APLICABILITATEA "CONSENSULUI DE LA WASHINGTON". RELATIA DINTRE TRANZITIE SI DEZVOLTARE

Aplicabilitatea "Consensului de la Washington". relatia dintre tranzitie si dezvoltare

In cazul Romaniei, ca si al celorlalte tari din zona postcomunista, tranzitia si dezvoltarea sunt adeseori puse in relatie. Explicatia este simpla. Pe de o parte, modelul comunist de dezvoltare, datorita lipsei de performante durabile, a intrat intr-o faza de implozie asociata cu miscari sociale contestatare ce au condus la inlocuirea sa cu un nou model al dezvoltarii bazat pe piata libera si democratie. Pe de alta parte, aplicarea noului model se asociaza cu sau este dependent de dezintegrarea si inlocuirea vechilor structuri, principii si institutii ale ordinii sociale. Aceasta perioada a dezintegrarii/inlocuirii este identificata prin termenul de tranzitie.

Dar ce relatie ar exista intre tranzitie si dezvoltare? Distingem trei raspunsuri:

tranzitia este reductibila la consacrarea acelor capacitati institutionale care ar asigura aplicarea noului model al dezvoltarii capitaliste (i.e. tranzitia precede dezvoltarea);

tranzitia insasi este parte inseparabila a noului model de dezvoltare (i.e. dezvoltarea este referinta fundamentala a analizei si politicilor);

performantele deja obtinute ale dezvoltarii capitaliste ar avea menirea de a afirma si consolida institutiile tranzitiei (i.e. numai dezvoltarea, mai ales economica, ar duce la consolidarea transformarilor institutionale, politice, culturale etc. ale tranzitiei, adica tranzitia este istorie iar dezvoltarea continut al ei).

De optiunea pentru o varianta sau alta a acestor relatii intre tranzitie si dezvoltare depind formularea si mai ales succesiunea politicilor aplicate de guvernele tarilor foste comuniste, inclusiv Romania.

Dezvoltare si context

Din perspectiva adoptata in continuare, timpul tranzitiei ne apare ca o perioada pregatitoare pentru initierea unei noi dezvoltari. Unde ne aflam, incotro mergem si cu ce ritm, cum putem reusi sa diminuam saracia, sa crestem numarul celor inclusi in "clasa de mijloc" si sa asiguram o calitate superioara a vietii personale si in comunitati sunt intrebari asociate dezvoltarii. Aceasta lista poate fi extinsa cu noi intrebari care sa vizeze si alte performante economice si/sau politice: functionarea pietelor competitive, asigurarea drepturilor de proprietate si contractuale, conditiile macrostabilizarii economice, eficienta guvernarii si a politicilor publice etc. Varietatea intrebarilor ilustreaza un fapt important: dezvoltarea este atotcuprinzatoare. Daca la noi inca nu este privita astfel, cu siguranta spatiul de cuprindere se va dilata, pentru ca sperantele de mai bine, oriunde s-ar afla si oricui i-ar apartine, se asociaza cu dezvoltarea. Numai ca orice model de dezvoltare presupune realizarea anumitor premise micro si macrosociale. Perioada istorica de durata relativ scurta care ar fi menita sa realizeze aceste premise este identificata cu termenul de tranzitie. Altfel spus, tranzitia ca premisa a dezvoltarii inseamna atat o despartire de un regim politic si de un model revolut al dezvoltarii, cat si realizarea acelor transformari institutionale care ar facilita o noua dezvoltare, adica atingerea unor performante superioare in economie, politica si cultura. Presupozitiile acestei abordari ar fi:

caile dezvoltarii anterioare (i.e. comuniste) s-au confruntat cu blocaje insurmontabile;

este nevoie de un nou proiect de dezvoltare, care acum nu poate fi altul decat al democratiei liberale si pietei capitaliste;

intre modelul dezvoltarii comuniste si cel al dezvoltarii capitaliste se instituie o perioada a tranzitiei centrata pe realizarea transformarilor institutionale compatibile cu cerintele dezvoltarii capitaliste (piata libera si democratia);

cu cat perioada tranzitiei este mai scurta si cu cat transformarile institutionale ar fi mai adecvat realizate, cu atat este mai probabila atingerea unor performante superioare pe calea dezvoltarii capitaliste;

noua dezvoltare poate fi dirijata pe baza cunoasterii stiintifice rationale existente in stiintele economice, politice si sociale, transferabila in politici publice adecvate1.

Din aceste presupozitii pot fi derivate trei consecinte practice importante. Prima am mentionat-o deja, referindu-se la faptul ca tranzitia ar asigura premisele dezvoltarii propriu-zise, nefiind altceva decat o perioada mai lunga sau mai scurta de transformari institutionale menite sa asigure baza dezvoltarii. Dezvoltarea ar fi dependenta de succesul tranzitiei. Altfel spus, lipsa de performante in perioada de tranzitie coincide nu numai cu amanarea dezvoltarii capitaliste ci si cu accentuarea declinului economic, cresterea irecuperabila a inegalitatilor sociale sau functionarea inadecvata a institutiilor politice si culturale. A doua consecinta este ca programul dezvoltarii poate fi conceput pe baza cunoasterii stiintifice obiective si deja validate de performantele dezvoltarii din alte tari, cunoastere sintetizata in teoria dezvoltarii. Aplicabilitatea teoriei dezvoltarii se poate insa face in doua moduri. Pe de o parte, aceasta ar insemna ca dezvoltarea apare ca o problema de inginerie economica si sociala. Altfel spus si in stransa relatie cu cele de mai sus, programul de dezvoltare ar fi proiectat si realizat de specialisti sau tehnocrati care, in termenii lui J. Habermas, "elaboreaza implicatiile obiective si cerintele tehnicilor si resurselor disponibile, ca si

strategiile si regulile de control optimale"2. Din aceasta perspectiva, puterea decizionala a politicienilor risca insa sa devina una strict limitata, adica reductibila la aplicabilitatea "legitatii stiintifice obiective". Sau pur si simplu politicienilor li se substituie tehnocratii cunoscatori ai stiintei dezvoltarii. Pe de alta parte, este de admis ca atat cunoasterea cat si valorile sunt fundamentale in orice program de dezvoltare, ceea ce nu implica substituirea politicienilor de catre tehnocrati sau specialisti ci cooperarea lor pentru finalizarea eficienta a proiectului dezvoltarii. Valorile fara cunoastere risca a fi suspendate in transcendent, cunoasterea fara valori este oarba. De aceea optam pentru varianta armonizarii valorilor cu cunoasterea si a politicienilor cu specialistii.

In sfarsit, a treia consecinta a presupozitiilor deja formulate se refera la masura in care modelele de dezvoltare, oricare ar fi ele, sunt universaliste (independente de contextele nationale si regionale) sau particulariste. Admitand ca sunt universaliste, succesele sau esecurile dezvoltarii sunt atribuite contextelor proprii sau improprii, existentei sau lipsei de initiative, competente sau autoritate ale agentiilor (guvernelor) responsabile de aplicarea modelelor, respectiv existentei sau lipsei de angajare si adaptabilitate a populatiei. Daca modelele de dezvoltare sunt particulariste, atunci exista un nucleu tare de concentrare a politicilor de dezvoltare si mai ales o variabilitate extinsa a optiunilor in functie de contextul institutional national sau regional.

Implicatia ultimei optiuni este ca strategiile de dezvoltare sunt construite si reconstruite de comunitati pe baza propriilor resurse si a obiectivelor propuse. Comunitatile mobilizeaza resurse si se implica in procese pentru a atinge performante in dezvoltare, sunt autoare ale strategiilor de dezvoltare, aplica date, informatii si cunostinte in mod sistematic pentru a rafina strategiile de dezvoltare si dispun de mecanisme adecvate de angajare si responsabilizare ale populatiei.

Distinctia pe axa universalism/particularism in dezvoltare nu este neutra ideologic sau valoric si nici strategic. Universalismul poate induce pasivitate

comunitara si dependenta de agentii exterioare. Particularismul, din contra, presupune responsabilizare comunitara, angajare in constructia cognitiva, politica si economica a dezvoltarii. Totusi, in teoria dezvoltarii axa universalism/particularism este de considerat ca un continuum ale carui extreme se afirma foarte rar in forma pura. Combinarea lor depinde si de raporturile dintre comunitati si agentii externe, respectiv de cunoasterea de care dispun comunitatile, de claritatea obiectivelor propuse si forta mobilizatoare a instantelor conducatoare sau de masura in care agentiile externe sunt sensibile fata de conditiile particulare ale aplicabilitatii.

Daca acesta este contextul nostru general de referinta, atunci este necesar sa reflectam asupra conditiilor de aplicabilitate ale modelului actual prevalent al dezvoltarii: este acesta susceptibil de ajustari ce tin cont de conditiile specifice ale aplicabilitatii? In ce fel performantele deja realizate ale dezvoltarii influenteaza caile ulterioare de dezvoltare? Cum se stabilesc relatiile dintre dezvoltarea endogena a unei tari si performantele dezvoltarii exogene din alte tari mai ales in conditiile globalizarii? Raspunsurile la asemenea intrebari si la altele similare sunt de formulat avand in vedere eventualele consecinte asupra exercitiilor de elaborare a politicilor de dezvoltare si sunt subsumate teoriei dezvoltarii. In continuare vom prezenta, chiar cu riscul eventualei repetari a unor informatii, antecedentele si continuturile paradigmei actuale a dezvoltarii si apoi vom reflecta asupra conditiilor ei de aplicabilitate.

Noua paradigma a dezvoltarii si premisele ei

Teoria dezvoltarii ocupa astazi un loc privilegiat atat in institute specializate de cercetare sau invatamant superior cat si in instante decizionale de tip statal sau (supra)(inter)statal. Rezultat al interferentelor mai multor discipline deja consacrate, in special economia, sociologia, antropologia culturala si stiintele politice, teoria dezvoltarii se bazeaza pe concepte teoretice pentru a evalua politici de dezvoltare3 deja aplicate si mai ales pentru a elabora noi politici ce se asteapta a fi mai performante in procesele de crestere economica, de extindere a bunastarii sociale si calitatii vietii sau de functionare a institutiilor politice.

Consacrata mai ales la mijlocul secolului al XX-lea, teoria dezvoltarii a trecut prin mai multe faze, fiecareia corespunzandu-i o paradigma distincta. Oricare ar fi paradigma considerata, distinctia dintre tarile dezvoltate ("lumea intaia") si cele subdezvoltate sau in curs de dezvoltare ("lumea a treia") este esentiala . Diferentele dintre cele doua lumi pot fi evaluate cu referire la indicatori economici, sociali, politici sau culturali. Cateva exemple pot fi elocvente: dintr-o populatie de circa 6 miliarde, cat are globul, aproape 5 miliarde locuiesc in tari unde venitul mediu pe persoana este mai mic de 3 US $ pe zi . Totodata, unul din patru locuitori ai planetei traieste in saracie absoluta sau 40% din copiii in varsta de pana la 2 ani sufera de malnutritie . Si mai mult, decalajele dintre tarile dezvoltate si cele in curs de dezvoltare se extind tot mai mult . De ce aceste decalaje? Cum pot fi ele eliminate?

Explicatiile si caile corespunzatoare de actiune s-au succedat in timp. Surprinzator sau nu, ele sunt consonante cu cele centrate pe analiza inegalitatilor si saraciei personale. Daca unii oameni sunt saraci sau marginalizati social, ni se demonstreaza intr-un set de explicatii , aceasta se intampla intrucat ar fi lenesi, lipsiti de inventivitate sau insuficient preocupati de propria stare si de caile evadarii individuale din saracie. Alte explicatii considera saracii ca victime ale discriminarilor sociale, politice, rasiale sau economice, ale nasterii si vietii lor in medii si conditii vitrege sau improprii pe care ei, saracii sau marginalizatii, nu le controleaza in nici un fel pentru ca apartin si sunt induse de sistemul rau construit. Din perspectiva acestor explicatii alternative, iesirea din saracie este rezultatul fie al efortului individual, indiferent de conditii, fie al schimbarilor sociale, economice sau politice din sistem ce trebuie sa ajunga sa faciliteze dezvoltarea individuala. Tot astfel, guvernele nationale, "statul", fie intervin pentru a elimina barierele si conditiile generatoare de saracie si pentru a oferi protectie indivizilor in nevoie, fie creeaza doar cadrul sau reglementarile de functionare a pietei menite sa ofere fiecarei individualitati sanse si oportunitati egale de realizare a propriului sine la niveluri pe care le considera adecvate propriilor optiuni. Se penduleaza astfel intre statul protector si statul arbitru. Mutatis mutandis, saracia sau "inapoierea" unei tari s-ar datora factorilor interni sau celor externi.

Intr-o prima instanta, urmandu-i pe Weber si Durkheim, primii teoreticieni din domeniu pun dezvoltarea sub semnul modernizarii si considera ca factorii interni nationali sunt determinanti. Cultura sau modul "traditional" de viata actioneaza ca frane ale dezvoltarii "moderne" centrate pe industrialism si pe o diviziune diferita a muncii, pe rationalizare si modele alternative de organizare si conducere ale muncii. Desi diversele discipline teoretice (economie, sociologie sau stiinte politice) au formulat propriile conceptii despre dezvoltare, pana la urma acestea au fost convergente in anii 50-60 in a considera modernizarea ca procesul de evolutie de-a lungul unei traiectorii unice dinspre societatea traditionala (nedezvoltata) spre cea moderna (dezvoltata). Dezvoltarea considerata ca modernizare se poate realiza fie pe baza acumularii de capital, a investitiilor si transferului tehnologic care, dupa un timp, ar genera schimbari si in alte sectoare cum ar fi cele politice sau culturale10, fie prin schimbari culturale care le-ar genera ulterior pe cele economice, de exemplu prin incurajarea antreprenorilor si a spiritului antreprenorial sau prin inducerea unor schimbari la nivel personal, centrate pe nevoi psihologice de genul realizarii de sine si inventivitatii specifice omului modern . Presupozitia de baza a modernizarii ca dezvoltare este ca o tara, aflata intr-un stadiu de inapoiere, poate face saltul intr-un stadiu mai avansat prin imitarea tarilor dezvoltate deja modernizate, prin rationalizarea moderna a economiei, politicii si culturii. Schimbarile esentiale sunt interne, iar ele pot fi sprijinite de factorii externi ai imprumutului de capital, importului, imitarii si rationalizarii moderne. Dintre schimbarile interne, cele culturale ar detine pozitia cheie in procesul modernizarii intrucat in lumea culturii sunt concentrate traditiile subdezvoltarii, adica acelea care impiedica saltul in lumea moderna a tarilor dezvoltate.

Privind critic teoria modernizarii, putem observa cum dezvoltarea este privita linear si uniform, desi ciclurile dezvoltarii sunt departe de a se inscrie pe o astfel de evolutie; apoi, in tentativa ei de a fi generala, teoria modernizarii ignora marile diferente dintre tarile subdezvoltate, care de fapt solicita abordari diferentiate ale programelor de dezvoltare; punand accentul pe sursele interne ale subdezvoltarii, "victimele" insasi sunt condamnate pentru starea lor de saracie, printr-un determinism economic sau cultural implacabil.

Critici de acest gen si mai ales esecurile persistente ale programelor de modernizare au condus la lansarea teoriei dependentei12. De data aceasta s-a considerat ca sursele principale ale subdezvoltarii sunt externe, adica identificabile in schimburile inegale dintre tarile dezvoltate (producatoare de tehnologii superioare si scumpe) si cele subdezvoltate (furnizoare de materii prime ieftine). Exporturile de materii prime si de forta de munca ieftina ar duce la constituirea in tarile subdezvoltate a unor "enclave de modernitate" situate intr-o "masa de inapoiere". Astfel de enclave nu iradiaza in tarile carora le apartin, ci sunt legate de metropole si conserva de fapt saracia zonelor invecinate, generand "economii (nationale) dezarticulate" sau duale. In teoria dependentei lumea este bipolara: centrul, reprezentat de tarile dezvoltate, exploateaza periferia, ce include tarile subdezvoltate, unul neputand exista fara celalalt. In consecinta, subdezvoltarea nu este o faza in evolutia unei tari ramase in urma ci singura stare in care acea tara se poate afla in conditiile diviziunii capitaliste a economiei globale. Schimbarea raporturilor dintre tarile dezvoltate si cele in curs de dezvoltare nu poate deveni posibila decat in masura in care se instituie o noua ordine economica mondiala. Intr-o alta varianta, teoria dependentei admite posibilitatea realizarii unei "dezvoltari dependente sau asociate", bazate fie pe o industrializare menita sa elimine (sa substituie) treptat unele importuri si sa creeze avantaje marginale tarii subdezvoltate, fie pe actiunile elitelor, respectiv ale politicilor statale, menite sa proiecteze o dezvoltare in conditii de dependenta. O varianta inca viabila a teoriei dependentei a evoluat structuralist si sistemist in forma "teoriei sistemelor mondiale" , proband inca o data ca in abordarea ce-i este specifica, la fel ca in teoria originara a dependentei, dezvoltarea este analizata eminamente teoretic si globalist, fara a oferi solutii practice viabile si aplicabile.

O caracteristica evident comuna a teoriei modernizarii si a teoriei dependentei consta in focalizarea dezvoltarii pe industrializare si pe decalajele dintre tarile bogate si cele sarace. In perioada de dupa anii optzeci au devenit insa tot mai clare si presante alte trei intrebari rezultate din schimbarile care s-au produs intre timp:

(a)    este industrializarea, in sens clasic centrata pe constructia fabricilor si a infrastructurilor asociate, calea fundamentala spre bunastarea unei tari si a cetatenilor ei?

(b)   distinctia dintre tarile bogate si cele sarace sau dintre doua sau mai multe "lumi" mai este inca valida intr-o perioada de extindere si accentuare a interdependentelor globale si de afirmare a unei lumi tot mai integrate?

(c)    exista o singura cale si inca lineara spre o dezvoltare ipostaziata istoric si constituita intr-o cultura unica si unitara, sau exista cai alternative de dezvoltare asociate culturilor specifice coexistente?

Din raspunsurile formulate la astfel de intrebari au rezultat alte conceptii despre dezvoltare specifice anilor sfarsitului de mileniu. Mai intai, a devenit clar ca dezvoltarea unei tari in curs de dezvoltare este esentialmente dependenta de relatia cu si controlul asupra informatiei, tehnologiei si institutiilor bancare cu vocatie internationala. Apoi noua marfa cu circulatia cea mai intensa si cu efectele cele mai profunde asupra dezvoltarii este cunoasterea, fie ea incorporata in produse (noi tehnologii) sau in calificarile fortei de munca, fie produsa in centre de cercetare si inovatie. Numai ca adevaratele centre ale producerii si diseminarii cunoasterii si mai ales ale controlului fluxurilor informationale sunt situate in anumite tari dezvoltate, iar noile tehnologii se extind permanent pentru a include treptat si sigur statele marginale in moduri specifice globalizarii. Noile tehnologii ale informatiei si comunicarii devin dominante si faciliteaza atat globalizarea cat si instituirea cunoasterii in centrul strategiilor dezvoltarii. In al doilea rand, interdependentele s-au extins si au devenit atat de puternice incat "statul global" emergent, de care vorbea M. McLuhan la inceputul anilor saptezeci, s-a consolidat ca urmare a proceselor de globalizare. Acestea induc fenomene noi: firmele sunt tot mai interdependente, productia se extinde pe scara globala intr-un sistem tot mai integrat, economiile nationale sunt tot mai legate unele de altele printr-un comert mai mult sau mai putin vizibil. Intr-un astfel de context s-a putut spune ca "statele-natiune nu se mai dezvolta; mai degraba ele se pozitioneaza intr-o economie globala"14.

S-ar intra astfel intr-o noua epoca - a post-dezvoltarii, care coincide cu despartirea de vechile teorii ale dezvoltarii progresive, lineare, exclusiv nationale si cu

afirmarea interdependentelor globale sau globalizatoare. Se produce, deci, o schimbare fundamentala a paradigmei dezvoltarii, consacrandu-se una a liberalizarii economice si politice extinse, centrate pe principiile democratiei pluraliste, ale statului minimal, ale privatizarii functiilor publice si aplicarii principiilor pietei in gestionarea preturilor, salariilor, comertului si investitiilor.

Instituirea noii paradigme a dezvoltarii coincide in plan politic cu destramarea sistemului comunist (european) si afirmarea capitalismului ca alternativa unica, iar in plan economic, tehnic si cultural, cu extinderea globalizarii. Noua paradigma este inca in constructie, iar initierea ei coincide cu centrarea pe principiile capitaliste ale neoliberalismului in cadrul a ceea ce este cunoscut sub numele de "Consensul de la Washington"15.

Aspectele economice detin prioritate in strategiile initiatoare ale noii

paradigme. Scopul fundamental este acela de a crea premisele dezvoltarii, adica de a genera si consolida acele conditii economice care, mai tarziu, ar facilita cresterea economica si dezvoltarea altor sectoare sociale. Acest "mai tarziu" sau "cat de tarziu" ar depinde de ritmurile transformarilor institutionale din sistemul economic in consonanta cu principiile noului liberalism global.

Primul set de optiuni economice rezida in asigurarea stabilitatii macroeconomice prin reducerea inflatiei, controlul deficitului bugetar si de cont curent, promovarea unor politici monetare si fiscale menite a genera stabilizarea economica, privatizarea, asigurarea drepturilor de proprietate si retragerea statului din economie prin asumarea consecventa a functiei de arbitru, liberalizarea preturilor si a comertului.

Al doilea set de optiuni economice consta in construirea mecanismelor functionale si institutionale ale pietei competitive. In felul acesta liberalizarea comertului s-ar asocia cu generarea unei economii competitive si cu inlaturarea barierelor protectioniste. Bazele institutionale ale pietei libere, asimilarea comportamentelor individuale si organizationale specifice competitiei, delimitarea rolului reglator al statului, limitarea si mai ales eliminarea tendintelor monopoliste si altele de acest gen se inscriu in acelasi set de optiuni specifice competitiei pe piata.

Al treilea set de optiuni este puternic asociat precedentelor si se refera la rolul si functiile guvernului si guvernarii. Premisa acestor optiuni este ca guvernul este mai putin eficient decat pietele. De aceea nu numai ca dimensiunile sale trebuie reduse pentru a se consacra ca un stat minimal, dar, sau mai ales, activitatile si metodele guvernarii trebuie radical schimbate. Guvernul poate compensa pentru esecurile pietei, mai ales in privinta externalitatilor bunurilor publice, sau trebuie sa se concentreze asupra reducerii costurilor tranzactionale prin impunerea regulilor institutionale si oferta de informatii despre piata. Guvernul catalizator devine astfel principalul complement al pietelor, reglandu-le si compensand in mod adecvat esecurile care le sunt inerente. Aceasta optiune nu este insa posibila decat in masura in care guvernul dispune de capacitati administrative si tehnice efective, ce sunt stimulate in mod adecvat si functioneaza politic in cadrul specific democratiei liberale.

Foarte pe scurt, "Consensul de la Washington" initiaza astfel o noua paradigma a dezvoltarii, centrata pe macrostabilitate economica, privatizare, liberalizarea comertului, piata si competitie, in complementaritate cu un guvern bazat pe principiile democratiei liberale si cu o guvernare eficienta si restrans focalizata. Directiile si mecanismele noii dezvoltari ar conduce la crestere economica si implicit la prosperitate individuala. Se poate insa identifica dezvoltarea cu cresterea economica? Nu cumva dezvoltarea are si alte scopuri si, ca atare, trebuie sa recurga si la alte mecanisme? A raspunde la asemenea intrebari inseamna a prospecta in continuare strategiile dezvoltarii prin raportarea critica la "Consensul de la Washington" ca noua paradigma a dezvoltarii, din perspectiva unei tari in tranzitie.

Aplicarea noii paradigme a dezvoltarii: consecinte critice

Daca cele deja mentionate sunt optiuni fundamentale ale noii paradigme

initiatoare a dezvoltarii, sustinuta si aplicata de institutii financiare internationale inclusiv in Romania, atunci nu-i deloc o surpriza ca fostul economist-sef al Bancii Mondiale, Joseph Stiglitz,16 a putut spune, inca la inceputul anului 1998, ca de fapt "Consensul de la Washington a pledat pentru utilizarea unui set unic de instrumente (incluzand stabilitatea macroeconomica, comertul liberalizat si privatizarea) pentru a realiza un scop relativ ingust (cresterea economica)". Dezvoltarea nu-i insa reductibila la cresterea economica. In consecinta, noua paradigma se confrunta, in termenii lui

J. Stiglitz, atat cu necesitatea multiplicarii instrumentelor sau factorilor ce trebuie avuti in vedere pentru stimularea dezvoltarii, cat si cu extinderea scopurilor luate ca referinta. In evaluarea noii paradigme a dezvoltarii trebuie avut in vedere ca dezvoltarea nu urmeaza o traiectorie lineara, nu este nici rezultatul imediat al operarii cu un numar de factori, mai ales economici, si nici nu este incadrabila intr-o schema simpla de inginerie economica, generatoare certa a rezultatelor asteptate la nivelul societatii ca intreg. Sa procedam in continuare la o astfel de evaluare a noii paradigme a dezvoltarii, considerand relatiile dintre crestere economica si dezvoltare, tranzitie si dezvoltare, guvernare si performante.

Crestere economica si dezvoltare. Consensul de la Washington se

concentreaza pe acei factori economici - e.g. macrostabilitate, privatizare, liberalizare a preturilor si comertului - care ar asigura premisele dezvoltarii si nu dezvoltarea ca atare. Cum s-ar produce acest lucru? Sa consideram pe rand factorii economici invocati. Stabilitatea macroeconomica ar rezulta din controlul inflatiei, reducerea deficitului bugetar si al contului curent, stabilizarea productiei si somajului si promovarea cresterii de durata.

Se stie ca inflatia foarte ridicata are efecte devastatoare, fiind foarte costisitoare pentru populatie si economie si greu de oprit, mai ales ca tinde sa creasca permanent dupa ce s-a declansat. Este bine demonstrat17 faptul ca o rata anuala a inflatiei mai mare de 40% tinde sa genereze suprainflatie si sa blocheze orice crestere economica. Sub nivelul de 40% inflatia nu mai este insa atat de costisitoare . In consecinta, rezulta doua optiuni complementare: (a) chiar daca nu-i prea costisitoare, o rata a inflatiei de circa 40% trebuie coborata prin politici monetare si/sau prin politici centrate pe economia reala pentru a consolida conditiile macrostabilitatii economice; (b) focalizarea in continuare a unor politici pe reducerea inflatiei sub nivelul de 40% risca sa introduca distorsiuni in mecanismele institutionale ale economiei aflate in tranzitie, rigidizand-o prin controale inutile sau blocandu-i cresterea de care ar fi capabila in conditiile specifice functionarii pietei. Deocamdata ambele variante sunt acceptabile teoretic, optiunile fiind dependente mai ales de gradul si nivelul de functionare a pietei economice. Implicatia este ca superinflatia (> 40%) este intolerabila, pe cand o rata a inflatiei de sub 40% este tolerabila, chiar benefica, in conditiile functionarii optimale a pietei economice. Controlul exclusiv al inflatiei, in absenta functionarii pietei economice, duce la accentuarea tendintelor de rigidizare a mecanismelor economice, la scaderea cresterii economice si deci a dezvoltarii. Conditie fundamentala a macrostabilitatii economice, controlul eficient al inflatiei asigura doar o premisa a dezvoltarii si nu dezvoltarea ca atare.

Despre valoarea acceptabila sau optima a deficitului bugetar si de cont curent, economistii nu au reusit sa se pronunte printr-o formula universala. De exemplu, se poate opta pentru cresterea deficitelor pe termen scurt in vederea stimularii unei economii in scadere sau/si pentru satisfacerea unor functii de protectie sociala la nivel acceptabil pentru populatie. Totusi valorile ridicate si pe termen lung ale deficitelor au clare repercusiuni negative , mai ales atunci cand deficitele nu se afla in legatura cu rata investitiilor si a economisirii, cu functionarea pietelor financiare sau cu sansele cresterii economice. Finantarea unuia sau altuia din deficite din surse interne sau externe poate sa devina, pe termen mediu si uneori chiar scurt, o povara extrem de grea, care introduce noi distorsiuni in economie. In consecinta, intrucat nu exista o formula de determinare a deficitului optimal iar finantarea acestuia risca oricand sa devina problematica, nivelul deficitului se poate stabili cu referire la alti factori ai contextului economic, vizand mai ales pe aceia care concura la cresterea economica. O relatie importanta cu evitarea contractiilor economice de amploare, concretizate in scaderea productiei si cresterea somajului, nu poate fi in nici un fel ignorata. Reluarea cresterii economice va fi greu de realizat dupa o scadere prelungita, iar efectele somajului extins pot fi devastatoare, fie si numai daca avem in vedere manifestarile specifice zonelor afectate de depresiuni economice profunde. Sa invocam in acest sens experienta romaneasca, referindu-ne la cazurile zonei mineritului din Valea Jiului sau la caderea lenta si sigura a institutelor de cercetare-proiectare inginereasca atat de strans legate de complexele industriale precedente, care ilustreaza cu claritate efectele dezastruoase ale contractiilor economice bruste dupa o perioada de depresie lenta. In consecinta, deficitele bugetare si de cont curent trebuie tinute sub control pentru a ajunge la valori recuperabile, insa numai in masura in care contribuie la stimularea cresterii economice prin facilitatea investitiilor si la asigurarea unei functii de protectie sociala a populatiei pentru a nu transforma costurile sociale in costuri politice si de instabilitate/tensiune sociala.

Reforma financiara este cruciala pentru facilitarea si impulsionarea cresterii economice in masura in care ea vizeaza costurile tranzactionale atat de dependente de disponibilitatea si credibilitatea informatiei aplicate in tranzactii, de validitatea contractelor si a mecanismelor de impunere si respectare a acestora. Dezvoltarea unei culturi a creditelor, introducerea unor structuri si reglementari clare care diminueaza riscurile sau efectele hazardului moral se cupleaza cu cerintele recapitalizarii bancilor si stimularea competitivitatii pe piata. Toate acestea sunt probleme ale tranzitiei care trebuie sa se realizeze conform unei succesiuni determinate. Consensul de la

Washington a accentuat importanta liberalizarii, inclusiv a sistemului financiar, in conditiile in care infrastructura institutionala adecvata culturii creditului si costurilor tranzactionale era subdezvoltata. Consecinta a fost ca liberalizarea a fost indusa, dar piata financiara inca nu dispunea nici de constrangeri si nici de stimulente adecvate, adica era lipsita de o infrastructura institutionala proprie si de o baza generatoare a competitiei. Liberalizarea comertului fara competitia pe piata induce insa manifestari speculative si redistributive extinse, care n-au nimic de-a face cu cresterea economica si cu atat mai putin cu dezvoltarea. Acelasi lucru se poate spune despre privatizare, ajunsa a fi un scop in sine si bazata pe o ideologie a accelerarii rapide. La noi, pe langa existenta unei infrastructuri legale neclare si incoerente, care este departe de a fi transparenta si deschisa, privatizarea a ajuns o "sperietoare" pentru muncitori, o sursa de acuzatii reciproce pentru politicieni si un factor de blocaj pentru cresterea economica. Sa avem in vedere numai numarul mare de demonstratii antiprivatizare din aproape toate orasele tarii in perioada 1999-2000 sau strigatele zilnice ale ziarelor impotriva coruptiei asociate privatizarii sau discutiile interminabile in jurul Fondului Proprietatii de Stat. Intelegem astfel cat de mult un factor economic al Consensului de la Washington poate fi transformat din sursa a cresterii economice in cauza clara a blocajului economic si social. Si aceasta numai pentru ca privatizarea a fost rupta de transformarile institutionale pe care le presupune in constructia pietelor competitive cu constrangerile si stimulentele cele mai adecvate care ar trebui sa le fie inerente daca privatizarea este asteptata sa actioneze ca un factor al dezvoltarii.

Consensul de la Washington admite ca proprietatea privata si piata competitiva sunt esentiale pentru a crea o economie de piata eficienta. Pentru tarile in tranzitie nici una nici alta nu au existat, astfel ca accentul a trebuit sa fie pus in reforma economica atat pe privatizare cat si pe liberalizarea comertului. Aceasta optiune e una de principiu. Problema apare odata cu ordonarea secventiala a proceselor reformatoare. Succesul privatizarii depinde de existenta pietelor competitive si a infrastructurii institutionale adecvate, incluzand legislatia privitoare la contracte, faliment, concurenta, conducere corporatista. Prioritatea transformarilor institutionale sau macar simultaneitatea acestora cu declansarea privatizarii ar asigura impactul economic dorit in termenii eficientei economiei de piata si ai reducerii costurilor politice. Mai ales ca atunci cand cresc costurile politice apar si riscurile de blocare legislativa a privatizarii si implicit a reformei economice. Cazul Romaniei este din nou ilustrativ: in plina campanie electorala (noiembrie 2000), prin motiunea avansata de PDSR, s-a urmarit stoparea temporara a procesului de privatizare nu numai pentru a evita costurile coruptiei invocate ci si pentru a reduce, pentru unii, si a creste, pentru altii, costurile politice ale privatizarii . Privatizarea este menita sa inlocuiasca, in economia in tranzitie, monopolul de stat cu proprietatea privata si economia concurentiala. Totusi, atunci cand monopolul de stat este inlocuit de monopolul privat, care este asociat si cu lipsa bazei institutionale a competitiei, ineficienta economica se accentueaza, preturile platite de consumator cresc iar rentierismul se extinde.

Stimulentele cresterii economice nu sunt automat corelate cu proprietatea privata in absenta pietei competitive. Numai piata competitiva reala genereaza si mentine stimulentele eficientei si cresterii economice. De aici importanta raporturilor dintre competitie si monopolism, fie de stat sau privat, respectiv dintre reglementare si dereglementare a pietelor. Inaintarea pe calea privatizarii trebuie sa fie macar concomitenta cu crearea bazei institutionale a competitiei, desi preferabila este instituirea prioritara a celei de a doua si reconstructia ei permanenta pe masura extinderii privatizarii. Liberalizarea comertului este doar un mijloc de generare a competitiei si nu un scop in sine. Constructia infrastructurii institutionale a competitiei, bazata pe stimulente si constrangeri adecvate, este un proces mult mai cuprinzator, pe care optiunile Consensului de la Washington nu l-au avut in vedere.

Considerand factori cum ar fi stabilitatea macroeconomica, liberalizarea preturilor si comertului sau privatizarea, Consensul de la Washington a vizat cresterea economica. Din actiunile centrate pe astfel de factori nu rezulta insa automat nici crestere economica, in absenta unor multiple transformari institutionale centrate pe cultura creditului, constructia pietelor competitive sau reducerea costurilor de tranzactie, si nici dezvoltare in alte sectoare sociale cum ar fi cele privind capitalul uman si capitalul intelectual-cognitiv. In lipsa unei piete competitive, beneficiile comertului liber si ale privatizarii nu s-au concretizat la noi in generarea de bunastare sociala, ci intr-o polarizare sociala extrema, construita predominant prin forme economice redistributive de tipul clientelismului politic si rentierismului economic. Receptivitatea fata de cunoastere si tehnologie noua a scazut, formarea capitalului uman inca nu este centrata pe noi competente ci pe producerea si acumularea de diplome si certificate care au efecte de gratificare personala si nu neaparat de stimulare a dezvoltarii economice.

Focalizarea pe macrostabilitatea economica prin manipularea unui set redus de factori, propusi de Consensul de la Washington, s-a dovedit astfel a nu realiza nici crestere, nici dezvoltare. S-a inscris insa in perioada tranzitiei, pe care inca o intretine, si ne indeamna sa chestionam mai departe sansele dezvoltarii reale. Dupa o perioada prelungita (peste zece ani) a tranzitiei, centrate predominant pe mecanismele economice ale macrostabilizarii, inca neatinse, si pe transformari institutionale, predominant incoerente, ni se pare necesar sa prospectam mai in detaliu modul in care ar interveni in dezvoltare si alti factori pe care Consensul de la Washington i-a ignorat.

Tranzitie si dezvoltare. Cand reflectam asupra tranzitiei post-

comuniste din perspectiva dezvoltarii, neajunsurile "Consensului de la Washington" devin si mai pregnante, atata vreme cat, asa cum spuneam, tranzitia nu-i deloc limitata la macrostabilitate si eventuala crestere economica, ci presupune realizarea unor transformari institutionale coerente si de anvergura, menite a inlocui o veche ordine politica, sociala si culturala, dar si economica si organizatorica, printr-un nou set de institutii. Problema este cum sa combini asemenea transformari institutionale cu o stare economica acceptabila, care sa fie succesiunea si durata lor in timp, in ce masura transformarile institutionale pot fi frane sau stimulente ale cresterii economice pe termen scurt si stimulente sau frane ale unei dezvoltari ulterioare. Separarea tranzitiei politice, culturale sau sociale de tranzitia economica nu se poate dovedi decat profund daunatoare, pe termen scurt sau pe termen lung, pentru realizarea unor performante reale ale dezvoltarii. Aceasta cu atat mai mult cu cat noua dezvoltare presupune si pozitionarea tarii in jocurile atat de dinamice ale globalizarii si ale integrarii europene, iar schimbarea institutiilor politice si culturale este, in perioada de tranzitie, concomitenta cu schimbarea institutiilor economice, presupunand asigurarea conditiilor de macrostabilitate economica.

Pentru ilustrare, ne vom referi, mai pe larg, tocmai la transformarile institutionale specifice tranzitiei. Presupozitia fundamentala a acestei abordari este ca factorii economici ai Consensului de la Washington trebuie coroborati cu transformari institutionale de anvergura, pentru ca numai astfel ne putem astepta sa produca crestere economica si sa asigure premisele unei dezvoltari reale.

Declansarea tranzitiei a facut posibila optiunea pentru o alta ordine economica, politica si sociala care solicita noi reguli sau institutii formale si informale20. Institutiile formale au fost si continua sa fie promovate prin legi si prin multiple alte reglementari, aparand si noi organizatii corespunzatoare. Institutiile informale sunt mai ales morale si sociale, fiind coextensive culturii, in sens antropologic. Dar in ce relatie se afla noile institutii si organizatii formale cu institutiile informale, mai ales ca cele informale sunt atat de profund asociate cu cultura impartasita de oameni in comunitati?

Dupa peste zece ani de tranzitie putem spune cu certitudine ca transformarile institutionale nu se realizeaza peste noapte, urmand o curba constant crescatoare. Ritmul de schimbare a institutiilor formale s-a dovedit a fi mai rapid ca al celor informale, care dispun de o inertie culturala profunda. In acest proces, se constituie ceea ce institutionalistii numesc "dependenta de cale" (C.D. North, 1990), istoria, mai ales culturala, intervenind pentru a diminua ritmurile schimbarilor. Mai mult, ca urmare a acestor efecte, institutiile formale deja instituite fie sunt vidate de continut, intrucat stimulentele sau sanctiunile ce le sunt asociate nu opereaza, adica sunt ignorate de actorii care aplica doar propriile reguli informale, fie sunt luate ca un paravan care opacizeaza operabilitatea extinsa a institutiilor informale.

Una din caracteristicile tranzitiei actuale consta in ceea ce am putea numi cultura duala si inertiala. Inertia culturala este indusa si intretinuta de experientele de viata si de schimb simbolic si material care au fost si inca sunt puternic recompensate. Totodata, lipsa de operare a sanctiunilor negative sau a pedepselor pentru nerespectarea noilor reguli, imbinata cu disolutia extinsa a autoritatii in

societate, consolideaza dependenta de trecut. Dualismul cultural este consecinta

practicilor de dedublare sau scindare a fiecaruia intre lumea etalata si sustinuta verbal,

de o parte, si lumea actiunilor reale si impartasite, dar pretinse a nu exista, in ciuda extinderii lor generalizate, de cealalta parte. Tindem a face "pact cu diavolul" fara insa a inceta sa-l demonizam; nu ezitam nici sa-l ascundem si nici sa-l alungam, ci doar il invocam in scopuri justificative. Traim intr-o lume demonizata si o conservam pentru ca ne apare ca recompensatoare individual, fie si pe costul evident al altora, si pentru ca a atras in cercul ei si lumea arbitrilor politici institutionali. Pe acestia din urma ii criticam, dar ii si tinem in rezerva, pentru a ne proteja si a-i invoca in situatii eventuale de criza ca tapi ispasitori. Altfel spus, ii demonizam si, in acelasi timp, ii ipostaziem pentru a ne lasa liberi in jocurile noastre demonice de la marginea regulilor formale. Cum nu exista nici o autoritate investita cu suficient credit social sau politic pentru a impune regulile formale, iar stimulentele reale ale jocului schimburilor sociale recompenseaza mai ales incalcarea regulilor, perseveram inertial in dualismul cultural si amanam sine die transformarile institutionale si mai ales impunerea acelora pe care deja le-am realizat. Cum spun jurnalistii, "orbecaim in tranzitie" si ne adancim in criza.

Sa continuam aceasta explicatie institutionala a amanarii tranzitiei, pe care o admitem ca fundamentala. Atunci cand consideram implicarea unui actor in tranzactii putem opera cu doua postulate:

a)      Postulatul rationalitatii instrumentale, specific mai ales modelelor

economiei neoclasice si tipului de homo oeconomicus, presupune ca actorul ar dispune de informatia necesara evaluarii corecte a alternativelor cu care se confrunta in tranzactii, astfel ca este capabil sa faca alegerile optimale care il conduc la atingerea propriilor obiective. Odata cu admiterea acestui postulat, institutiile formale, deja existente, sunt suspendate sau joaca un rol pasiv si neconstrangator, oricum nesemnificativ, iar alegerile personale s-ar baza pe informatia cat mai completa si necesara care ar fi oricum disponibila. Consensul de la Washington, focalizat cum este pe factorii economici ai macrostabilizarii, opereaza cu un astfel de postulat.

b)      Postulatul rationalitatii procedurale21, specific abordarii institutionale,

presupune ca actorii dispun numai de un set incomplet de informatii si opereaza cu modele subiective sau cu constructe cognitiv-afective ce numai partial sunt corectate de informatia disponibila. In consecinta, alegerile actorilor implicati in tranzactii pe o piata emergenta cu mari costuri tranzactionale sunt imperfect ghidate de informatia eminamente incompleta si de institutiile dominante. Cum ar spune H. Simon, actorii dispun de o "rationalitate limitata", iar institutiile formale si informale joaca un rol fundamental in modelarea constructelor cognitive si in alegerile implicate in tranzactii.

Aplicand postulatul rationalitatii procedurale, prima intrebare este: cine impune institutiile formale dominante? Este evident ca politica joaca un rol fundamental in promovarea anumitor institutii formale (sub forma de legi juridice) si in impunerea lor sociala pe baza autoritatii legitime derivate din jocul democratic. Totodata, institutiilor le sunt asociate anumite stimulente si constrangeri. Daca efectele constrangatoare sunt minime, datorita neimpunerii institutiilor formale promulgate politic, si daca stimulentele disponibile actioneaza mai ales in favoarea celor care adopta strategii specifice "blatistului" (free rider) sau deviantei de la reguli, atunci institutiile formale devin neoperante, institutiile informale existente sau ad-hoc construite se impun si fiecare actor actioneaza pentru a profita la maximum de strategiile economiei redistributive. La nivel macro- si microsocial se constituie aliante politice si economice clientelare si oligarhice. Economia productiva se restrange iar cea redistributiva si speculativa se extinde, costurile tranzactionale cresc spectaculos, scena politica devine eminamente clientelara, paternalista si oligarhica, drepturile de proprietate sunt ineficiente. Institutiile dominante ajung sa fie numai cele informale, promovand acea structura stimulativa care economic incurajeaza extinderea activitatilor neproductive, politic genereaza lipsa de autoritate iar social se bazeaza pe inexistenta unor valori comune si puternice luate ca referinta.

La inceputurile tranzitiei, institutiile formale sunt paralele cu cele informale, exista in lumi diferite. Cele formale sunt invocate declarativ pe cand cele informale sunt fie mostenite, fie adaptate si aplicate cu consecventa. Aceasta scindare institutionala impiedica emergenta unor structuri normative si valorice cu functii coordonatoare, unidirectionale si eficiente. Perseverand pe aceasta cale, institutiile informale se substituie pe deplin celor formale. Scindarea institutionala initiala este inlocuita de dominarea exclusiva a institutiilor informale care consacra treptat si sigur ineficienta si decaderea economica, sociala si culturala.

Astfel aplicand postulatul rationalitatii procedurale, putem deriva cateva consecinte si mai specifice:

i)            Costurile tranzactionale mari, dominanta institutiilor (informale) care

genereaza o structura ce stimuleaza (aproape exclusiv) activitatile neproductive sau redistributive, lipsa de preocupare a sistemului politic pentru impunerea riguroasa a regulilor formale pe care le promulga, extinderea sistemelor clientelare si oligarhice, mai ales datorita utilizarii pozitiilor de putere politica pentru maximizarea profiturilor economice si scaderea eficientei drepturilor de proprietate, sunt caracteristice perioadei noastre de tranzitie si explica, fie si partial, scaderea continua a performantelor economice, sociale si culturale. Aceasta ar fi una din explicatiile aplicarii inconsecvente a intelegerilor noastre cu FMI si Banca Mondiala: lipsa de performante economice in termenii macrostabilizarii este generata de lipsa transformarilor institutionale necesare. Concentrandu-se asupra factorilor economici, Consensul de la Washington ignora, fie si partial, relevanta institutiilor pentru dezvoltare.

ii)           Actorii implicati in tranzactii opereaza cu idei, ideologii si informatii

incomplete despre schimburi si negocieri, acestea avand forta de a modela constructele lor mentale subiective. Institutiile formale specifice unei societati democratice sunt menite sa reduca costurile actiunilor conforme cu ideile personale. De aici rezulta consecinta multiplicarii punctelor de vedere personale, care, desi bazate pe informatii incomplete si selectate/prelucrate subiectiv, sunt etalate ca singurele adevarate. Individualismul se accentueaza iar capitalul social se reduce. Intrebarea este: in ce masura individualismul extins si capitalul social redus ofera solutia optimala a organizarii sociale si a performantelor economice ridicate? Cum spuneam, individualismul la noi se autogenereaza si se autointretine, normele si valorile reciprocitatii relatiilor sunt erodate si inlocuite de o diversitate de norme si valori referentiale, iar increderea reciproca se diminueaza. Daca initial individualismul nostru a presupus eliberarea de regulile opresive ale trecutului, ulterior a instituit ca dominanta regula incalcarii oricaror reguli. Aceasta coincide cu aparitia problemelor de subminare sau dezintegrare ale oricarui capital social. Totusi, capitalul social este una din conditiile fundamentale ale consolidarii democratiei liberale , ale dezvoltarii economice si sociale . F. Fukuyama se exprima in termeni radicali: "O societate dedicata suspendarii constante a normelor si regulilor in numele libertatii individuale crescande de alegere se va gasi pe sine tot mai dezorganizata,

atomizata, izolata si incapabila sa realizeze scopuri si sarcini comune. Aceeasi societate care vrea sa nu existe nici o limita a inovarii tehnologice doreste sa nu vada vreo limita pentru multele forme de conduita personala, odata cu toate consecintele derivate de aici, cum ar fi cresterea criminalitatii, familii dezorganizate, parinti ce nu-si indeplinesc obligatiile fata de copii, vecini care nu se protejeaza sau cetateni dezinteresati de viata publica"25. Implicatia devine clara: performantele sociale, economice si politice scad continuu concomitent cu dezagregarea sociala.

iii)         Relatiile de schimb/tranzactie/negociere sunt economice, dar si

simbolice, astfel ca politica (lume a tranzactiilor simbolice) este interdependenta cu economia (lume a tranzactiilor materiale). Politica, prin guvernare, promoveaza institutiile formale care sunt asteptate sa reglementeze schimburile/tranzactiile economice. Ca atare, performantele uneia sunt dependente de ale celeilalte, astfel ca nu putem admite acele explicatii care sustin ca politic am inregistrat performante pe calea consolidarii democratiei, iar economic suntem ramasi in urma. Putem admite ca unele consecinte neintentionate sau perverse au aparut ca urmare a logicii constitutive a socialului sau a jocurilor politice incongruente sau inconsistente, dar in nici un caz independenta politicului si economicului nu-i o ipoteza acceptabila. Mai degraba poate fi acceptata ipoteza "dependentei de cale", in masura in care istoria isi transmite mesajele si efectele in timp. Aceasta ar implica invocarea retelelor de externalitati care ar limita optiunile actorilor politici si economici si i-ar impiedica sa schimbe in mod radical cadrul sau amestecul institutional mostenit sau emergent. Cand nu-i o scuza pentru esecuri, aceasta ipoteza cade in transcendent: destinul, retragerea din istorie, balcanismul incurabil si alte invocari folclorice care adorm constiinta actiunii recuperatoare si reparatorii. "Dependenta de cale" nu-i insa o invocare fatalista, ci un mod de a constientiza sursele unor piedici si avantajele unor initiative pentru constructie.

Iesirea din aceasta stare nu se poate realiza decat prin initierea unei veritabile si ample schimbari institutionale. In acest sens, incercam sa sugeram ipotetic o varianta contractualista. Admitem ca orice relatie sociala de schimb simbolic sau material se bazeaza pe un contract (acord) tacit asumat sau explicit instituit. Ca urmare a schimbarii preferintelor sau gusturilor, respectiv a preturilor asociate bunurilor implicate in relatiile de schimb, este de asteptat ca partile contractante sa solicite renegocierea contractului (acordului). Rezultatele renegocierii sunt dependente de gradul de operabilitate al institutiilor formale si informale. Cum cerinta renegocierii este imperativa, chestionarea institutiilor operante este puternica. O parte din resursele actorilor implicati ajunge sa fie alocata schimbarii institutiilor formale si informale care reglementeaza procesele de negociere. Cu cat rezistenta la schimbare institutionala este mai mare, cu atat costurile schimbarii sunt mai mari. Daca aceste costuri ajung sa fie atat de mari incat depasesc recompensele obtinute din aplicarea vechiului contract, atunci incercarile de schimbare institutionala inceteaza, regulile informale sunt mai departe consolidate iar cele formale ipostaziate. Intr-un astfel de proces pot interveni si modul de distributie a puterii, si forme specifice de oportunism, si strategii de tipul "blatistului" (free rider). Fara a mai complica schema explicativa cu astfel de variabile, putem deja remarca:

a)      inabilitatea atingerii compromisurilor, datorita lipsei de libertate in negociere a actorilor sau datorita inexistentei practicilor/institutiilor de mediere sau din cauza unor mari decalaje culturale si ideologice intre cerintele institutiilor formale si ale celor informale, genereaza blocaje institutionale;

b)      lipsa initiativelor deliberate ale agentiilor specializate in introducerea de schimbari institutionale congruente cu realitatea culturala si cu tipurile relatiilor de schimb sporeste sansa perpetuarii blocajelor institutionale;

c)      blocajele institutionale prelungite ale evolutiei incrementale genereaza pierderi pentru toti actorii implicati.

Altfel spus, este nevoie de crearea cadrului de afirmare a autoritatii si

impunerii regulilor formale, de instituirea sistematica a unui set de valori comune, fundamentale si incontestabile, care sa ofere cadrul de referinta al actiunilor individuale si al celor colective, de promovarea stimulentelor care recompenseaza antreprenoriatul, inovatia cognitiva si tehnologica, munca cinstita si adecvat recompensata, concomitent cu aplicarea riguroasa de sanctiuni pentru orice forme de coruptie economica sau politica, pentru eliminarea violentelor fizice sau simbolice. Cu astfel de actiuni iesim insa din cadrul Consensului de la Washington bazat pe postulatul rationalitatii instrumentale.

Ce rezulta din aplicarea postulatului alternativ al rationalitatii procedurale? Consensul de la Washington s-a concentrat numai asupra unui set de factori economici, extrem de importanti pentru macrostablitatea economica. Acestia nu opereaza insa intr-un vid cultural si institutional. Orice schimbare a constituirii si dinamicii factorilor economici risca sa fie suspendata sau subminata de jocurile relatiilor dintre actori care sunt atat de puternic influentate de institutiile formale si informale, de cadrele sociale, culturale si politice care functioneaza in societate. Ca atare, modelul Consensului de la Washington sufera de o profunda incompletitudine. Aplicarea consecventa a principiilor sale are sanse limitate in generarea dezvoltarii. Experienta tranzitiei romanesti de-a lungul a peste zece ani este o marturie in acest sens, relevand atat caderi si blocaje economice, cat si inertie sau dualism institutional.

Guvernare si organizare.     Una din optiunile fundamentale ale Consensului de la Washington se refera la constructia si afirmarea guvernului minimal. Controlul factorilor economici ai macrostabilizarii se imbina astfel cu o schimbare politica de amploare care se refera la dimensiunea, gradul si modul de implicare a guvernului.

Inca din perioada initierii, expansiunii si consolidarii statului-natiune, guvernul a fost considerat ca aparator al suveranitatii nationale si totodata protector al intereselor cetatenilor sai, asteptandu-se si, treptat, afirmandu-se tot mai mult rolul sau interventionist in toate sectoarele societatii. Guvernele traditionale si-au extins treptat proprietatile, ariile de interventie si cheltuielile bugetare. Daca am considera si perioada mai recenta26, procentul mediu al cheltuielilor guvernamentale in tarile in curs de dezvoltare a crescut de la circa 17% din PIB in 1960 la circa 24% in 1995. In perioada comunista, statul era aproape singurul proprietar si distribuitor de bunuri.

Premisa implicita a Consensului de la Washington este ca guvernul are performante mult mai mici decat piata, ceea ce ar solicita: eliminarea functiei sale interventioniste, reducerea cheltuielilor guvernamentale, promovarea statului minimal, a descentralizarii si dereglementarii. Piata libera ar dispune de mecanisme reglatorii mult mai eficiente decat guvernul care s-ar implica in prea multe sectoare fara a dispune insa de o cunoastere adecvata si de un control eficient al modului de aplicare a propriilor proiecte. Guvernul mai mult sau mai putin maximal ar fi ineficient financiar, ineficace ca manager si organizator, distantat de cetateni si problemele lor, pe scurt o piedica reala in calea cresterii economice si a dezvoltarii. Pentru Consensul de la Washington, liberalizarea pietei trebuie cuplata cu minimalizarea statului centrat exclusiv pe chestiunile fundamentale.

Daca guvernarea este procesul prin care cetatenii rezolva pe caile democratice ale deciziei colective propriile probleme pentru a intampina si satisface nevoile personale si ale societatii, atunci guvernul este instrumentul principal utilizat in proces. Cum se constituie acest instrument, care este aria sa de interventie si cat de eficient se dovedeste sunt intrebari la care raspunsurile date nu sunt univoce. Intre piata libera si guvern, Consensul de la Washington a optat pentru extinderea primeia si restrangerea celui de al doilea. Intr-o perioada de dominare a neoliberalismului, aceasta optiune a devenit aproape unica, exceptiile fiind de identificat doar in unele tari ale Asiei de sud-est cu o cultura comunitarista mai accentuata.

Guvernul minimal functioneaza insa intr-o piata maximala. Intr-un astfel de context, nu cumva guvernul minimal isi pierde din autoritatea sa legitima, mai ales cand se confrunta cu esecurile pietei? Pentru a raspunde la intrebare, sa consideram importanta pentru societate a bunurilor publice si a externalitatilor diferitelor produse ale pietei sau importanta informatiei despre mediile de afaceri pentru nivelul costurilor tranzactionale. Piata perfecta este un construct teoretic. In realitate ne confruntam atat cu pietele imperfecte cat si cu informatia incompleta, ceea ce genereaza variatii considerabile ale costurilor tranzactionale27 si, implicit, ale costurilor de transformare. Totodata, Coase a prezentat numeroase exemple pentru a demonstra dificultatea pe care o genereaza piata in ajungerea la un acord privind realocarea drepturilor de utilizare a unor resurse, inclusiv a celor oferite de sau asociate unui bun public. Acest esec al pietei, asociat externalitatilor produselor pietei, bunurilor publice si distribuirii drepturilor de proprietate, trebuie compensat de o instanta, iar aceasta nu poate fi decat guvernul responsabil de reglementarea institutionala a pietei si de mecanismele de impunere a institutiilor functionale. Implicatia este ca relatia adversativa "piata sau guvernul" trebuie inlocuita de una conjunctiva: "piata si guvernul". Intre piata si guvern relatia nu poate fi decat una de complementaritate. Functiile publice ale guvernului nu sunt limitabile doar la externalitati, costuri tranzactionale si bunuri publice, fie ele chiar si de genul educatiei, sanatatii, protectiei sociale sau transferului tehnologic. Complementaritatea pietei (sectorului privat) si guvernului este de asertat si sau mai ales in domenii care probeaza eficienta guvernului in guvernare. De aici intrebarea: ce fel de guvernare?

Pentru a raspunde la aceasta intrebare trebuie mai intai subliniat faptul ca guvernul minimal nu coincide cu subminarea autoritatii legitime a guvernarii in impunerea institutiilor fundamentale, inclusiv a celor care functioneaza pe piata economica, si nici cu lipsa de responsabilitate fata de performantele sociale, economice, politice sau de alt gen ale societatii. Statul minimal este, sau ar trebui sa fie, din contra, un stat de drept, puternic si eficient. Tocmai in acest sens in SUA s-a derulat la inceputul anilor nouazeci un intreg proces de "reinventare a guvernarii" , menit sa schimbe principii traditionale de organizare si mai ales de functionare ale guvernului si guvernarii.

Premisa acestui proces este de identificat in lumea din jur: emergenta economiei globale, post-industriale, bazate pe cunoastere a subminat constructiile traditionale peste tot in lume, creand noi oportunitati, dar si o multime de probleme. "Guvernele mari sau mici, americane sau straine, federale, statale sau locale au inceput sa reactioneze" pentru ca o "economie noua" solicita o "guvernare noua".

In mod traditional, odata cu afirmarea functiilor publice si protectoare ale guvernului, s-a consacrat si o ineficienta, destul de usor tolerata si tolerabila, a agentiilor guvernamentale, mai ales cand sunt comparate cu cele private. Astazi insa aceasta stare a devenit critica. Si nu numai ca urmare a schimbarilor profunde din economie sau din alte sectoare sociale. Cetatenii insisi sunt tot mai nemultumiti de guvern si guvernare, sanctionandu-le, cum s-a intamplat la noi, in alegeri (ca in cele din 26 noiembrie 2000) sau in sondajele curente de opinie sau in refuzul celor mai talentati de a lucra in agentii guvernamentale pe functii publice. Nimeni nu mai poate reduce guvernarea la exercitarea unor simple roluri de comanda si control sau la asa-zisa "arta de a conduce". Indiscutabil ca formularea directiei dezvoltarii, conducerea in sens de "leadership" detin o pozitie centrala in orice guvernare. Dar acestea nu sunt produse ale unor simple intuitii sau ale unui joc al hazardului inspirator. Guvernarea este din ce in ce mai mult o problema tehnica dirijata de scopuri si valori clare. Referindu-ne la dezvoltare, am putut vedea cum se imbina mijloacele si scopurile, aspectele instrumentale si analitice cu cele procedurale, institutionale si valorice. Guvernarea centrata pe dezvoltare necesita astfel o noua abordare, o veritabila "reinventare". Guvernul, cu cat este mai minimal, cu atat trebuie sa devina mai eficient si antreprenorial, prin promovarea competitiei, a debirocratizarii si descentralizarii, a centrarii pe rezultate si pe cetateni, a afirmarii functiilor sale catalitice si facilitatoare in raport cu crestea economica si dezvoltarea. Distinctia public-privat in spatiul guvernarii nu se mai poate face decat in termenii scopurilor, dar nu si in cel al mijloacelor, pentru ca numai astfel guvernul va fi eficient si eficace.

Politicile publice circumscriu aria competentelor guvernarii. Ele nu mai sunt insa simple exercitii de formulare a unor scopuri vagi si suspendate in timp. Precizarea resurselor si a cailor de mobilizare a acestora, asocierea unui program decizional de proiectare, adoptare, aplicare si evaluare, confruntarea permanenta cu realitatea sociala si istorica presupun existenta unui management public bine articulat. Totodata, functiile publice nu pot fi ocupate decat de functionari cu abilitati atent probate si bine recompensate. Aria guvernarii este astfel circumscrisa de politicile publice care se realizeaza printr-un context determinat de management si organizare. Ultimele au devenit insa domenii ale studiului stiintific aplicat, astfel ca fara aplicarea rezultatelor cercetarii continue este greu de anticipat obtinerea unor performante. Deocamdata, in tranzitia noastra, guvernarea este aria de confruntare interminabila a unor optiuni insuficient fundamentate tehnic si prea adesea suspendate in cearta valorilor si a clientelismului politic. Fara parasirea acestei stari, guvernarea va fi precara, cresterea economica si schimbarea institutionala amanate, iar sansele dezvoltarii tot mai mult subminate. Riscam sa perpetuam tranzitia si sa ne adancim in subdezvoltare.

*

Dezvoltarea este problema-cheie a oricarei societati, fie ea dezvoltata sau in curs de dezvoltare. Pentru societatile in curs de dezvoltare, inclusiv pentru cele in tranzitie, noua paradigma a dezvoltarii a fost initiata de Consensul de la Washington la sfarsitul anilor optzeci si inceputul anilor nouazeci din secolul XX. Realitatea luata ca referinta de Consensul de la Washington a fost cea specifica tarilor Americii Latine care se confruntau la inceputul anilor optzeci cu o accentuata instabilitate economica si cu o lipsa endemica de functionare a pietelor ca urmare a politicilor publice disfunctionale promovate. Declinul accentuat al produsului intern brut, deficitele bugetare si de cont curent crescande, subventionarile publice masive ale sectorului productiv de stat, ratele inalte ale inflatiei erau caracteristice economiilor latino-americane ale vremii. Consensul de la Washington a formulat un set de politici centrate pe macrostabilizarea economica menite apoi sa faciliteze cresterea economica si dezvoltarea. Tarile post-comuniste s-au confruntat la inceputul anilor nouazeci cu stari economice similare celor din America Latina, astfel ca in acordurile cu FMI si Banca Mondiala au aplicat politici economice derivate din principiile Consensului de la Washington. Numai ca intre cele doua categorii de tari exista o diferenta remarcabila.

Tarile post-comuniste au fost implicate de la inceputul perioadei anilor nouazeci nu numai intr-o tranzitie economica, dar si intr-una politica, inclusiv sociala si culturala, necesitand transformari institutionale extinse, concomitente si multisectoriale. De aceea pentru tarile in tranzitie Consensul de la Washington a oferit orientari importante in vederea constructiei pietelor functionale, dar s-a dovedit a fi pe cat de incomplet, pe atat de riscant in amanarea dezvoltarii. Incompletitudinea rezulta din lipsa de combinare a factorilor economici si din ignorarea transformarilor institutionale care influenteaza, uneori hotarator, performantele economice si sociale. Experienta Romaniei de-a lungul anilor nouazeci probeaza riscuri majore ale aplicarii tale-quale a principiilor Consensului de la Washington: perpetuarea tranzitiei, amanarea cresterii economice si a dezvoltarii, de fapt adancirea subdezvoltarii. Se impune, deci, completarea noii paradigme cu analize institutionale aprofundate, cu o noua abordare a guvernarii in conditiile democratiei pluraliste si cu o implicare activa a societatii civile in asumarea responsabila a contextelor, directiilor si conditiilor accelerarii dezvoltarii. Schimbarile economice, politice si culturale trebuie sa fie cat mai sincrone intr-un program care nu-i doar economic, ca in strategia de dezvoltare economica pe termen mediu, adoptata in 1999 in Romania, nici doar politic sau cultural. Dezvoltarea este intr-adevar atotcuprinzatoare.