Planul Schuman, actul de nastere al Comunitatii Europene

Jean Monnet aprecia ca: "Propunerile lui Schuman sunt revolutionare sau nu reprezinta nimic. Principiul lor fundamental este delegarea suveranitatii intr-un domeniu limitat, dar decisiv. Un plan care nu pleaca de la acest principiu nu poate aduce nici o contributie utila la solutionarea marilor probleme care ne slabesc. Cooperarea intre natiuni, oricat de importanta ar fi, nu duce la nici un rezultat. Ceea ce trebuie cautat este o fuziune de interese ale popoarelor europene, si nu doar echilibrul acestor interese."[1]

Pornind de la aceste aprecieri, se pot evidentia principalel probleme care au stat la nasterea Comunitatii Europene, ca si principiile novatorii ale acesteia. Pentru a trage concluziile privind negocierile Tratatului de la Paris, timp de aproape un an s-au ridicat o serie de probleme fundamentale la care Monnet a incercat sa dea raspunsurile cele mai adecvate, deoarece nu era vorba de o negociere diplomatica clasica. Personalitatile desemnate de cele 6 guverne s-au reunit pentru a crea un sistem nou juridico-politic durabil.

Preambulul tratatului CECO a fost constituit din 5 paragrafe scurte ce contineau toata filozofia care a inspirat continuu pe promotorii constructiei europene si constituiau totodata elemente care au stat la constructia acesteia, si anume:

Ø     considerand ca pacea mondiala nu poate fi supravegheata decat prin eforturi creatoare in masura pericolelor care le ameninta;

Ø     convinsi ca aportul pe care il aduce o Europa organizata si animata, poate servi civilizatiei si este interseparabil pentru mentinerea relatiilor pacifiste;

Ø     constienti ca Europa se va construi prin realizari concrete, creand mai intai o solidaritate de fapt si apoi prin stabilirea bazelor comune de dezvoltare economica;

Ø     ingrijorati de urmarile expansiuni productiilor lor fundamentale asupra cresteri nivelului de trai si a progresului in ceea ce priveste pacea;

Ø     hotarati sa inlocuiasca rivalitatile seculare cu o fuziune de interese comune esentiale, care se duca la fondarea si instaurarea unei comunitati economice puternice, mai largi si mai profunde intre popoarele care pana acum erau rivale si sa puna bazele institutiilor capabile sa orienteze un destin impartasit de toti.

"Pacea mondiala ", "realizarile concrete", "solidaritatea de fapt", "fuziunea intereselor esentiale", "comunitatea", "destinul impartit" sunt tot atatea cuvinte cheie care au impus germenul spiritului si totodata metoda comunitara care isi pastreaza si astazi intreaga lor putere mobilizatoare.

Daca tratatul CECO, care sustinea gestiunea pietei carbunelui si otelului nu mai reprezinta aceeasi importanta pe care o avea pentru economia europeana in anii '50, principiile institutionale pe care le-au formulat, isi pastreaza intreaga actualitate. Dinamica acestui tratat nu a incetat sa-si aduca roadele si sa alimenteze o viziune politica care a dus la eliminarea rivalitatilor si repunerea in cauza a experientei comunitare.

De cele de mai sus se poate degaja, 4 principii reiesite din planul Schuman si care constituie baza edificiului comunitar actual si anume:

Superioritatea institutiilor prin aplicarea in relatiile internationale a principiilor de egalitate, de arbitraj si de conciliere existente in interiorul propriei democratii, ceea ce constituie un progres al civilizatiei. Primii fondatori au trait aceeasi experienta de tulburari, de violenta si de arbitraj care insoteau razboiul. Tot efortul lor tindea sa creeze o comunitate de drept, unde legea devine forta. J. Monnet il cita adesea pe filozoful elvetian Amiel: "Experienta fiecarui om incepe din nou; doar institutiile devin mai intelepte; ele acumuleaza experienta colectiva si din aceasta experienta atat de inteleapta oamenii supusi acelorasi reguli nu vor vrea sa-si schimbe natura ci numai comportamentul in mod gradat" .

Planificarea si democratizarea relatiilor intre state, conjugarea spiritului de dominare si de nationalism erau motivatiile profunde de care si-au dat seama primii fondatori ai Comunitatii Europene dar continutul politic i-au situat la inaltimea marilor realizari istorice.

2. Independenta organismelor comunitare pentru ca institutiile sa-si indeplineasca indatoririle, fapt pentru care trebuiau sa dispuna de o autoritate proprie. In acest sens, Inalta Autoritate CECO a conferit trei garantii de care beneficiau insitutiile comunitare si anume:

Ø     Numirea membrilor (azi multi comisari) efectuata de comun acord intre guverne. Nu este vorba de delegati nationali, ci de personalitati care isi exercitau puterea lor de intelegere colegiala si nu puteau primi instructiuni de la statele membre. Functia publica europeana este supusa la aceeasi si unica problema comunitara;

Ø     Independenta financiara, concretizata prin participare cu resurse proprii, si nu, ca in cazul organizatiilor internationale, prin varsamantul contributiilor nationale    (problema care putea fi repusa in cauza).

Ø     Responsabilitatea Inaltei Autoritati (azi, a Comisiei Comunitatii Europene), exclusiv inaintea Adunarii, (azi Parlamentul European) care poate vota, dupa un vot calificat majoritar si cenzura eventualele probleme ce nu se incadreaza in prevederile actului de constituire.

3. Colaborarea intre institutii deoarece dependenta Inaltei Autoritati era pentru J. Monnet, cheia boltei noului sistem politico-economico-social si se preconiza, de-a lungul negocierilor, posibilitatea ca statele membre sa aiba posibilitatea de a-si valorifica interesele nationale, mijlocul cel mai sigur de a impiedica comunitatea in devenire sa fie limitata la obiective prea tehnice si sa poata interveni, in mod egal, in sectoarele unde erau luate decizii de natura macroeconomica ce intrau in competenta guvernamentala. In acest fel a fost creat pe langa Inalta Autoritate, un Consiliului de Ministrii, al carui rol a fost strict limitat, nu trebuia sa decida in unanimitate, ci in majoritate, parerea sa nefiind luata in seama decat in cazuri limita. Inalta Autoritate pastra monopolul initiativei legislative, prerogativa ce intra si in competentele actualei Comisii Europene care a fost si este esentiala pentru ca ofera anumite garantii, astfel incat ansamblul intereselor comunitare sa fie aparate. Din anul 1951, dialogul este organizat in cadrul celor 4 institutii pe baza de egalitate si colaborare, nu de subordonare. Astfel fiecare stat isi exercita functiile proprii din interiorul sistemului decizional.

4. Egalitatea intre state, care va exista atata timp cat principiul responsabilitatilor lor in cadrul Consiliilor va ramane sa negocieze delicata problema a ponderii voturilor ce revin fiecarui stat. Tarile din Benelux si Italia care se temeau de a fi puse in minoritate in ceea ce priveste ponderea productiei de carbune si otel, pledau pentru regula de unanimitate. Germania, preconiza un sistem de reprezentare proportionala cu productia realizata ceea ce ducea la infricosarea partenerilor sai.

J. Monnet era convins ca principiul de egalitate intre statele membre ducea la crearea unor noi mentalitati, dar era si constient de dificultatea convingerii celor 6 tari de dimensiuni diferite, sa renunte la facilitatile care le dadeau dreptul de veto. "Puterea de a spune nu, era siguranta marilor in raporturile lor intre ei, ci si a micilor contra marilor" aprecia J. Monnet. Presedintele conferintei se intalneste la Bonn, pe 4 aprilie 1951, cu cancelarul Adenauer pentru a-l convinge de virtutile principiului de egalitate, spunandu-i: "Eu sunt autorizat sa va propun ca raporturile intre Germania si Franta in comunitate sa fie conduse pe principiul egalitatii Consiliului, ca si al ansamblului in toate institutiile europene, actuale si ulterioare .. Voi adauga personal, in acest spirit, ca s-a avut in vedere oferta uniunii, care sta la originea acestui tratat, si cred ca acest lucru a fost inteles, inca de la prima noastra intalnire. Spiritul discriminarii a fost cauza multor neplaceri in lume, Comunitatea a facut un efort pentru a-l da inapoi."

Raspunsul cancelarului a venit imediat: "Dumneavoastra stiti ca sunt atasat egalitatii de drepturi pentru tara mea, in viitor, deoarece conlucrarea pe marile domenii tine din trecut. Sunt bucuros sa va dau intregul meu acord propunerii dumneavoastra caci eu nu pledez pentru o Comunitate unde sa fie egalitate totala"[5]. Astfel s-a pus unul dintre fundamentele juridice, purtator de morala, care a dat si da sens notiunii de Comunitate.

CECO este prima piatra a constructiei europene. In absenta unui tratat de pace intre vechile tari beligerante prima Comunitate europeana este totodata un act de incredere intre Franta si Germania, ca si intre toti partenerii lor, de eliminare a greselilor trecute si un act de credinta intr-un viitor comun. In ciuda salturilor bruste ale istoriei si opozitiilor nationaliste, lucrarea inceputa in 1950 nu a mai fost oprita. Esecul proiectului comunitatii europene de aparare, din 30 august 1954, dupa respingerea tratatului din 27 mai 1952 de catre toate natiunile francofone nu a spart elanul initial. La initiativa oamenilor de stat din Benelux, Paul ?Henri Spaak, Jean Beyen si Joseph Bech, la Messine, in iunie 1955, s-a decis continuarea drumului inceput. La 25 martie 1957, s-a semnat Tratatul de la Roma si astfel s-a format Comunitatea Economica Europeana si totodata, s-a ceat si Comunitatea Europeana a Energiei Atomice (EURATOM) ca urmare a unor evenimentele externe, criza ce viza Canalul de Suez si represiunea din Ungaria. Toate aceste evenimente au determinat Europa Occidentala sa-si stranga randurile. Mai mult, alaturi de probleme comune anterioare s-au adaugat si cele privind politicile agricole, comerciale, regionale, sociale, de cercetare a mediului inconjurator, educationale, inclusiv cele ce priveau cooperarea cu lumea a treia. In 1972 Danemarca, Irlanda si Regatul Unit al Marii Britanii s-au integrat in Comunitate si ulterior Grecia, Spania si Portugalia, ceea ce a dus la completarea flancului meridional al Europei comunitare.

Uniunea Europeana actuala s-a nascut in anul 1995 prin adeziunea Austriei, Finlandei si Suediei, astfel incat numarul statelor membre cu drepturi depline se ridica la 15.

Slabita dupa dublu soc petrolier di 1973 si 1979, Comunitatea rezista totusi fortelor centrifuge si isi consolideaza coeziunea si prin concretizarea elementelor viitorului Sistem Monetar European, inceput din 1979. O asemenea politica a creat gradual conditiile unui lent dar irezistibil drum spre Uniunea Economica si Monetara, care a dus la adoptarea EURO-ului in 1 ianuarie 2002 de catre 11 state ale Uniunii. In acest context, Banca Nationala a Romaniei, tinand seama de conditiile impuse pentru ca Romania sa devina membru al UE incepand cu anul 2007, a decis ca de la 3 martie 2003, moneda de referinta in schimburile comerciale sa fie EURO.

Cu toate demersurile facute, aflate in permanenta evolutie, Europa nu scapa unor crize:

criza institutionala din 1965, cand un stat membru tinde sa repuna in cauza votul majoritar;

criza financiara, marcata de inadaptarea resurselor proprii la puternicele mariri de cheltuieli, legate de dimensiunea noilor politici si costurilor ce vizau politica agricola comuna etc.

Cu toate probleme aparute fiecare stat membru reactioneaza la exigentele comunitatii si nu are in vedere parasirea acesteia.

In 1984, Parlamentul European adopta un proiect de tratat asupra UE care propune institutiilor sa efectueze un salt calitativ pentru integrarea lor. Semnand Actul unic, in 1986, statele membre au avut ca sursa de inspiratie metoda institutionala a planului Schuman. In acest fel, s-a completat tratatul de la Roma cu o serie de obiective precise, coroborate in jurul obiectivului major al crearii marii piete fara frontiere, fapt pentru care s-a intocmit un calendar pentru realizarea acestora si s-au revizuit procesele decizionale, deciziile trebuind sa fie luate acum de catre o majoritate calificata. Astfel, s-a redat speranta a milioane de cetateni europeni pentru un viitor comun si li s-au oferit si mijloace de adaptare la noile conditii.

In timp ce institutiile europene desavarsesc piata interna si maresc dimensiunea economica si sociala a Europei comunitare, istoria economica si sociala a Europei comunitare, renaste imprevizibil si testeaza capacitatile europenilor de a se adapta noilor conditii aprobate.

Prabusirea zidului Berlinului urmata de reuniunea germana la Bonn din 1989, ca si democratizarea tarilor Central si Est Europene eliberate de tutela Uniunii Sovietice, confruntata cu propria sa dizolvare in decembrie 1991, transforma, profund structura politica a continentului. Inca odata statele sunt confruntate cu o dilema, fie adoptarea conduitei politice nationale care privilegia interesul imediat, fie o mare viziune si gestiune, concentrate pentru un in viitor comun. Pentru respectarea angajamentului lor european si clarvazator asupra necesitatii integrarii marile transformari in perspectiva comuna, statele membre s-au angajat un proces de aprofundare a UE si au negociat un nou tratat, ale caror linii directoare sunt adoptate de Consiliul European de la Maastricht, din 9-10 dec 1991. Tratatul Uniunii Europene (TUE), intrat in vigoare la 1 noiembrie 1993, fixeaza statelor membre un program ambitios:

uniunea monetara care sa inceapa in anul 1993 si care s-a finalizat odata cu introducerea monedei unice EURO la 1 ianuarie 2002;

noi politici comune;

cetatenie europeana;

crearea unei politici externe si de securitate comuna;

securitatea interna.

Tratatul de la Maastricht a determinat statele membre sa negocieze un nou tratat care a fost semnat la Amsterdam la 2 octombrie 1997, prin care sunt definite politicile si mijloacele Uniunii, mai ales in domenii ce vizeaza, cooperarea in justitie, libera circulatie a persoanelor, politica externa si de sanatate publica. Parlamentul European, expresie democratica directa a Uniunii Europene are in atributie noi competente, ceea ce confirma rolul sau colegislator.