urma. Ea este cea care defineste, in interiorul clubului inchis al puterilor nucleare, statutul specific de superputere. Recunoasterea reciproca a acestui statut implica nu doar asumarea tacita a crearii un condominium nuclear cu risc limitat, ci si libertatea fiecarei dintre cele doua parti de a produce si exporta armament conventional in profitul clientilor proprii din Lumea a Treia.

In timp, constatarea irealismului proiectului dezarmarii complete a condus Washingtonul si Kremlinul la doua reevaluari esentiale: nu exista proces de dezarmare fara vointa politica si nici dialog productiv in negocieri fara incredere; in locul unei dezarmari totale, ce obliga stapanirea prea multor variabile, e preferabil a lucra la o dezarmare pe spatii geografice limitate - cele mai "explozive" - si pe categorii de armament bine definite - cele mai periculoase. Prima dintre ele a condus la adoptarea de masuri concrete de crestere a increderii (confidence building measures, CBMs) in cadrul procesului Helsinki. Iar cea de a doua a condus la diminuarea cantitativa a arsenalelor nucleare prin acordurile SALT (strategic arms limitation talks) I (1972) si II (1979).

O provocare serioasa la adresa bipolarismului a constituit-o insa proliferarea armelor nucleare. Statele care le-au produs au facut-o pentru a proba un anumit nivel de independenta si a descuraja orice incercare de agresiune sau diplomatie coercitiva.

Dupa SUA si URSS, prima putere care a testat bomba nucleara a fost Marea Britanie. La doar cateva zile dupa ce primele bombe atomice cadeau asupra Japoniei (august 1945), primul ministru britanic Clement Attlee le trimitea colegilor de cabinet un memorandum secret     prin care le facea cunoscuta opinia sa potrivit careia pentru a ramane o mare putere si a descuraja orice act de agresiune la adresa sa, Marea Britanie trebuie sa posede arma nucleara. Conceperea si realizarea sa s-a facut in cel mai strict secret si cu costuri considerabile, intrucat incepand din 1946 (pana in 1958, cand colaborarea a fost restabilita), SUA nu au mai impartasit Marii Britanii informatiile si, implicit, know how-ul sau in sfera armamentului nuclear. Premierul Winston Churchill isi incepuse (1951) de putin timp noul mandat cand, in 1952, prima bomba atomica - Blue Danube - a fost testata si incredintata spre administrare fortelor aeriene britanice (Royal Air Force, RAF). Ulterior (1954), cabinetul Churchill a trebuit sa decida daca Marea Britanie dispunea de capacitatea si trebuia sa treaca la o noua faza in cursa inarmarilor nucleare, concepand si producand bomba cu hidrogen, ce putea aduce un randament de peste 1000 de ori mai mare decat bomba atomica. In 1955 membrii cabinetului britanic au primit o copie a unui raport ultra secret - raportul Strath - ce detalia consecintele pe care le-ar putea avea detonarea pe teritoriul Marii Britanii a 10 bombe sovietice cu hidrogen. Raportul a ramas secret pana in 2002, cand a fost depus spre pastrare si consultare la Arhivele Nationale britanice. Potrivit raportului, puterea exploziva a celor 10 bombe cu hidrogen ar fi echivalat cu cea a tuturor bombelor aliate aruncate asupra Germaniei, Italiei si Frantei ocupate in timpul celui de Al Doilea Razboi Mondial. In primele secunde de dupa detonare, 12 milioane de oameni si-ar fi gasit moartea prin incinerare instantanee, iar alte 4 milioane ar fi fost ranite, inainte chiar ca norii radioactivi sa acopere cerul. Marea Britanie ar fi urmat sa fie divizata in 12 mini-regate semi independente, conduse de o parte din politicienii ramasi in viata, de armata si fortele de politie, in conformitate cu o justitie extrem dura. In ultimile ore de pace, o lege de urgenta, rapid trecuta prin Parlament, ar fi conferit autoritatilor regionale drept de viata si moarte asupra fiecarui cetatean britanic supravietuitor, precum si dreptul de a dispune de averea acestora in interes national. Primul ministru si o parte din membrii cabinetului, ce si-ar fi gasit refugiul in buncarul ultra secret (cu nume de cod Turnstile) pregatit pentru aceasta eventualitate, urmau sa ia decizia de declansare a represaliilor.

Angajarea Marii Britanii in cursa inarmarilor nucleare a generat o reactie in lant. Exemplul sau a fost urmat de Franta (1960), China (1964), Israel, India si Pakistan, dar si de incercarile nereusite ale unor state din Lumea Treia (ale Irakului, de pilda).

Incepand cu anii '60, bipolarismul a fost influentat de intrarea Chinei si a Lumii a Treia - in marea sa majoritate "nealiniata" (Iugoslavia, India, Egiptul, Ghana, Tunisia, Indonezia, o serie de tari latino-americane, etc) - in arena mondiala si, mai ales, de noua putere economica a RFG si Japoniei.

Pe acest fundal, de la exclusivitatea dialogului americano-sovietic in domeniul nuclear, treptat au luat fiinta mecanisme de consultare si negociere care ambitionau reunirea la nivel pan-european a marilor actori si protagonisti ai erei nucleare - procesul Conferintei pentru Securitate si Cooperare in Europa (CSCE).

Evolutii strategice in primul deceniu si jumatate postbelic

O serie de evolutii si evenimente politico-militare dramatice derulate intre 1947 si 1949 - amenintarile directe la adresa suveranitatii Greciei, Norvegiei, Turciei si a altor tari din Europa Occidentala, posibilitatea ca partide comuniste puternice din o serie de tari din Vestul Europei (Franta, Italia) sa acceada la putere prin mijloace democratice, absorbtia Cehoslovaciei in sfera sovietica de hegemonie, in iunie 1948, si blocada Berlinului din vara aceluiasi an - au provocat un acut sentiment de insecuritate in statele europene aflate in afara zonei de ocupatie sovietica si au sporit tensiunea pe plan international. Temandu-se de expansionismul sovietic, Europa Occidentala era in cautarea mijloacelor adecvate combaterii sale. In acest context, in martie 1948, 5 tari ale Europei Occidentale (Belgia, Franta, Luxemburg, Olanda si Regatul Unit al Marii Britanii) au semnat Tratatul de la Bruxelles, ce marca hotararea Europei de Vest de a dezvolta un sistem de aparare comuna si de a consolida legaturile dintre statele sale membre de asa maniera incat sa le permita sa faca fata amenintarilor la adresa securitatii lor.

La randul lor, Statele Unite erau preocupate de elaborarea unei strategii proprii care sa se opuna expansionismului comunist, strategie care a fost clar conturata in documentul NSC-7 adoptat la 30 martie 1948. Pornind de la ideea ca obiectivul fundamental al sovieticilor era dominatia lumii, documentul statua faptul ca pentru a opri expansiunea sovietica SUA nu se puteau bizui pe o simpla "politica de aparare". NSC-7 recomanda Statelor Unite sa-si stabileasca regiunile cele mai importante pentru securitatea lor si sa actioneze activ pentru a preintampina raspandirea comunismului in cuprinsul lor si chiar pentru a submina puterea comunista in sfera sovietica de hegemonie.

Proiectia intereselor de securitate la nivel global si necesitatea stavilirii expansionismului sovietic au determinat SUA sa puna bazele unei adevarate retele de aliante pe intreg mapamondul. Au fost promovate trei tipuri de aliante: cu statele latino-americane - Tratatul de la Rio de Janeiro (1947), ce reprezenta o continuare a doctrinei Monroe; cu tarile occidentale dezvoltate - NATO, ANZUS, tratatul cu Japonia; si cu tarile subdezvoltate ale lumii a treia - aliante promovate de John Foster Dulles cu scopul de a le tine in afara orbitei comuniste - Pactul de la Bagdad/CENTO. Piatra unghiulara a acestei strategii a aliantelor a reprezentat-o "rezolutia Vadenberg", aprobata la 11 iunie 1948, care autoriza executivul american sa puna bazele unor aliante in afara continentului american.

Teama fata de o agresiune din partea URSS a determinat statele Europei Occidentale sa initieze negocieri cu SUA si Canada in vederea crearii unei aliante intemeiate pe garantii de securitate si angajamente reciproce intre Europa si America de Nord. Danemarca, Islanda, Italia, Norvegia si Portugalia au fost invitate de puterile semnatare ale Tratatului de la Bruxelles sa se alature procesului. Pe de alta parte, teama fata de expansionismul Armatei Rosii, in conditiile in care Europa Occidentala era incapabila sa-si asigure singura securitatea, au determinat SUA sa se angajeze ferm in apararea Europei. Referindu-se la circumstantele care au condus la crearea Aliantei Nord-Atlantice, Lawrence S. Kaplan, arata ca nasterea Aliantei este produsul a doua revolutii concomitente, reiesite din cenusa celui de Al Doilea Razboi Mondial: desprinderea completa a natiunilor europene, de un trecut nefericit, marcat de conflicte sangeroase si orientarea lor ferma catre asociere si cooperare; si abandonarea de catre SUA a indelungatei sale traditii izolationiste.

Prin crearea, la 4 aprilie 1949, a Organizatiei Tratatului Atlanticului de Nord (NATO), ca alianta politico-militara de aparare colectiva, politica de "indiguire" primea dimensiunea sa militara. Garantiile de securitate oferite de Tratatul Atlanticului de Nord erau prevazute de articolul V, care impunea fiecarui stat semnatar obligatia ca in cazul unei agresiuni in Europa sau America de Nord impotriva uneia dintre parti, sa ia "individual sau in acord cu alte parti hotararea pe care o considera necesara, intelegandu-se si folosirea fortei armate, pentru a restabili si a asigura securitatea in regiunea Atlanticului de Nord".

Initial, conceptul strategic al NATO, s-a fundamentat pe "rationalizarea" razboiului (termo)nuclear, element corelat cu eficientizarea "umbrelei nucleare" americane pentru prezervarea unui spatiu de securitate comun, european si transatlantic. Pe coordonatele acestei abordari politico-militare, la reuniunea NATO de la Haga (10 aprilie 1950) s-a aprobat planul privitor la apararea militara integrata a Aliantei. Dupa adoptarea planului privind crearea unor forte armate comune in cadrul NATO (Londra, 8 mai 1950), Alianta Nord-Atlantica a dezvoltat o strategie a "asteptarii", caracterizata prin preocuparea preintampinarii unor posibile atacuri din partea blocului politico-militar aflat sub egida Kremlinului.

In conditiile izbucnirii crizei coreene, Consiliul Nord-Atlantic, reunit la New York (15 septembrie 1950), a hotarat adoptarea strategiei "apararii inaintate". Conform noii strategii transatlantice, Europa urma sa fie aparata pe teritoriu german, ceea ce implica concursul autoritatilor din Republica Federala Germania (RFG).

Victoria comunistilor in China si posibilitatea extinderii influentei comuniste in Extremul Orient, precum si explozia primei bombe atomice sovietice au determinat si o prima reevaluare a strategiei americane in perioada postbelica. Invazia nord-coreeana a sudului Coreii contrazisese teza conform careia detinerea bombei nucleare conferea imunitate in fata atacurilor terestre si facea perimat razboiul purtat pe uscat. Pe fondul acestor evolutii, dand curs unei directive prezidentiale din 31 ianuarie 1950, care-i insarcina pe secretarul de stat si secretarul apararii sa reevalueze planurile strategice americane din perspectiva probabilei si posibilei detineri de catre sovietici a capabilitatilor nucleare, in aprilie 1950 a fost elaborat documentul NSC-68. Pornind de le evidentierea opozitiei ireconciliabile dintre ideile de libertate si sclavie si promotorii lor, SUA si URSS, raportul NSC-68 facea o analiza comparativa detaliata a intentiilor si capabilitatilor sovietice si americane in plan politic, psihologic, economic si militar, o atentie aparte fiind acordata noilor riscuri pe care le generau armamentele atomice. Concluzia raportului era ca probabila si posibila detinere de catre sovietici a capabilitatilor nucleare sporea mult amenintarea pe care Uniunea Sovietica o reprezenta pentru securitatea SUA, in 4-5 ani sovieticii urmand a dispune de capacitatea de a declansa un atac nuclear prin surprindere. Raportul recomanda ca SUA sa-si consolideze puterea aeriana, terestra si maritima, apararea aeriana si civila, capabilitatile nucleare, precum si cele in domeniile informatiilor, cercetarii si dezvoltarii astfel incat sa poata supravietui si da o riposta ferma unui atac nuclear sovietic.

Intrucat prevedea edificarea unei capacitati de riposta suficient de impresionante pentru a-i determina pe sovietici sa renunte la orice plan de atac prin surprindere a SUA, documentul a avut un impact hotarator asupra modului in care America s-a angajat in purtarea Razboiului Rece, jucand, intre altele, un rol insemnat in decizia Washingtonului de a majora cheltuielile militare si de a se angaja intr-o serie de programe de inarmare, precum cel privitor la bomba cu hidrogen.

In planul orientarii strategice, mostenirea pe care Administratia Truman o lasa noului presedinte american Dwight D. Eisenhower (ianuarie 1953), era amestecata. Pe de o parte, rolul acordat bombei cu hidrogen deschidea posibilitatea unei exterminari a populatiei civile pe o scara mult mai mare decat bomba nucleara. Pe de alta parte, constientizarea efectului de bumerang asupra Vestului pe care utilizarea armelor nucleare l-ar putea avea, generase deja procuparea pentru o aparare a Occidentului mai putin dependenta de armele nucleare. Rezultatele cele mai importante ale acestei noi orientari strategice a factorilor de decizie politico-militari din cadrul NATO si ai Administratiei SUA au fost desfasurarea trupelor terestre americane in Europa si obiectivele ambitioase pe care NATO si le-a stabilit pentru desfasurarea fortelor sale la reuniunea de la Lisabona, din februarie 1952.

Noua Administratie Eisenhower si-a axat strategia pe "doctrina descurajarii" (deterrence doctrine) al carui element central il constituia promovarea unei politici externe mai agresive, de descurajare a adversarului, folosind drept instrument principal detinerea armei nucleare. Un prim document important in sfera securitatii adoptat, in octombrie 1953, de catre Administratia Eisenhower este cel cunoscut sub indicativul NSC-162/2. El stipula o reducere a fortei prin schimbarea regulilor de angajare in razboiul general, astfel incat armele nucleare tactice cu raza mica de actiune sa fie folosite exclusiv pe campul de batalie, iar cele strategice sa fie utilizate impotriva teritoriului inamic. Totodata, el recunostea necesitatea prezentei unor garnizoane americane pe teritoriul aliatilor, care sa materializeze de o maniera credibila angajamentul SUA fata de securitatea lor.

In ianuarie 1954, secretarul de stat John Foster Dulles anunta ca Statele Unite intentioneaza in viitor sa descurajeze agresiunea sovietica bazandu-se pe o mare capacitate de represalii. Denumita ulterior a "represaliilor masive", noua politica prevedea o riposta ferma fata de orice actiune agresiva a sovieticilor, indiferent de locul unde s-ar fi produs aceasta - "in Arctica si sub tropice; in Asia, in Orientul Apropiat si in Europa; pe mare, pe uscat sau in aer". Ea a fost in general interpretata - nu cu deplina indreptatire - in sensul ca principalele obiective economice si politice sovietice si chineze vor fi devastate ca raspuns la oricare agresiune, indiferent cat de limitata ar fi fost ea. Noua orientare strategica lasa loc unei anumite ambiguitati in ceea ce priveste autorizarea folosirii armelor nucleare. Neavand aceasta certitudinea recurgerii la ele, factorii militari de decizie au mentinut un numar mai important de forte conventionale decat ar fi fost necesar daca aceasta certitudine exista.

Necesitatea extinderii sistemului de securitate occidental si in bazinul mediteraneean a stat la baza primei extinderi a NATO. Includerea Greciei si Turciei in Alianta Nord-Atlantica (1952) a urmarit consolidarea flancului sudic al aliantei. Turcia stapanea stramtorile, avea o pozitie strategica cheie in Orientul Apropiat, in timp ce Grecia controla comunicatiile din Mediterana Orientala. Impreuna, ele asigurau securitatea Italiei, iar, prin aceasta, flancul sudic era intarit. Ulterior, integrarea in mai 1955 a RFG in NATO, derulata pe fondul esecului proiectului Comunitatii Europene de Aparare (1954) si a iminentei constituiri a Pactului de la Varsovia, a condus si la consolidarea semnificativa a dispozitivului de aparare occidental in centrul Europei. Cum Germania de Vest a insistat ca teritoriul sau sa nu devina camp de batalie, apararea frontierelor sale a devenit, implicit, strategia "apararii inaintate" a Occidentului in ansamblul sau.

Reevaluari importante ale strategiilor sovietica si americana de securitate s-au produs in a doua jumatate a anilor '50, pe fondul "dezghetului" ce a marcat relatiile internationale dupa moartea lui Stalin, a Conferintei de la Geneva (18-23 iulie 1955) si crizelor est-europene ce au urmat. Proclamarea de catre Kremlin a principiilor "coexistentei pasnice" in relatiile cu Occidentul si a posibilitatii evitarii razboaielor intre state cu sisteme social-politice diferite crea premisele limitarii confruntarii cu "lagarul" capitalist la domeniile economic si ideologic. La randul sau, Washingtonul a inceput sa se bazeze tot mai mult pe efectul descurajator al detinerii armelor nucleare, fara a incerca sa mentina superioritatea nucleara sau sa redreseze dezechilibrul conventional. Mai mult decat atat, i-a determinat si pe aliati sa se asocieze strategiei nucleare americane.

In pofida progreselor reale, detensionarea relatiilor Est-Vest ramanea cu totul partiala, daca tinem seama de faptul ca, in plina epoca a "spiritului Genevei", Kremlinul a decis infiintarea Tratatului de la Varsovia. Decizia a fost luata pe fundalul unei intregi serii de evolutii politico-militare si imprejurari geopolitice si geostrategice - admiterea Greciei si Turciei in NATO, respingerea de catre guvernele S.U.A., Marii Britanii si Frantei, a propunerii Uniunii Sovietice de aderare la NATO (31 martie 1954), admiterea RFG in Uniunea Europei Occidentale (octombrie 1954) si NATO (9 mai 1955) si semnarea Tratatului de stat cu Austria (15 mai 1955), prin care URSS pierdea dreptul de a mai mentine forte militare in Romania si Ungaria. Semnarea Tratatului de la Varsovia la doar o zi dupa incheirea tratatului ce restabilea independenta si suveranitatea Austriei, dadea masura imbinarii in politica externa sovietica hrusciovista a gesturilor de bunavointa catre Occident, cu consolidarea sferei hegemonice in Europa de Est.

Din acest ultim punct de vedere ramane semnificativ faptul ca in pofida telurilor sale oficial declarate, in practica Tratatul de la Varsovia a fost utilizat doar in conflicte intra-sistemice, impotriva "deviationistilor" din blocul rasaritean. Decizia Ungariei de a se retrage din Pactul de la Varsovia si a promova o politica de neutralitate (1 noiembrie 1956), a carei transpunere in practica ar fi atras dupa sine prima modificare majora a statu quo-ul geopolitic european postbelic, a convins Moscova de necesitatea de a interveni in forta pentru a reprima revolutia maghiara (4 noiembrie 1956). Interventia militara sovietica a fost favorizata si de contextul international: Marea Britanie si Franta erau angajate in criza Suezului, iar SUA , in ciuda retoricii zgomotoase oficiale a rollback-ului au dat de inteles Kremlinului ca nu intentionau sa se foloseasca de dificultatile URSS din zona sa de influenta pentru a-i leza interesele geopolitice. Mai mult decat atat, in conditiile in care deplasarea in Ungaria a corpului expeditionar de voluntari pus pe picioare de dictatorul spaniol Francisco Franco pentru a veni in ajutorul luptatorilor pentru libertate maghiari depindea de inchirierea unor avioane americane sau de acordarea permisiunii ca avioanele spaniole sa aterizeze pentru realimentare in Germania, Washingtonul nu numai ca a refuzat ambele optiuni, dar a si ordonat ambasadorului sau in capitala spaniola sa intreprinda tot ceea ce era necesar pentru a stopa initiativa spaniola.

In acel moment, altele erau prioritatile geostrategice americane. Criza Suezului si constientizarea riscurilor unor schimbari politice si strategice majore in perimetrul asiatic au determinat Congresul SUA sa declare Orientul Mijlociu regiune de importanta vitala pentru interesul national al SUA. Criza a fost folosita de catre SUA pentru a prelua din mainile Marii Britanii si Frantei, rolul de "gestionar" al securitatii in aceasta parte a lumii.

Pe de alta parte, pierderea monopolului atomic, accelerarea inarmarii nucleare si lansarea de catre sovietici a primului satelit artificial al Pamantului - Sputnik - la 4 octombrie 1957 au determinat si o reconsiderare a strategiei nucleare americane, din unghiul de vedere al luarii mai atente in calcul a problemei vulnerabilitatii. Pentru prima oara de la inceputul Razboiului Rece Uniunea Sovietica demonstra ca detine capacitatea tehnologica pentru a distruge intr-un timp relativ scurt, cu ajutorul rachetelor balistice, tinte strategice din Europa Occidentala si SUA. Intr-adevar, in toamna lui 1957, majoritatea analistilor politico-militari americani nutreau sentimentul ca Statele Unite ramasesera in urma in cursa inarmarilor si ca teritoriul lor isi pierduse invulnerabilitatea. Imprejurarea a catalizat emergenta unui nou trend in gandirea strategica americana, care-si baza analizele luarea in calcul a noilor evolutii tehnologice. Intre promotorii importanti ai acestei noi orientari s-a numarat Albert Wohlstetter. El este si autorul disjunctiei conceptuale intre notiunile de "prima" si "a doua" lovitura, ce se va afla in centrul dezbaterilor legate de arma nucleara in perioada ce va urma. Prima lovitura desemna atacul directionat catre mijloacele de represalii ale inamicului. O prima lovitura incununata de succes ori va distruge fortele nucleare le inamicului la nivel terestru, ori le va intercepta in aer inainte ca acestea sa-si atinga tinta. A doua lovitura viza capacitatea de absorbtie a primei lovituri si de declansare a unor represalii devastatoare asupra inamicului. Fortele destinate primei lovituri trebuiau sa aiba capacitatea de a ataca infrastructura militara a inamicului, dar nu era esential ca ele sa-si asigure si supravietuirea. Prin contrast, cerinta sine qua non pentru o a doua lovitura era supravietuirea fortelor destinate a o realiza.

Noua orientare s-a concretizat in lansarea doctrinei "limitarii daunelor" (damage limitation), care postula necesitatea de a dispune de mijloace tehnice diversificate si sofisticate pana la nivelul imediat inferior celui de natura a declansa apocalipsa nucleara.

Intre timp, programele de experiente nucleare subterane din anii '60 au condus la cresterea eficientei explozivilor nucleari, fapt ce a permis reducerea dimensiunilor incarcaturilor explozive nucleare si utilizarea lor in rachetele de tip MIRV, ce permiteau, datorita incarcaturilor nucleare multiple, atacarea mai multor tinte simultan.

Atat SUA cat si Uniunea Sovietica au conferit prioritate maxima dezvoltarii si construirii acestui tip de racheta balistica care reducea considerabil eficienta sistemului anti-racheta (Anti-Ballistic Missile, ABM) si a satelitilor de spionaj.

Intre timp, replicile americane la performanta sovietica a lansarii Sputnik-ului nu s-au lasat asteptate. La 31 ianuarie 1958 Statele Unite lansau primul lor satelit artificial - Explorer 1, iar la 28 iulie 1958 submarinul nuclear USS Nautilus atingea Polul Nord. Perceptia vulnerabilitatii strategice in spatiul extra-atmosferic, pe care o generase lansarea Sputnik-ului in cercurile politico-militare americane, era acum intrucatva contrabalansata de redobandirea initiativei strategice intr-un mediu - cel subacvatic - in buna masura ignorat de strategii erei nucleare, in primul deceniu postbelic.

Catre finele deceniului 6, tema dominanta in cercurile strategice americane devenise riscul implicarii accidentale intr-un razboi nuclear si cautarea "stabilitatii". Prin stabilitate, strategii americani intelegeau situatia in care nici una din parti nu ar fi fost constransa sa preia initiativa militara intr-o criza, pentru a recurge la "prima lovitura" sau a impiedica cealalta parte de a recuge la ea. Treptat, cercurile strategice civile au dezvoltat ideea conform careia pentru a asigura un echilibru strategic nuclear era necesar nu doar ca fortele americane sa nu fie vulnerabile fata de un atac sovietic surpriza, ci si de a linisti Uniunea Sovietica ca fortele sale nu vor fi vulnerabile fata de un atac surpriza al SUA. Din motive lesne de inteles, ideea n-a fost usor asimilata de catre cercurile militare americane, insa frica de un razboi nuclear, persistenta crizelor legate de statutul Berlinului de Vest, avansul tehnologic sovietic demonstrat prin lansarea Sputnik-ului si sentimentul ca angajarea in cursa inarmarilor ar putea fi scapata de sub control, au facut ca in cele din urma ea sa fie acceptata si sa devina orientarea strategica oficiala a Administratiei Kennedy.

In timpul lui Kennedy, Washingtonul a promovat negocierea directa cu Moscova, fara vreun amestec din partea aliatilor vest-europeni. Criza Berlinului (1958-1961), mostenita de la administratia Eisenhower, a fost perceputa de Kennedy ca un test cheie pentru o viitoare asezare a relatiilor bilaterale pe baze non-confrontationale. Diplomatia flexibila practicata de Washington in problema germana, ce a fost pe punctul de a-l indeparta pe cancelarul vest-german Konrad Adenauer de SUA, era menita sa-i readuca pe sovietici la masa tratativelor, angajati, in vremea lui Hrusciov, in sustinerea activa a statelor clientelare (Cuba) si a miscarilor marxiste si de eliberare nationala din Lumea Treia.

Criza rachetelor din Cuba

Rasturnarea de la putere a generalului Fulgencio Batista y Zaldvar, ce instituise un regim dictatorial in Cuba, si intrarea triumfala in Havana, la 1 ianuarie 1959, a revolutionarilor condusi de Fidel Castro-Ruz si Ernesto "Che" Guevara, a creat panica in randurile Administratiei americane. Casa Alba, presedintele american Dwight Eisenhower personal, se temeau ca "microbul" comunist avea sa se raspandeasca in intreaga America Latina. Inca cu mult timp inainte ca sa fie adoptata legea privind reforma agrara (17 mai 1959), ca Fidel Castro sa se declare marxist, sa stabileasca legaturi diplomatice cu Moscova (7 mai 1960) si sa treaca la nationalizarea intreprinderilor apartinand SUA (iulie-octombrie 1960), Consiliul de Securitate Nationala al SUA a decis, la 10 martie 1959, schimbarea regimului politic din Cuba. Avand acordul presedintelui Eisenhower, Agentia Centrala de Investigatii (CIA) a inceput sa organizeze, finateze, inarmeze si antreneze exilatii cubanezi in vederea unei rasturnari prin forta a regimului Castro. Pe langa sabotaje, se avea in vedere chiar asasinarea presedintelui cubanez - dupa cum a relevat-o in 1975 o ancheta a Senatului american.

Seria atacurilor si sabotajelor gherilelor teroriste cubaneze a inceput la 21 octombrie 1959, cand doua avioane americane au deschis focul asupra Havanei, provocand 2 morti si 50 de raniti. Incidentul a fost prezentat in detaliu Consiliului de Securitate al ONU la 18 iulie 1960, de catre ministrul cubanez al Afacerilor Externe, Raul Roa. Cum insa ambasadorul SUA la ONU a negat existenta vreunei intentii agresive a Statelor Unite fata de Cuba, Consiliul de Securitate s-a abtinut sa actioneze. In septembrie 1960, Castro insusi s-a deplasat la New York, pentru a prezenta detaliile afacerii in fata Adunarii Generale a ONU. Ceea ce nu stia presedintele Cubei era faptul ca prin intermediul unui memorandum ultrasecret, omologul sau american decisese finantarea de catre SUA a crearii pe teritoriul Guatemalei a unei tabere de antrenament pentru exilatii cubanezi anticastristi ce urmau a invada Cuba.

Pregatita, la 15 aprilie 1961, prin raiduri aeriene ale avioanelor americane B-26 (camuflate in avioane cubaneze) asupra aeroporturilor Santiago de Cuba si San Antonio de los Baños, incercarea de debarcare si invazie a mercenarilor anticastristi in Golful Porcilor (Bahia de Cocinos), derulata in perioada 17-20 aprilie, s-a incheiat printr-un dezastru militar pentru americani.

Noua agresiune a fost adusa la cunostinta ONU de catre ministrul cubanez de Externe, dar si de aceasta data acuzatiile au fost respinse de catre ambasadorul american, sustinut de catre cel britanic. Insa faptele nu mai puteau fi negate mult timp. Intr-o declaratie facuta la Casa Alba la 24 aprilie, noul presedinte american, John Fitzgerald Kennedy, a trebuit sa recunoasca evidenta acestora si a preluat asupra presedintiei intreaga lor responsabilitate. Indata dupa aceasta declaratie, Washingtonul a impus un embargou total asupra produselor americane ce se exportau in Cuba. Intre timp Kremlinul, care urmarise cu atentie evolutia evenimentelor, s-a decis ca era momentul sa faca ceva mai mult pentru Cuba decat sa lanseze, in van, proteste in plenul ONU.

Alternativa cea mai ieftina si mai rapida la instalarea giganticelor rachete balistice intercontinentale era instalarea unor rachete cu raza medie de actiune in apropierea Statelor Unite. Aflata la doar aproximativ 150 de kilometri de coasta Floridei, Cuba era optiunea fireasca pentru o atare desfasurare dupa intrarea insulei caraibiene in lagarul socialist. Rachetele SS-4, cu o raza de aproximativ 1.900 kilometri puteau atinge capitala americana, iar rachetele SS-5 puteau acoperi cea mai mare parte a teritoriului SUA.

Asupra genezei actiunii sovietice este importanta marturia lui Fyodor Burlatsky, unul din apropiatii lui Hrusciov din acea perioada care dupa criza rachetelor a redactat scrisoarea liderului sovietic catre Fidel Castro, prin care ii explica acestuia ratiunea amplasarii rachetelor in Cuba. "Eram impreuna cu ministrul Apararii, maresalul Malinovsky la Varna, in Bulgaria. Ne plimbam pe plaja Marii Negre si maresalul Malinovsky mi-a spus", ii explica Hrusciov lui Castro, "uite, pe partea cealalta a Marii Negre, in Turcia, se afla rachete nucleare americane care pot distruge in sase minute toate orasele din sudul Uniunii Sovietice. Este ingrozitor. Si atunci", continua Hrusciov, "l-am intrebat pe Malinovsky, de ce nu putem face la fel ca Statele Unite? De ce nu am putea plasa arme, de exemplu, in Cuba? Malinovsky a raspuns ca probabil aceasta era o idee buna Asa s-a nascut operatiunea "Anadir" (al carei nume, evocand o mica localitate siberiana, a fost ales in mod deliberat pentru a escamota tinta sa caraibiana).

Declansata oficial in mai 1962, operatiunea "Anadir" a insemnat transportul transatlantic, in perioada iulie-octombrie 1962, la bordul a 85 de nave maritime sovietice, a 42 de rachete nucleare cu raza medie de actiune SS-4 (cele de tip SS-5 n-au ajuns niciodata), a personalului de deservire a acestora, de circa 43.000 de militari, si a unui impresionant arsenal (tancuri, rahete antiaeriene, etc) si echipament militar auxiliar. Prin proiectia acestei forte impresionante in mica insula aflata in "coasta" Statelor Unite, liderul sovietic Nikita Hrusciov dorea sa sublinieze hotararea sprijinirii efective a aliatului sau caraibian, sa corecteze pozitia de inferioritate strategica in care se gasea Uniunea Sovietica in raport cu SUA in sfera armelor nucleare prin amplasarea in Turcia (1961), in apropierea granitei sovietice, a rachetelor americane Jupiter, sa obtina o pozitie strategica cheie in raport cu principalul sau adversar si un avanpost inaintat in emisfera vestica, si sa faca o demonstratie de forta ale carei tinte erau deopotriva Washingtonul si Beijingul.

Intreaga operatiune s-a desfasurat in cel mai strict secret. Comandantilor sovietici li s-a comunicat destinatia finala - Cuba - numai dupa trecerea navelor aflate sub comanda lor prin stramtorile Bosfor si Dardanele. Iar militarii sovietici care au participat la descarcarea impresionantului arsenal nuclear, au fost initial imbracati in civil, pentru ca mai apoi, pe teritoriul Cubei, sa primeasca uniforme ale armatei cubaneze si sa nu li se permita sa vorbeasca ruseste, pentru a nu trezi suspiciunea populatiei indigene.

Preparativele instalarii rachetelor nucleare sovietice pe teritoriul cubanez erau in toi cand, la 14 octombrie 1962, un avion american de recunoastere la inalta altitudine U-2 le-a fotografiat. Fotografiile au fost trimise centrului de interpretare fotografica al CIA (CIA Photo Interpretation Center), care a confirmat ca este vorba de instalarea unor rachete nucleare.

Stirea a provocat un soc la Casa Alba. Drept urmare, la 15 octombrie, a fost convocata de urgenta o reuniune secreta a Comitetului Executiv (ExComm) al Consiliului National de Securitate. Reuniunea a evidentiat hotararea presedintelui american de a face ca rachetele nucleare sovietice, amplasate mult prea aproape de tarmurile Floridei, sa fie evacuate de pe teritoriul Cubei. Secretarul apararii Robert McNamara i-a recomandat presedintelui sa nu aduca afacerea in atentia ONU. "O data angajat in aceasta abordare politica - argumenta McNamara -, nu cred ca veti avea nici cea mai mica sansa de a intreprinde o actiune militara". Solutia Pentagonului era trecerea neintarziata la bombardarea si invadarea Cubei. Ea se baza pe faptul ca la apogeul crizei cubaneze SUA detinea o putere nucleara de noua ori mai mare decat a arsenalului sovietic. In pofida unei sanatati serios subrezite, care ar fi putut sa-i altereze limpezimea judecatii (in timpul crizei Kennedy lua zilnic 8 medicamente diferite!), presedintele american a luat hotararea inteleapta de a nu ceda presiunilor Departamentului Apararii. Alegerea a fost cu atat mai fericita cu cat - s-a aflat ulterior - fortele terestre sovietice stationate in Cuba dispuneau de rachete nucleare tactice, ce urmau a fi folosite pentru respingerea unei invazii americane. Iar o atare riposta ar fi declansat, fara doar si poate, primul (si ultimul!) razboi atomic intre superputerile americana si sovietica. In locul unei atari solutii militare extreme, presedintele Kennedy a optat pentru instituirea unei blocade maritime in jurul insulei, menite a impiedica introducerea de noi rachete pe teritoriul sau (denumirea oficiala a acestei masuri preventive era aceea de "carantina", dorindu-se evitarea conotatiilor asociate episodului nefericit al blocadei Berlinului). Ceea ce nu stia insa presedintele Kennedy la acea data era ca in acel moment patru submarine sovietice, dintre care unul dotat cu torpile nucleare, se indreptau deja catre Caraibe, iar doua dintre ele aveau sa se intalneasca fata in fata cu trei nave americane din compunerea blocadei maritime. Retroactiv, presedintele american a catalogat acest episod drept unul dintre cele mai periculoase din istoria derularii crizei rachetelor.

La 22 octombrie 1962, o noua misiune a avioanelor de recunoastere U-2, condusa de William Ecker, confirma in mod indubitabil, prin fotografii detailate, existenta rachetelor nucleare sovietice pe teritoriul micii insule caraibiene. In aceeasi zi, la orele 19,00, o lume intreaga afla stupefiata din discursul televizat al presedintelui american ca "in dispretul flagrant si deliberat" al Cartei Natiunilor Unite, Uniunea Sovietica instalase rachete nucleare pe teritoriul Cubei. "Cel mai mare pericol ar fi fost sa nu facem nimic", sublinia el, explicand ca ordonase instituirea unui embargo strict pentru intreg echipamentul militar ofensiv a carui destinatie era Cuba. In acelasi timp, o rezolutie americana solicita "dezmembrarea prompta si retragerea tuturor armelor ofensive stationate in Cubasub controlul observatorilor Natiunilor Unite", in caz contrar, Washingtonul rezervandu-si dreptul de a recurge la o lovitura de raspuns (full retaliatory strike).

In memoriile sale, secretarul general de atunci al ONU, Sinth U Thant, originar din Birmania, avea sa noteze in legatura cu acest episod: "Puteam cu greu sa-mi cred ochilor si urechilor. Tehnic, aceasta insemna inceputul razboiului impotriva Cubei si Uniunii Sovietice. Atat cat imi amintesc, era discursul cel mai funest si mai grav pronuntat vreodata de un sef de stat". Pentru a impiedica escaladarea in continuare a crizei, U Thant a rugat statele membre al ONU de a se abtine de la orice actiune militara si a initiat discutii cu Kennedy, Hrusciov si Castro.

La 25 octombrie, ambasadorul american la ONU, Adlai Stevenson, a prezentat fotografiile rachetelor nucleare sovietice din Cuba in fata unui public perplex si a omologului sau sovietic, Valerian Zorin, care, desi vadit jenat, continua sa nege evidenta, sustinand ca fotografiile sunt trucate.

Intre timp, pregatirile de razboi continuau, gradul de alerta al fortelor militare americane fiind ridicat de la Defcon 3 la Defcon 2. Bombardiere americane cu incarcatura nucleara ce vizau tinte de pe teritoriul Uniunii Sovietice au fost ridicate de la sol, in sudul Statelor Unite au fost operate concentrari de trupe, iar fortele NATO din Europa Occidentala au fost puse in stare de alerta. Pe de alta parte, in zona Caraibelor vapoare si submarine sovietice executau manevre militare, iar in Cuba militarii sovietici, dimpreuna cu cei cubanezi, lucrau zi si noapte pentru a face operationale rachetele nucleare, pozitionate de asa maniera incat sa dea o riposta ferma unei eventuale invazii americane.

In cele din urma, negocierile diplomatice purtate in culise au indepartat pericolul declansarii dezastrului nuclear. Un rol important in aceste negocieri l-a avut intalnirea conspirativa (petrecuta intr-un restaurant din Washington, DC) dintre spionul rus Aleksandr Fomin (pe numele sau adevarat Alexandr Feklisov) si un oficial al Departamentului de Stat, Scali, care in numele presedintelui american, a oferit Kremlinului anularea blocadei maritime si abtinerea de la atacarea Cubei, in schimbul retragerii rachetelor nucleare sovietice de pe teritoriul acesteia.

In seara zilei de 26 octombrie, traducerea scrisorii personale pe care liderul sovietic o adresase omologului sau american parvenea pe masa presedintelui Kennedy. In esenta, scrisoarea confirma acceptul Kremlinului de a pune in aplicare propunerea Washingtonului. Nu mica insa le-a fost mirarea oficialilor de la Casa Alba cand au constatat, a doua zi dimineata, ca mentionand intelegerea sovieto-americana, agentiile internationale de stiri pomeneau intre termenii incheierii sale si retragerea din Turcia a rachetelor americane Jupiter - conditie ce nu facuse parte initial din deal.

Pe acest fundal, cand o parte a oficialitatilor americane se intrebau, cu ingrijorare, cine conducea, de fapt, Uniunea Sovietica, a "explodat" o alta bomba mediatica: vestea ca la 27 octombrie 1962, un avion de recunoastere U-2 fusese doborat de catre sovietici deasupra Cubei, iar pilotul sau, maiorul Rudolf Anderson, ucis (inregistrandu-se astfel prima victima a crizei rachetelor).

Faptul ca Washingtonul presupunea (dupa cum se va dovedi ulterior, neintemeiat) ca ordinul fusese dat de Moscova, a facut ca ziua de 26 octombrie sa fie supranumita "sambata neagra" (Black Saturday).

A urmat o noua runda a contactelor diplomatice, Bobby Kennedy intalnindu-l pe ambasadorul sovietic la Washington, Anatoly Dobranin, caruia i-a comunicat acceptul presedintelui american de a retrage rachetele Jupiter din Turcia, cu conditia ca sovieticii sa pastreze secretul asupra acestei operatiuni. Iar la 28 octombrie SUA au promis sa se abtina de la orice noua agresiune impotriva Cubei. La inceputul lui noiembrie1962, lumea rasufla usurata, amenintarea celei mai periculoase crize a razboiului rece de a se transforma in "razboi cald" fiind indepartata. In urmatoarele cateva luni, 60 de rachete si 134 de focoase nucleare vor fi dezasamblate si transportate de pe teritoriul Cubei, inapoi, pe teritoriul sovietic.

Prin modul derularii sale, criza rachetelor a devenit un studiu de caz pentru ceea ce in "teoria jocului" se numeste "jocul lasului" (chicken game sau coward game). In forma clasica a jocului, doi jucatori, fiecare la volanul automobilului sai, se indreapta unul catre altul, iar cel dintai care schimba directia masinii sale, pierde intrecerea, fiind declarat "chicken". In mod similar, pe parcursul crizei rachetelor, SUA si Uniunea Sovietica au jucat un soi de "ruleta ruseasca" la nivel global. Administratia Kennedy a mizat pe retragerea de catre sovietici a rachetelor din regiunea caraibiana, in vreme ce Moscova a mizat pe faptul ca Washingtonul va renunta la solicitarea sa. Miza jocului implica, pe langa prestigiu si avantaje strategice in competitia nucleara, un imens risc pentru intreaga planeta. Cu toate acestea, ambii competitori au optat pentru calea riscanta a confruntarii directe. In cele din urma, jucatorul cu determinarea cea mai mare a castigat.

Din punct de vedere geopolitic, trei sunt urmarile mai importante ale crizei rachetelor: renuntarea de catre cele doua superputeri la capetele de pod pe care le reprezentau amplasamentele strategice din Turcia - spre Caucaz si Asia Centrala (pentru SUA) - si, respectiv, Cuba - spre America de Nord si America Latina (pentru URSS); canalizarea tensiunilor intra-sistemice dintre superputeri catre alte regiuni de la periferia sistemului bipolar - Vietnam, Etiopia, Somalia, Yemen, Angola Mozambic, Afganistan, etc; si ascendentul de care se va bucura regimul lui Fidel Castro asupra marii majoritati a miscarilor de orientare marxista din America Latina si de Sud, ca urmare a sprijinului primit din partea sovieticilor dupa criza din 1962 (instruirea armatei cubaneze, instalarea unei baze de spionaj pentru interceptarea si descifrarea comunicatiilor, etc).

Strategii si evolutii strategice in deceniile 7-9 ale secolului XX

Dupa criza cubaneza cele doua superputeri se vor stradui sa reduca riscurile unui derapaj nuclear. In iunie 1963 intre Washington si Moscova a fost instituit "telefonul rosu" - un sistem rapid si operativ de comunicare telefonica intre liderii de la Casa Alba si Kremlin in cazuri de criza. La 5 august 1963 s-a semnat la Moscova tratatul care interzicea experientele nucleare altele decat cele subterane. Iar la 1 iulie 1968 Uniunea Sovietica si SUA au semnat tratatul de neproliferare a armelor nucleare, prin care cele doua parti se angajau sa nu ajute un stat tert sa fabrice bomba nucleara.

Intre timp, in 1962 Kremlinul a elaborat strategia atacului nuclear masiv. Enuntata de Sokolovski, noua strategie militara sovietica pornea de la ideea ca, in conditiile escaladarii cursei inarmarilor, confruntarea nu putea fi decat nucleara. Fortele armate sovietice trebuiau sa dispuna de capabilitati tactice, operationale si strategice si sa fie capabile sa asigure protectia teritoriului URSS impotriva atacurilor nucleare adverse.

In secretarul american al apararii din vremea Administratiei Kennedy, Robert McNamara, Kremlinul a gasit partenerul de care avea nevoie pentru a prezerva stabilitatea in plan strategic-nuclear. Procupat de consolidarea stabilitatii si limitarea pierderilor din randurile civililor in cazul unui razboi nuclear, McNamara a dezvoltat conceptul de "distrugere reciproca garantata" (mutual assured destruction). Intrat in jargonul strategic in 1964, conceptul - al carui nefericit acronim era MAD ("nebun", in limba engleza) - desemna "capacitatea de a descuraja un atac nuclear deliberat asupra Statelor Unite sau a aliatilor sai prin mentinerea unei posibilitati clare si neindoielnice de a pricinui unui agresor sau unei combinatii de agresori daune la un nivel inacceptabil chiar si dupa absorbtia unui prim atac surpriza". Limita de la care daunele deveneau "inacceptabile", erau foarte riguros cuantificate de conceptul MAD: intre 20 si 25% din populatie si 50% din capacitatea industriala.

Un alt moment insemnat in evolutia gandirii strategice in prima jumatate a deceniului 7 l-a reprezentat adoptarea de catre Administratia Kennedy, la 16 iunie 1962, a strategiei "raspunsului flexibil". Cunoscuta si ca strategia McNamara, ea se intemeia pe doua postulate principale. Primul dintre ele statua inacceptabilitatea unui raspuns nuclear automat in cazul unei agresiuni conventionale. Astfel, unui atac conventional trebuia sa i se raspunda tot cu mijloace conventionale, daca acestea esuau, se putea recurge la arme nucleare tactice si doar in ultima instanta, daca si aceasta modalitate de riposta esua, se putea face apel la arsenalul nuclear strategic. Cel de al doilea postulat afirma ca pastrarea de catre Statele Unite a controlului decizional si a monopolului folosirii armelor nucleare in cadrul NATO erau vitale pentru interesul national al SUA. Acest al doilea postulat a stat la baza altor doua propuneri pe care Administratia Kennedy le-a inaintat Bruxelles-ului: aceea de creare a unui parteneriat atlantic (4 iulie 1962), care prevedea posibilitatea asocierii puterilor europene la elaborarea strategiei atomice atlantice, fara a se pune insa in discutie apanajul exclusiv al SUA asupra folosirii armelor nucleare, si, respectiv, aceea de creare a unei Forte Multilaterale Atlantice (decembrie 1962). Propunerile Administratiei Kennedy au provocat vii dispute in contradictoriu in sanul Aliantei, ceea ce a amanat, pana in 1967, adoptarea de catre NATO a strategiei "raspunsului flexibil".

In acest context, la 7 martie 1966, Franta a luat decizia retragerii din structurile militare NATO, provocand prima fisura in cadrul blocului atlantic. In viziunea generalului De Gaulle, Alianta Nord-Atlantica trebuia reformata pe principiul a trei piloni de putere - SUA, Marea Britanie si Franta. Legitimarea prezentei Frantei in acest triumvirat era conferita de detinerea de catre Franta a armei nucleare, precum si de influenta deosebita exercitata de catre aceasta intr-un spatiu - cel al Africii de nord - disputat in egala masura de Uniunea Sovietica. Franta trebuia sa fie capabila de a regla conflictele minore, care prin consecintele lor imprevizibile ar fi putut fi afecta securitatea sa - actiune care nu se putea realiza insa decat prin cooperare cu aliatii. In acelasi timp, ea trebuia sa fie capabila sa descurajeze orice posibil agresor prin detinerea unei forte nucleare (force de frappe) autonome. Franta a dezvoltat astfel strategia "dublei aparari", care consta in participarea la actiunile aliate in cazul conflictelor minore si, in cazul amplificarii conflictului, in luarea in considerare a posibilitatii unei manevre disuasive autonome. Pozitia sa geografica constrangea insa Franta la o disuasiune limitata, non-nucleara, care putea fi realizata doar cu acordul si sprijinul SUA.

Implicarea SUA in razboiul din Vietnam, prezentata ca o chestiune de interes national pentru strategia de stavilire a comunismului la nivel global, a constituit elementul central al politicii pragmatice urmate de noul presedinte american Richard Nixon in relatiile cu Uniunea Sovietica si aliatii sai. "Noi nu ne implicam pe plan mondial pentru ca avem angajamente, noi avem angajamente pentru ca suntem implicati. Interesele noastre sunt cele care trebuie sa dea forma angajamentelor noastre, mai curand decat invers" - afirma presedintele Nixon. La 11 mai 1967, Consiliul National de Securitate emitea o directiva care ridica impiedicarea dominatiei comuniste asupra Vietnamului de Sud la rangul de obiectiv strategic de interes national al Statelor Unite. In conditiile in care comunistii vietnamezi controlau aproape trei sferturi din tara, dupa accederea la putere a generalului Thien, americanii si-au amplificat prezenta militara in zona. In urma incidentului din august 1967, cand o nava de razboi americana a fost atacata in golful Tonkin, succesorul lui Kennedy, Lyndon Johnson, va solicita si obtine din partea Congresului aprobarea pentru bombardarea Vietnamului de Nord de catre avioane B-52.

In perioada urmatoare, pe fundalul statornicirii unui anume echilibru militar si strategic intre superputeri si a noilor viziuni strategice ale liderilor acestora, s-a produs o noua destindere a climatului international. Sub conducerea lui Leonid I. Brejnev, Kremlinul a dus o politica prudenta, menita consolidarii pozitiilor sovietice in sfera sa de influenta si a statutului Uniunii Sovietice de superputere. De cealalta parte, presedintele american Richard Nixon si principalul sau consilier de politica externa, Henry Kissinger, constienti de afectarea imaginii externe a SUA ca urmare a razboiului din Vietnam, au adoptat o linie mai supla in raporturile cu Moscova, promovand tactica multiplicarii legaturilor cu Uniunea Sovietica (linkage doctrine). Promitandu-li-se sovieticilor ca li se va da satisfactie in domenii la care acestia tineau in mod deosebit, in schimbul unor compensari de valori similare in alte domenii, s-a ajuns la un joc care practic elimina confruntarea directa in atingerea telurilor propuse. Asa se explica, de pilda, cum urmarind rezolvarea cat mai rapida a conflictului din Vietnam, Nixon a promovat ideea atragerii URSS in procesul de instaurare a pacii in aceasta tara.

Pe fundalul imbunatatirii relatiilor sovieto-americane, in decembrie 1967, Consiliul ministerial NATO a adoptat asa-numitul raport Harmel (denumit dupa numele ministrului belgian de Externe Pierre Harmel, initiatorul sau). Raportul prevedea ca realizarea principalului obiectiv al NATO - acela al asigurarii pacii si securitatii - se putea face nu doar prin "putere militara" si "solidaritate politica" intre membrii sai, ci si prin dialog politic cu Europa de Est si preciza ca una din functiunile esentiale ale Aliantei Nord-Atlantice era "statornicirea unor relatii Est-Vest mai stabile". Totodata, era reluata ideea potrivit careia o criza sau un conflict izbucnit in afara zonei Atlanticului de Nord putea compromite securitatea intregului spatiu euroatlantic, fie direct, fie indirect, prin afectarea echilibrului global.

In evolutia Tratatului de la Varsovia, momentul august 1968 a reprezentat o premiera, prin faptul ca a marcat prima interventie colectiva a trupelor Pactului (cu exceptia celor ale Romaniei) impotriva unuia din statele membre. Intrucat sustinea dreptul inalienabil al fiecarei tari socialiste de a-si alege propria cale spre socialism si propunea o "umanizare" a acestuia din urma, "primavara de la Praga" a generat temerea Moscovei ca blocul rasaritean ar putea fi destabilizat.

In conditiile escaladarii crizei cehoslovace, la 3 iulie 1968, liderul sovietic Leonid I. Brejnev va da o prima formulare la ceea ce ulterior se va numi doctrina "suveranitatii limitate". In esenta, doctrina Brejnev legitima dreptul URSS si al aliatilor sai din Tratatul de la Varsovia de a interveni pe toate caile, inclusiv prin mijloace militare, intr-o tara "frateasca" in care socialismul era amenintat.

In decizia de a se interveni militar pe teritoriul Cehoslovaciei (in noaptea de 20 spre 21 august 1968), o pondere insemnata au avut-o mobilurile de ordin militar-strategic. Intre acestea mai importante au fost dorinta Moscovei de a beneficia de o prezenta militara permanenta pe teritoriul Cehoslovaciei, precum si faptul ca "primavara de la Praga" ameninta sa puna sub semnul intrebarii aranjamentele sovietico-cehoslovace incheiate in secret in prima jumatate a anilor '60 privitoare la desfasurarea de arme nucleare sovietice pe teritoriul Cehoslovaciei. Daca inainte de 1968, conducerea militara sovietica nu avea motive sa se indoiasca de loialitatea "armatei populare cehoslovace", odata cu "primavara de la Praga", mare parte din elementele pro-sovietice din cadrul acesteia fusesera inlocuite. Numai o prezenta militara sovietica masiva ar fi putut asigura securitatea fizica a armamentului nuclear aflat pe teritoriul ceh.

Aproape concomitent cu derularea interventiei trupelor Uniunii Sovietice, Poloniei, Ungariei, RDG-ului si Bulgariei in Cehoslovacia, semnale diverse indicau o intensificare a miscarilor de trupe ale "aliatilor" la granitele Romaniei. In aceste conditii, daca in ziua declansarii invaziei Cehoslovaciei, Nicolae Ceausescu condamnase vehement actiunea in forta a Pactului de la Varsovia, in zilele ce au urmat, liderul roman a adoptat o atitudine mult mai prudenta. Aceasta cu atat mai mult cu cat in intalnirea pe care o avusese la Virset cu Iosip Broz Tito, liderul comunistilor iugoslavi declarase ca in eventualitatea ocuparii Romaniei de catre forte armate straine va permite retragerea guvernului si armatei romane pe teritoriul tarii sale doar cu conditia dezarmarii unitatilor romanesti.

Interventia in forta a trupelor Tratatului de la Varsovia pentru reprimarea "primaverii de la Praga" nu numai ca a determinat retragerea Albaniei din Tratatul de la Varsovia (13 septembrie 1968), dar a si modificat radical atitudinea Aliantei Nord-Atlantice fata de blocul rasaritean. Aspectele militare si-au redobandit importanta traditionala luandu-se decizia constituirii unei flote navale a NATO in Mediterana. Totodata, fostul secretar de stat american Dean Rusk a propus o revizuire a doctrinei NATO privind riposta, in sensul ca "NATO trebuie sa reactioneze si in cazul unor provocari sau atacuri sovietice in zona din apropierea NATO" ("zona gri"). In "zona gri" erau mentionate intre altele Austria, Iugoslavia si Romania. La randul sau, presedintele Nixon a propus crearea in cadrul NATO a unui organism insarcinat cu "studierea problemelor strategice ale aliantei si hotararea masurilor ce s-ar impune in caz de criza". Similar Consiliului de Securitate al ONU, el urma a fi compus din cinci membri permanenti (SUA, Anglia, R.F. a Germaniei, Franta si Italia) si doi nepermanenti. Iar ministrul britanic al Apararii, Denis Healey, a readus in discutie strategia represaliilor masive cu armament nuclear (menita a compensa inferioritatea numerica a fortelor conventionale), la care comandamentul NATO renuntase in mod oficial si a propus, sustinut de ministrul britanic de Externe, "constituirea unui "nucleu european" "entitate europeana") in cadrul NATO, considerand ca Europa Occidentala poate sa-si asigure la un cost acceptabil apararea.

Altminteri, in spiritul doctrinei Sonnenfeldt, Statele Unite au considerat afacerea cehoslovaca una a Pactului de la Varsovia, iar invazia din august "o pana de automobil pe drumul cooperarii Est-Vest".

Daca Administratia Nixon nu era dispusa sa riste cursul ascendent al relatiilor sale cu Kremlinul pentru Cehoslovacia, o va face, partial, pentru China, reluand relatiile diplomatice cu marea putere asiatica. Pe fondul rupturii dintre Moscova si Beijing, survenite in 1960, si a seriei de incidente de la frontiera sino-sovietica, in 1969 sovieticii se pregateau sa invadeze China. Negocierile si tatonarile declansate de Nixon cu Mao Zedong, au condus, in februarie 1973, la redactarea unui comunicat comun. Pentru prima oara, China si Statele Unite exprimau hotararea comuna de a se opune tentativelor oricarei puteri de a domina lumea - formula eufemistica care viza Uniunea Sovietica, nevoita acum sa "lupte", in plan ideologic, pe doua fronturi.

Pe de alta parte insa, Nixon si-a dat acordul fata de politica de rasariteana (Ostpolitik) urmata de noul cancelar vest-german Willy Brandt incepand din 1969. Consecintele geopolitice ale acestei politici au fost dintre cele mai insemnate, conducand la incheierea unor tratate diplomatice care recunosteau inviolabilitatea frontierelor europene postbelice - tratatul dintre RFG si URSS (august 1970), cel dintre RFG si Polonia (decembrie 1970), acordul cvadripartit asupra Berlinului (3 septembrie 1971) si tratatul dintre cele doua Germanii (21 decembrie 1972). Prin implicatiile lor, cele mai importante s-au dovedit a fi ultimele doua: acordul asupra Berlinului ingaduia tranzitarea marfurilor si persoanelor intre fosta capitala a Reichului si RDG, iar tratatul dintre RFG si RDG normaliza relatiile dintre cele doua Germanii, ceea ce a permis ulterior (septembrie 1973) admiterea lor in ONU.

Totodata, in mai 1972, s-a semnat la Moscova prima intelegere sovieto-americana din cadrul negocierilor de limitare a armelor strategice (Strategic Arms Limitation Talks, SALT).

La randul sau, inceputul anului 1973 a marcat incheierea acordului provizoriu privitor la Vietnam, care chiar daca nu a reusit sa puna capat ostilitatilor (ele au continuat atat in Vietnam, cat si in Cambogia si Laos pana in 1975), are meritul de a fi declansat procesul normalizarii situatiei in Asia de Sud-Est.

Chiar si in micile momentele de criza - ca, de exemplu, catre sfarsitul razboiului arabo-israelit din octombrie 1973, cand fortele strategice americane au fost puse in stare de alerta pentru a avertiza Uniunea Sovietica de a nu interveni in favoarea Egiptului - nu s-a mai recurs la diplomatia nucleara, armele nucleare devenind in buna masura irelevante in confruntarea Est-Vest. Preocuparea centrala a negocierilor de dezarmare din anii 70 a constituit-o asigurarea paritatii dintre superputeri. Ea a incurajat dezbateri pe tema disparitatilor dintre structurilor de forte ale celor doua parti si impartirea armelor nucleare pe categorii - "strategice", "cu raza medie" si "scurta" de actiune - care, la randul sau, a consolidat conceptul unei scari gradate a escaladarii nucleare.

Tot in 1973 s-au deschis lucrarile Conferintei pentru Securitate si Cooperare in Europa (CSCE), care aveau sa fie incununate doi ani mai tarziu (1 august 1975) prin semnarea a acordurilor de la Helsinki. Prin semnarea Actului Final de la Helsinki la 1 august 1975, URSS si-a atins un obiectiv important, respectiv recunoasterea statu quo-ului in Europa si inviolabilitatea frontierelor statuate in 1945. Cum insa aceste acorduri vizau, intre altele, si obligativitatea respectarii drepturilor omului, semnarea acestora de catre Uniunea Sovietica a oferit Occidentului o arma redutabila si un puternic element de legitimare a interventiilor sale in favoarea celor aflati dincolo de "cortina de fier".

Perioada ce va urma a fost marcata de o noua agravare a tensiunilor sovieto-americane, ca urmare a interventiei sovietice in Afganistan (1979). Washingtonul a perceput actiunea sovietica ca pe o tentativa a Moscovei de a pune stapanire pe rezervele de petrol din Golful Persic. Pentru a preintampina inaintarea sovietica catre aceasta zona, la 23 ianuarie 1980 presedintele Carter a lansat doctrina care-i poarta numele, ce stipula ca orice incercare de a impune controlul asupra Golfului Persic era considerata o amenintare directa la adresa intereselor de securitate ale SUA. Drept urmare, Administratia Carter nu numai ca a sprijinit rezistenta afgana, dar a si pus bazele unei coalitii compuse din Pakistan, China, Arabia Saudita, Egipt si Marea Britanie, care s-a situat ferm de partea mujahedinilor. Drept urmare, in perioada ce va urma, Kremlinul va cunoaste tot mai apasat efectele sindromului de "supraintindere teritoriala", de care sufera marile puteri. Prin drenarea unor insemnate resurse umane si materiale, aventura afgana se va repercuta asemeni unui bumerang asupra sa.

Un alt succes major al Washingtonului in jocul geostrategic purtat cu Kremlinul l-a constituit stabilirea de relatii externe directe, nemediate, cu China. Pentru rolul sau in normalizarearea realatiilor sino-americane, consilierul pentru securitate nationala al presedintelui Carter intre anii 1977 si 1981, analistul politic Zbigniew Brzezinski, a fost decorat in 1981 cu "medalia prezidentiala pentru libertate" (Presidential Medal for Freedom).

Totodata, presedintele Carter a sanctionat printr-o directiva prezidentiala (PD59) propunerea secretarului apararii Harold Brown de investigare a posibilitatilor purtarii unui razboi nuclear de durata cu sovieticii care sa aiba drept tinte obiective politice si economice cheie ale Uniunii Sovietice si sa permita Statelor Unite sa actioneze cu promptitudine si eficienta pe fiecare treapta a scarii escaladarii nucleare. Anuntand intentia restabilirii "principiilor morale ale diplomatiei americane" si folosind chestiunea drepturilor omului ca arma antisovietica, presedintele Carter a instituit o noua legitimitate politica actiunii SUA, restituind Occidentului initiativa ideologica in confruntarea cu Estul.

Intre timp, adancirea crizei poloneze (1980-1981) si perspectiva venirii la putere a unui guvern anticomunist care ar fi putut realinia drastic politica externa a Poloniei si atrage dupa sine efecte destabilizatoare in intreg blocul rasaritean, au generat ingrijorarea Kremlinului. Ingrijorarea era legitima in conditiile in care, prin situarea sa in inima Europei, legaturile de comunicatii si logistice cu Grupul de Forte Sovietice din Germania Rasariteana si existenta a numeroase depozite cu ogive de rachete nucleare pe teritoriul sau, Poloniei ii fusese harazit un rol strategic de prima insemnatate in cadrul blocului rasaritean.

Preparativele pentru o eventuala interventie armata au fost folosite ca factor de presiune psihologica, pe de o parte asupra liderilor comunisti polonezi pentru a-i determina sa instaureze legea martiala, pe de alta parte asupra liderilor sindicatului liber "Solidaritatea", pentru a-i descuraja sa preia puterea in Polonia.

Strategia sovietica a fost incununata de succes, ea conducand, in cele din urma, atat la introducerea legii martiale in Polonia (13 decembrie 1981), cat si la prevenirea producerii altor tulburari majore in alte tari ale blocului rasaritean, in perioada de instabilitate politica si incertitudine ce a urmat mortii lui Brejnev (1982-1985).

In 1982, pe fondul proliferarii armelor nucleare strategice si, se pare, si al accederii Spaniei in NATO, Kremlinul a acceptat oficial in documentele sale notiunea de descurajare in materie nucleara. Prezentata de Nikolai Ogarkov, in textul intitulat "Intotdeauna gata de a apara patria", noua strategie sovietica se intemeia pe ideea factorului disuasiv reprezentat de fortele nucleare strategice si necesitatea mentinerii tuturor categoriilor de forte armate intr-un stadiu de pregatire de lupta ridicat, care sa garanteze in orice moment riposta in cazul unui atac surpriza din partea unui agresor occidental.

Intensificarea cursei inarmarilor, materializata in amplasarea de catre URSS in partea sa europeana a rachetelor cu raza medie de actiune SS-20 si contramasurile luate de SUA si aliatii sai in Europa Occidentala, au determinat o intensificare a preocuparilor pentru elaborarea unor strategii capabile sa garanteze securitatea SUA la scara globala. La inceputul anilor '80, presedintele Ronald Reagan a adoptat "strategia ripostei directe", menita a stopa presiunea geopolitica sovietica si a relansa programul de inarmare prin care sa se anihileze aspiratiile sovietice la superioritate strategica.

Materializarea sa s-a produs in martie 1983, cand SUA au lansat Initiativa de Aparare Strategica (Strategic Defense Initiative), cunoscuta si sub denumirea conventionala de "razboiul stelelor", care va marca inceputul redobandirii de catre SUA a initiativei strategice in plan tehnologic in competitia cu URSS.

Imprejurarea il va determina pe noul lider sovietic, Mihail Gorbaciov, sa reformuleze strategia de securitate sovietica dupa venirea sa la putere (martie 1985). "Noua gandire" in planul securitatii s-a bazat pe trei piloni ideatici: puterea militara nu garanteaza securitatea, aceasta putand fi obtinuta doar prin mijloace politice; securitatea unui stat nu sporeste daca dobandirea sa se face in detrimentul intereselor de securitate ale altui stat; si, respectiv, toate statele sunt interdependente, prin urmare securitatea unui stat depinde de relatiile pe care acesta le intretine cu celelalte state, in interactiune reciproca.

Confruntat, pe plan intern, cu un complex militaro-industrial puternic, ce exercita o influenta insemnata asupra politicului, lega legitimarea consumului imens de resurse de confruntarea cu Occidentul si nu dorea schimbarea, Gorbaciov si-a focalizat eforturile reformatoare pe initierea unui amplu curs spre destindere si dezangare militara in relatiile cu Occidentul care sa oblige in cele din urma fortele conservatoare interne sa accepte ca legitima reducerea semnificativa a cheltuielilor militare si alocarea resurselor astfel eliberate sectorului civil al economiei sovietice. In acest context, au fost derulate negocieri de dezarmare atat in ceea ce priveste rachetele nucleare - cu raza medie (eliminate prin tratatul de la Washington, din decembrie 1987), scurta si lunga de actiune - cit si in ceea ce priveste reducerea efectivelor si a armamentului conventional (seria negocierilor din cadrul Conferintei de la Viena asupra tratatului CFE, tratatul de la Paris, din noiembrie 1990, etc). Negocierile au fost complemenate de gesturi unilaterale de bunavointa din partea Kremlinului: in 1988, de pilda, Gorbaciov anunta reducerea unilaterala a efectivelor militare cu o jumatate de milion de oameni pe parcursul urmatoarelor 24 de luni, precum si decizia de retragere a trupelor amplasate in RDG, Cehoslovacia si Ungaria.

Pe fondul repudierii "doctrinei Brejnev" si inlocuirii sale prin "doctrina Sinatra", ce lasa est-europenilor deschise optiunile pentru viitor, in perioada gorbaciovista s-au produs si reevaluari importante ale raporturilor Kremlinului cu aliatii sai din "imperiul exterior". Inceputul a fost facut de Gorbaciov insusi, care declara la Helsinki, la 26 octombrie 1989, ca Uniunea Sovietica se angajeaza sa nu mai intervina armat pentru mentinerea la putere a regimurilor comuniste din Europa de Est. A doua zi, Consfatuirea ministrilor de externe ai tarilor membre ale Tratatului de la Varsovia intarea printr-un comunicat declaratia liderului sovietic. A urmat imediat condamnarea oficiala a interventiilor in forta in Cehoslovacia (1968) si Afganistan (1979). Astfel, la finele lui octombrie 1989, ministrul sovietic de Externe Eduard Sevardnadze s-a referit la invazia trupelor sovietice in Afganistan ca la o actiune "nu numai contrara intereselor umanitatii, ci o incalcare a propriei legislatii sovietice". Iar la 4 decembrie 1989, liderii Bulgariei, Ungariei, R.D. Germane, Poloniei si URSS, reuniti la Moscova, au recunscut, printr-o declaratie comuna, ca "intrarea trupelor lor in 1968 in Cehoslovacia a fost o ingerinta in afacerile interne ale Cehoslovaciei suverane" si ca, prin urmare, trebuia considerata "un act ilegal".

In aceste conditii, jocul geopolitic "la schimb" pe care l-a incercat Administratia americana in timpul evenimentelor din decembrie 1989, de a incuraja o interventie a fortelor militare sovietice in Romania care sa estompeze criticile fata de interventia americana similara in Panama, a esuat, Moscova ramanand fidela principiului neinterventiei, enuntat de Gorbaciov.

O surpriza inca si mai mare pentru occidentali a reprezentat-o prezentarea de catre liderul sovietic, la Strasbourg, in iulie 1990, a viziunii sale asupra noii arhitecturi de securitate europeana, axata pe ideea "casei comune europene". Cu acest prilej, Gorbaciov anunta retragerea fortelor sovietice din Cehoslovacia (80 000 de oameni) si Ungaria (65 000 de oameni), reducerea numarului lor in Germania Rasariteana, de la 380 000 la 195 000 de oameni si disponibilitatea Kremlinului de a accepta reunificarea Germaniei, urmand ca dupa acest moment sa se produca, intr-un interval de 4 ani, retragerea totala a trupelor sovietice de pe teritoriul sau.

In cele din urma, prabusirea regimurilor comuniste in Europa de Est (1989) vor face caduca existenta Tratatului de la Varsovia. La 25 februarie 1991 s-a semnat la Budapesta, primul din cele doua protocoale care vor consemna autodesfiintarea organizatiei. Potrivit acestuia, incepand cu 31 martie 1991, toate organismele si structurile sale militare isi incetau oficial activitatea. Ultimul act din existenta organizatiei s-a consumat la Praga, la 1 iulie 1991, in cadrul ultimei reuniuni a Comitetului Politic Consultativ, prin semnarea unui "Protocol privitor la incetarea existentei Organizatiei Tratatului de la Varsovia".

Odata cu autodizolvarea organizatiei si, ulterior (decembrie 1991), implozia URSS, se incheia astfel o intreaga epoca - cea a Razboiului Rece - si se punea capat unui intreg sistem de organizare al relatiilor internationale - ordinea bipolara.