Procesul de largire UE: o investitie pentru pace in Europa

Procesul de largire UE: o investitie pentru pace in Europa

Daramarea zidului Berlinului din 9 noiembrie 1989 a fost traita de toti europenii ca o magnifica lumina pentru cerul continentului European. Aspiratia la libertate si la democratie a poporului german a fost repede importat de toti europeni, care s-au revoltat si au iesit de sub dictatura. La randul sau, pe 26 noiembrie 1991, Uniunea Sovietica dispare. Odata cu sfarsirea razboiului rece a aparut o lume noua, mai instabila, mai prielnica pentru dorinta legitima a popoarelor de a dispune de un destin propriu. Viziunea lui Robert Schuman de a reunifica ansamblul continentului in pace si prosperitate se va indeplini oare? Comunitatea Europeana a incercat sa dea raspunsuri adaptate noilor nevoi ale tarilor libere de dominatia externa, dar slabite de un sistem economic ruinat si care doreau instaurarea unui sistem politic stabil si democratic.

Din 1990, Banca Europeana pentru Reconstructie si Dezvoltare (BERD) prin programul PHARE sustine financiar noile democratii ale Europei Centrale si de Est. In acest scop, au fost semnate acorduri de asociatie cu Ungaria, Polonia, Romania, Bulgaria, Republica Ceha, Slovacia apoi cu cele 3 state Baltice si Slovenia. Dupa ajutorul economic de urgenta si asistenta destinat sa usureze tranzitia spre o economie de piata, s-a proiectat un proces mai ambitios pentru ca, fiecare dintre aceste tari, carora li se alatura Cipru si Malta, sa adere intr-un termen rezonabil la Uniunea Europeana.

Consiliul European reunit la Copenhaga pe 22 iunie 1993, ia act la aceasta situatie si de conditiile ce sunt cerute pentru aderarea unei tari asociate:

Ø     Institutii stabile care sa garanteze democratia , intaietatea dreptului, a dreptului omului si protejarea sa;

Ø     existenta unei economii de piata viabila si a capacitatii de a face fata la presiunea concurentiala si la fortele pietei interne ale Uniunii;

Ø     capacitatea tarii candidate de a-si asuma obligatiile.

Aceste criterii politice si economice au implicat eforturi considerabile din partea unei tari candidate si au cerut populatiei, grele sacrificii economice pentru reconstructia sa in procesul de tranzitie. Dar, UE s-a angajat, in acelasi timp, sa-si asume responsabilitati morale si politice in ceea ce priveste popoarele condamnat de mult ori, la imobilitate de catre dramele istoriei. Reunificarea Germaniei, aplicarea tratatului de la Maastricht, semnat la 7 februarie 1992 prin care 11 state membre s-au pus de acord ca moneda EURO sa devina moneda unica incepand cu 1 ianuarie 2002, apoi semnarea si intrarea in vigoare a tratatului de la Amsterdam releva dorinta UE de a continua procesul de integrare al tarilor candidate.

Revederea politicilor comune si lansarea problemelor pentru viitor, consolidarea pietei interne pe baza unei monede unice si favorizarea crearii crearii locurilor de munca, asigurarea libertatii circulatiei cetatenilor pe temeiul justitiei si securitatii interne, acestea sunt principalele sarcini care au fost fixate pentru consolidarea edificiului european si au deschis portile tarilor candidate.

Divizarea Republicii Federale a Iugoslaviei a fost urmata de conflictele dezastruoase din Bosnia si Kosovo care amenintau intreaga regiune a Balcanilor. Efortul de solidaritate a Europei Occidentale trebuia sa fie pe masura pericolelor care amenintau Europa de Est si Balcanii. Pentru preintampinarea eventualelor convulsii in aceasta parte a Europei, UE a decis, sa-si consacre o parte substantiala din resursele bugetului european pentru ajutorul preadeziunii si adeziunii tarilor candidate - 80 miliarde euro, 11,83% de credite de angajare pentru perioada 2000 - 2006. Consiliul European reunit la Berlin la 25 martie 1999, a concretizat aceasta suma pe care o considera o investitie de capital pentru stabilitate. Dar, sprijinul nu este doar de ordin financiar, ci si de ordin politic si se subscrie in vocatiei proiectului lui Schuman. Reconcilierea cu dusmanii in prima jumatate a secolului al XX-lea a fost un mare succes pentru sfarsitul acestui secol. Popoarele trebuie sa traiasca in pace si toleranta iar aceste noi state sunt obligate sa se supuna regulilor comune ale Uniunii si sa inteleaga ca forta unei comunitati este fondata pe exercitarea in comun a puterilor.

Reformarea institutiilor pentru o uniune puternica si democratica a pus in fata UE o mare problema. O uniune largita la mai mult de 25 de state membre nu va putea sa functioneze cu institutii fondate in anul 1950 pentru 6 state. Aceasta mutatie spectaculoasa, fara indoiala, va consacra succesul intreprinse de comunitate, dar fara o reforma prealabila, va fi posibila denaturarea obiectivelor sale fundamentele si va duce la slabirea mecanismelor sale decizionale. Comunitatea Europeana s-a transformat progresiv intr-o uniune politica pe baza dublei legitimari a unei uniuni de state si a unei uniuni de popoare. O uniune de 25 de state, cu peste 500 mil. de cetateni, va fi printre primele protagoniste primele la lumea de maine, caracterizata printr-o globalizare a economiei mondiale care se prefigureaza inca de pe acum.

Negocierile tratatului de la Amsterdam, intrat in vigoare la 1 mai 1999 are deja ca obiect traducerea in practica institutionala a dimensiunii acestor responsabilitati ce revin uniunii. Pentru mentinerea eficacitatii deciziilor, generarea si mentinerea echilibrului intre state trebuiau elaborate noi dispozitii. Consiliul European, reunit la Helsinki, la 11 decembrie 1999, a decis convocarea unei conferinte interguvernamentale care a fost destinata stoparii anumitor modificari. Aceasta Conferinta, care s-a derulat in primul semestru al anului aflat sub presedentia portugheza si in al II-lea semestru sub presedentia franceza care a avut mandatul explicit sa examineze noua Comisie Europena, ponderea voturilor din cadrul Consiliului de Ministri si eventuala extindere a nrumarului de decizii care ar putea fi evaluate de majoritatea calificata. Se pune problema adptarii unor alte reforme necesare unei Uniuni mai largi, care safie capabila sa decida in mod eficace si sa raspunda cerintelor cetatenilor sai.

Parlamentul European, intr-o rezolutie votata la 18 noiembrie 1999, a aratat importanta reformei institutionale in curs si i-a fixat un obiectiv ambitios, "constitutionalizarea" UE. Destinata apropierii Europei de cetateni, clarificarii si redarii intelegerii competentelor institutiilor comune, aceasta constitutionalizare ar implica unificarea tratatelor intr-un text unic si diferentierea intre doua parti:

constitutionala, care regrupeaza obiectivele UE, drepturile fundamentale si dispozitiile privind institutiile si procedurile de decizie;

destinata reluarii politicilor comune ale caror proceduri de revizuirea ar trebui aliniate.

Prezidata la 15 sept. 1999 de Romano Prodi, Comisia Europeana s-a angajat in sustinerea in fata Parlamentului european a reformei Uniunii. Intr-un document prezentat la 10 noiembrie 1999 de presedintele Comisiei si comisarul competent, Michel Barnier si intitulat "Adaptarea institutiilor pentru reusita expansiunii" se stipuleaza ca, reforma in curs nu este doar un preambul al largirii, ci ca aceasta ar trebuie sa permita stabilirea unui sistem institutional european. Comisia Europeana a subliniat si necesitatea extinderii votului majoritar calificat in cadrul Consiliului Europei.

Imputernicirea, aprofundarea si largirea Uniunii nu trebuie in nici un caz disociate, nici considerate reconciliabile. Este in interesul tarilor candidate vor forma un ansamblu institutional coerent in structurile si eficace ale UE, ca si in modurile sale de decizie, ansamblu care trebuie sa ramana legitim in ochii cetatenilor, si identificabil pentru tarile care asteapta ca uniunea sa le vorbeasca cu o singura voce. Conferinta interguvernamentala si-a incheiat mandatul la sfarsitul anului 2000 cand s-a hotarat sa se puna ordine in UE pentru semnarea primelor tratate de aderare incepand cu anul 2003, daca negocierile cu tarile candidate s-au terminat la aceasta data si ar fi fost ratificate de statele membre si supuse avizului conform Parlamentului european. Alegerile din iunie 2004 ale Parlamentului european, fac ca din anul 2005 intrarea in functiune a unei noi Comisii europene, sa duca si la participarea cetatenilor din Europa Centrala de Est si Mediteraneana la forurile UE.

O uniune politica pentru asigurarea securitatii cetatenilor europeni, UE trebuie dotata si cu arme pentru asigurarea securitatii si pacii. Aspiratia popoarelor la securitate si pace constituie unul din fundamentele contractului social care leaga cetateanul de autoritatea publica. Societatea internationala n-a fost in masura, in epoca moderna, sa garanteze aceasta securitate pe intreg continentul Europei. Dramaticile conflicte din Bosnia, Kosovo si Cecenia frapeaza populatii inocente, care isi aduc aminte de sinistrele executii in masa, comise de-a lungul secoului al XX-lea de armate(sau de milenii din punct de vedere ideologic, de ura si excludere).

UE a hotarat prelevarea apararii contra violentei nu doar facand din regulamentul pacifist conflicte de interese, dar aplicand dincolo de frontierele sale, o politica pentru asigurarea pacii si securitatii servita de o diplomatie preventiva activa, ce se sprijina pe mijloace financiare, pe asistenta economica si pe un slogan "a sti a face" demonstrat in modul de reglare a conflictelor.

Tratatul de la Maastricht, intrat in vigoare pe 1 noiembrie 1993, a codificat si imputernicit un ansamblu de reguli si de practici de cooperare diplomatica deja lansate in cadrul Comunitatii europene. Obiectivul este fixat in titlu din tratat: "Politica externa si de securitate comuna" PESC care include ansamblul problemelor legate de securitatea UE, inteleasa ca o linie politica de aparare comuna, care dispune de structuri politice si administrative, ii va permite sa se exprime "printr-o singura voce" in politica internationala.

Uniunea Europei Occidentale[1] (UEO) reuneste 28 de tari si constituie un veritabil cadru de dialog si cooperare in ceea ce priveste securitatea si apararea. Printre aceste tari, 10 au calitatea de state membru, semnatare ale tratatelor UE si cele ale Atlanticului de Nord. Alte 5 tari ale UE au statutul de observatori; este vorba de Danemarca si de 4 state membre UE ramase in afara NATO ului: Austria, Finlanda, Irlanda si Suedia.

Consiliul European reunit la Helsinki la 11 dec. 1999, a facut un nou pas in construirea identitatii europene de securitate si aparare. Principiul capacitatii autonome de lansare si conducere ale operatiunilor militare directe ale uniunii europene reprezinta un progres considerabil in afirmarea rolului politic al Europei. La Washington la 24 aprilie 1999 sefii de state sau de guverne s-au reunit pentru impulsionarea politicii europene comune de securitate si de aparare prin incheierea tratatului de la Amsterdam, ceea ce a confirmat faptul "ca un rol mai puternic decat cel al Europei nu poate decat sa contribuie la vitalitatea Aliantei noastre pentru sec XXI fondata pe apararea colectiva a membrilor sai" .

Garantarea drepturilor minoritatilor se bazeaza pe principiul diplomatiei preventive. Interventia armata nu este decat ultimul motiv de care dispun democratiile atunci cand toate resursele diplomatice si negocierile nu au dus la nici un rezultat. Politica externa a Uniunii este fondata prioritar pe exportarea principiilor care au asigurat propria dezvoltare pacifista: cautarea interesului comun; respectul dreptului; arbitrajul in cadrul institutiilor; refuzarea discriminarii si a spiritului de superioritate. Astfel de principii care stau la baza PESC-ului au dat deja rezultate in ceea ce priveste pacea pentru viitorul regiunilor, inca tulburi, de pe continent. Una din primele actiuni comune conduse de Uniune in aplicarea tratatului de la Maastricht a dus la concluzia de la Paris, din 21 martie 1995, conform careia a fost necesara stabilirea unui pact pentru asigurarea consolidarii frontierelor si respectarea drepturilor minoritatilor din Europa Centrala si din tarile Baltice. In acest sens, UE a preconizat utilizarea metodei negocierii prin realizarea unor convorbiri, asa numitele mese rotunde regionale.

Pactul de stabilitate pentru Europa de Sud-Est infiintat la Cologne in Iunie 1999, tine seama de pozitia liderilor din razboiul de Kosovo. Prin acest pact UE a vrut, inca odata, sa demonstreze virtutile pacifiste ale dialogului si cercetarii intereselor comune.

S-a pus adesea intrebarea, daca metoda meselor rotunde regionale se va putea aplica in Balcani, Caucaz sau in Marea Mediterana? UE considera ca are vocatia de a se institui ca "inginer al pacii" si pentru integrare regionala, prelungind astfel mesajul lui J. Monnet trimis Parlamentului de la Strasburg la 30 noiembrie 1954: "Intre tarile separate avantajul fiecaruia este limitat iar rezultatul efortului sau izolat, castigurilor obtinute, dificultatilor pe care le-a reusit sa le treaca! In comunitatea noastra, avantajul fiecarei tari membre este efectul prosperitatii in ansamblul "[3].

In concluzie, ceea ce se poate evidentia este faptul ca cetateanul este in centrul politicilor UE. Ceea ce trebuie sa construim acum este o uniune de inimi si spirite, care se lasa in grija sentimentului comunitatii, a destinului bazat pe constiinta unei cetatenii europene.

Romano Prodi, Presedintele Comisie Europene, afirma in fata Parlamentului european la 14 septembrie 1999, urmatoarele:

"O mare greseala de gandire ar fi reducerea integrarii europene la un simplu efort de adaptare a economiilor statelor aparatoare ale liberelor schimbari mondiale si ale globalizarii. Ideea europeana s-a nascut din constatarea ca, oamenii plasati intr-o situatie de fapt noua, sau intr-un sistem obligatoriu diferit, isi adopta comportamentul si devin altii. Devin mai buni daca noul context este mai bun: daca istoria este mai simpla cu privire la progresul civilizatiei si daca istoria apartine Comunitatii Europene. Omul este in centrul proiectului european, intr-o viziune liberala si depinde de capacitatile sale de a invata din greselile trecutului pentru a pregati o lume mai buna generatiilor viitoare"[4].

Pe baza institutiilor si mesajului lasat de R. Schuman si de Jean Monnet, celelalt constructor al sau, Europa apartine acum europenilor si celor care au desavarsit unitatea continentului, accentul trebuie acum pus pe contributia pe care UE, precum si cum va continua aceasta uniune sa influenteze civilizatia.