POPULISMUL

POPULISMUL

IN NUMELE POPORULUI

Scurta analiza a populismului, ieri si azi

"Peste un deceniu sau doua, cind oieritul va fi disparut ca traditie romaneasca, vom regreta ca ne-am dat lina pe mina strainilor."

(Editorialist roman in cotidian central, 1997)

Nu este clar daca populismul constituie o doctrina politica de sine statatoare, desi exista citeva argumente, precum si o anume traditie in analiza politica, in a-l privi in acest fel. Ideea centrala a studiului de fata este ca populismul e mai curind o meta-doctrina, un soi de structura ideologica foarte generala, recurenta, care poate parazita alte doctrine mai bine definite, impingindu-le catre pozitii excentrice. Pentru a oferi totusi un portret acceptabil acestei categorii politice evanescente, subiectul va fi atacat din doua directii. In primul rind, incep prin a puncta notiunea cu exemple clasice de populisme, pe care majoritatea cerceta-torilor competenti si de buna credinta le accepta ca atare . cu alte cuvinte, incerc sa schitez portretul paradigmei sale institutionale. In al doilea rind, voi desprinde citeva trasaturi care ar putea caracteriza in general categoria populismelor . cu observatia ca acestea nu sint strict definitorii, ci seamana mai degraba trasaturilor fizice pe care le au in comun membrii unei familii, mai accentuate in cazul unora si mai sterse in cazul altora. Aceasta viziune flexibila poate avea dezavantajele ei, in special din cauza renuntarii la criterii clare de delimitare. Pe de alta parte, ea e utila pentru analizarea noilor forme pe care le ia populismul in lumea contemporana, cu deosebire in Europa, zona interesului nostru predilect, forme care ar putea scapa din vedere in cazul folosirii unui instrument mai rigid.

Cum poate fi privit populismul? In ce fel se poate vorbi despre el? Exista mai multe raspunsuri clasice la aceste intrebari (Ionescu si Gellner, 1969) si fiecare din cei care se angajeaza in acest demers trebuie sa adopte o pozitie, cel putin implicit.

I. Populismul poate fi privit ca o ideologie aparte, cu propria sa istorie, propria ortodoxie si inerentele sale erezii.

II. Populismul poate fi privit ca un tip mai general de discurs produs de o structura mentala general-umana, combinind mania persecutiei, teama de necunoscut si schimbare sau nostalgia dupa virsta de aur, discurs care revine periodic, in diverse forme, pe scena politica (Pollack, 1967). In acest sens, el e mai degraba un tip de atitudine, un frison social ce poate imbraca vesminte diverse.

III. Nu lipsit de legatura cu acceptiunea anterioara, populismul poate fi privit ca un tip de discurs politic ce caracterizeaza anume conditii social-economice (Pollack, 1962; Barrington Moore jr., 1967). Cel mai adesea este invocata tensiunea inapoiere/modernizare, cu varianta traditionalism/schimbare, ce se poate suprapune unor clivaje sociale deja existente precum cele etnice sau religioase.

IV. In fine, populismul poate fi privit, pur descriptiv, ca o suma de fenomene istorice, miscari politice, sociale sau culturale, fara a urmari scopul ambitios de la punctul (I), acela de a le pune sub umbrela comuna a unei ideologii cu logica proprie.

Dupa cum am spus, varianta (I) mi se pare posibila, dar putin productiva si prea constringatoare, in special atunci cind e vorba de fenomene politice contemporane. Pentru ca primele momente de glorie ale populismului ca miscare de idei si practica politica sint plasate in secolul XIX, tentatia este de a construi o ortodoxie ideologica pe baza acestor experiente, care sa functioneze apoi ca un canon de interpretare. Contra acestui esentialism conceptual, propun o viziune de inspiratie wittgensteiniana. Exista notiuni ce nu pot fi definite prin criterii stricte, in termeni de esenta comuna plus diferenta specifica, pe care noi le dobindim in urma unei sume finite de experiente concrete¹. Intersubiectivitatea e asigurata de similitudinea relativa a experientelor umane, precum si de comunicare. Asa se face ca ajungem sa folosim cu totii (sau aproape cu totii) anumiti termeni "prinsi din zbor" si sa ne intelegem intre noi, desi ne-ar fi greu sa le dam o definitie clara.

Propun sa privim in acest fel categoria politica de populism². De peste un secol si jumatate, ea a fost utilizata in diverse contexte si aplicata ca o eticheta multor miscari si fenomene sociale ce aveau atingere cu politica. In masura in care comunitatea academica, sau o mare parte a ei, a validat anumite ocurente³, cred ca nu trebuie solicitate criterii suplimentare. Impingind ambitia analitica putin mai departe, se pot extrage totusi din aceasta masa de experiente istorice anumite trasaturi recurente . cu conditia de a nu le transforma in elemente sine qua non. Cu alte cuvinte, e posibil ca teme, imagini sau moduri de actiune sa caracterizeze in general categoria populismelor, chiar daca una sau alta lipsesc in anumite instante particulare. Se intimpla in viziunea si practica de tip populist ceva similar evolutiilor din folclor: au loc compuneri si recompuneri ale discursului, are loc circulatia de motive pe baza unui repertoriu relativ limitat si coerent. Pe scurt, cu ajutorul unui excurs istoric de tip (IV) putem incerca sa extragem anumite caracteristici "de familie" ale populismelor ce ar corespunde unei viziuni de tip (II) sau (III). Vom constata ca aceste trasaturi contureaza un anume gen de atitudine politica ce poate fi regasita peste timp si spatiu, ca o excrescenta, in interiorul aproape tuturor doctrinelor politice standard - de la stinga spectrului politic si pina la dreapta, de la liberalismul si conservatorismul clasic, pina la orientarile post-moderne - desi e drept ca unele dintre acestea au o afinitate sporita fata de populism.

I. Paradigma istorica a populismului

Fara a avea nici pe departe pretentii de exhaustivitate si incercind sa pastrez axarea pe zona europeana si pe perioada apropiata de noi, exista citeva momente istorice importante care trebuie amintite.

1. Populismele secolului XIX. Simplificind mult lucrurile si urmind sugestia lui Peter Worsley (Worsley, 1969), putem spune ca exista doua mari traditii populiste a caror influenta se simte pina in ziua de azi si care, in ciuda diferentelor dintre ele, apartin legitim acestei categorii. Este vorba de populismul american si de cel rus, comparate sintetic in tabelul de mai jos.

(sursa: Worsley, 1969)

In filiatie americana, populismul este o miscare/ideologie de masa a fermierilor independenti si a altor categorii sociale modeste, care porneste de jos si exprima niste interese reale ale aderentilor sai, chiar daca de multe ori acestea sint definite in chip nebulos. In principiu, acest populism este pro-capitalist si reticent in privinta statului; in realitate, relatia e mai complexa, pentru ca adesea strigatul populist combina anti-etatismul de principiu cu apelurile la interventie guvernamentala (protectionism, bani ieftini etc.). El se intemeiaza pe ideea democratica jeffersoniana: o societate patriarhala de fermieri-cetateni si un stat minimal care sa nu se faca simtit decit, eventual, prin subventii.

In varianta ruseasca, populismul este in esenta un produs al intelighentiei urbane hranite cu romantism german si marginalizate in ce priveste decizia politica. El predica anti-capitalismul pe care si l-a insusit din surse occidentale. Lucrind cu o imagine a poporului de constructie proprie, populismul rus nu are o baza de masa si nici revendicari precise care ar putea antrena poporul real la actiune. Profesind ideea de import ca importul de idei altereaza spiritul autentic al neamului, populismul rus aplica propria grila asupra traditiei taranesti si extrage de acolo forme specifice de organizare social-economica, de regula colectiviste, pe care le propune ca alternativa de dezvoltare. Relatia cu statul nu e nici aici foarte clara: in special prin componenta sa anarhista, miscarea narodnica este un inamic de principiu al institutiilor statale existente. Pe de alta parte, exista in subtextul discursului o nostalgie puternica pentru (ipotetica) unitate mistica a poporului grupat in obsti satesti, deci pentru o forma oarecare de stat . desi una de alt gen, reconstruit dupa un presupus tipic medieval.

2. Populism-taranismul est-european. Inflorind in secolul XIX, populismul a constituit o sursa rodnica de imagerie politica pentru statele nou-aparute in estul Europei, iar mostenirea sa a marcat in mod consistent perioada interbelica. Desi mai apropiat la origine de traditia rusa, din care s-au si inspirat in mod declarat numerosi doctrinari, populismul din statele est-europene s-a indepartat treptat de aceasta, ajungind sa capete trasaturi distincte in perioada interbelica. Ghita Ionescu sintetizeaza foarte bine aceasta miscare centrifuga, distingind trei stadii in istoria ideilor populist-taraniste in aceasta parte de lume (Ionescu, 1969):

o       narodnicismul propriu-zis;

o       tranzitia populismului catre taranism in afara spatiului politic rus;

o       abandonarea atitudinilor populiste de catre taranismul est-european .evoluat., atitudini care sint preluate de extremele politice stinga si dreapta in perioada interbelica.

Chiar in versiunile sale radicale, cum a fost cea practicata de regimul Stamboliiski in Bulgaria, taranismul est-european se distinge in citeva puncte importante de cel rusesc: are un potential mobilizator real, converge cu proiectul national si se afla in relatii mai bune cu statul. Mostenind niste societati predominant rurale⁴, elitele est-europene care au pornit in secolul trecut constructia nationala au fost nevoite sa utilizeze masiv traditia si valorile taranesti. Asa se face ca taranismele au fost mai curind etatiste, pentru ca statul fusese conceput pornind de la tarani. In ciuda diverselor proiecte originale de reforma social--economica pe care le avansau, ele nu au pus sub semnul intrebarii legitimitatea organismului statal ce abia fusese creat, dupa zeci de ani de eforturi. Dimpotriva, incercau sa se foloseasca de stat ca de un instrument util reformelor propuse. In plus, o intreaga categorie de oameni de cultura, in special scriitori, au imbratisat cu convingere ideile populist-taraniste, dind la iveala nenumarate lucrari de mina a doua care exaltau ruralitatea . dar si capodopere. Acestea au devenit in timp parte a patrimoniului cultural national, ca rezultat al eforturilor de cautare/inventare a unor radacini solide pentru tinerele societati si state.

Populismul extremelor interbelice. Dupa cum am mai spus, pe masura ce taranismul est-european se maturiza si vira catre Realpolitik, schimbare produsa in parte si ca urmare a accederii partidelor respective la pozitii de raspundere in stat⁵, populismul devenea atitudinea predilecta a extremelor politice. S-a glosat extrem de mult in literatura de specialitate pe marginea asemanarilor si deosebirilor dintre fascism si comunism, fiecare cu nenumaratele sale disidente si specificitati locale, si nu e aici locul pentru o analiza de detaliu. Radacina populista a amindurora se impune insa cu puterea evidentei: atit comunismul, cit si fascismul au avut ambitia sa construiasca largi miscari de masa si sa realizeze o legatura de tip mistic, imediata, intre elita legitima si popor. Ele au incercat sa scape de disconfortul societatii eterogene eliminind categorii sociale, respectiv minoritati, indezirabile. Ambele vehiculau ca axiome variante ale acelorasi clisee economice (vezi sectiunea urmatoare) si, in ciuda faptului ca unul era cu precadere progresist iar celalalt nationalist, se luptau de multe ori pentru acelasi segment de electorat radical. Ambele au privit cu o ostilitate de principiu interesele segmentare si modul lor de agregare in cadrul institutiilor democratice, propunind .scurtaturi. catre presupusul bine colectiv. Trebuie insa remarcat faptul ca aceasta coerenta doctrinara e greu de regasit in planul actiunii politice. In special fascismul a avut in practica numeroase grade si nuante: ateu la origine, el a folosit de multe ori o retorica religioasa⁶; radical prin definitie, el a dat nastere si unor regimuri conservator-autoritare aflate doar la jumatatea drumului catre fascism⁷. Sfirsitul celui de-al doilea razboi mondial a adus cu sine disparitia fascismului de tip interbelic. In Europa de Est, ocupatia militara sau insurectiile domestice au impus pe cale armata regimul de tip sovietic, facind inutil efortul de a mai construi partide comuniste de masa care sa-si dezvolte retorica populista pentru a acapara electorat⁸.

Populismul postbelic "clasic". Dupa razboi, o data cu delegitimarea fascismului si iesirea tarilor est-europene din scena politica a continentului, populismul a redevenit o afacere a dreptei traditionale. Avind in vedere ca societatile occidentale erau la acea data in plin proces de de-ruralizare si industrializare, parcurgind boom-ul economic al anilor .50, miscarile populiste au gasit o nisa electorala in fermierii si micii meseriasi care se simteau exclusi de la beneficiile aduse de modernizare. In mare, noua ideologie apara valorile traditionale, familia, mica proprietate rurala sau mica afacere, asaltate de productia de masa si liberalismul social. Luind chipul si asemanarea electoratului lor, noile miscari aveau o retorica viguroasa si simplista, erau usor autoritare si xenofobe. Populismul european imbraca tot mai mult trasaturi nord-americane, cu tot cu suspiciunea sa fata de straini, aversiunea fata de comertul international si solicitarile explicite de subventii (de obicei agricole), care il faceau sa fie etatist.

Exista doua variante importante in care a functionat acest populism postbelic. Cea moderata, caracteristica partidelor agrariene scandinave, aflate la marginea categoriei, este populista numai datorita unor excese in aceasta directie. In fapt, aceste partide nu erau nou-venite pe scena politica, ele fiind create spre sfirsitul secolului trecut. Insa in special in contextul schimbarilor accelerate de dupa razboi au devenit evidente impulsurile lor conservatoare in plan cultural, imbinate cu anti-industrialismul, promovarea egalitatii sociale, a cooperatismului si a interventiei statului in economie. Asa se face ca ele s-au aliat cel mai adesea cu social-democratii. Paradoxal, tocmai dizolvarea bazei lor rurale in anii .50-.60, silindu-le sa se orienteze catre electoratul urban, a facut ca discursul lor sa se intareasca si sa capete note stridente. Varianta a doua de populism, cea radicala, este cel mai bine reprezentata de poujadism. In prima parte a anilor .50, miscarea francezului Pierre Poujade a pedalat cu mult succes pe sentimentul de insecuritate si alienare al grupurilor traditionale (in special fermieri), reusind sa patrunda in Adunarea Nationala in 1956. Triumful sau nu a fost durabil, insa a inaugurat un stil de actiune de mare succes in deceniile ce vor urma.

5. Populismul "globalist". Atit inainte, cit si dupa cel de-al doilea razboi mondial, lupta de emancipare a popoarelor din colonii a dat nastere, dupa cum era de asteptat, unor miscari politice construite pe baza nationala/etnica/regio-nala/religioasa. Ele s-au legitimat astfel in ochii concetatenilor si au devenit in majoritatea cazurilor forta politica dominanta dupa dobindirea independentei. Cum succesul economic intirzia sa apara, noile state raminind sa alcatuiasca ceea ce s-a numit ulterior lumea a treia, marginalizarea perpetua trebuia explicata cumva. Mare parte din aversiunea fata de vechile puteri coloniale s-a transferat atunci asupra tarilor bogate (lumea intii) sau a .sistemului mondial. in ansamblul sau, luind astfel nastere un soi de populism inter-statal. El a alimentat diverse teorii, dintre care unele au ajuns chiar sa imbrace haina academica (neocolo-nialism, teoriile dependentei centru-periferie) si sa capete un statut de respecta-bilitate prin anii '60-'70, cazind in desuetudine mai apoi. Aceste teorii s-au completat bine cu cele ale neo-marxistilor europeni preocupati de ordinea inter-nationala⁹. Ideea de baza ar fi ca actualul sistem economic capitalist s-a nascut exploatind in beneficiul lumii intii un dezechilibru de forte pe plan mondial pe care are tot interesul sa il intretina. Lumea a treia este tinuta dependenta prin asimetria fluxurilor de materii prime si produse finite - iar mai nou, dupa invalidarea empirica a acestei ipoteze, prin inechitatea de pe pietele de capital. Noul tip de colonialism este raspunzator de majoritatea racilelor de pe glob, de la subdezvoltare pina la suprapopulare, poluare si alienarea individului¹⁰.

Aceasta retorica globalizanta a devenit parte integranta a discursului public in lumea a treia si ideologia preferata a  Miscarii de nealiniere, intarind tendintele populiste existente deja in politica domestica de acolo¹¹. Capitalismul mondial, si in special SUA, a constituit dusmanul sau inversunat. Ea a fost insa adoptata in diverse momente si de regimurile comuniste sau de stinga radicala occidentala si servita propriilor ascultatori.

Dupa cum spuneam, teoriile neocolonialiste pareau sa fi pierdut din vigoare in anii .80-.90¹². Insa ele revin in actualitate, in forma usor modificata, in Europa de Est dupa 1989, cu deosebire in fosta URSS si in tarile balcanice. Sub eticheta de geopolitica, geostrategie sau teorii ale frontierei se practica in continuare un realism schematic ce reduce totul la asaltul Vestului asupra Estului si intareste pornirile anti-occidentale deja existente.

Cele cinci tipuri de populism prezentate mai sus corespund unei perioade moderne a politicii europene. Insa deceniile sapte si opt ale secolului nostru marcheza intrarea in etapa post-moderna in lumea occidentala . si este in special meritul lui Ronald Inglehart de a fi teoretizat aceasta schimbare (Inglehart, 1977; Inglehart, 1990). In esenta, e vorba de faptul ca in numai doua decenii, de prin 1960 si pina prin 1980, societatea occidentala s-a schimbat radical. Diversificarea economica, ascensiunea fara precedent a sectorului servicii si mobilitatea sociala au produs declinul claselor, baza partidelor traditionale. Cresterea nivelului general de educatie a permis oamenilor sa nu mai voteze pe baza de identitate sociala, ci mai degraba .pe probleme., strategic. Succesul statului bunastarii si cresterea nivelului de viata au facut ca grijile materiale sa treaca in plan secund, importante devenind acum valorile post-materiale. Consecinta politica a acestor transformari a reprezentat-o deali-nierea: spargerea capsulelor electorale clasice si slabirea afilierii politice de-a lungul variabilelor demografice. A devenit mai greu de prezis cum va vota cineva stiindu-i virsta, sexul, nivelul de instructie si ocupatia. Aceasta volati-lizare electorala a dus la proliferarea partidelor . si in special a Noilor Miscari Sociale (NSM), care se definesc mai curind in termeni de stil de viata decit in cei traditionali de stinga-dreapta: pacifisti, ecologisti, feministi, automobilisti (anti-ecologisti), pensionari. Ea a dat un nou avint fortelor regionaliste, cu atit mai mult cu cit aceasta venea in concordanta cu noua tendinta europeana de transfer al puterii la nivel local. Nici partidele mari nu au traversat neschimbate aceasta perioada. Daca se vorbeste astazi de o Noua Stinga¹³ ce ar fi inlocuit vechiul socialism muncitoresc, la aripa dreapta a spectrului politic populismul capata si el forme originale.

6. Noua Dreapta. Exista la ora actuala in Europa nenumarate grupari ce pot fi puse in mod indreptatit sub aceasta eticheta, intre care putine sint cu adevarat nou aparute. Insa, desi originea lor este diversa . grupari neo-fasciste, ca Republicanii in Germania, Miscarea Sociala Italiana sau Liberalii Austrieci; nationaliste, precum Frontul National in Franta, Actiunea Nationala in Elvetia sau Centrul Democrat in Olanda; etnice, ca Blocul Flamand in Belgia, regionale precum Liga Nordului in Italia sau Sinn Fein in Irlanda . exprimarea lor politica a fost marcata decisiv de transformarile social-politice descrise mai inainte. Aceste grupari nu au o baza sociala masiva¹⁴, iar electoratul lor e destul de pestrit si imprevizibil (in cazul miscarilor etnice sau regionale, in interiorul respectivelor segmente). Ceea ce le uneste este virulenta limbajului, ideologia anti-sistem pe care o practica si faptul ca sint conduse de personalitati zgomo-toase si charismatice. Plecind uneori de la disfunctionalitati reale ale mecanis-melor democratice, liderii Noii Drepte isi mobilizeaza sustinatorii contestind in ansamblul lor institutiile statului si elita conducatoare . in special partidele traditionale si parlamentele. Ei incurajeaza o .cultura a neincrederii. demascind conspiratia politicienilor impotriva omului simplu, conspiratie in care nu de putine ori sint amestecate si forte straine (UE, guvernul american, companiile multinationale, FMI). Temele predilecte de campanie sint cele de .frica sociala. si protest . coruptia, criminalitatea, imigrantii, federalizarea europeana . iar solutiile propuse sint de natura autoritar-ierarhica, bazate pe valori colectiviste. Aceste partide critica in egala masura capitalismul si socialismul si accepta jocul electoral democratic doar provizoriu, din motive instrumentale, pastrind rezerve in privinta valorii sale intrinseci (Ignazi, 1992).

7. Anarho-libertarienii. Privite la inceput ca o curiozitate nordica, deoarece capul lor de pod in Europa l-a reprezentat Scandinavia, partidele liberal-radicale au ajuns sa constituie in ultimele decenii o realitate notabila, desi marginala. Doctrina lor a existat permanent in stare potentiala in filosofia politica, iar modelul de actiune l-a reprezentat libertarianismul american ce revine periodic in prim-plan cu diverse proiecte politice punctuale. Aceste grupari fac parte din categoria mai larga a partidelor .pe o singura problema.¹⁵ si si-au luat cel mai adesea numele de Partidul Progresului (Danemarca, Norvegia, Islanda) sau pur si simplu Dreapta (Olanda). Orientarea lor este hotarit individualista si anti--etatista, venind cu solutii-miracol la problemele economice ale momentului: reintroducerea etalonului-aur (sau argint) pentru combaterea inflatiei, reducerea drastica a fiscalitatii in paralel cu .aplatizarea. curbei impozitelor. In special aceasta din urma chestiune a prins pe continentul european, iar faptul ca libertarienii au fost atit de activi in tarile scandinave se explica si prin fiscalitatea mare de aici. Marca populista a actiunii libertarienilor o dau in special anti-etatismul lor vehement si discursul maximalist si catastrofic, usor deplasate in contextul democratiilor solide, bazate pe participare reala, din nordul Europei. Reprezentativ este cazul Partidului danez al Progresului (Glistrup). Liderul sau a atacat violent statul, institutiile sale si "birocratia" in general, chemind la nesupunere civica in privinta platii impozitelor. Performanta electorala a PP in anii '80 a oscilat intre 3,5 si 9% din voturi, iar conflictele cu autoritatile l-au dus in doua rinduri pe Glistrup la inchisoare.

8. Noua Stinga nealiniata. La fel ca si cea veche, Noua Stinga predica valorile egalitatii sociale si suspiciunea fata de piata (in forme mai moderate, totusi). Ceea ce e nou este respingerea ideii ca birocratia de stat ar putea realiza o redistribuire echitabila. Idealul NSM este participarea directa a cetatenilor, iar forma lor predilecta de organizare este una laxa, descentralizata, bazata pe activism civic si stimulente morale. De obicei, proportia intre membri si simpatizanti este foarte mica. Din cauza neincrederii in structurile organizate si birocratii, aceste NSM se disipeaza si devin neguvernabile din momentul in care ating o anume masa critica, ajungind sa fie conduse practic de un cerc restrins de activisti conectati prin legaturi informale sau de micul grup parlamentar, cind acesta exista. Contactul lor cu electoratul, el insusi instabil, tinar, educat, votind strategic, este slab si, datorita tensiunilor interne constitutive (pragmatism electoral vs. idealuri anti-sistem), NSM au viata scurta, fiind predispuse catre fragmentare (Kitschelt, 1990). Aceste grupari pacifiste, feministe, ecologiste, pro-referendum etc. nu sint populiste prin definitie, promovind adesea niste principii absolut onorabile; insa fac adesea pasi seriosi in aceasta directie, in special prin aripile lor radicale, care impartasesc cu Noua Dreapta idei anti--business, precum si convingerea ca starea actuala de lucruri este rezultatul unei conspiratii a celor putini in defavoarea celor multi (complexul militaro-industrial, patriarhatul, firmele multinationale, casta politica traditionala). De aici, necesi-tatea unei reforme din temelii a intregului asezamint social-politic, respingerea intermedierii institutiilor si chemarea la actiune directa.

9. Populismul extremist est-european dupa 1989. Pe acest fundal miscator al politicii europene post-moderne, in 1989 intra din nou in scena tarile foste comuniste. Avind in vedere unicitatea experientei totalitare si traumele sociale majore survenite in aceasta parte a continentului dupa razboi, este mai degraba surprinzatoare rapiditatea cu care spectrul lor politic se aliniaza la cel european. Desi nivelul general de bunastare e departe de cel vestic, deci nu s-ar putea spune ca valorile materiale traditionale si-ar fi pierdut actualitatea, multe grupari politice adopta un stil de organizare si o retorica de tip NSM, post-moderne. Acest lucru este cu atit mai evident in cazul partidelor populiste.

La extrema dreapta, incercarile de a resuscita miscarile interbelice au esuat. Noile partide national-populiste de succes¹⁶ copiaza mai degraba Frontul National al lui Le Pen, filiatie pe care acesta o recunoaste de altfel cu satisfactie si face totul s-o consolideze. Regasim deci si la emulii est-europeni cam aceleasi teme virulente anti-sistem, xenofobia adaptata la cerintele locale, autoritarismul, electoratul de extractie diversa si cam aceleasi procente la urne. Daca aceasta este in general situatia in Europa central-estica, in schimb in fosta URSS, Romania, Bulgaria si Iugoslavia, gruparile nationalist-populiste nou aparute pe calapod NSM au un concurent puternic in populismul nationalist promovat de partidele socialiste . fostii comunisti nereformati. In aceste tari, in care regimul comunist a surprins intr-un stadiu incipient procesul de modernizare sociala, el a reusit, in mod paradoxal, sa-si anexeze complexul cultural traditional si instinctele nationaliste. Asa ca astazi intilnim aici o singura extrema politica, rosu-bruna, care monopolizeaza in buna parte utilajul populist radical.

10. Populismul civic. Desi nu are nici pe departe virulenta si valentele distructive ale celui precedent, deci incadrarea sa in aceeasi categorie ar putea fi socotita ciudata, nu se poate nega ca exista in Europa de Est un populism mai special, .civic., care se inspira constient sau nu din Noua Stinga vestica. El nu e foarte consistent in practica, insa e plin de prestigiu si de potential ideologic mobilizator. Acest populism este prin excelenta moralist, democratic si intentio-neaza sa reformeze temeinic modul de actiune publica, avansind ideea de .politica a anti-politicii.. Initiatorii sai se numara printre cei mai renumiti disidenti sub vechiul regim, iar catalizatorul l-a constituit infirmarea marilor asteptari legate de prabusirea comunismului: revolutia morala nu s-a produs iar politica de partid nu era deloc ceea ce asteptasera teoreticienii si practicienii anti-comunismului. Pe acest fond de avint bine intentionat au luat fiinta miscari ample si nestructurate . Fronturi, Forumuri, Aliante Civice. Ele respingeau ideea politicii traditionale de partid¹⁷ si doreau sa implice activ si direct pe fiecare cetatean in luarea deciziilor, acordind .puterea celor fara de putere., dupa expresia lui Havel. Miscarile civice aduceau in atentie teme urgente si necesare, precum participarea democratica, descentralizarea, lupta anti-coruptie, insa de multe ori propunerile avansate aveau un aer utopic . sau chiar cvasi--religios, dupa cum au sustinut criticii lor (Havel & Klaus, 1996) . pledind nu doar pentru reformarea sistemului politic, ci chiar a naturii umane. Ca si omo-loagele lor din Vest, nici aceste miscari moderat-anti-sistem nu au putut depasi disfunctionalitatile generate de nestructurare si de distributia vicioasa a stimu-lentelor pentru participare, impartasind aceeasi soarta efemera. Fragmente ale miscarilor civice au abandonat retorica ampla a inceputurilor, s-au transformat in partide propriu-zise si s-au aliniat taberelor de pe scena politica cu mai mult (Cehia, Ungaria, Slovacia) sau mai putin (Bulgaria, Slovenia, Romania) succes.

II. Trasaturi ale populismelor

Putem trece acum la identificarea unor trasaturi ale familiei ideologice populiste, insistind asupra observatiei impotante din preambul: nu fiecare dintre ele caracterizeaza toate instantele concrete de manifestare ale acesteia. Ceea ce nu spulbera aerul de inrudire dintre exemplele enumerate in sectiunea precedenta.

o       Populismul uzeza de un limbaj generalizator si avintat, cu dese puseuri milenariste. El nu se risipeste in amanunte, ci construieste amplu in timp si spatiu, proiectind un trecut sau un viitor ideal . virsta de aur, ce trebuie regasita. Populismul este moralist, face apel la intentii si sentimente, dispretuind pragmatismul si instrumentalitatea.

o       Populismul propune o viziune politica viguroasa, bazata pe imagini simple, geometrice ale societatii, izvorind dintr-o cultura politica parohiala. Comunitatea este conceputa fie ca un organism biologic, fie ca o mica gospodarie familiala (de regula, rurala), ceea ce are consecinte importante in planul solutiilor politice pe care le propune. Acestea se bazeaza pe proiectarea rezolvarilor domestice la scara nationala si internationala, inclusiv atunci cind e vorba de relatii economice. De asemenea, populismul uzeaza frecvent de imagerie antropomorfa si de termeni de rudenie transpusi politic pentru a descrie functionarea institutiilor statului sau pentru a-si mobiliza sustinatorii.

o       Critica institutiilor fiind radicala, solutiile propuse sint asemenea si vizeaza .schimbarea din temelii.. Populismul are numai dispret pentru gradualism si compromisuri.

o       Populismul este xenofob in diverse grade, asa cum sint de obicei si masele carora li se adreseaza. El respinge din instinct strainul, schimbarea, noutatea, avind putine resurse de a le asimila. Teama de schimbare nu atenueaza radica-lismul revendicarilor, pentru ca de regula acestea vizeza recuperarea unei stari originare fericite.

o       In afara de straini, nimeni nu e dispretuit mai mult in populism decit intermediarii, de orice natura ar fi ei. De unde neincrederea funciara in insti-tutiile economice sau politice si proiectul legaturii directe, aproape mistice, intre lideri si popor.

o        Populismul este anti-elitist, chiar atunci cind e o miscare dominata de elite (precum cel rusesc). Omul simplu este exaltat din convingerea cvasi-religioasa ca el e din fire cinstit, bun si are intotdeauna dreptate. Multe lucruri s-ar rezolva daca decizia politica ar incapea pe mina oamenilor simpli. Prin contrast, elita e corupta, lenesa si rau-intentionata, intermediind in mod inutil intre liderul charismatic si mase.

o       Teoriile conspirationale joaca un rol crucial in demersul populist, ele oferindu-i o viziune asupra lumii simpla, coerenta si cuprinzatoare. Adresindu-se unor segmente de public frustrate prin marginalizare si lipsite de resursele intelectuale necesare pentru a intelege modul de functionare a societatii moderne complexe, populismul aduce exact acel rudiment de explicatie care se cere: de obicei, variatiuni pe tema .cineva planuieste sa ne excluda.. Intr-o formulare foarte nimerita, "teoria conspiratiei este pentru politica ceea ce e animismul pentru stiinta" (Minogue, 1969, p. 207) - o cale de a elimina anxietatea prin rationalizare.

o       Populismul este inclinat in mod natural catre monolitism politic. El postuleaza existenta unui interes general, acela .al poporului., si demonizeaza interesele segmentare care i se opun. Coabitarea sa cu sistemul democratic e una plina de peripetii. Atunci cind .poporul. e majoritar, precum in democratia americana la inceputurile sale sau in America Latina astazi, populismul este hiper-democrat, plebiscitar. Insa cind .poporul. e in minoritate, el se orienteaza spre solutii autoritare.

O sub-clasa importanta de caracteristici ale categoriei populismelor are la baza cliseele economice pe care acesta le vehiculeaza.

o       Populismul este opac fata de principiile economice anti-intuitive, cum ar fi cele ale avantajului comparativ (de unde rezervele fata de comertul inter-national liber) sau cel al auto-limitarii pretului prin jocul pietei. El supra--apreciaza capacitatea guvernului de a influenta preturile, in sus sau in jos, si considera dobinda o forma de exploatare a celor ce muncesc (mici meseriasi, fermieri etc.).

o       Activitatea productiva autentica, singura onorabila, este cea fizica (agricola sau manufacturiera). Populismul opereaza de preferinta cu indici globali ai productiei fizice si nu e interesat de eficienta economica.

o       Populismul  ignora legile si constringerile actiunii colective a agentilor rationali, explicind totul prin sentimente si intentii (bune sau rele). Daca ceva nu merge, este pentru ca cineva saboteaza, oamenii s-au ticalosit, sint egoisti sau, mai de curind, stapiniti de .sechele comuniste.. Solutia tine intotdeauna de acea inginerie morala misterioasa care se cheama .schimbarea mentalitatii..

o       Suspiciunea fata de intermediari atinge un maxim pe tarimul economic. Acestia, fie ei comercianti, finantisti, economisti, bancheri sau transportatori au un nume consacrat . speculanti. Fiziocratismul economic spontan al popu-lismului se cupleaza cu viziunea sa politica rigida pentru a proiecta o societate corporatista in avantajul omului simplu, muncitor.

o       In Europa de Est, populismul are si un anume specific. In cadrul societatii autarhice a .producatorilor fizici., exista loc pentru inca doua categorii impor-tante. Institutiile aparatului de stat, in primul rind armata, sint acceptate, ultima fiind chiar populara. Ele mostenesc legitimitatea conferita de lupta de eliberare nationala. Apoi exista intelectualii nationali¹⁸, cei care fauresc cultura in primul rind ca marca a identitatii comunitare, se revendica de la popor, isi asuma misiunea de a-i calauzi destinul si de a-l lumina, folosind in acest scop mijloacele vremii ("coborind in popor" in secolul trecut, promovind "cultura nationala" prin scris sau la TV astazi). Aceasta miscare de du-te-vino, de urcare din si coborire in popor, legitimeaza ca un contract social demersul intelectualului ce se pune in fruntea neamului sau, elogiindu-l. In aceste conditii, modelul societatii ideale se rotunjeste la triada producatori "aparat de stat" intelectuali.

Note

Wittgenstein dadea ca exemplu notiunea de .joc..

O alta, la fel de greu de definit, ar fi cea de ideologie.

Acesta este, de altfel, un criteriu esential propus de scoala de filosofie a stiintei la care ma refer.

Exceptie din acest punct de vedere face Cehia.

Vezi situatia din Bulgaria, Romania, Serbia, Slovenia, Croatia.

Franta, Europa de Est.

Precum cele ale generalilor Franco in Spania, Horthy in Ungaria, Pilsudsky in Polonia, Antonescu in Romania.

Singurul partid comunist de masa la acea data era cel din Cehoslovacia, cu 38% din voturi in 1946.

Gramsci, cf. Wallerstein, 1980.

Cursa inarmarilor era la loc de cinste pe lista, insa si-a pierdut actualitatea in deceniul zece.

Exemplele cele mai graitoare se intilnesc in America Latina.

Succesul statelor est-asiatice, tranzitind catre lumea intii dupa o reteta capitalista, a contribuit la acest declin.

Dezideologizata, liberala social, avind un electorat tinar, educat, instarit si dinamic profesional . un exemplu bun in acest sens fiind laburistii britanici in .epoca Blair..

In momentele de virf urca spre 10-15% din voturi, exemplul paradigmatic fiind Frontul National francez condus de Le Pen.

Alaturi de ecologisti, automobilisti etc.

Republicanii in Cehia, SNS in Slovacia, MIEP in Ungaria, PRM in Romania, SNS in Slovenia.

.Partidele pentru partinici, Forumul pentru toti. . a fost sloganul electoral al Forumului Civic Ceh.

Narodnicii in Rusia, npi in Ungaria etc.

Referinte bibliografice

Barrington Moore, jr., Social Origins of Dictatorship and Democracy, Londra, 1967.

Gallagher, Laver si Mair, Representative Government in Modern Europe, NY, McGraw-Hill, 1995. Ignazi, P., .The Silent Counter-Revolution. Hypotheses on the Emergence of Extreme Right-Wing Parties in Europe., in European Journal of Political Research, nr. 22, 1992.

Inglehart, R., The Silent Revolution: Changing Values and Political Styles among Western Public, Princeton, 1977.

Inglehart, R., Culture Shift in Advanced Industrial Societies, Princeton, 1990.

Ionescu, G. si E. Gellner (ed.), .Introduction., in Populism. Its Meanings and National Characteristics. Weidenfeld si Nicholson, Londra, 1969.

Ionescu, G., .Eastern Europe., in Ionescu si Gellner (ed.), Populism. Its Meanings and National Characteristics. Weidenfeld si Nicholson, Londra, 1969.

Kitschelt, H., .New Social Movements and the Decline of Party Organisation., in Kuechler, Dalton (ed.), New Social and Political Movements in Western Europe, Cambridge, Polity Press, 1990.

Minogue, K., .Populism as a Political Movement., in Ionescu si Gellner (ed.), Populism. Its Meanings and National Characteristics. Weidenfeld si Nicholson, Londra, 1969.

Pollack, N., The Populist Mind, Indianapolis, 1967.

Pollack, N., The Populist Response to Industrial America: Midwestern Populist Thought, Cambridge, Mass, 1962.

Havel, Vclav; Klaus, Vclav, .Rival Visions., Journal of Democracy, vol. 7, nr. 1, 1996.

Wallerstein, Imm., .The Capitalist World Economy., International Social Sciences Journal, vol. 32, nr. 4, 1980.

Wiles, P., .A Syndrome, not a Doctrine: some elementary theses on populism., in Ionescu si Gellner (ed.), Populism. Its Meanings and National Characteristics. Weidenfeld si Nicholson, Londra, 1969.

Worsley, P., .The Concept of Populism., in Ionescu si Gellner (ed.), Populism. Its Meanings and National Characteristics. Weidenfeld si Nicholson, Londra, 1969.