PROCESUL DE INTEGRARE EUROPEANA - SCURT ISTORIC

PROCESUL DE INTEGRARE EUROPEANA - SCURT ISTORIC.

Cu toate ca ideea unei Europe unite se regaseste in inscrisuri si in actiuni ale conducatorilor de state si imperii din cele mai vechi timpuri, punerea in practica a acesteia are loc de abia odata cu cel de-al doilea razboi mondial, moment cand statele europene au institutionalizat forme de cooperare internationala, cu competente in domenii specifice, cum ar fi: Organizatia pentru Cooperare Economica Europeana (OCEE), Organizatia Tratatului Atlanticului de Nord (NATO), Uniunea Europei Occidentale (UEO).

Aceste organizatii au pus bazele unei solidaritati mai stranse intre statele europene, dar inca manifestau trasaturile clasice ale unei uniuni a statelor si ale cooperarii interguvernamentale. Inceputul procesului de integrare europeana - caracterizat prin trasatori originale si specifice, care constituie baza actualei structuri a Uniunii Europene - poate fi considerat anul 1950, cand ministrul francez al afacerilor externe, Robert Schuman, a propus implicarea catorva state europene intr-un proiect de cooperare mai stransa, comparativ cu formele traditionale existente la acel moment. Acest nou tip de cooperare presupunea transferul de suveranitate catre o organizatie cu puteri de constrangere asupra membrilor sai. Initiativa a constat in integrarea productiei de carbune si otel a Frantei si Germaniei, in cadrul unei organizatii deschise participarii si altor state europene. Printre promotorii ideii unei Europe unite, acesta a fost primul pas catre o cooperare largita: o integrare sectoriala ce ar fi putut influenta si alte sectoare economice. Aceasta era ideea declarata, insa obiectivul politic imediat il constituia alipirea Germaniei la Europa si eliminarea rivalitatilor existente intre Franta si Germania privind zonele strategice ale Ruhr-ului si Saar-ului.

In 1951, negocierile desfasurate intre sase tari - Belgia, Franta, Germania, Italia, Luxemburg si Olanda - au condus la semnarea Tratatului de la Paris, prin care se infiinta Comunitatea europeana a Carbunelui si Otelului (CECO). Comparativ cu alte organizatii internationale existente la acel moment, principalul element de noutate il constituia caracterul supranational al acestei Comunitati, reprezentat de transferul de competente catre o institutie (Inalta Autoritate) responsabil cu luarea de decizii, independent de consensul Statelor Membre.

O alta initiativa sectoriala este reprezentata de crearea unei Comunitati Europene de Aparare (CEA), initiativa care a esuat insa, datorita faptului ca Tratatul aferent - semnat in 1952 - nu a fost niciodata ratificat de catre Parlamentul Frantei.

O relansare in forta a "initiativei europene" a avut loc in anul 1955, in cadrul conferintei de la Messina, la care ministrii afacerilor externe ai CECO au cazut de acord asupra infiintarii unei uniuni economice bazata pe o piata comuna si asupra crearii unei organizatii pentru energia atomica. O comisie de experti condusa de Paul-Henry Spaak, ministrul belgian al afacerilor externe, a elaborat doua proiecte ce au condus la semnarea, in , a celor doua Tratate de la Roma - cel prin care se infiinta Comunitatea Economica Europeana (CEE) si tratatul Comunitatii Europene pentru Energie Atomica (EURATOM). Dupa prima experienta sectoriala a CECO, CEE constituie un exemplu unic de organizatie supranationala - adica o organizatie creata prin transferul de suveranitate de la Statele Membre la "Comunitate". In acest context, transferul de suveranitate inseamna o delegare - de la membrii fondatori ai Comunitatii catre anumite institutii comune - a puterii de decizie asupra unor aspecte comune, conform principiilor democratiei si statului de drept. In acest scop au fost create mecanisme de decizie si un cadru institutional complex, capabile sa asigure reprezentarea intereselor guvernelor Statelor Membre, a interesului general al Comunitatii, precum si a intereselor cetatenilor europeni.

Obiectivul imediat al Tratatului de la Roma, semnat la 25 martie 1957 si intrat in vigoare la 1 ianuarie 1958, era reprezentat de crearea unei "piete comune" si de abordarea progresiva a politicilor economice ale Statelor Membre, ca mijloace de realizare a unei extinderi continue si echilibrate, a unei cresteri accelerate a standardelor de viata si a unor relatii mai stranse intre Statele Membre. Crearea unei piete comune nu inseamna numai eliminarea tuturor barierelor existente in calea liberei circulatii a bunurilor si stabilirea unei taxe vamale unice (uniunea vamala); piata comuna inseamna si liberalizarea altor sectoare (cum ar fi libera circulatie a persoanelor, serviciilor si capitalului) si stabilirea unor politici comune in domenii strategice (agricultura, comert, transport si concurenta) pentru crearea unor conditii omogene in vederea cresterii performantei activitatilor economice.

Astfel, in 1968, CEE avea deja incheiata uniunea vamala si avea o piata agricola comuna. Incepand cu 1950, gradul de integrare europeana a crescut progresiv, atat din punct de vedere geografic - prin aderari succesive - cat si din punctul de vedere al dezvoltarii de politici si structuri institutionale comune. Astfel, pornind de la o comunitate economica cu sase membri, in momentul de fata s-a ajuns la o uniune politica a 27 de tari.