UNIVERSITATEA BUCURESTI

FACULTATEA DE SOCIOLOGIE SI ASISTENTA SOCIALA

MASTER "STUDII DE SECURITATE"

CURS: DOCTRINE SI STRATEGII DE SECURITATE

UNIUNEA EUROPEANA: DE LA MISIUNILE DE TIP PETERSBERG LA FORTA EUROPEANA DE REACTIE RAPIDA

Astazi, amenintarile globale de securitate fac dificila folosirea eficienta a masurilor normative nationale si internationale, precum si a instrumentelor de executie actionale in scopul inlaturarii lor.

In aceste noi conditii, actorii politici ai lumii au fost nevoiti sa-si dezvolte anumite politici si strategii de forte, prin care sa poata intreveni in lume, oriunde ar fi nevoie de ele.

De asemenea, organizatii politice internationale si regionale au cautat sa reduca nivelul de necunoastere si incertitudine prin sprijinirea unui mediu politic stabil si transparent in zonele care contin stari de tensiune si situatii de criza.

Din aceasta dubla perspectiva a actionat Alianta Nord-Atlantica, de exemplu, in scopul desfasurarii demersurilor sale, ca organizatie de securitate, dupa sfarsitul razboiului rece, luand in considerare trei elemente, fiecare avand propriile motivari si forte motrice1.

Primul element este legat de construirea unor parteneriate de securitate, care urmaresc extinderea zonei de stabilitate in Europa. Raspunzand la vidul creat prin desfiintarea Tratatului de la Varsovia, NATO a oferit structuri de cooperare pentru a crea o legatura cu fostii adversari, inclusiv printr-un mecanism care sa permita aderarea la Alianta si pentru a integra armatele partenerilor in operatiile de gestionare a crizelor din Europa.

Un al doilea element il reprezinta cresterea dorintei NATO de a utiliza forta in cadrul gestionarii crizelor si al stabilizarii, mai intai in Balcani, apoi in Asia Centrala, al treilea element fiind legat de restructurarea, in anii'90 a fortelor ramase din timpul razboiului rece, evoluand in actualul program de transformare si regenerare a fortelor.

In privinta Uniunii Europene, se doreste o dezvoltare rapida a Politicii Europene de Securitate si Aparare Europeana (PESC/PESA), angajata sa contribuie la asigurarea unei conduite proprii de securitate a Uniunii Europene.

Uniunea Europeana dezvolta propria Politica de Securitate si Aparare (PESA) ca pe un element important al politicii sale externe, pentru a adauga dimensiunea sa militara la puterea economica pe care o avea, deja, la dispozitie. Cauzele fundamentale ale amenintarilor actuale, precum terorismul extremist, migratia si crima organizata, sunt analizate si gestionate de catre Uniunea Europeana, intrebuintand diverse instrumente, fie de natura politica, fie de natura militara, pentru intarirea stabilitatii pe continent.

Dimensiunea militara a Politicii Externe si de Securitate Comuna ajuta acum la reechilibrarea acestei abordari si ofera Uniunii Europene optiuni mai largi in gestionarea crizelor.

Astfel, la 19 iunie 1992 ministrii afacerilor externe si ai apararii din statele membre ale UE/UEO, reuniti la Berlin, au adaugat si dat publicitatii Declaratia de la Petersberg. Aceasta enunta, pe baza Tratatului de la Maastricht, liniile directoare pentru viitoarea organizatie. Este vorba de crearea unei Celule de Planificare Militara si punerea la dispozitie de unitati militare active din categoriile de forte care raman dislocate in tarile de origine si care, la nevoie, vor actiona sub comanda UEO.

Tratatele de la Maastricht (Art.J4) si de la Amsterdam (Art.17) au stabilit bazele juridice minime pentru inzestrarea politicii externe comune cu o structura militara.

Tratatul de la Amsterdam a stabilit, astfel, ca Uniunea defineste "progresiv o politica de aparare comuna care va putea conduce la termen o aparare comuna" (Art.2). El a introdus, printre misiunile Uniunii Europene, o initiativa a Suediei si a Finlandei, "misiuni umanitare si de evacuare, misiuni de mentinere a pacii si misiuni de impunere a fortei pentru gestionarea crizelor, intelegandu-se aici misiuni de restabilire a pacii", asa-numitele misiuni de tip Petersberg.

Tarile candidate de atunci la Uniunea Europeana au adus securitate suplimentara in contextul sarcinilor Petersberg ale UE, care sunt definite ca "sarcini umanitare si de eliberare, sarcini de mentinere a pacii si sarcini pentru fortele combatante in managementul crizelor, inclusiv mentinerea pacii". Desi continutul precis al misiunilor militare ale UE a fost subiectul unor dezbateri considerabile, este evident ca statele candidate au putut oferi sprijin, ele confruntandu-se, totusi, cu cateva provocari fundamentale atunci cand s-a pus problema calitatii generale si a finantarii fortelor lor armate.

Daca pentru moment lasam la o parte preocuparile pentru calitatea si pregatirea celor mai multe forte armate ale statelor foste candidate, atunci vor creste resursele generale disponibile pentru sarcinile Petersberg. Tarile pe-atunci candidate s-au angajat deja cu forte pentru a contribui la Forta de Reactie Rapida a UE (RRF) si au facut ofertele lor initiale de resurse militare si expertiza la Conferinta "Capabilities Commitment" la data de 21 noiembrie 2002. Cu o zi inainte, statele membre ale UE au confirmat angajamentele lor nationale care, cumulat, au corespuns scopurilor de capacitate militara stabilite la Consiliul European de la Helsinki (asa-numitele "headline goals"). Scopul intalnirii UE + 15 a fost acela de a oferi angajamente complementare, la care se poate apela, dar care nu sunt in "Catalogul de Forte" oficial.

Toate cele sase state membre NATO, dar care sunt sau nu membre ale UE (Republica Ceha, Ungaria, Islanda, Norvegia, Polonia si Turcia) au indicat dorinta lor de a contribui cu forte la Forta de Reactie Rapida a UE, asa cum au facut si celelalte foste state candidate la UE.

Se poate spune, insa, ca UE a facut primul pas pentru crearea Fortei de Reactie Rapida europeana inca de la conferinta din 20-21.11.2000, de la Bruxelles, destinata evaluarii ofertelor statelor membre, cand acestea au dat publicitatii datele privind unitatile militare necesare indeplinirii misiunilor fortei armate europene comune. Crearea unui Corp de Armata comun este considerata un pas pe calea integrarii, similara, de exemplu cu aparitia monedei unice europene.

Forta de Reactie Rapida (FRR) a fost declarata operationala in mai 2003, conform planurilor discutate si aprobate la Nisa, avand un personal de circa 60 000 de oameni, dislocabili in maximum 60 de zile si sustenabila pentru un an. Ca obiectiv, stabilit la Summitul UE de la Helsinki,din decembrie 1999, s-a decis angajarea acestei forte, in regiuni si zone aflate la o distanta de pana la 4 000 km fata de Bruxelles, aceasta limita de 4 000 km ajungand pana la Marea Caspica, Irak si Africa Centrala.

In cadrul reuniunii s-a decis functionarea cu caracter permanent, a unei structuri cu comandament multinational la Bruxelles, care sa aiba in subordine forta multinationala specializata "in misiuni umanitare si de salvare, misiuni de mentinere a pacii si de implementare a pacii". Acest aspect nu ar implica infiintarea unei armate europene, iar contributia fiecarei tari membre la astfel de operatiuni se va face pe baza propriei decizii.

A fost aprobata crearea primelor structuri care sa permita functionarea FRR: Comitetul Politic si de Securitate, Comitetul Militar si Statul Major, iar analistii au apreciat ca Forta de Reactie Rapida Europeana nu va fi o armata permanenta, ofertele facute de statele membre aratand doar ce forte armate pot fi puse la dispozitia unei actiuni comune in conditii date, in caz de necesitate, ca urmare a unei crize pe continent. Conform intentiilor declarate ale Uniunii Europene, Forta Armata Europeana nu se angajeaza sa asigure apararea comuna a tarilor membre UE, ci, in primul rand, sa indeplineasca asa-numitele "misiuni Petersberg", actiuni de ajutor umanitar, misiuni de salvare, de mentinere a pacii, de prevenire a conflictelor. De asemenea, specialistii au fost de parere ca Forta de Reactie Rapida Europeana s-ar sprijini, in mare masura, pe capacitatile NATO, iar daca ar fi nevoie, ar putea utiliza mijloacele tehnice ale Aliantei Atlantice.

Contributia statelor UE la realizarea FRR a Europei, exprimata in forte de lupta, este urmatoarea: Germania - 13 500 de militari, Marea Britanie - 12 000, Franta - 12 000, Italia si Spania, cate 6 000, Olanda - 5 000, Grecia - 3 000, Finlada si Suedia - cate 2000, Belgia, Irlanda si Portugalia, cate 1000, iar Luxemburg, 500. Danemarca si Austria, tari neutre, nu doresc sa participe la FRR. Acestora li se adauga avioane de lupta si nave militare.

Uniunea Europeana a desfasurat doua operatiuni militare de management al situatiilor de criza ("Concordia", in FYROM-Macedonia, si "Artemis", in Congo), la sfarsitul anului 2004 preluand si misiunea NATO (SFOR) din Bosnia-Hertegovina. Se pot adauga operatiunile civile si de politie din Bosnia-Hertegovina si "Proxima", in FYROM sau desfasurate in sprijinul statului de drept ("Eujust Themis" in Georgia), rezultand un bilant care semnifica transformarea UE intr-un actor de securitate implicat in managementul situatiilor de criza la nivel european si international.    

In aprilie 2003, prima misiune militara condusa de Uniunea Europeana, in locul unei forte conduse de NATO, Operatiunea Concordia, a fost dislocata in Republica Iugoslava a Macedoniei, fiind formata din aproximativ 300 de militari si avand baza la Skopje.

Misiunea a oferit sprijin in asigurarea securitatii monitorilor internationali din Organizatia pentru Securitate si Cooperare in Europa (OSCE), iar Uniunea Europeana a contribuit la dezvoltarea unor mecanisme practice de coordonare UE-NATO.

Bazandu-se pe rezolutia Consiliului de Securitate al ONU si declansata la solicitarea presedintelui Boris Trajkovski, operatiunea "Concordia" a urmat misiunii "Allied Harmony", condusa de NATO. Aceasta a avut ca scop sprijinirea Acordului-cadru de la Ohrid, din august 2001, misiunea ei fiind de a "oferi o prezenta militara vizibila, indeosebi in zonele cu potential de instabilitate si tensiuni interetnice", pentru a participa la instaurarea unor masuri de stabilitate si incredere, pentru a sprijini organismele internationale implicate in procesul de monitorizare si pentru a asigura legatura cu autoritptile macedonene, liderii locali si populatia din zona.

"Concordia" a fost, totodata, si prima operatiune desfasurata in baza Acordului "Berlin Plus" (acestea statueaza conditiile in care Uniunea Europeana are acces la capacitatile NATO pe timpul conducerii operatiunilor multinationale, decizia urmand a fi adoptata in urma analizarii fiecarui caz in parte). In acest fel, loctiitorul Comandantului Suprem al Aliantei in Europa (DSACEUR) a fost numit Comandantul Fortei, iar Comandamentul Suprem Aliat (SHAPE) a devenit si comandamentul UE pentru aceasta actiune. Pe durata operatiunii, NATO si-a mentinut in Macedonia cate un reprezentant civil si militar, pentru asigurarea continuitatii si coordonarea tranzitiei. A fost prima misiune sub comanda UE care s-a dovedit a fi un examen trecut cu succes, in ciuda predictiilor unor analisti politici si militari pesimisti, care comentau faptul ca relatiile existente in randul membrilor, in raport cu Parteneriatul Strategic NATO-UE ar putea cadea sub semnul unui impas.

In plus, in iunie 2003, Uniunea Europeana a dislocat 1800 de militari in Republica Democrata Congo, in cadrul Operatuniii Artemis. In pofida obiectivelor si a dimensiunilor sale reduse, aceasta misiune a avut o semnificatie enorma, deoarece a constituit prima dislocare de personal militar al Uniunii Europene in afara Europei si a reprezentat o misiune autonoma, organizata fara a recurge la mijloacele NATO, desfasurata in scurt timp de la solicitare si intr-o zona periculoasa.

Tabelul 1: Contributiile fostelor state candidate la UE la RRF a UE

Sursa: Compilare din Regulator Reports on Progress Towards Accession, Comisia Comunitatii Europene, Bruxelles, 13 noiembrie 2001, SEC (2001) si Antonio Missiroli (ed), Bigger EU, wider CFSP, stronger ESDP? The view from Central Europe, Occasional Paper, nr. 34, aprilie 2002 (Paris: Institutul UE pentru Studiul Securitatii, aprilie 2002).

In plus fata de contributiile aduse la obiectivul general, mai multe state candidate la UE contribuie, de asemenea, la structurile fortei multinationale, care includ contributiile statelor membre existente ale UE, ceea ce ar putea sa aiba o relevanta potentiala. Exemplele ar include contributiile Ungariei si Sloveniei la forta terestra multinationala; contributiile Albaniei, Bulgariei, Romaniei, Turciei si FYROM la Brigada Europeana de Sud-Est; contributiile Cehiei, Ungariei, Poloniei si Turciei la Unitatile Aliate de Reactie Rapida (ARRC); contributia poloneza la corpurile multinationale (Nord - Est); si contributia poloneza la Forta Aeriana in Desfasurare (DATF). Fortele multinationale au fost initial configurate pentru utilizare sub contingentele Uniunii Europei Occidentale (WEU) in calitate de contributii la operatiuni tip "numai Europa", adesea completate cu active NATO imprumutate in conformitate cu acordurile "Berlin plus". Din perspectiva UE, punctul important se bazeaza pe includerea contributiilor militare ale statelor candidate in structurile de forta multinationala ale statelor membre UE, deja stabilite. Numeroase exercitii la Cartierul General si exercitii de teren au acordat fortelor familiarizarea de baza cu modus operandi al fiecareia, precum si domeniile privind deficientele lor reciproce.

In afara acordurilor multilaterale privind securitatea, mentionate mai sus, mai multe initiative bilaterale referitoare la securitate cu tarile vecine intensifica securitatea subregionala. Exemplele includ si semnarea unui acord privind cooperarea militara intre Polonia si Danemarca in octombrie 1993. Acesta a fost urmat la scurt timp de un acord incheiat in ianuarie 1994 intre Danemarca si statele baltice privind cooperarea intr-o gama extinsa de domenii, inclusiv managementul crizelor si mentinerea pacii.

A fost semnat, de asemenea, un acord cu Rusia, in ciuda scepticismului evident despre rolul Danemarcei in zona baltica. Danemarca a avut de asemenea o influenta covarsitoare in stabilirea batalionului baltic de mentinere a pacii (BALTBAT) impreuna cu statele baltice, tarile nordice si Marea Britanie in 1994.3

Alti membri regionali, de exemplu Estonia mentin o gama larga de acorduri de cooperare militara cu mai multe tari (in acest caz, Danemarca, Finlanda, Franta, Germania, Polonia, Suedia si Statele Unite ale Americii).

Chiar si acordurile care nu sunt direct orientate pe domeniul securitatii, de exemplu schema de Cooperare Economica in Marea Neagra (BSEC), pot avea efecte benefice pentru stabilitatea generala prin dezvoltarea interesului reciproc si a increderii.

Trebuie mentionat faptul ca rolul organizatiilor de securitate subregionale este activ sprijinit de UE si in cazuri specifice, de exemplu Consiliul Statelor Marii Baltice (CBSS) sau BSEC, Comisia este de fapt membru. De asemenea, aceasta participa la intalnirile Initiativei Central Europene.

In ciuda incurajarii initiativelor subregionale, dezvoltarea relatiilor bilaterale esentiale ale Uniunii cu tarile foste candidate, deoarece statutul de membru este evaluat pe baza fiecarui caz, s-a aflat in tensiune cu cooperarea subregionala. Tinand cont de extindere, au existat mai multe stimulente care sa concureze sau cand au esuat, cel putin sa slabeasca legaturile subregionale, de teama de a fi trase in jos de o tara care nu ar fi la fel de pregatita pentru a deveni membra. In cateva cazuri rare, de exemplu, Acordul Central European de Liber-Schimb (CEFTA), cei care adera la UE trebuie sa o paraseasca, asa cum au facut membrii EFTA care au aderat la UE.

In mod specific, referitor la securitate, UE a realizat mai multi pasi pentru a intari rolul regional al securitatii. Pactul de Stabilitate, procesul Royaumont pentru stabilitate si relatii de buna vecinatate in Europa de Sud-Est si procesul de la Barcelona pentru incurajarea cooperarii intre UE si vecinii sai din zona mediteraneeana, toate reprezinta eforturi vizibile care incurajeaza abordarile regionale privind aspectele de securitate (in cel mai general sens al "securitatii"). Acestea au avut totusi o utilitate limitata, deoarece este dificil de realizat progresul cuantificabil in cooperarea regionala. Ramane de vazut daca sprijinul UE pentru asemenea acorduri regionale va da roade cu adevarat si daca va actiona ca un stimulent pentru cooperarea viitoare.

Semnificative pentru PESA si aspectele civile ale managementului crizelor in UE sunt contributiile fostelor tari candidate la Catalogul de Forte. Un alt aspect consta in experientele lor individuale in managementul crizelor si prevenirea conflictelor care pot fi valorificate pentru sarcinile Petersberg:

Tabelul 2: O perspectiva a activitatilor relevante de tip Petersberg

Sursa: Compilare din Regular Reports on Progress Towards Accession, Comisia Comunitatii Europene, Bruxelles, 13 noiembrie 2001, SEC (2001)

Tabelul de mai sus arata destul de clar faptul ca aceste tari ofera o gama larga in domeniul experientei si asocierii, cu o valoare covarsitoare pentru UE, asocierea mai multor state la organizatiile regionale putand fi, de asemenea semnificativa in special atunci cand se pune problema crearii si mentinerii relatiilor de securitate, cu "noi" vecini post-extindere - de exemplu Ucraina, Moldova si Asia Centrala.

Aceste asocieri ar putea de asemenea sa intensifice dimensiunile regionale ale activitatii UE, cum este, de exemplu, efectul apartenentei la CBSS in UE pentru Dimensiunea Nordica. Prezenta a numeroase forte multinationale de mentinere a pacii, de exemplu Forta Terestra Italia - Slovenia - Ungaria sau brigada Cehia - Polonia - Slovacia, va avea de asemenea un beneficiu considerabil pentru interoperationalitate si concentrarea atentiei pe specializarea rolurilor.

Valoarea experientei consta in mare masura in faptul ca majoritatea sunt relativ state mici care, atunci cand se pune problema sarcinilor delicate privind managementul crizelor, adesea au mai mare credibilitate decat colegii lor mai mari, care par a fi motivati mult mai bine din punct de vedere politic. Experienta existenta de lucru cu UE sau membrii acesteia, precum si cu alte organizatii va avea un beneficiu evident pentru capacitatea managementului crizelor a Uniunii.

Eforturile pentru dezvoltarea identitatii europene demonstreaza o crestere a ponderii, raspunderii si nivelului fizic de implicare a europenilor in ceea ce ei definesc "afaceri europene care trebuie girate de europeni". Pentru realizarea acestui obiectiv ambitios trebuie depasite atat reticentele aliatului transatlantic, cat si cele interne, legate de problemele suveranitatii nationale si cheltuielile militare.

Fostul presedinte francez, Jacques Chirac, sublinia ca un sistem cu adevarat multipolar "nu poate exista decat daca UE devine ea insasi o putere reala". Dupa crearea euro, trebuie deschis un al doilea mare "santier", cel al Europei Apararii: "Kosovo a confirmat pe deplin necesitatea si chiar urgenta afirmarii unei Europe a Apararii, care sa actioneze fie in sanul Aliantei Atlantice, fie de maniera autonoma, in functie de natura crizelor".

Strategia de Securitate a Uniunii Europene a impulsionat gandirea acesteia in domeniul aspectelor militare de securitate. Viziunea acestui concept, asupra caruia s-a convenit in decembrie 2003 si care a fost elaborat sub auspiciile lui Javier Solana, Inaltul Reprezentant al UE pentru CFSP, dezvaluie faptul ca, in politica externa a UE, puterea trebuie sa joace un rol atat "gentil",cat si "dur". In acest scop, Uniunea Europeana trebuie sa-si continue reforma in domeniul cheltuielilor pentru aparare, astfel incat sa transforme armatele statelor UE in forte mai mobile si flexibile. Progresele sunt realizate prin crearea unei Agentii Europene de Aparare in vederea promovarii unor eforturi de inzestrare coordonate si armonizate si a sprijinirii solutiilor pentru eliminarea neajunsurilor in privinta capabilitatilor europene6. In acest sens, au grupurile de lupta cu reactie rapida, cu aproape 1500 de militari destinati raspunsului in cazul crizelor globale, ar urma sa-i ofere Uniunii Europene capacitatile necesare pentru indeplinirea intregii game a asa-numitelor sarcini de tip Petersberg.

"O Europa sigura intr-o lume mai buna", iata doctrina care sta la baza Strategiei Europene de Securitate. Prin aceasta, Javier Solana poate fi numit parintele acestui concept strategic care a fost adoptat de Consiliul Europei in decembrie 2003 si este primul document de acest fel elaborat de UE. Uniunea Europeana este un important actor global de securitate si, in consecinta, trebuie sa-si asume responsabilitati in procesul de asigurare a echilibrului securitatii globale. Conform documentului, crearea si dezvoltarea Uniunii Europene au reprezentat si vor reprezenta elemente fundamentale in constructia noului mediu de securitate.

Bibliografie:

Stan Petrescu. Apararea si securitatea europeana, edit. Militara, Bucuresti, 2006

S. Huntington. Ciocnirea civilizatiilor si refacerea ordinii mondiale, edit. Antet, Bucuresti,1997

I.N.Sava. Studii de securitate, Centrul Roman de Studii Regionale, Bucuresti, 2005

I.N.Sava, Gh. Tibil, M.Zulean, Armata si societatea, edit. Info-Team, Bucuresti, 1998

M. Zulean. Armata si societatea in tranzitie, edit. Tritonic, 2003

M.Zulean; L.A.Ghica. Politica de securitate nationala. Concepte, institutii, procese, edit. Polirom, seria Collegium, Politici Publice, 2007

Jean-Luc Stacate. Un dictionar al lumii moderne, edit. Lucman, 2000

Securitatea si apararea spatiului sud-est european, in contextul transformarilor de la inceputul mileniului III, Sesiunea anuala de comunicari stiintifice cu participare internationala. Strategii XXI/2006, edit. Univ. Nationale de Aparare "Carol I", Bucuresti, 2006

https://www.ceinet.org/view/01/01_00.htm?PHPSESSID=587534e118854c686d67cale64fceb42

htpp://:www.nato.int//docu/review/2002/issue3/english