Procesul constructiei europene

Extinderile (Relansarea constructiei europene)

Procesul constructiei europene a fost influentat intr-o masura suficienta de evenimentele petrecute pe scena politica internationala, in special de cele provocate pe plan european de razboiul rece. Perioada 1955-1968 a fost una destul de pasnica, desi nu lipsita de crize (precum razboiul din Indochina, cea de-a doua blocada a Berlinului sau criza rachetelor din Cuba), urmata de o perioada de adevarata destindere, cuprinsa intre anii 1969-1979, o alta de tensiuni (1979-1983, provocata de problema eurorachetelor), de cea de prabusire a sistemului totalitar (1985-1989), si cea a debutului procesului de revenire a tarilor central si est europene la Europa. Pentru procesul integrationist insa, mai importante decat toate aceste evenimente au fost fenomenele de criza petroliera (provocata de reluarea ostilitatilor dintre evrei si arabi, urmata de suspendarea livrarii acestui produs de catre tarile arabe Statelor Unite si Olandei, sustinatoarele cele mai fervente ale Israelului) si mutatiile monetare intervenite in urma acesteia, si anume devalorizarea dolarului, urmata de o criza a lirei sterline. Dupa acordurile de la Bretton Woods (in urma carora au fost infiintate Fondul Monetar International si Banca Internationala de Reconstructie si Dezvoltare), din 1944, cand dolarului i se stabilise o valoare stabila convertibila in aur care asigura stabilitatea taxelor de schimb, anuntarea de catre SUA a devalorizarii monedei nationale si a suspendarii convertibilitatii sale in aur, s-a ajuns la criza sistemului monetar international si la fluctuatii foarte mari ale monedelor, devenite acum o marfa oarecare. Aceasta criza economica va avea urmari care in plan european se vor materializa intr-un pesimism destul de puternic relativ la procesul de integrare economica, multi specialisti considerand ca acesta suferise un esec. Nu a existat insa doar o criza economica, ci si una politica, manifestata prin ceea ce s-a numit criza "euro-rachetelor" (provocata de plasarea de catre NATO unor serii de rachete pe teritoriul unor state europene membre si rezolvata prin semnarea unui ansamblu de acorduri intre URSS si SUA), criza urmata totusi, in anii "80, de o relansare a economicului datorata in mare masura unei noi strategii economice, si anume asocierii liberalismului cu interventionismul in domeniile de varf.

In iulie 1973 au fost deschise lucrarile Conferintei pentru Securitate si Cooperare in Europa (devenita in 1994 Organizatia pentru Securitate si Cooperare in Europa), organizatie care incerca sa realizeze destinderea politica europeana. In urma acestui eveniment se recunostea suprematia sovieticilor in Estul Europei, in timp ce Occidentul putea promova drepturile omului si libera circulatie a persoanelor si a persoanelor in spatiul european. CSCE nu a avut un rol foarte important inainte de 1989, limitandu-se doar la o serie de intalniri temporare intre statele europene democratice si comuniste, dar importanta ei va creste odata cu evenimentele din 1989, cand organizatia va declansa primele negocieri privind securitatea comuna europeana, drepturile omului si institutiile democratice. In perioada post-comunista tot mai multe state asiatice au devenit si ele membre ale acestei organizatii, aceasta ajungand sa fie considerata un fel de rivala a NATO, caderea comunismului punand chiar problema necesitatii existentei in continuare a acestei ultime organizatii.

In acest cadru economic si politic procesul de constructie europeana a continuat, in urma conferintei de la Haga, de la 1 decembrie 1969 stabilindu-se noi viziuni integrationiste. Franta insista asupra stabilirii de comun acord a conditiilor in care urmau a fi admise noile state membre, desi considera ca acest proces de largire nu trebuia grabit, spre deosebire de Germania, care considera primirea de noi membri o necesitate daca se dorea ca Europa sa-si mentina acelasi standard economic si tehnologic si sa-si poata spori autoritatea politica. In cadrul conferintei de la Haga s-au decis noile strategii ale constructiei europene, si anume desavarsirea, extinderea si aprofundarea. Desavarsirea se referea la atingerea unui stadiu definitiv al CEE. Un prim pas l-a constituit inlocuirea, printr-o decizie luata in aprilie 1970, a contributiilor financiare ale statelor membre prin resurse comunitare provenite din drepturile de vama si din taxele pe valoarea adaugata. Tot in aceasta perioada este reluata discutia asupra institutiilor comune statelor membre, dar independente de acestea. Extinderea viza lansarea negocierilor dintre CEE si statele candidate, iar aprofundarea se referea la integrarea economica si monetara printr-o mai buna analiza a obiectivelor economice comune si a impactului lor asupra economiei statelor membre. In acelasi timp a fost facuta (de catre seful de guvern luxemburghez) prima propunere de inlocuire a monedelor nationale cu o moneda comuna, vizandu-se astfel si crearea unei uniuni monetare, aceasta nefiind insa posibil din cauza devalorizarii dolarului american si a mutatiilor monetare mondiale.

Prima extindere

Conform prevederilor tratatului de la Roma (art. 237) orice stat putea deveni membru al CEE, pentru aceasta fiind necesar sa adreseze o cerere Consiliului de ministri care, dupa ce aceasta va fi avizata de catre Comisie, se va pronunta asupra admisibilitatii prin majoritate de voturi. Conditiile in care un nou stat urma a fi admis nu erau fixe, ci se stabileau de comun acord intre CEE si statul in cauza, in functiei de particularitatile acestuia. Acordul va fi supus ratificarii de catre toate statele membre ale CEE, conform regulilor lor constitutionale. Conferinta de la Haga confirma intentia CEE de a se extinde, fiind elaborate conditiile in care urma sa se desfasoare acest proces si care nu se refereau la obiectul si sensul integrarii si nici la finalitatea politica, ci doar la conditiile si termenele de adaptare si tranzitie ale statelor candidate la conditiile si regulile uniunii. In ceea ce priveste negocierile, Franta considera ca acestea trebuiau sa fie purtate de catre Comisie, in timp ce ceilalti cinci membri ai comunitatii considerau ca acestea trebuiau sa fie purtate de catre Consiliul de ministri.

Prima candidatura de aderare la CEE a fost lansata de catre Marea Britanie, care devenise constienta de faptul ca AELS era mult in urma comunitatii continentale si nici nu ar fi reusit sa elimine acest decalaj in conditiile in care partenerii sai atlantici de afaceri aveau alte orientari economice (Canada prefera piata americana, Australia si Noua Zeelanda pe cea a Pacificului, iar tarile europene din organizatie pe cea a CEE). Candidatura Marii Britanii, depusa a 9 august 1961 a fost urmata de cele ale Danemarcei, la 10 august 1961, Norvegiei, la 2 mai 1962, Austriei, la 12 decembrie 1961, Suediei si Elvetiei, la 15 decembrie 1961, Portugaliei, la 18 mai 1961. Marea Britanie, o data cu candidatura, a incercat sa-si impuna si conditiile in care dorea sa adere la CEE, conditii care nu erau compatibile cu regulile de functionare a CEE. In plus, Anglia solicita o perioada de tranzitie de 12 ani si o serie de derogari referitoare la diverse produse alimentare sau materii prime, derogari care i-ar fi asigurat continuarea relatiilor comerciale externe CEE in aceleasi conditii. Astfel, nu este greu de inteles opozitia generalului de Gaulle si necesitatea revenirii Marii Britanii (dar si a Danemarcei, Irlandei si a Norvegiei) cu o a doua candidatura, lansata la data de 2 mai 1967 si in care pretentiile erau mult mai reduse. Seful de stat francez o va respinge insa si pe aceasta.

Negocierile cu statele candidate vor incepe totusi la 30 iunie 1970, referindu-se in special la perioada de tranzitie in care statele candidate isi vor adapta propriile sisteme economice la cel comunitar. Astfel s-a hotarat eliminarea imediata a restrictiilor cantitative, limitarea tarifelor la unele produse si reducerea in cinci etape a taxelor vamale la produsele industriale (de fiecare data cu 20%), etape ce urmau a fi cuprinse intre aprilie 1973 si iulie 1977. Danemarca urma sa aplice imediat politica agricola comuna, in timp ce Anglia, si Irlanda obtinusera o perioada de tranzitie de patru ani in care sa-si ridice preturile produselor agricole la nivel comunitar si sa diminueze costurile sociale ale aderarii. Marea Britanie obtinuse si dreptul de a importa in continuare unele produse (unt, zahar, branza) de la satele din Commonwealth, in conditiile de pret si cantitative anterioare aderarii. Votul final al aderarii a fost dat de aceasta data in interiorul regatului, unde opiniile privind aderarea erau impartite, acesta fiind in cele din urma favorabil integrarii. Tratatele oficiale de aderare dintre CEE si Danemarca, Irlanda, Norvegia si Marea Britanie au fost semnate la 22 ianuarie 1971, la Bruxelles, fiind ratificate de catre tarile candidate in decursul anului 1972, exceptie facand Norvegia, unde in urma referendumului nu au fost indeplinite conditiile de vot necesare ratificarii, argumentul fiind conditiile politicii agricole comune foarte greu de indeplinit de aceasta tara cu o suprafata agricola restransa si conditii climatice nefavorabile si industria pescuitului, ale carei interese nu corespundeau cu cele comunitare. Timp zece ani membra a CEE a fost si Groenlanda (provincie a Danemarcei dupa 1953, care isi obtine autonomia in 1979), dar in urma unui referendum tinut in februarie 1982 hotaraste sa se retraga.

Marea Britanie nu era inca multumita de conditiile politicii agricole comune in care se facuse aderarea si a inceput renegocierea acestora, proces care va cuprinde doua etape, una realizata prin intermediul laburistilor, cuprinsa intre 1974-1979, cand s-a realizat chiar un referendum privind ramanerea in CEE, rezultatul fiind pozitiv. Cea de-a doua etapa s-a derulat intre 1979-1984 si a fost coordonata de primul ministru Margaret Thacher care, chiar cu riscul unei retrageri din comunitate, va reusi sa obtina (in 1980) o reducere a contributiei engleze catre CEE, Tara Galilor si nord-vestul Angliei primind un ajutor suplimentar ca zone defavorizate. Conflictul se va stinge insa abia in 1984 printr-un acord semnat in cadrul Consiliului European.

A doua extindere

Sfarsitul anilor saptezeci, mai precis anul 1979, a adus trei evenimente majore in istoria constructiei europene, si anume semnarea tratatului de aderare a Greciei la Comunitatea Europeana, primele alegeri directe ale Parlamentului European si instaurarea Sistemului Monetar European. Extinderea CEE catre sud s-a materializat in 1981, cand Grecia a devenit membra a comunitatii, urmata in 1986 de Spania si Portugalia, desi intre uniune si aceste state se semnasera acorduri inca din 1961 (Grecia, care isi depusese candidatura din 1975), 1970 (Spania, care isi depusese candidatura in 1977) si 1972 (Portugalia, candidata tot din 1977). Desi acordul cu Grecia a fost suspendat intre anii 1967 si 1974, in timpul dictaturii coloneilor, ea a reusit indeplinirea conditiilor necesare aderarii, Roy Jenkins, presedintele Comisiei Europene dintre anii 1977-1981, considerand aderarea Greciei, Spaniei si Portugaliei importanta pentru stoparea declinului institutional al comunitatii. In ceea ce priveste politica agricola comuna, criteriul cel mai dificil de indeplinit in cadrul pietei comune, Grecia a dispus de o perioada de tranzitie de cinci ani, in care urma sa-si alinieze preturile la cele comunitare (cu unele exceptii la care perioada a fost mai mare), sa fie eliminate drepturile de vama, barierele non-tarifare cazand odata cu ratificarea tratatului si intrarea lui in vigoare. Pentru libera circulatie a persoanelor perioada de tranzitie a fost fixata la sapte ani. Desi membra a comunitatii si, in conditiile unei economii destul de precare si beneficiind de sprijinul financiar al acesteia, Grecia nu s-a raliat la politica externa a partenerilor sai comunitari. Aderarea Spaniei, tocmai iesita dintr-un regim dictatorial, s-a realizat si ea in conditii economice deosebite, Spania cunoscand in perioada negocierilor de o politica economica de austeritate, dominata de scaderea puterii de cumparare si de somaj, acesta in conditiile in care si CEE se afla in plina recesiune economica. Rezerve au existat si din partea statelor comunitare, speriate de concurenta produselor agricole spaniole, de posibila imigrare a fortei de munca si de concurenta Spaniei ca regiune slab dezvoltata la fondurile acordate altor asemenea regiuni comunitare. Dupa intrarea in CEE indicatorii economici spanioli s-au imbunatatit, dar a urmat o perioada de proteste sociale in toate domeniile, la acestea adaugandu-se si atentatele teroriste. La randul ei Portugalia va fi admisa in cadrul comunitatii dupa o perioada de izolare politica, cu o economie si o agricultura slabe, dar cu o economie subterana destul de puternica, o piata solida a drogurilor, armelor si prostitutiei, si o societate civila contestatara pana la extrem. Chiar si dupa integrarea acesteia in structurile CEE, situatia economica nu a devenit mai buna, desi actiunile comerciale erau in continua crestere.

Dupa extinderile din 1973, 1981 si 1986 Comunitatea europeana ajunge sa cuprinda doisprezece state si devine forta comerciala mondiala cea mai importanta, atat din punct de vedere al spatiului economic, al schimburilor comerciale si al numarului de cumparatori, ceea ce ii va permite sa aiba un rol foarte important in concurenta cu celelalte puteri economice mondiale. Fiecare nou stat membru al comunitatii a adus un element nou in cadrul uniunii economice europene, Marea Britanie aducand o industrie aeronautica si o flota comerciala puternice, un sistem bancar foarte eficient pentru perioada respectiva, resursele petroliere din Marea Nordului care au contribuit la diminuarea crizei energetice din anii '70, intensificarea relatiilor comerciale cu tarile din Commonwealth si cu cele inca membre ale AELS. Au existat si elemente negative, datorate in cea mai mare parte situatiei economice deficitare a unora dintre noile membre, dar si a sudului Italiei, a faptului ca unele sectoare industriale britanice se aflau in plina criza iar moneda era mai slaba si fluctuanta. Faptul ca prima extindere a avut loc intr-un moment de criza energetica si petroliera si de mutatii monetare internationale a avut repercusiuni asupra pietei comune, datorate in mare masura eterogenitatii recente a acesteia.

A treia extindere

Desi exista si opinii care considera aderarea Spaniei si Portugaliei drept a treia extindere europeana, daca se va tine cont de particularitatile in care acestea au avut loc se va ajunge la concluzia ca ce-a de-a treia extindere a spatiului comunitar a avut loc dupa caderea comunismului, odata cu largirea uniunii prin primirea a inca cinci landuri germane in 1990, dupa caderea zidului Berlinului, la 30 martie 1994 fiind semnate si tratatele de aderare ale Austriei, Suediei, Norvegiei si Finlandei. Supuse in decursul aceluiasi an referendumurilor locale, Norvegia va ramane din nou in afara spatiului comunitar, noua Europa unita numarand dupa 1 ianuarie 1995 cincisprezece state membre. Spre deosebire de primele extinderi, aceasta avea avantajul de a se realiza prin aderarea unor state dezvoltate din punct de vedere economic, care nu mai deveneau o povara pentru spatiul comunitar, erau vechi regimuri democratice, care contribuiau atat la extinderea geografica si cresterea fortei economice a CEE, cat si la sporirea influentei sale politice. In acelasi timp noua extindere confirma magnetismul exercitat de catre Uniune Europeana asupra statelor inca nemembre si constituie o etapa a pregatirii pentru aderare a tarilor din centrul si sudul Europei. Pe langa aceste avantaje ultima extindere europeana a avut si dezavantajul de a se fi realizat fara o reforma institutionala, ceea ce ar fi putut conduce la un blocaj decizional, mai ales ca noile state membre nu si-au manifestat intentia (cel putin intr-o faza initiala) de a contribui la modernizarea institutionala a uniunii si nici de a participa activ la actiunile europene si atlantice de securitate, ceea ce facea discutabila posibilitatea existentei in viitor a unei politici externe reale a uniunii, a unei aparari comune. Cu toate aceste retineri, noile state au ales aderarea din doua ratiuni: politice, determinate de caderea comunismului si accelerarea unificarii statelor deja membre in urma Tratatului de la Maastricht; economice, relevate de efectul economic al aderarii celor doisprezece. Ratiunile politice determinau noile state candidate sa se gandeasca la posibilitatea ramanerii in afara actului istoric care se petrecea in Europa, iar cele economice la avantajele participarii cu drepturi depline la institutii si procesul decizional al Uniunii, la beneficiile economice ale acestei participari.

Candidatura Turciei

Ambitiile europene ale Turciei dateaza inca din anul 1959, cand Turcia a lansat prima data ideea asocierii la Comunitatea Europeana, desi inca din 1957 prim-ministrul turc anunta ca Turcia intentiona sa participe la initiativele Comunitatii Economice Europene (Piata Comuna) si ca spera ca respectivele initiative vor conduce la realizarea uniunii politice europene. In acest sens, la modificarea Constitutiei, in 1961, va fi adaugat un nou alineat, referitor la ratificarea tratatelor internationale, tocmai pentru a facilita aderarea Turciei la CEE. Cu toate acestea, candidatura Turciei va fi recunoscuta solemn si oficial abia in 1999, dupa Consiliul European de la Helsinki. Totusi, Turcia a participat activ la procesul de constructie europeana, fiind unul dintre membrii fondatori ai Organizatiei Europene de Cooperare Economica (OECE, 1948) si membra a Consiliului Europei inca din 1949.

In septembrie 1963 Turcia va semna un acord de asociere cu Comunitatea Europeana (Acordurile de la Ankara, intrate in vigoare la 01 decembrie 1964), acord in al carui preambul se preciza ca  sprijinul oferit de catre CEE eforturilor poporului turc pentru a-si imbunatati nivelul de trai va usura, ulterior, aderarea Turciei la Comunitate , in timp ce in art. 28 al acestuia se preciza ca  Atunci cand functionarea acordului va permite sa se aiba in vedere acceptarea integrala, din partea Turciei, obligatiilor decurgand din tratate, partile contractante vor examina eventuala posibilitate a aderarii Turciei la Comunitate .

Semnarea Acordurilor de la Ankara va determina o scadere a taxelor vamale platite de catre Turcia in relatiile comerciale cu statele membre ale Comunitatii. Acest privilegiu va fi mentinut prin incheierea unui protocol aditional (1970), a Tratatului din 1992, acest document fiind suprimat prin Acordul de uniune vamala incheiat in 1995 si intrat in vigoare in 1996.

Anii 1980 au insemnat pentru Turcia o crestere economica fara precedent (exporturile vor creste de la 7% din PIB in 1980 la 21% din PIB in 1987), ceea ce va determina Turcia sa se considere indreptatita sa isi depuna formal candidatura la Comunitatea Europeana, la 14 aprilie. Totusi, la 18 iunie 1987, Parlamentul European a publicat o rezolutie privind  o solutie publica la problema armeana , in care integrarea Turciei era conditionata de recunoasterea genocidului armean si de respectarea minoritatilor (care nu reprezenta o prioritate pentru guvernantii turci). Desi respectivarezolutie nu reprezenta un punct de vedere oficial al Comunitatii iar in perioada respectiva avizul PE nu era formal cerut la aderarea noilor membri, la 18 decembrie 1989 Comisia Europeana va da un aviz negativ cu privire la deschiderea negocierilor de adeziune cu acest stat din cauza  contextului economic si politic din Turcia , remarcand insa si  situatia drepturilor omului si respectul identitatii minoritatilor care, desi au evoluat in ultimii ani, nu au atins inca nivelul cerut intr-o democratie .Unele voci remarca insa faptul ca acest aviz a fost dat in momentul caderii Cortinei de Fier, la 5 februarie 1990 Consiliul de ministri adoptand principalele linii trasate de catre Comisie.

In 1992 Turcia va deveni, alaturi de Islanda si Norvegia, membru asociat al Uniunii Europei Occidentale, organism care va fi integrat progresiv in cel de-al doilea pilon al UE. Tot in 1992 se va semna un nou acord intre Turcia si UE, acord prin care se va relua ajutorul financiar intrerupt dupa lovitura militara din 1980, se va intari asocierea cu UE si se va anunta crearea unei uniuni vamale. Ca urmare, la 6 martie 1995 Turcia va semna cu UE un acord de uniune vamala (in vigoare de la 01 ianuarie 1996), urmand astfel procesul de integrare economica prevazut prin Acordurile de la Ankara. Noul Acord a fost prost primit de catre islamisti (dar care nu l-au anulat in perioada scurta in care au fost la guvernare) si de catre unele grupari nationaliste. Respectivul acord reia obiectivele din preambulul si art. 28 al Acrodurilor de la Ankara, considerand ca respectivele obiective  raman de actualitate pentru momentul in care schimbari politice si economice importante vor avea loc pe scena europeana . Din 1996 Turcia este singurul stat extra-european care a realizat o uniune vamala cu UE, reinnoita dupa aderarea a inca 10 state (unele foste comuniste - Cipru, Malta, Ungaria, Polonia, Estonia, Cehia, Slovenia, Slovacia, Letonia, Lituania), dar pe care Turcia va refuza sa oaplice si pentru Republica Cipru. In 1998, cand UE a inceput conferintele interguvernamentale bilaterale care vizau negocierile cu noile state candidate (Ungaria, Poloni, Cipru, Malta etc.),  Consiliul European a confirmat eligibilitatea Turciei la UE , dar a adaugat faptul ca  conditiile politice si economice necesare pentru demararea negocierilor nu sunt inca indeplinite . Urmare a acestei declaratii Turcia a considerat ca a fost supusa unui tratament discriminatoriu in raport cu celelalte state candidate.

Totusi, incepand din 1998 ,Turcia, la fel ca si celelate state candidate, va fi monitorizata in vederea lansarii procesului de aderare. In 1999, Consiliul European de la Helsinki va recunoaste statului de stat candidat al Turciei, deoarece  Consiliul European reafirma caracterul inclusiv al procesului de aderare, care regrupeaza in acest moment 13 state candidate , Turcia fiind astfel recunoscuta ca parte integranta a procesului de aderare.  Consiliul European se bucura de elementele pozitive care au marcat in ultima perioada evolutia situatiei in Turcia, si care sunt remarcate si de catre Comisia Europeana in raportul privind progresele realizate de catre statele candidate, precum si de intentia Turciei de a continua reformele in vederea indeplinirii criteriilor de la Copenhaga. Turcia este un stat candidat care poate adera la UE indeplinind aceleasi criteriica si celelalte state candidate. In cadrul strategiei europene actuale, Turcia, ca si celelalte state candidate, va beneficia de o strategie de pre-aderare, care vizeaza incurajarea si sprijinirea reformelor .

In decembrie 2000, sub presedintia franceza a Uniunii, se va incheia un  parteneriat de aderare , avand ca obiectiv sa ofere un program politic si economic de pregatire a Turciei pentru aderare. Consiliile europene care au urmat au acordat aprecieri pozitive la adresa eforturilor Turciei in vederea aderarii. In 2001 Turcia a abolit pedeapsa cu moartea, exceptie facand cazurile de  razboi, amenintarea iminenta cu razboiul sau actele teroriste , pentru ca in anul urmator aceasta sa fie abolita pentru toate crimele in timp de pace. De altfel, incepand din 1984 in Turcia nu a mai avut loc nicio executie.

Urmare a Consiliului European de la Copenhaga din 2002, statele membre ale UE au declarat ca  Uniunea incurajeaza Turcia sa continue energic procesul de reforma  si ii dau o  intalnire  :  daca in decembrie 2004 Consiliul European va decide, pe baza unui raport si a unei recomandari a Comisiei, ca Turcia indeplineste criteriile politice de la Copenhaga, UE va deschide fara intarziere negocierile de aderare cu acest stat . In 2004 Comisia Europeana va recomanda, nu fara precautii, ca negocierile sa inceapa in 2005, iar Consiliul European a acceptat reinceperea negocierilor de aderare cu Turcia la 3 octombrie 2005. Popularii austrieci si germani au considerat ca ar fi preferabila instaurarea unui parteneriat privilegiat cu Turcia, in locul integarii, dar negocierile fost lansate oficial in cele din urma. Au existat insa si intarzieri in cadrul acestui proces de negociere, datorate atat unor cauze interne cat si externe : in 2005 Austria si Franta au declarat ca vor initia un referendum privind aderarea Turciei, dar reformele din 2008 din Franta au facut ca acesta sa nu mai fie considerat obligatoriu daca aderarea Turciei se bucura de votul pozitiv (cu majoritate calificata) al PE ; problematica Cipru ; intarzierea reformelor. Aceste ultime 2 problematici il vor determina pe comisarul european pentru extindere (Olli Rehn)sadeclare, in martie 2007, ca, la nevoie, negocierile pot fi complet oprite (dupa ce in 2006 UE a  inghetat  8 din cele 35 de capitole de negociere). Suspendarea negocierilor este prevazuta chiar in acordul de negociere din octombrie 2005, in care se stipuleaza faptul ca  in caz de violare serioasa si repetata, de catre Turcia, a principiilor libertatii, democratiei, a respectarii drepturilor omului, a libertatilor fundamentale si a statului de drept pe care se fundamenteaza Uniunea, Comisia Europeana. va recomanda suspendarea negocierilor de aderare. Consiliul va decide cu majoritate calificata cu privire la aceasta recomandare. 

Criteriile de aderare a Turciei la UE : criteriile de la Conpenhaga.

Criteriul politic - stabilitatea institutiilor ce garanteaza democratia, domnia legii, drepturile omului si respectul si protectia minoritatilor.

-Criteriul economic - existenta unei economii de piata viabile si capacitatea de a raspunde la presiunea competitiei si fortelor pietei din interiorul UE.

-Capacitatea de a-si asuma obligatiile de stat membru ce rezulta din legea si politicile UE (adica acquis-ul comunitar), ceea ce presupune subscrierea la telurile politice, economice si monetare ale U.E.

Principalele impedimente privind aderarea Turciei la UE : respectarea drepturilor omului (egalitatea femei-barbati ; drepturile minoritatilor ; libertatea de exprimare) ; refuzul normalizarii relatiilor cu Cipru ; implicarea armatei in domeniul politic.

In raportul din ianuarie 2007 privind rolul femeilor in viata sociala, economic si politica din Turcia, PE sublinia (diplomatic) "incetinirea procesului de reforma din anul trecut si persistenta problemelor din domeniul drepturilor femeilor . Acest raport condamna cu precadere violentele impotriva femeilor, si indeosebi crimelede onoare, violentele domestice, casatoriile fortate si poligamia, guvernul turc fiind invitat  sa faca din lupta impotriva violentelor, in general, si a crimelor de onoare, in special, o prioritate  si sa creeze refugii speciale si puternic securizate.

Vocile cele mai optimiste considera ca Turcia va putea adera in 2013 (cand se va incheia un nou exercitiu financiar al UE, conform Acordului de negociere semnat in octombrie 2005), desi la Bruxelles aceasta data nu este luata in calcul. Pesimistii considera drept realista o aderare la nivelul anului 2021.

Modele ale integrarii europene

i.           Europa cu mai multe viteze

Este un concept aparut in anii "60, perioada in care se facea distinctie intre Comunitatea Europeana si gruparea initiata de britanici prin constituirea Asociatiei Europene a Liberului Schimb. O data cu primirea primelor noi state in cadrul CEE, datorita necesitatii acestora de a se adapta normelor comunitare au aparut primele masuri tranzitorii, unele oferind posibilitatea ca statele afectate de procesul de integrare sa suspende unele dintre practicile comunitare, cu conditia insa de a restabili mecanismele comune odata cu revenirea la normal. Vitezele diferite ale Europei sunt de fapt obiectivele comune, indeplinite insa in ritmul si conform capacitatilor fiecarui stat aderent.

ii.                 Europa cu nucleu dur

Conform tezei "nucleului dur sau central", lansata in Germania, in 1994, un grup restrans de state membre urmau sa constituie o avangarda care sa se angajeze inaintea altor state in noi domenii de actiune, membrii acestuia sa participe toti la aceste actiuni de avangarda iar grupul sa ramana deschis noilor membri care ar dori sa se integreze si ar indeplini conditiile. Notiunea se referea la realizarea unei integrari accentuate care sa inceapa cu un grup de state care sa doreasca si sa fie capabile sa realizeze aceasta. Acestea ar putea deveni o forta de atractie pentru alte state care ar dori integrarea si ar avea posibilitatea sa o realizeze. Nucleul in cauza putea fi considerat pentru inceput Uniunea Economica si Monetara, aceasta modalitate de integrare fiind considerata posibilitatea optima de a depasi dilema aprofundare-extindere.

Aceste dezbateri privind realizarea unitatii europene nu a lasat institutiile comunitare indiferente, acestea exprimandu-si opiniile fata de teoriile avansate de diversele state ale uniunii. In acest context Consiliul European considerand aceasta problema ca fiind una foarte importanta pentru viitorul Europei, largirea Uniunii facand necesara elaborarea unor dispozitii privind flexibilitatea acesteia, care ar fi fost de dorit sa aiba loc mai degraba in interiorul decat in exteriorul Uniunii. Acesta este motivul pentru care in Tratatul de la Maastricht se regaseste o clauza generala care enunta principiul si conditiile generale ale cooperarii aprofundate, unele dispozitii mai detaliate ale tratatului fixand conditiile specifice de aplicare a acestora in anumite domenii. Comisia europeana considera ca ritmul mai lent al unor state nu trebuia impus tuturor membrilor uniunii, asa cum acestia nu trebuiau sa impuna ritmul lor lent uniunii ca intreg, de aceea considera necesara crearea unui mecanism care sa permita statelor care doreau progresul prin "cooperare aprofundata" in structura uniunii. Comisia europeana considera ca flexibilitatea uniunii nu trebuia asigurata in afara ci in litera tratatelor, de aceea trebuiau stabilite conditiile principiile (sau conditiile, garantiile) fundamentale ale realizarii acestei flexibilitati si urmata o procedura stricta, fara a se renunta insa la dreptul de initiativa al Comisiei. In ceea ce priveste Parlamentul european, acesta considera cooperarea aprofundata o problema centrala a Europei, dar o problema complexa, care nu trebuia sa compromita unitatea institutionala si obiectivele Uniunii Europene. Acest tip de cooperare nu trebuia sa atinga nici prerogativele Comisiei, nici rolul si caracterul unic al Parlamentului. Parlamentul european sustinea egalitatea in drepturi a tuturor statelor membre si a cetatenilor acestora, iar in aceste conditii cooperarea aprofundata nu poate fi conceputa decat in lipsa unor conditii de ansamblu care sa permita progresul in ceea ce priveste unitatea comunitatii. Cooperarea aprofundata trebuia sa aiba ca principal obiectiv asigurarea posibilitatii cat mai multor state care doresc indeplinirea scopurilor uniunii sa se alature tratatelor de constituire, asigurand in acelasi timp rolul decisiv al institutiilor comunitare din perspectiva unei viitoare participari a tuturor statelor membre ale uniunii.

Din punct de vedere institutional si juridic aceasta problema era foarte complexa, motiv pentru care era destul de greu de crezut ca putea fi transformata in timp util intr-un articol de tratat. Statele membre nu puteau decat sa fie in continuare insistente in ceea ce priveste reexaminarea ulterioara a problemei, inainte insa de o largire a uniunii.

iii.       Integrarea diferentiata

Problema integrarii diferentiate are o importanta destul de mare in cadrul Uniunii Europene, aceasta observandu-se in special in cadrul conferintei interguvernamentale din 1997, cand aceasta problematica a fost dezbatuta public, chiar daca subiectul dezbaterii era mult anterior momentului in care avea loc. Desi nu se aflase pe ordinea de zi a acesteia, integrarea diferentiata a fost dezbatuta ca o metoda care ar fi putut permite unor state membre sa avanseze in procesul lor de integrare fara a astepta ca toate cele cincisprezece state membre de la acea data sa ajunga in stadiul de a avansa in acelasi ritm. Dezbaterea asupra acestui subiect a fusese lansata in septembrie 1994 prin luarea de pozitie a landurilor germane care se pronuntau in favoarea realizarii unui "nucleu dur" de state membre, aceasta atitudine fiind urmata si de luarile de pozitie ale guvernelor francez, britanic si spaniol si chiar a unor institutii nationale din cadrul acestora sau a altor state membre.

In urma dezbaterilor din 1997 s-a ajuns la concluzia necesitatii unei integrari (sau cooperari) europene aprofundate, datorita numarului mare si eterogenitatii care ar risca sa blocheze acest progres. Trebuia acceptata realitatea ca unele state membre le devansau pe altele in ceea ce priveste desfasurarea politicilor comune si ca trebuiau prevazute o serie de conditii si garantii de pastrare a drepturilor statelor neparticipante la procesul de integrare. Plecand de la aceasta concluzie general acceptata, opiniile au diferit totusi in ceea ce priveste modalitatea de realizare a acestei aprofundari, aparand astfel mai multe teorii privind realizarea aprofundarii europene.

iv.         Europa cu geometrie variabila

Conform acestei teze se puteau forma grupari distincte de state membre pentru a participa la diferite actiuni novatoare, fiecare asemenea grupare ramanand deschisa la aderarea unor noi membri. Acest concept se refera la doua aspecte existente in spatiul Uniunii Europene, si anume la acordurile de la Schengen, prin care statele europene puteau coopera in ceea ce priveste unele afaceri interne, pe de o parte, iar pe de alta parte dreptul de cooperare in probleme de securitate.

v.                Europa " la carte"

Prin aceasta teorie se preconiza o Europa in care forma si modul de participare a fiecarui stat la uniune pareau a fi lasate, intr-o anumita limita, la alegerea acestuia, eliminandu-se interventia institutiilor comunitare, spre deosebire de Europa cu mai multe viteze, in care acestea trebuiau sa aiba un rol important. In mod exceptional, cu acordul tuturor membrilor, cooperarea dintre aceste state se putea derula in cadrul unor tratate. Astfel au inceput sa apara tot mai multe exceptii de la angajamentele comunitare, punandu-se accent pe realizarea unui obiectiv unic al uniunii, si anume realizarea unui de liber schimb in care sa se aplice o serie de reguli comune privind comertul sau concurenta, reguli indispensabile functionarii acestei zone. O mare parte a actiunilor urmau sa ramana la latitudinea statelor cu statut de invitat, acestea fiind cele care hotarau daca sa aplice o anumita politica a uniunii, sa o refuze sau sa se retraga (asa cum este cazul Danemarcei si al Marii Britanii, care au ales sa nu participe la moneda unica). La refuzul aplicarii unei politici comunitare se mai poate adauga si imposibilitatea indeplinirii unor criterii de convergenta care sa asigure participarea sincrona la aplicarea unei anumite politici. S-ar crea astfel mai multe grupe de state si mai multe modalitati de participare a acestora la procesul european. Aceasta teza nu a gasit aprobarea institutiilor europene (a Comisiei si Parlamentului), motiv pentru care majoritatea statelor membre par sa se orienteze catre o combinare a altor doua solutii si anume prin crearea unuia sau a mai multor grupuri distincte care doreau si care erau capabile sa revigoreze cooperarea privind integrarea in anumite domenii, fiind destul de dificila si de artificiala insa distinctia dintre conceptele "nucleu dur" si "geometrie variabila". Parlamentul european s-a pronuntat in favoarea "progresului unitar" al tuturor statelor membre, considerand aceasta cooperare revigorata o exceptie de la regula care trebuia insa limitata prin anumite principii, conditii si proceduri foarte stricte.