Organizatii europene si euroatlantice

Organizatii europene si euroatlantice

Secretarul General NATO: o fisa a postului in permanenta schimbare?

Functia de conducere a NATO este acum de nerecunoscut, in comparatie cu aceeasi functie din primii ani ai Aliantei. Ryan Hendrickson explica modul in care si de ce s-a modificat rolul acesteia.

Acum cand NATO implineste 60 de ani, primul sau Secretar General, lordul Hastings Ismay, ar fi fost, fara indoiala, uimit sa vada transformarea produsa in privinta rolului Secretarului General NATO.

De la o pozitie in principal de natura manageriala, care urmarea sa asigure progresul consultarilor din cadrul Aliantei, functia moderna a Secretarului General s-a transformat intr-una cu responsabilitati mult mai largi, vizand modelarea rolului strategic si operational al NATO in lume.

La infiintarea sa, NATO nu avea un Secretar General. Odata cu inceputul Razboiului Coreean, aliatii au creat functia Comandantului Suprem al Fortelor Aliate din Europa (SACEUR), in incercarea de a spori integrarea militara in cadrul Aliantei. Primul SACEUR, generalul american Dwight Eisenhower, a contribuit la asigurarea un plus de prestigiu si respect pentru NATO. Dar, curand a devenit clar ca functia SACEUR nu era suficienta pentru promovarea dialogului politic si a cooperarii necesare la nivelul aliatilor.

Drept urmare, cu prilejul aniversarii implinirii a trei ani, in 1952, a fost creata functia Secretarului General. In esenta, Secretarul General avea sarcina sa-i ajute pe aliati sa ajunga la consens. Secretarul General nu se amesteca in activitatea Consiliului Nord Atlantic (NAC) si, de aceea, era, din multe puncte de vedere, un simplu functionar in serviciul aliatilor, care incerca sa asigure cooperarea si desfasurarea unor consultari de substanta. Puterile sale erau, astfel, limitate. In primii sai ani ca Secretar General, lordul Ismay a avut o prezenta discreta, nu avea voie sa faca declaratii fara acordul aliatilor si nu a prezidat intalnirile Consiliului, pana in 1955.

De atunci, liderul politic al Aliantei s-a transformat intr-un decident cheie si, uneori, central, la nivelul aliatilor. El modeleaza evolutia Aliantei, definind principalele concepte strategice, pe masura ce NATO se adapteaza la noile conditii de securitate.

Desi multi dintre cei de la Cartierul General NATO inteleg importanta acestei functii, multe dintre analizele si materialele documentare din trecut referitoare la NATO au acordat prea putin spatiu rolului jucat de cei 11 Secretari Generali. Aceasta lipsa este regretabila, avand in vedere influenta foarte mare pe care liderul politic al NATO o are si o poate exercita.

De exemplu, unul dintre fostii Secretari Generali, lordul Peter Carrington, nu s-a bucurat, aproape de loc, de atentie in istoria Aliantei sau de recunoasterea meritelor sale la conducerea NATO, pe care a detinut-o in perioada 1984-1988. Chiar Carrington insusi recunoaste, in memoriile sale, frustrarea pe care a simtit-o in timpul activitatii sale la NATO, datorita, partial, absentei oricarei puteri sau autoritati formale reale a Secretarului General - o conditie pe care Ismay si alti predecesori ai sai o intelesesera mai mult ca sigur.

Cu toate acestea, dupa desemnarea sa pentru functia de Secretar General, fostul Secretar General Asistent NATO, Robin Beard, arata ca lordul Carrington "a proiectat onoare" si a asigurat un nou nivel de respect pentru Alianta. Fostul ambasador american la NATO, David M. Abshire, a spus ca lordul Carrington a condus Alianta folosindu-se de calitatile sale, umorul sau bun si gratia sa in relatiile cu multe personalitati diferite din cadrul Aliantei. Calitatile diplomatice personale ale lordului Carrington au avut o importanta cruciala pentru asigurarea consensului aliatilor cu prilejul unor momente foarte dificile.

Cel de al noualea Secretar General, Javier Solana, a demonstrat, de asemenea, influenta pe care o poate exercita functia sa. Mostenirea sa ca lider politic al NATO este deosebit de importanta.

Diplomatia discreta a lui Solana si abilitatile sale lingvistice au jucat, de asemenea, un rol in 1998, cand, la Bruxelles, a inceput dezbaterea privind modul in care sa se raspunda la violenta si agresiunea din Balcani.

La Summit-ul de la Madrid din 1997, cand dezbaterea privind extinderea NATO a generat divergente in randul aliatilor, autorul Ronald D. Asmus arata ca acestia au apelat la Solana, pentru a gasi o iesire din aceasta situatie politica marcata de divergente. Dupa consultarile cu aliatii, Solana a reusit sa gaseasca, in final, un compromis, care a avut ca rezultat lansarea invitatiilor de aderare pentru Republica Ceha, Ungaria si Polonia.

Diplomatia discreta a lui Solana si abilitatile sale lingvistice au jucat, de asemenea, un rol in 1998, cand, la Bruxelles, a inceput dezbaterea privind modul in care sa se raspunda la violenta si agresiunea din Balcani. Din nou, Solana a fost cel care a descoperit ca toti aliatii puteau fi de acord ca exista o "baza legala suficienta" pentru ca NATO sa autorizeze folosirea fortei in Balcani, lucru care a avut ca rezultat Operatia Allied Force, din 1999.

La inceputul actiunii militare din 1999, Solana a jucat, iarasi, un rol cheie in consilierea SACEUR, generalul Wesley Clark, in privinta tipurilor de tinte militare pentru aliati. Din nou, Solana a jucat un rol cheie, care a permis operatiei sa avanseze cat mai rapid posibil, mentinand in acelasi timp consensul politic in privinta actiunii militare, la nivelul celor 19 aliati de atunci.

Desigur, mostenirea lasata de Manfred Wrner, unul dintre cei mai influenti Secretari Generali, merita o atentie speciala. Wrner, primul si, pana acum, singurul Secretar General german, a pus in slujba Aliantei cateva calitati deosebite, care, din multe puncte de vedere, au determinat ceea ce este capabil sa realizeze in prezent NATO.

In primul rand, Wrner avea extraordinara capacitate de a plasa diferitele aspecte si intrebari in cadrul intereselor strategice mai ample ale Aliantei. Calitatea sa de a gandi strategic a ajutat intr-o anumita masura Alianta sa ajunga la noul sau Concept Strategic, care a fost adoptat la Summit-ul de la Roma din 1991. Acesta a asigurat conditiile necesare pentru ca NATO sa inceapa desfasurarea operatiilor sale de mentinere a pacii si de raspuns la crize, care au definit, din multe puncte de vedere, rolul NATO in lumea de astazi.

In plus, Wrner a inteles, mult mai devreme decat altii, avantajele unei mai mari deschideri a NATO catre Uniunea Sovietica si, mai tarziu, catre noile democratii ale Europei de Est, in efortul de a le integra in restul Europei democratice. Din proprie initiativa, el si-a folosit influenta oferita de functia sa pentru a cultiva noi relatii cu Europa de Est, care au pus baza extinderilor majore de la Summit-urile de la Madrid, Praga si Bucuresti. Viziunea de pionierat a lui Wrner a contribuit la crearea fundamentului politic necesar pentru ca NATO sa avanseze spre est si sa asigure, ulterior, asistenta in procesul de modernizare si democratizare al multora dintre aceste foste armate comuniste.

Influenta lui Wrner s-a simtit si in NAC, intr-o masura atat de mare, incat unii dintre contemporanii lui au crezut nu se putea ajunge la consens decat daca el aproba, de asemenea, cursul de actiune aflat in dezbatere. Autoritatea informala exercitata de el a fost posibila datorita contactelor sale diplomatice extinse la nivelul aliatilor, bunei sale cunoasteri a diferitelor aspecte aflate in discutie si fortei personalitatii sale.

Asa cum s-a dovedit mai tarziu, dupa ce el si-a parasit patul de boala din Aachen, Germania, si a calatorit la Bruxelles pentru aceasta reuniune, prezenta sa a avut o importanta cruciala pentru realizarea consensului in privinta actiunii militare.

Printre cele mai memorabile momente ale sale in NAC se numara si participarea sa la o sesiune de importanta cruciala a Consiliului din aprilie 1994. El suferea de un cancer care l-a doborat in cele din urma in august 1994. Slabit in mod evident, cu doctorul alaturi si cu tuburile de hranire intravenoasa care se vedeau prin gulerul camasii, Wrner a reusit sa-i convinga pe aliati ca NATO sa dea un raspuns militar la atacurile repetate impotriva civililor bosniaci. Asa cum s-a dovedit mai tarziu, dupa ce el si-a parasit patul de boala din Aachen, Germania, si a calatorit la Bruxelles pentru aceasta reuniune, prezenta sa a avut o importanta cruciala pentru realizarea consensului in privinta actiunii militare.

Prin asigurarea conducerii intr-un nou climat de securitate, cand Alianta si-a asumat noi roluri in lupta impotriva terorismului in Afganistan si a desfasurat misiuni de mentinere a pacii si activitati de sprijin umanitar in Kosovo, Sudan si Pakistan, Jaap de Hoop Scheffer va lasa propria sa mostenire ca lider politic al NATO.

La fel ca Wrner, de Hoop Scheffer a impins NATO dincolo de limitele pe care unii le considerau maxime, inainte de desemnarea sa in functia de Secretar General. In efortul sau de a crea noi parteneriate pentru a lupta impotriva terorismului, de Hoop Scheffer a transmis mesajul NATO in intreaga lume, prin vizite care au inclus Asia, Orientul Mijlociu si Australia, toate fara precedent.

Inca din prima sa zi ca Secretar General si pana in 2009, de Hoop Scheffer s-a folosit de aceasta functie pentru a se asigura ca a facut tot ce este posibil pentru a spori sansele NATO de a obtine succesul in Afganistan.

In mare masura in mod asemanator cu sloganul preferat al predecesorului sau, lordul Robertson, care solicita mai multe "capabilitati, capabilitati, capabilitati", de Hoop Scheffer a subliniat, deseori, nevoia unor eforturi cooperante sporite in privinta cheltuielilor pentru aparare, la nivelul intregii Aliante. Scopul sau, in mare masura similar celui al lui Robertson, urmareste asigurarea existentei unei Aliante care poate raspunde rapid la crizele si provocarile de securitate noi si imediate. De Hoop Scheffer a continuat sa preseze pentru realizarea acestor investitii, despre care aproape toti analistii militari sunt de acord ca raspund cel mai bine intereselor Aliantei.

Dar, cea mai evidenta prioritate a lui de Hoop Scheffer a fost angajamentul NATO in Afganistan. Inca din prima sa zi ca Secretar General si pana in 2009, de Hoop Scheffer s-a folosit de aceasta functie pentru a se asigura ca a facut tot ce este posibil pentru a spori sansele NATO de a obtine succesul in Afganistan. Astfel, el a solicitat deseori mai multe resurse, atat civile, cat si militare, pentru promovarea democratiei si a pacii in Afganistan. Desi NATO se confrunta in continuare cu multe provocari in Afganistan, pe care de Hoop Scheffer le-a inteles rapid, atentia si determinarea sa pentru asigurarea succesului misiunii se vor numara printre cele mai semnificative mosteniri lasate de el in calitatea sa Secretar General.

Alianta este pe punctul de a trece intr-o noua era, cu o noua conducere. Cel care detine aceasta pozitie de conducere va determina in mod profund capacitatea NATO de a actiona, evolua si raspunde in contextul noilor conditii. Si tendinta, de la Ismay, la de Hoop Scheffer, este aceea ca importanta rolului Secretarului General sa continue sa creasca.

Pentru a ramane in forma la 60 de ani

Daniel Korski, Senior Policy Fellow la Consiliul European pentru Relatii Externe, prezinta provocarile Aliantei la 60 de ani si modul in care acestea ar putea fi abordate.

NATO va trebui sa se deschida spre ceilalti daca doreste sa avanseze

NATO a realizat cu mult mai mult in perioada de dupa Razboiul Rece decat si-a putut imagina cineva atunci cand a cazut Zidul Berlinului si Alianta si-a pierdut motivul declarat al existentei sale. Realizarile Aliantei includ extinderea sa si operatiile sale din Bosnia si Kosovo.

Dar, in timp ce liderii NATO se pregatesc sa se intalneasca la Strasbourg/Kehl - cu prilejul unui eveniment care va fi primul Summit NATO al lui Obama si ar trebui sa marcheze reintegrarea deplina a Frantei in structurile militare permanente si mecanismele de planificare a apararii ale Aliantei - exista in continuare provocari considerabile. Acestea includ extinderea NATO, operatia aliatilor din Afganistan si transformarea Aliantei intr-o organizatie mai supla. Sub aceste aspecte sta ascunsa o intrebare chiar si mai mare: la ce serveste NATO in secolul XXI?

Unii aliati doresc acum sa se reintoarca la o postura statica, defensiva, orientata, in primul rand, spre amenintarile teritoriale traditionale. Altii doresc sa se orienteze, in cea mai mare masura, spre operatii expeditionare, precum ISAF (Forta Internationala pentru Asistenta de Securitate) in Afganistan. Aici pare sa fie cea mai mare dilema strategica a NATO. Alegerea corecta presupune, evident, sa se realizeze sprijinul reciproc intre cele doua misiuni si sa se continue transformarea convenita deja a armatelor aliatilor, pentru ca NATO sa fie ferit de pericolul de a-si asigura cu si mai multa greutate fortele combatante necesare.

Dar nu va fi usor ca multi aliati sa fie convinsi sa accepte acest angajament de tip "si/si".

Avand in vedere toate acestea, misiunea din Afganistan ar putea sa fie, de fapt, cea mai putin controversata dintre sarcinile NATO. Toata lumea stie ca misiunea trebuie sa continue. Prea putini cred ca ea va fi incununata de succes. Si oricine stie ca presedintele Obama va dori o sporire semnificativa a efortului european. Intrebarea este cum sa se realizeze acest lucru. Daca europenii nu pot oferi mai multe trupe, atunci ei trebuie sa-si perfectioneze trupele pentru indeplinirea principalei sarcini, aceea de a construi fortele afgane.

Mai problematica va fi relatia NATO cu Georgia si Ucraina. Rusia a aratat clar ca se opune extinderii.

In acest sens, la urmatorul Summit, ar putea fi lansat un Corp de Consilieri Militari NATO permanent. Acesta nu va rezolva toate problemele cu care se confrunta ISAF, dar va spori efortul european si va intari capacitatea ISAF. Astfel, el ar putea oferi asigurarea ca, pe masura ce administratia Obama preia treptat toate operatiile NATO in sudul si estul Afganistanului, SUA nu se vor retrage si ca Washingtonul considera ca NATO este in continuare un instrument util.

Mai problematica va fi relatia NATO cu Georgia si Ucraina. Rusia a aratat clar ca se opune extinderii. Dar deschiderea catre Georgia si Ucraina este utila. Desi Europa trebuie sa-si re-echilibreze relatiile cu Rusia, este prea putin probabil ca ideea de a oferi Moscovei dreptul de veto in privinta deciziilor NATO va incuraja o atitudine mai buna a Kremlinului. Desi sunt sigur ca administratia Obama nu intentioneaza sa creeze un conflict la Summit-ul din 2009, cred ca, in acelasi timp, aceasta nu va dori, probabil, sa inregistreze un esec in privinta politicii "usilor deschise" a NATO.

De aceea, cheia problemei este sa ne asiguram ca ambele comisii create de NATO pentru a ajuta Ucraina si Georgia sa-si reformeze structurile lor din domeniul apararii au o utilitate reala. Experienta din Balcani demonstreaza clar ca supervizarea reformelor apararii, sensibile din punct de vedere politic, este mult mai dificila decat asigurarea asistentei tehnice sau oferirea unei umbrele pentru asistenta aliatilor in privinta reformelor.

Va trebuie sa fie altfel de aceasta data, pentru ca oferta NATO sa insemne ceva pentru Kiev si Tbilisi (si Moscova).

Personalul NATO trebuie sa fie intarit pentru a se putea implica in procesul de reforma, in Kiev si Tbilisi este de nevoie de asigurarea unor trimisi speciali de rang inalt ca Reprezentanti Civili Seniori NATO, iar aliatii trebuie sa-si insumeze eforturile pentru a implementa un pachet solid de reforme.

Nu este vorba doar de mai multe trupe, ci si despre modul in care sa fie folosite acestea

NATO va trebui apoi sa identifice caile pentru a diminua ingrijorarea unor tari ca Polonia, Estonia si Lituania, care se simt amenintate de Rusia.

Pentru a face acest lucru, Alianta ar trebui sa ofere optiunea infiintarii unei institutii NATO ne-militare in regiune, ca de exemplu, un institut de cercetare sau un centru de instruire. Aceasta ar oferi noilor membri NATO sentimentul ca aliatii se preocupa de problemele lor, fara a avea o atitudine provocatoare la adresa Moscovei. Centrul pentru apararea in domeniul cibernetic din Estonia reprezinta un prim pas bun.

Liderii occidentali ar trebui, de asemenea, sa insarcineze JFC Brunssum - unul dintre comandamentele militare aliate - sa urmareasca evolutiile militare din nordul Europei.

In timpul Razboiului Rece, toate comandamentele NATO se concentrau asupra dimensiunii regionale. Tarile puteau sa solicite acestora sa le transmita informatii actualizate referitoare la evolutiile militare, de exemplu, in privinta manevrelor Marinei Militare Sovietice. Intrucat sarcinile in domeniul militar s-au modificat, comandamentele sunt acum preocupate mai mult de latura functionala. Brunssum intra, in prezent, in lantul de comanda al ISAF si apreciaza ca misiunea sa constituie "principala sa prioritate". Dar, avand in vedere comportamentul Rusiei, este util sa dam acestui JFC sarcina de a urmari, de asemenea, evolutiile din nordul Europei.

Cand a inaugurat Alianta, cu sase decenii in urma, presedintele american Truman si-ar fi putut imagina doar intr-o foarte mica masura lumea in care noi traim astazi

JFC Neapole ar trebui, de asemenea, sa primeasca sarcina sa urmareasca evolutiile din flancul de sud al Europei, pentru a evita astfel inducerea la nivelul NATO a unei inclinatii prea anti-rusesti. De asemenea, ar trebui sa se analizeze posibilitatea de a desfasura exercitii militare limitate cu un scenariu defensiv, de tipul Articolului 5.

Cand a inaugurat Alianta cu sase decenii in urma, presedintele american Truman si-ar fi putut imagina doar intr-o foarte mica masura lumea in care noi traim astazi. Totusi, astazi, taria Aliantei va fi generata nu numai de construirea capabilitatilor NATO si de extinderea sa, ci si de intarirea legaturilor NATO-UE. Experienta dobandita in Balcani si Afganistan demonstreaza ca succesul nu poate fi garantat doar prin intermediul capabilitatii militare. Este necesara o combinatie mult mai complexa de instrumente politice si din domeniul dezvoltarii. Numai cooperarea intre NATO si UE poate realiza acest lucru. Astfel, ambele organizatii trebuie sa depaseasca stadiul preocuparii pentru procesul in sine in vederea asigurarii unei substante sporite si sa gaseasca un nou mod de actiune, incepand cu momentul Strasbourg/Kehl.

Distanta nu trebuie sa constituie un obstacol pentru bunele relatii - in Europa, Africa sau oriunde altundeva

Atata vreme cat conflictul din Cipru ramane nesolutionat, s-ar putea ca lucrul cel mai bun sa fie evitarea lansarii unor initiative de mare amploare, pentru care Turcia si-ar putea folosi dreptul de veto.

Dar ar trebui sa fie posibil sa se creeze o baza la nivel de lucru pentru o reapropiere intre UE si NATO. O idee ar putea fi ca UE sa preia sarcina reconstructiei in cele mai mari orase afgane, in timp ce NATO asigura securitatea in perimetrul acestora, iar fortele SUA actioneaza pe teritoriul provinciilor.

Un "Plan de securitate si dezvoltare al Kabulului" ar putea reprezenta un prim pas. Un alt pas ar putea fi ca fortele jandarmeriei europene sa contribuie - prin intermediul NATO sau al UE - la crearea fortelor afgane de politie.

Cele doua organizatii ar trebui sa analizeze posibilitatea stabilirii unor noi domenii de cooperare, inclusiv in privinta sprijinului in teatru acordat EUPOL (Misiunea de Politie a Uniunii Europene) de catre ISAF, instruirii in comun si pregatirii de dinaintea dislocarii pentru personalul PRT-urilor (Echipe Provinciale de Reconstructie) si participarii la exercitii civil-militare. Mai mult chiar, ar putea fi infiintata o Scoala NATO/UE Post-conflicte, unde fiecare organizatie poate contribui cu propriile puncte forte, in beneficiul misiunilor la care participa amandoua. Unde altundeva decat la Summit-ul de la Strasbourg/Kehl ar putea fi lansata o astfel de idee?

In afara angajamentelor sale curente in exterior si a relatiilor UE-NATO, este probabil ca Alianta sa se confrunte cu alte doua provocari pe termen lung. Prima este cea a rolului potential al NATO in cazul oricarui acord israeliano-palestinian, inclusiv din punct de vedere al sarcinilor in domeniul mentinerii pacii si al asistentei acordate pentru crearea institutiilor palestiniene de securitate. A doua provocare pe termen si mai lung este cea a modului in care sa fie abordata Africa. Cred ca, in pofida solicitarii adresate NATO de catre Uniunea Africana (UA) pentru a primi sprijinul Aliantei in vederea crearii capabilitatilor sale, eforturile depuse in acest sens nu au fost inca pe deplin eficiente.

Mandatul actualului Secretar General NATO expira in acest an si gasirea unui inlocuitor la fel de respectat va avea o importanta cruciala

Noua administratie Obama ar trebui sa ajute NATO sa analizeze modul in care sa coopereze cu Africom si UA. Aceasta ar trebui, de asemenea, sa contribuie la explorarea posibilitatilor de realizare a unei noi constructii hibride, precum un aranjament UA/NATO - probabil chiar cu implicarea ONU sau a UE - care ar putea sa asigure o prezenta permanenta in Africa, sa devina un partener pe termen lung in cadrul asistentei de securitate si sa actioneze in vederea prevenirii conflictelor.

Sunt, de asemenea, necesare reforme pentru imbunatatirea atat a operatiilor actuale, cat si a celor viitoare, inclusiv in privinta ajustarii structurilor de comanda ale NATO, astfel incat comandatilor militari sa li se poata delega o autoritate sporita, iar integrarea in teatru cu parteneri ca Organizatia Natiunilor Unite sa poata fi perfectionata.

De asemenea, ar trebui analizata posibilitatea operarii unor modificari in privinta modului de finantare a misiunilor NATO, probabil printr-un buget pentru operatii finantat in comun la nivelul NATO.

Apoi este chestiunea conducerii. Mandatul actualului Secretar General NATO expira in acest an si gasirea unui inlocuitor la fel de respectat va avea o importanta cruciala.

Daca noua administratie Obama ajuta NATO sa beneficieze de avantajul unui presedinte francez foarte pro-atlantic si realizeaza un echilibru intre aparare si taria fortelor, atunci Alianta isi va pastra relevanta pentru publicul european si va fi acceptata ca un actor militar in toate actiunile de catre membrii sai.

Si acest lucru ar putea fi cel mai bun cadou pe care si l-ar putea dori NATO cu prilejul aniversarii celor 60 de ani ai sai.

De la AMF la NRF

Mediul de international de securitate incert al zilei de astazi solicita o atentie reinnoita pentru rolul fortelor de reactie rapida, in incercarea de a proteja interesele fundamentale de securitate ale NATO. Diego Ruiz Palmer prezinta modul in care au evoluat aceste forte.

De-a lungul istoriei, fortele de reactie rapida ale NATO - incepand cu Forta Mobila a Comandamentului Fortelor Aliate din Europa (AMF) infiintata in 1960 si pana la actuala Forta de Raspuns a NATO (NRF) - au jucat o gama de roluri, precum descurajarea, apararea si reasigurarea, care au fost complementate, dupa incheierea Razboiului Rece, de misiunea din ce in ce mai importanta a raspunsului la crize. Desi fiecare dintre aceste roluri are un scop politic si operational specific, care reflecta cu necesitate contextul evolutiv al lumii inconjuratoare unde sunt indeplinite, din multe puncte de vedere, ele se suprapun si se intaresc reciproc.

Caracteristicile permanente ale fortelor de reactie rapida ale NATO sunt: inalta stare de operativitate, capacitatea de a raspunde la diferite solicitari, capacitate de dislocare si compunerea dintr-un personal care provine din mai multe tari. Aceste trasaturi recomanda fortele de reactie rapida pentru operatiile expeditionare desfasurate la distante strategice de Europa si America de Nord, precum si pentru a intari alte contingente in spatiul Tratatului Nord-Atlantic.

Prima tentativa a NATO in domeniul reactiei rapide dateaza din perioada propunerii inaintate, in 1960, de Comandantul Suprem al Fortelor Aliate din Europa (SACEUR) de atunci, generalul Lauris Norstad, de a crea o forta mobila dislocabila rapid pentru comandamentul sau - Comandamentul Aliat din Europa (ACE) - in vederea descurajarii intimidarii, coercitiei si agresiunii - care nu au determinat insa un razboi general - impotriva tarilor aliate aflate in flancurile de nord si de sud ale ACE. In timp de pace, in aceste tari exista cel mult o prezenta foarte limitata a fortelor militare aliate, iar conceptul AMF urmarea proiectarea unei capabilitati multinationale de descurajare, la scurt timp dupa primirea unei solicitari in acest sens.

Contributiile nationale la AMF erau organizate pe diferite pachete de forte multinationale pre-planificate optimizate pentru dislocarea in cinci zone de urgenta AMF: nordul Norvegiei; insulele daneze Zealand; nord-estul Italiei; nordul Greciei si Tracia greaca si turca; estul Turciei. Planificarea si exercitiile erau supervizate de un personal multinational, putin numeros, aflat in Republica Federala Germana, dar, intr-o situatie reala de urgenta, comanda si controlul elementelor AMF dislocate ar fi urmat sa revina comandantilor locali ai trupelor terestre si aeriene ale NATO, in vederea asigurarii unei integrari fara fisuri la nivelul fortelor locale si al fortelor de intarire si pentru a prezenta o singura "fata" a Aliantei.

Desi crearea AMF in 1960 a fost, de fapt, stimulata de ingrijorarea legata de descurajarea in regiunile de nord si de sud ale ACE, criza Berlinului din 1961 a redirectionat atentia NATO asupra apararii Regiunii Centrale. Dupa construirea Zidului din Berlin, Statele Unite si-au intarit masiv fortele stationate in Europa Occidentala. Amploarea herculeana a acestui efort a subliniat dificultatile de a trimite rapid intariri determinate de necesitatea de a transporta mii de vehicule si a condus la primul caz de pre-pozitionare pe scara larga a echipamentului, SUA depozitand in sudul Germaniei materiale pentru doua divizii.

In 1963, capacitatea Statelor Unite de a trimite rapid intariri in Regiunea Centrala a fost testata in timpul exercitiului Big Lift, care a demonstrat capacitatea crescanda a SUA in domeniul transportului strategic, justetea pre-pozitionarii echipamentului si fezabilitatea trimiterii rapide de intariri la scara mare.

In 1968, dupa ce Washingtonul a decis sa reamplaseze unele unitati ale Armatei SUA din Europa in Statele Unite, pentru a ajuta la sustinerea angajamentelor lor din Asia de Sud-est, in sudul Germaniei a fost depozitat un al treilea set de echipamente de esalon divizie. Si, din 1969 si pana la sfarsitul Razboiului Rece, Statele Unite si-au testat anual capacitatea de a-si "REaduce FORtele in GERmania", pe timpul exercitiilor de mobilitate strategica REFORGER.

In 1975, dupa ce a devenit SACEUR, generalul Alexander Haig a decis sa armonizeze planurile de asigurare a intaririlor individuale existente la nivelul NATO si la nivel national intr-un singur Plan de Intarire Rapida (RRP) al SACEUR si sa integreze organic exercitiile REFORGER intr-un set mai amplu de exercitii coordonate, denumite Autumn Forge si concepute pentru a testa si a demonstra capacitatea NATO de a trimite intariri si a apara toate cele trei regiuni ale ACE, in acelasi timp.

La baza RRP statea o determinare fara precedent a Statelor Unite ca NATO sa aiba echivalentul a zece divizii dislocate si pregatite sa apere Germania de Vest, in maxim zece zile de la luarea deciziei de a trimite intariri (asa numitul concept "10-in-10"), lucru care a solicitat depozitarea unui echipament pre-pozitionat pentru inca trei divizii, in diferite locuri din Germania, Belgia, Luxemburg si Olanda.

Fortele de reactie rapida si planificarea in domeniul intaririi fortelor reprezentau materializarea motto-ului apararii colective a Aliantei - "Unul pentru toti, toti pentru unul"

Un obiectiv esential al RRP - unul care a reconfirmat credibilitatea politica a fortelor de reactie rapida si a planificarii in domeniul intaririi fortelor aliate, precum si adevarata lor valoare din punct de vedere militar - a fost acela de a da noi asigurari pentru increderea membrilor NATO. Nu putea exista o motivatie mai puternica, care sa-i determine pe aliatii aflati de-a lungul liniei de despartire sa participe la realizarea unei aparari inaintate puternice si sa fie pregatiti sa reziste la intimidare, coercitie sau agresiune, decat angajamentul aliatilor "de dincolo de plaje", precum Canada, Portugalia, Marea Britanie si Statele Unite, de a veni in sprijinul lor, in timp de criza sau de razboi, prin intermediul RRP. Astfel, fortele de reactie rapida si planificarea in domeniul intaririi fortelor reprezentau materializarea motto-ului apararii colective a Aliantei - "Unul pentru toti, toti pentru unul".

In mod natural, incheierea Razboiului Rece a facut toate aceste aranjamente inutile. Exercitiile REFORGER au fost abandonate, cele mai multe capacitati de depozitare din Europa au fost inchise si angajamentele pe termen lung si cele mai recente in privinta intaririi fortelor au luat sfarsit (vezi Caseta 2). RRP isi indeplinise misiunea de descurajare si de a da noi asigurari pentru increderea aliatilor, dar circumstantele care determinasera aparitia sa disparusera.

Cu o Europa evoluand intr-un ritm constant spre un continent unit, liber si in pace, dar cu un spectru crescand de crize impredictibile care se transforma rapid in conflicte la periferia NATO, precum in cazul Balcanilor, interesul reactiei rapide s-a reorientat de la intarirea fortelor la interiorul spatiului Tratatului Nord-Atlantic, la raspunsul la crize in afara acestuia. Pentru un timp, s-a avut in vedere optiunea cresterii dimensiunilor fortelor AMF, de la nivelul unei brigazi, la cel al unei divizii, pentru a le face mai robuste, dar timpul AMF a trecuse.

In 1991, Corpul 1 Britanic, care reprezentase principala contributie a Regatului Unit la apararea Germaniei de Vest, timp de patru decenii, a fost transformat in Corpul Aliat de Reactie Rapida (ARRC) multinational. Reactia rapida solicita acum o forta militara mai mare si mai eficienta - de exemplu, in contextul operatiilor dificile de impunere a pacii, precum IFOR in Bosnia si Hertegovina, in 1995, sau KFOR in Kosovo, in 1999, unde ARRC a jucat rolul fortei care a intrat prima in teatru.

AMF a actionat pana in momentul desfiintarii sale in 2002. In limbajul NATO din perioada de dupa Razboiul Rece, AMF si ARRC erau catalogate ca Forta de Reactie Imediata (IRF) si, respectiv, Forta de Reactie Rapida (RRF).

In ultimul deceniu al secolului trecut, pe baza experientei oferite de Razboiul din Golf, aliatii si-au transformat fortele, pentru a putea indeplini operatii expeditionare, in scurt timp de la primirea solicitarii, la distante strategice de Europa si America de Nord. Modelul ARRC a fost preluat cu succes sub forma a inca opt corpuri multinationale stationate in Europa, dintre care sase, la fel ca ARRC, cu o stare de operativitate ridicata. Reactia rapida nu mai era o capabilitate militara specializata. Ea devenise elementul central al noii Structuri a Fortelor NATO. In cele din urma, conceptele IRF si RRF au fost abandonate, pentru a face loc mai noilor concepte ale Fortelor cu Inalta Operativitate (HRF) si Fortelor cu Operativitate Scazuta (FLR).

NRF ofera Aliantei o capabilitate de reactie rapida pe o pozitie de asteptare, formata din cca. 20.000 de oameni, in timpul fiecarei rotatii, incepand din 2003

Totusi, in absenta unei conceptii de intrebuintare unice, corpurile multinationale HRF - HRF(L) si formatiunile maritime similare HRF(M) - constituiau "insule" izolate de capabilitate. Principala calitate a conceptului Fortei de Raspuns a NATO (NRF) multinationale, agreat de sefii de state si guverne la Summit-ul NATO de la Praga din 2002, era acela de a conecta HRF-urile, printr-o schema comuna de rotatie si adoptarea unor tactici, metode si procedee standardizate. In esenta, NRF a oferit coloana vertebrala a capabilitatii de reactie rapida a NATO, iar HRF-urile au asigurat carnea. Acesta era un "mariaj de vis", intre o capabilitate expeditionara crescanda si un concept de intrebuintare inovator.

Incepand din 2003, NRF ofera Aliantei o capabilitate de reactie rapida pe o pozitie de asteptare, formata din cca. 20.000 de oameni, in timpul fiecarei rotatii, diferita fata de tot ce a avut NATO la dispozitie in timpul Razboiului Rece si fata de tot ceea ce exista la dispozitie astazi in intreaga lume, cu exceptia Statelor Unite. Experienta acumulata din rotatiile succesive a demonstrat ca NRF reprezinta un concept solid si ca dinamica transformationala creata de infiintarea NRF se manifesta profund si amplu, la nivelul institutiilor militare ale Aliantei.

Mai mult decat atat, dislocarea succesiva in Afganistan, intre 2004 si 2007, a patru comandamente HRF(L), pentru a oferi nucleul comandamentului Fortei Internationale de Asistenta pentru Securitate, mandatata de ONU si condusa de NATO, a demonstrat ca aceste comandamente si-au folosit in mod util calitatile lor de NRF, intr-o operatie dificila in mediul real, permitand NRF sa capete experienta dislocarilor in teatre aflate la mari distante.

Ar trebui sa admitem ca neajunsurile pe termen lung in privinta unor capabilitati cheie ale NRF. au ridicat semne de intrebare referitoare la NRF

Ar trebui sa admitem ca neajunsurile pe termen lung in privinta unor capabilitati cheie ale NRF, in special in cazul facilitatorilor operationali, a caror posibilitate de a fi folositi este esentiala pentru dislocarea si intrebuintarea NRF, precum si in cazul esecului persistent de a-i asigura de la o rotatie la alta, au ridicat semne de intrebare referitoare la NRF si au generat indoieli cu privire la adevarata ei valoare operationala si la viabilitatea sa pe termen lung. Au fost facute unele propuneri care ar putea determina scaderea nivelului de ambitie in privinta NRF, agreat la de Alianta la infiintarea sa.

Dar, desi constituie un motiv real de ingrijorare, persistenta acestor neajunsuri nu pune sub semnul intrebarii robustetea conceptului initial al NRF. Aceasta reflecta mai curand provocarea cu care se confrunta aliatii in incercarea de a pastra o parte a celor mai bune forte ale lor pe o pozitie de asteptare, in timp ce ei sunt angajati simultan in multiple operatii expeditionare.

Aceste neajunsuri reprezinta, de asemenea, simptomele unei slabiciuni mai mari si sistemice a modului in care NATO genereaza forte pentru operatiile de la inceputul secolului XXI si anume:

. Esecul de a oferi posibilitatea procesului verificat al NATO de planificare a aparaii si crearii HRF-urilor sa faca generarea fortelor mai predictibila, eficienta si sustenabila in timp;

. In conditiile unei insuficiente posibilitati de a beneficia de o finantare comuna in vederea obtinerii unei asigurari impotriva unei parti a costurilor neprevazute, dislocarile de urgenta ale NRF actioneaza ca un factor descurajator pentru aliatii care, altfel, ar fi pregatiti sa contribuie cu forte la rotatiile NRF, dar sunt ingrijorati ca ar putea sa se confrunte cu cheltuieli mari, neanticipate in bugete, daca aceste forte sunt dislocate intr-o situatie de criza;

. O divizare excesiv de rigida a fortelor Aliantei pe diferite categorii, care impiedica o folosire mai flexibila de catre NATO a tuturor capabilitatilor aflate la dispozitie si complica intrebuintarea NRF;

. O abordare pentru estimarea capabilitatilor diferitelor rotatii ale NRF axata excesiv pe compararea neajunsurilor cu unele cerinte generice, in loc sa se ofere o mai mare libertate contributiilor reale puse la dispozitie de statele membre.

Exista o larga recunoastere in privinta impactului negativ al acestor neajunsuri asupra credibilitatii NRF si a capacitatii sale de a fi intrebuintata, iar initierea efortului de a le aborda si rezolva va constitui o prioritate a Aliantei la Summit-ul de la Kehl.

Intr-o Alianta extinsa, fortele de reactie rapida cu o capacitate sporita din punct de vedere al capacitatii de a fi dislocate isi mentin relevanta pentru descurajare, aparare si asigurarea increderii membrilor NATO

Pe fondul angajamentului NATO in Afganistan, misiunea prioritara a NRF si a HRF-urilor asociate, care s-ar putea desfasura la distante strategice de Europa si America de Nord, de a proteja interesele fundamentale ale Aliantei, contribuie la prevenirea escaladarii crizelor intr-un razboi declarat sau la rezolvarea unui conflict si ajuta la edificarea pacii. In acelasi timp, intr-o Alianta extinsa, fortele de reactie rapida cu o capacitate sporita din punct de vedere al capacitatii de a fi dislocate isi mentin relevanta pentru descurajare, aparare si asigurarea increderii.

In toate ipostazele, capacitatea specifica si de neegalat a Aliantei de a planifica si desfasura operatii multinationale expeditionare si de a combina capabilitati individuale intr-o forta coerenta va contribui la asigurarea certitudinii ca mostenirea AMF se va regasi in NRF, in cel de al saptelea deceniu al NATO si in viitor.

Noile campuri ucigase?

Reuters/Stringer Afghanistan

Gretchen Peters a petrecut peste un deceniu ca reporter care a acoperit Pakistanul si Afganistanul. Aici, ea sustine ca principala modalitate de a lupta impotriva talibanilor si a al Qaeda este aceea de a nu le mai permite acestora sa obtina bani din droguri.

Potrivit unui recent raport destinat Comisiei pentru Relatii Externe a Senatului SUA, agentiile americane de informatii continua sa creada ca donatiile din partea unor simpatizanti instariti din Golf constituie sursa principala a finantarii talibanilor, al Qaeda si a altor grupuri care actioneaza de-a lungul frontierei AfPak (Afganistan/Pakistan).

O analiza a activitatilor lor zilnice de baza sugereaza, totusi, altceva. Indiferent daca este vorba de protectia comertului cu opiu, implicarea in rapiri, jefuirea bancilor, traficul de armament si munitie, practicarea extorsiunii sau traficul cu fiinte umane, grupurile de takfiri de pe ambele parti ale frontierei se comporta astazi intr-un mod care seamana mai mult cu cel al mafiotilor, decat cu cel al mujahedinilor.

Este dificil sa se generalizeze in privinta insurgentei AfPak in sens mai larg, deoarece exista atat de multe grupuri anti-statale care actioneaza pe ambele parti ale Liniei Durrand si care nu se comporta intotdeauna la fel. Exista, in continuare, informatii privind unii lideri extremisti care solicita - si primesc - donatii in numerar, de la membrii simpatizanti din cadrul comunitatii.

Dar, din ce in ce mai mult, se observa ca grupurile anti-statale isi cheltuiesc zilnic o parte semnificativa a energiei pentru strangerea frauduloasa de fonduri, iar aceasta implicare in domeniul criminalitatii transforma strategiile de lupta ale acestora si natura fundamentala a insurgentei in sens mai larg.

Exista, de asemenea, din ce in ce mai multe dovezi ca unii comandanti talibani afgani detin controlul asupra unor transporturi de droguri care parasesc Afganistanul, indicand ca miscarea isi extinde sfera de influenta in domeniul criminalitatii

Transformarea parcursa de insurgentii AfPak nu este nici ceva nou si nici ceva unic: de-a lungul istoriei si in intreaga lume, grupurile teroriste au recurs, in mod repetat, la criminalitate in sprijinul activitatilor lor. Si, in decursul timpului, castigurile aduse de criminalitate au corupt aderenta la ideologia initiala, la diferite niveluri. FARC, IRA si Hezbollah au fost supuse unor metamorfoze similare si, probabil, cel mai faimos caz din istorie este reprezentat de Mafia Siciliana, care a inceput, intr-o mare masura, ca talibanii - prin protejarea unei comunitati etnice impotriva exceselor conducatorilor locali.

Reuters/Stringer Afghanistan

In Afganistanul de sud si de sud-vest, unde talibanii asigura protectie si impun taxe pe piata de mai multe miliarde de dolari a opiului, insurgentii si-au sporit implicarea in comert, incepand din 2001.

Initial, comandantii talibani s-au limitat, in general, la impunerea de taxe pentru transporturile de droguri care se deplasau prin zonele lor de control si apoi au inceput sa asigure protectia transporturilor de opiu si a laboratoarelor pentru productia de heroina. Faptul ca, acum, unii comandanti talibani detin propriile laboratoare, al caror numar a explodat in teritoriile controlate de insurgenti, reprezinta un lucru obisnuit.

Exista, de asemenea, din ce in ce mai multe dovezi ca unii comandanti talibani afgani detin controlul asupra unor transporturi de droguri care parasesc Afganistanul, indicand ca miscarea isi extinde sfera de influenta in domeniul criminalitatii.

Desi comandantii talibani si-au integrat activitatile lor la nivelul intregului comert cu opiu, nu este corect, totusi, sa spunem ca talibanii controleaza piata drogurilor. Cartelurile drogurilor, care se afla, in special, in Pakistan si sunt dependente de legaturile atat cu actorii anti-statali, cat si cu cei statali, reprezinta, in continuare, decidenti de prim rang si realizeaza cel mai mare profit.

O intrebare cheie pentru structurile de informatii occidentale este aceea referitoare la modul in care conducerea talibana intentioneaza sa-si foloseasca profiturile si castigurile uriase provenite din comertul cu droguri si din alte activitati infractionale

Si, desi este clar ca din ce in ce mai multi comandanti talibani urmaresc, in special, banii, concluzia ca miscarea in totalitatea sa si-a abandonat scopul de a alunga fortele occidentale din Afganistan, ar fi, de asemenea, incorecta. Este, mai curand, corect sa spunem ca un mic nucleu de adevarati adepti se afla, in continuare, la comanda talibanilor afgani, dar ca exista prea putine dovezi ca acei lideri isi cheltuiesc cu generozitate profitul castigat din asigurarea protectiei si impunerea de taxe pentru comertul cu droguri.

O intrebare cheie pentru structurile de informatii occidentale este aceea referitoare la modul in care conducerea talibana intentioneaza sa-si foloseasca profiturile si castigurile uriase provenite din comertul cu droguri si din alte activitati infractionale - despre care eu estimez ca se ridica la o jumatate de miliard de dolari anual.

Aceste profituri enorme ale criminalitatii nu provin doar din droguri. Incepand din 2001, grupurile de taqfiri si de insurgenti de pe ambele parti ale Liniei Durrand si-au extins implicarea intr-o gama larga de activitati din domeniul criminalitatii. Rapirile au devenit o ocupatie care capata o amploare crescanda. In cadrul acesteia, grupurile insurgente colaboreaza pentru a rapi oameni de afaceri instariti, pentru a-i vinde, ulterior, inapoi familiilor lor.

In trecut, victimele rapirilor erau, deseori, decapitate in fata camerelor de filmat, pentru a face o declaratie politica - cel mai cunoscut caz in acest sens fiind al reporterului publicatiei Wall Street Journal, Daniel Pearl. Rapirea de data mai recenta a corespondentului New York Times, David Rohde, a ilustrat faptul ca profitul reprezinta acum principala motivatie. Insurgentii care il capturasera pe dl. Rohde au cerut initial 28 de milioane de USD pentru eliberarea acestuia, potrivit surselor tribale din FATA (Zonele Tribale Administrate Federal din Pakistan).

Reuters/Goran Tomasevic

In alte parti ale teatrului de razboi, insurgentii fac trafic de cherestea si fiinte umane si vand smaralde pe piata neagra. In unele cazuri, insurgentii au recurs la jefuirea unor banci - de exemplu, luptatori fideli decedatului lider taliban pakistanez Baitullah Mehsud au jefuit recent un punct de schimbare a valutelor din Karachi, orasul port aflat in sud, si au trimis apoi ilegal toti banii la FATA.

Modul in care inter-actioneaza diferite grupuri este similar celui in care se inter-relationeaza familiile mafiei din domeniul criminalitatii. Acestea colaboreaza uneori, dar alteori se lupta intre ele, inclusiv ca in cazul recentului episod al luptei pentru putere din Waziristan-ul de Sud, care a urmat dupa uciderea d-lui Meshud.

Banii constituie principalul motiv in multe cazuri cand factiunile de taqfiri si de insurgenti se lupta intre ele sau cand se produc lupte intre factiuni. In vederea eliminarii acestei probleme, diferitele grupuri au intalniri de rutina la nivel inalt, pentru a stabili cine are dreptul de a realiza castiguri in anumite zone.

Cand diferitele grupuri colaboreaza, scopul este, de obicei, acela de a castiga bani. Exista informatii ca impingerea talibanilor pakistanezi spre partile de nord-vest ale tarii a fost finantata, partial, de alte ramuri ale insurgentei mai extinse. Unul dintre cercetatorii mei a intervievat recent agenti din Bajaur, care i-au spus ca au inceput sa fie semnalati luptatori uzbeci si afgani cu valize pline de bani, in mod evident pentru a plati pentru operatiunile din Swat si Buner.

Exista din ce in ce mai multe indicii ca unii luptatori din Afganistan au legaturi cu bandele criminalitatii stradale din Occident

Exista informatii similare din provincia Kunduz din nordul Afganistanului, care a fost martora unei explozii a activitatii talibanilor in ultimele luni. Unul dintre cercetatorii mei a primit o informatie din partea autoritatilor locale, potrivit careia luptatorii uzbeci i-au sfatuit pe talibanii afgani sa se retraga in provincie.

Oficialii SUA care urmaresc grupul HIG (Hezb-e-Islami Gulbuddin) in estul Afganistanului au dovezi ca luptatorii straini activi in acea regiune dirijeaza unele fonduri catre insurgentii din Cecenia si Asia Centrala. Si, probabil, chiar si mai ingrijorator, exista indicii ca unii luptatori din Afganistan au legaturi cu bandele criminalitatii stradale din Occident.

Recentul raport pentru Senatul SUA arata, de asemenea, ca oficialitatile americane din domeniul informatiilor continua sa creada ca al Qaeda nu joaca niciun rol in comertul cu droguri si in alte activitati infractionale din Afganistan si nici nu beneficiaza cu nimic de pe urma acestora. Consider ca acest lucru este incorect.

Pe parcursul intregii mele activitati de cercetare pentru Germenii Terorii, am gasit dovezi ca lideri ai al Qaeda si luptatorii aflati intr-o stransa alianta cu acestia, in special Miscarea Islamica a Uzbekistanului, au jucat un rol coordonator. Nu am gasit niciodata multe dovezi in privinta angajarii al Qaeda din punct de vedere operational in comertul cu droguri - cum ar fi coordonarea transporturilor sau functionarea laboratoarelor pentru producerea heroinei. Totusi, a fost evident ca oficiali de rang inalt ai al Qaeda au creat contactele si au facilitat relatia care au facut posibile tranzactiile peste liniile de demarcatie tribale, precum si peste granitele de district si cele nationale.

Comunitatea de informatii ar dovedi mai multa intelepciune prin orientarea eforturilor sale spre identificarea si intreruperea fluxurilor de bani care ajung la grupurile de insurgenti, extremisti si teroristi

In loc sa dezbata daca grupurile teroriste beneficiaza sau nu de pe urma activitatilor din domeniul criminalitatii sau sa incerce sa cuantifice procentajul finantarii care provine din criminalitate, comunitatea de informatii ar dovedi mai multa intelepciune prin orientarea eforturilor sale spre identificarea si intreruperea fluxurilor de bani care ajung la grupurile de insurgenti, extremisti si teroristi (precum si, desigur, la actorii statali corupti). Reducerea surselor de finantare ale inamicului si imbunatatirea simultana a guvernarii reprezinta pilonii esentiali ai oricarei campanii anti-insurgente, iar Afganistanul si Pakistanul nu vor constitui o exceptie.

Gretchen Peters a scris foarte mult despre legatura dintre droguri si insurgenta din Afganistan. Puteti afla mai multe despre ea si cartea sa "Germenii Terorii" la www.gretchenpeters.org

Teroristii si criminalitatea organizata: doar afaceri?

[ Cuprins

[ Numere anterioare

[ Programul

[ Autorii articolelor

[ In numarul urmator

Africa de Vest: punct central al traficului ilegal?

Africa de Vest este afectata de un numar de fluxuri comerciale ilicite. Unele dintre acestea provin din regiune, precum cele legate de petrolul furat, lucratorii imigranti fara documente sau profesionistii sexului. Altele, cum ar fi deseurile toxice, armele de foc sau medicamentele contrafacute, au ca destinatie regiunea. In plus, unele, precum cocaina, pur si simplu tranziteaza regiunea. De aceea, in toate cazurile, aceste fluxuri isi pun amprenta pe Africa de Vest.

Aici, Francis Maertens si Amado Philip de Andrs, de la Biroul ONU pentru Droguri si Criminalitate (UNDOC), incearca sa evalueze si sa compare aceste amprente. Puteti afla mai multe accesand tab-ul de mai jos.

Cocaina

Petrolul

Tigarile

Medicamentele contrafacute

Victimele traficului pentru exploatarea sexuala

Armele mici si munitia

Cocaina

Reuters/Borja Suarez

Folosirea pe scara larga a Africii de Vest ca o ruta de tranzit spre Europa constituie un fenomen relativ nou, accelerat de reorientarea la nivelul fluxurilor de trafic, de la piata nord-americana in declin spre o piata europeana in dezvoltare.

Cea mai mare parte a cocainei care tranziteaza regiunea traverseaza Atlanticul in mari "nave-mama", special modificate pentru a transporta incarcaturi de tone de droguri. Acestea sunt apoi descarcate pe vase mai mici, de-a lungul coastei Africii de Vest. Au existat, de asemenea, cateva incidente in care aeronave de mici dimensiuni, special modificate pentru zborurile trans-atlantice, au fost interceptate cu incarcaturi de pana la o tona, cele mai multe dintre acestea plecand din Venezuela.

Pe baza capturilor de pe mare si din aeroporturi, se observa ca exista cel putin doua noduri distincte pentru traficul de cocaina in Africa de Vest. Cel din sud este implicat in traficul de cocaina spre Golful Beninului, care este apoi redirectionat spre Togo, Benin si Nigeria. Nodul din nord implica cele doua Guineei (Bissau si Conakry) ca puncte de intrare, precum si, posibil, Sierra Leone si Mauritania, ca destinatii pe calea aerului. Aceste droguri pot fi trimise in Senegal, Mali si Gambia, in vederea transportarii acestora prin curieratul aerian. In momentele de varf al traficului, Bamako a constituit un nod cheie pentru curierii aerieni, in pofida faptului ca este situat la cca. 1000 km de statele de coasta care primeau cocaina. S-ar putea ca motivul pentru acest ocolis terestru sa fi fost de natura comerciala: canabisul fusese pentru mult timp importat din Mali si se poate ca dealerii sa fi beneficiat de un "curs de schimb" bun pentru platile in cocaina.

Astazi, cele mai multe transporturi sunt, in mod evident, controlate de catre traficantii din America Latina. Columbia produce mai mult de jumatate din cocaina de la nivel mondial si traficantii columbieni sunt de mult timp principalii actori ai pietei globale de droguri. In 2007, ei au reprezentat 40% din traficantii de cocaina arestati in Spania, cel mai important punct de intrare pe piata europeana.

Dar vest-africanii joaca, in mod clar, un rol important in aducerea drogurilor din regiune in Europa, precum si in distribuirea acestora dupa ce au ajuns la destinatie. S-ar putea ca localnicii care faciliteaza traficul maritim sa fie platiti mai curand in natura decat in numerar si sa aduca drogurile in Europa printr-un procedeu dezvoltat perfect de infractorii din Africa de Vest la nivel global: furnizarea prin intermediul curierilor care calatoresc cu aeronave comerciale. Cei mai multi dintre cei 1.400 de curieri care transportau cocaina la bordul aeronavelor cu punct de plecare in Africa de Vest si destinatia Europa, descoperiti dupa 2004, erau din Africa de Vest. Odata ajunse in Europa, drogurile sunt deseori distribuite de vest-africanii rezidenti in Europa, in special de nigerieni. Elvetia si Portugalia constituie exceptii, unde numarul nationalitatilor celor activi din Africa de Vest este mai mare, dar intre 10% si 31% dintre traficantii straini de cocaina, arestati la nivelul pietelor europene de desfacere in ultimii ani, au fost nigerieni.

Acest flux a scazut, in mod evident, dupa 2008, reducerea putand fi atribuita, cel putin, atentiei internationale sporite acordate acestei regiuni. Au existat cel putin 11 capturi foarte mari de cocaina in Africa de Vest sau in largul coastei acesteia in 2007, dar au fost doar patru in 2008 si niciuna, pana in prezent, in 2009. In pofida progreselor, prin regiune continua sa tranziteze cocaina in valoare de cel putin un miliard de USD, iar reteaua de distributie vest-africana din Europa a ramas intacta.

Petrolul

Valoarea petrolului furat din Africa de Vest este comparabila cu aceea a fluxului de cocaina, dar este si mai mult legata direct de instabilitate, deoarece banii colectati ajung direct la militantii sau oficialii corupti din Nigeria, generatorul economic si caminul pentru jumatate din populatia regiunii. Conflictul din Delta Nigerului isi are radacinile in nemultumirile locuitorilor de acolo, care, in pofida bogatiei din subsol, sunt in continuare foarte saraci si spun ca degradarea mediului legata de industrie le-a afectat mijloacele traditionale de asigurare a traiului. Dar furtul si traficul de petrol (catalogata drept "alimentare" in regiune) a devenit o activitate infractionala trans-nationala in adevaratul sens al cuvantului, iar violenta lupta politica ofera un bun pretext pentru cei preocupati de propria imbogatire.

Tigarile

Reuters/Chaiwat Subprasom

In contextul capacitatii limitate a guvernelor vest-africane de a impune aplicarea obligatiilor legate de impozite, contrabanda cu tigari spre Africa de Vest si, apoi, spre Africa de Nord, reprezinta o turnanta majora a banilor, estimata la aproape trei sferturi de miliard de dolari.

S-a estimat ca africanii au fumat 400 de miliarde de tigari in 2007. Daca piata ilicita contine 15% din tigarile consumate in Africa, inseamna ca mai mult de 60 de miliarde de tigari (30 de milioane de pachete - 6.000 de containere) au fost consumate ilegal in Africa in acel an. Africa de Vest a reprezentat doar 17% din consumul african, desi cuprinde 30% din populatia continentului. Dar cererea este mult mai mare in Africa de Nord, in tari ca Algeria, Egipt, Libia, Maroc si Tunisia, iar Africa de Vest actioneaza doar ca o curea de transmisie pentru aceste state. Piata tigarilor din unele tari vest si nord-africane este ilicita in proportie de cca. 80%, ceea ce inseamna ca fumatul in acestea ofera in cea mai mare parte beneficii infractorilor. Standardizarea regimurilor de acordare a licentelor si de impozitare in Comunitatea Economica a Statelor din Africa de Vest (ECOWAS) si impozitarea tuturor tigarilor la intrarea in porturi ar putea acoperi doar o parte a acestui comert.

Tigarile contrafacute si "albele ieftine" sunt produse la scara mare in China, Vietnam si in tarile vecine din Extremul Orient, precum si in Europa de Est si de Sud. Se considera ca ambele regiuni constituie surse importante pentru tigarile ilicite din Africa de Vest si de Nord. Dar, in general, aceste produse nu sunt importate direct din aceste regiuni. Cele mai multe dintre tigarile care intra in Africa de Vest provin, mai curand, din zonele de comert liber, precum cele din Emiratul Dubai.

Porturile de containere din Lom, Cotonou si Tema sunt principalele puncte de intrare pentru tigarile ilicite din Africa de Vest, dar cele mai multe tigari ilicite de pe piata nord-africana folosesc, de asemenea, aceste puncte de intrare. Tigarile importate sunt declarate "pentru tranzit", cu destinatii ca Mali, Niger si Burkina Faso, evitand astfel controlul si impozitarea la intrare. De fapt, cele mai multe dintre acestea au ca destinatie Africa de Nord, in special Libia.

Insumand aceste cifre individuale, se poate estima ca, prin Africa de Vest, au fost traficate tigari in valoare de cel putin 638 de milioane de USD, luand in calcul pretul de vanzare (sau aproape 60% din piata nord-africana). Daca aproximam ca importatorii si traficantii iliciti din Africa de Vest pot dispune de jumatate dintre acestea, este atunci vorba de 319 milioane de USD. Daca adaugam aceasta suma la banii proveniti din vanzarile ilicite din Africa de Vest (455 de milioane de USD), avem de a face cu un flux de 774 de milioane de USD anual.

Medicamentele contrafacute

Traficul cu medicamente inactive sau aflate sub standarde in Africa de Vest nu este, in general, privit ca o activitate majora a criminalitatii organizate, dar ramificatiile sale reprezinta un lucru grav si se extind in afara regiunii. Desi nu a fost elaborat niciun studiu regional sistematic privind proportia medicamentelor sub-standard, un numar de mostre mai mici indica o valoare de 50%. Daca privim doar medicamentele anti-malarie, este posibil sa avem de a face cu 83 de milioane de cazuri tratate in sectorul privat in regiune.

Mai mult decat atat, un studiu privind impactul legislatiei din anumite sectoare ale pietii asupra criminalitatii a concluzionat ca "Exista cateva grupuri din domeniul criminalitatii organizate care si-au reorientat atentia de la contrabanda cu narcotice si arme la medicamentele contrafacute". INTERPOL-ul a descoperit din ce in ce mai multe dovezi potrivit carora contrafacerea este legata de criminalitatea organizata si organizatiile teroriste, inclusiv de al-Qaeda.

Victimele traficului pentru exploatarea sexuala

Reuters/STR New

In 2006, au fost descoperite in total 570 de victime vest-africane in 11 tari europene (Austria, Belgia, Elvetia, Franta, Germania, Grecia, Italia, Marea Britanie, Norvegia, Olanda si Spania). Cel care face recrutarea asigura un imprumut de cca. 40-55.000 de USD victimei pentru a acoperi costurile imigrarii ilegale si incheie un contract pentru rambursarea imprumutului, intr-un anumit interval de timp. Victimele sunt insotite de un barbat pe timpul calatoriei, cunoscut sub denumirea de "carucior". La destinatie, victima este predata ramurii locale a organizatiei respective (cei care recruteaza si exploateaza fac parte, deseori, din aceeasi familie). Victimele sunt fortate sa practice prostitutia, pana cand datoria este platita.

Daca este depistat doar un caz de trafic cu fiinte umane din 30, acest fapt sugereaza ca, in Europa, exista, in permanenta, cca. 17.000 de victime, cu o rata de schimbare a acestora de 5.700 de victime anual. Multiplicand acest numar cu datoria medie pe care victimele trebuie sa o plateasca, rezulta o piata de aproape 300 de milioane de USD.

Armele mici si munitia

Reuters/STR New

Singura forma de contrabanda asociata cel mai mult cu destabilizarea este cea cu arme. Violenta politica ar fi de neconceput fara acestea, la fel ca majoritatea formelor de criminalitate organizata. Se stie ca militantii din Delta Nigerului folosesc veniturile provenite din 'alimentare' pentru a cumpara arme traficate si ca multe dintre grupurile insurgente din regiune ar putea fi angajate intr-o activitate similara. Singura problema a acestei analize este ca, in regiune, exista deja multe arme in circulatie (numarul estimat fiind de 7-10 milioane) si ca, spre deosebire de droguri si petrol, armele de foc de contrabanda se bucura de o anumita longevitate. In intervalul 1998-2004, in regiune, au fost capturate sau colectate mai mult de 200.000 de arme mici, dintre care 70.000 au fost distruse ulterior. Exista numeroase dovezi ca infractorii si rebelii isi pot cumpara sau inchiria armele de la fortele de securitate si ca, pentru cumparatorii cei mai saraci, exista un comert infloritor al "armelor artizanale", care sunt produse in plan local, in special in Ghana.

Ce optiuni exista in privinta politicilor?

Monocultura economica poate, de asemenea, sa alimenteze proasta guvernare, constituind o problema deseori descrisa ca "blestemul resurselor". Paul Collier si alti analisti au remarcat ca dependenta de exporturile de produse primare sporeste riscul izbucnirii razboaielor civile.

Pe de alta parte, Africa de Vest a devenit victima criminalitatii organizate deoarece imunitatea sa este scazuta, dar cei mai multi agenti patogeni sunt de origine straina. Regiunea este prinsa in mijlocul fluxurilor comerciale ilicite facilitate de infractorii locali. In toate cazurile, cel putin unul dintre elementele componente ale lantului de aprovizionare se afla in afara Africii de Vest. Problemele sunt reprezentate de provocari de natura trans-nationala, iar acest fapt demonstreaza ca exista cel putin doua cai majore de a oferi solutii, sub forma unor optiuni in privinta politicilor.

Problemele sunt reprezentate de provocari de natura trans-nationala, iar acest fapt demonstreaza ca exista cel putin doua cai majore de a oferi solutii, sub forma unor optiuni in privinta politicilor.

Prima este aceea de a aborda acele aspecte ale problemei care se afla in afara regiunii. In multe cazuri, aceasta reprezinta calea mai usoara, intrucat capacitatea de a impune respectarea legii in Africa de Vest este una dintre cele mai scazute din lume. Determinarea diminuarii cererii pentru petrolul furat, limitarea furnizarii de medicamente sub-standard, reducerea procesarii de bunuri ilicite in zonele de comert liber, reglementarea pietelor globale de produse electronice la mana a doua, reglementarea statutului fortei de munca migratoare, cresterea transparentei transferurilor financiare: stabilirea ordinii in aceste fluxuri comerciale globale pentru a elimina suferinta Africii de Vest are un drum lung de parcurs.

A doua este proiectul pe termen lung de a imbunatati imunitatea Africii de Vest prin instaurarea statului de drept, de care s-a ocupat, in ultimii cinci ani, UNDOC, impreuna cu parteneri precum ECOWAS, Departamentul ONU pentru Operatiile de Mentinere a Pacii (DPKO), INTERPOL, Biroul ONU pentru Africa de Vest (UNOWA), etc. Acest lucru nu este, in mod necesar, pe atat de descurajant pe cat ar putea sa para. Eliminarea rentabilitatii contrabandei intra-regionale cu tigari poate fi realizata, de exemplu, prin armonizarea regimurilor de acordare a licentelor si de impozitare. Reglementarea deseurilor si a furnizarii de medicamente reprezinta un aspect tehnocratic. Construirea unor state sanatoase constituie scopul final, dar exista numerosi pasi pe acest drum care ar putea oferi beneficii imediate in privinta reducerii mediului ilegalitatii.

In cazul ambelor abordari - trans-nationala si locala - implicarea comunitatii internationale constituie chintesenta unui succes durabil. Actiunile unilaterale vizand remedierea situatiei intreprinse, in mod individual, de oricare dintre statele vest-africane vor fi, cu siguranta, subminate de practicile mai putin progresiste din tarile vecine, in special datorita slabiciunilor granitelor din regiune.

Francis Maertens este directorul Directiei pentru Operatii si director executiv adjunct, in cadrul Biroului ONU pentru Droguri si Criminalitate (UNDOC). Amado Philip de Andrs detine portofoliul dezvoltarii programelor in cadrul Unitatii de Programare Integrata a Directiei pentru Operatii a UNDOC si a fost Reprezentant Adjunct al UNDOC pentru Africa Centrala si de Vest.

Africa de Vest este afectata de un numar de fluxuri comerciale ilicite. Unele dintre acestea provin din regiune, precum cele legate de petrolul furat, lucratorii imigranti fara documente sau profesionistii sexului. Altele, cum ar fi deseurile toxice, armele de foc sau medicamentele contrafacute, au ca destinatie regiunea. In plus, unele, precum cocaina, pur si simplu tranziteaza regiunea. De aceea, in toate cazurile, aceste fluxuri isi pun amprenta pe Africa de Vest.

Aici, Francis Maertens si Amado Philip de Andrs, de la Biroul ONU pentru Droguri si Criminalitate (UNDOC), incearca sa evalueze si sa compare aceste amprente, pe baza unui raport UNDOC, publicat in iulie 2009 si intitulat Traficul Trans-national si Statul de Drept in Africa de Vest: O Analiza a Amenintarilor.

Continue