Introducere

a) Statalitate, suveranitate, separatism: definirea conceptelor.

Statalitatea este calitatea unei entitati politice, care poseda toate caracteristice unui stat. Statul, la randul sau, poate fi definit ca o institutie suprastructurala, care reglementeaza, pe plan national si international, organizarea politica si administrativa a unui teritoriu bine definit; modul de organizare social-politica si administrativa a unei comunitati [1]. Statul reprezinta o realitate obiectiva social-politica, dar totodata este expresia aspiratiilor unei sau a mai multor natiuni de a realiza anumite interese economice, politice sau de aparare. In cazul statelor contemporane putem vorbi nu atat despre o natiune, in sensul clasic al cuvantului, cat despre un popor sau o "natiune politica a tuturor cetatenilor statului", pe vointa caruia se bazeaza legalitatea si legitimitatea acestui stat [2, p.79]. Natiunea da, de obicei, numele unui stat, si intemeiaza forma cadrului juridic, in care sunt reprezentati egal toti cetatenii statului. Statul intemeiaza dreptul public, prin organele sale de administratie, si administreaza binele public, prin justitie si instrumentele formarii consensului politic.

Sa mentionam ca statul se deosebeste de ceilalti subiecti juridici prin suprematia sa asupra organelor statului instituite de el insusi, precum si asupra persoanelor fizice si juridice, aflate pe teritoriul recunoscut international ca fiind al sau. Conform Tratatului de la Montevideo, din 1933, "statul este un subiect de drept international, care poseda urmatoarele caracteristici: a) populatie, b) teritoriu, c) guvern, e) capacitate de a intra in relatii cu alte state" [2, p.87].

Generalizand cele enuntate mai sus, vom defini statul ca o institutie centrala a sistemului politic, o forma deosebita de organizare a puterii politice in societate, care detine suveranitatea, monopolul asupra dreptului de a aplica forta si realizeaza conducerea societatii prin intermediul unui mecanism (aparat) special, iar printre elementele definitorii ale statului vom numi teritoriul, populatia, puterea administrativa si suveranitatea.

In procesul edificarii statalitatii obiectivul cel mai greu de atins este exercitarea suveranitatii in deplina masura pe plan intern si pe cel extern. Totodata, suveranitatea este elementul determinant pentru existenta si functionarea unui stat, astfel ca limitarile principiale ale suveranitatii demonstreaza ca statalitatea este deocamdata in proces de edificare.

Suveranitatea poate fi definita ca putere absoluta, ca putere a unui stat de a conduce si de a constrange sau, si mai larg, ca suprematia puterii de stat pe plan intern si independenta statului, pe plan extern, fata de orice alta putere. Pe plan intern, suveranitatea inseamna dreptul exclusiv si legitim al statului de a reglementa viata societatii in ansamblu, prin emiterea legilor si altor reguli juridice, si de a aplica sanctiuni in numele interesului general. Pe plan extern, suveranitatea presupune capacitatea de a intra in relatii cu alte state pe baze legitime, conform dreptului international.

Odata cu schimbarile din lumea contemporana, caracterizata prin procese de integrare, regionalizare, globalizare, s-a modificat si continutul conceptului de suveranitate. Teoreticienii accepta inexistenta unei suveranitati absolute, statele delegand un grup de competente unor organisme internationale, supuse dreptului international. Statele, in calitate de actori ai relatiilor internationale, sunt constiente de interdependenta mutuala dintre state si de imposibilitatea unui stat de a-si extinde pretentiile asupra unui teritoriu mai larg decat cel recunoscut ca apartinand lui.

Principiile unanim recunoscute ale dreptului international, cum ar fi interdictia ca un stat sa-si impuna vointa asupra teritoriului altui stat, cu exceptia unor situatii speciale (protectia propriilor cetateni) sau sa inceapa un razboi, responsabilitatea statelor pentru acte savarsite pe teritoriul sau care pot dauna altui stat, folosirea echitabila a resurselor de apa de care depind si alte state, precum si de obligatiile luate de stat in calitate de membru al organizatiilor internationale, organizatiilor supra-statale regionale, etc, toate acestea limiteaza suveranitatea, pe plan international.

In cazul suveranitatii externe intervine si problema recunoasterii, care in ultimul timp, nu este tratata ca preconditia suveranitatii statului. Cercetatorii afirma ca suveranitatea nu este creata de recunoastere, dar nici nu este distrusa de nerecunoastere. Insa recunoasterea internationala, exprimata, de obicei, prin acceptarea statului tanar constituit in Organizatia Natiunilor Unite, este vazuta ca o legalizare si legitimare internationala a statalitatii unei entitati politice. Nerecunoasterea afecteaza statalitatea, lipsind-o de una din caracteristicile esentiale ale statului - capacitatea de a intra in relatii cu alte state. Pe de alta parte, nerecunoasterea este conditionata de factori obiectivi (ilegalitatea intemeierii statului, pericolul pe care acesta il reprezinta pentru comunitatea internationala), care fac ca statalitatea unei entitati politice sa fie nedorita. Problema apare atunci cand o entitate politica nerecunoscuta reuseste sa demonstreze independenta si este gata sa ceara recunoasterea internationala.

Suveranitatea interna a statului este limitata prin obligatia de a respecta drepturile omului si cetateanului in felul in care acestea sunt declarate in dreptul international si sunt fixate in Constitutie.

Limitarile, conditionate de normele dreptului international, nu prezinta vre-un pericol pentru suveranitatea statului, decat in cazul nerespectarii lor, cand ceilalti actori ai relatiilor internationale obtin dreptul de a viola suveranitatea statului in scopul mentinerii echilibrului in sistemul politic international (spre exemplu, prin interventii umanitare).

Principiul dat s-a actualizat odata cu evenimentele din 11 septembrie 2001 - atentatele teroriste in New-York, - in urma carora SUA au inceput razboiul impotriva Afganistanului, aflat sub dominatia talibanilor, razboi acceptat de comunitatea internationala ca unul drept. Acest fapt este discutabil, dar in fata unui pericol evident, lumea a inchis ochii la aspectele controversate (spre exemplu, la faptul ca miscarea talibana era sustinuta de americani in timpul razboiului afgano-sovietic). Insa situatia creata a demonstrat ca lumea contemporana este departe de a fi ideala si ca necesitatea si posibilitatea de a aplica forta pentru a restabili ordinea este o realitate, in pofida principului unanim recunoscut de solutionare a tuturor conflictelor pe cale pasnica. Comunitatea internationala a cazut de acord ca uneori problemele pot fi solutionate doar aplicand forta.

La acest gen de situatii am putea atribui si cea de aparare a suveranitatii, odata ce suveranitatea poate fi limitata de factori, care impiedica procesul de edificare a statalitatii, pun in pericol existenta statului in forma stabilita. Acestia reprezenta, in special, factorii interni, printre care se numara si separatismul teritorial.

Separatismul este o tendinta de separare de la un intreg [1]. Sub aspect politic se exprima prin revendicarea suveranitatii si independentei pentru o parte din teritoriu deosebit, de obicei, din punct de vedere etnic.

Separatismul teritorial, la care ne vom referi in continuare, poate fi vazut ca o miscare neligitima si legitima concomitent. Ea este intotdeauna neligitima in viziunea statului, venind in contradictie cu legislatia oficiala. Problema consta in legalitatea puterii statului si corespunderea politicii promovate dreptului si moralei. Astfel, separatismul poate sa para legitim din punct de vedere moral, trezind compatimire fata de "popoarele slabe dominate de state puternice", si sa se justifice ca fiind o reactie adecvata la actiunile statului prin realizarea dreptului istoric la autodeterminare.

Separatismul contemporan se bazeaza pe aplicarea exagerata a principiului de autodeterminare, pretinzand ca fiecare comunitate etnica sau natiune trebuie sa detina un teritoriu organizat in forma de stat. In primul rand, de dreptul la autodeterminare dispun doar popoarele caracteristicile carora corespund cele ale natiunii (teritoriu comun, traditie istorica comuna, identitatea etnica, omogenitatea culturala, constiinta si vointa de a fi identificat ca popor) si care se afla sub dominatia straina. Minoritatile etnice in cadrul unui stat nu au acest drept, odata ce exista deja un stat national al etniei respective. Dreptul la autodeterminare, de care dispun minoritatile, presupune doar recunoasterea specificul lor etnic si dreptul la un anumit grad de autonomie culturala si administrativa in cadrul unui stat. In al doilea rand, in lumea contemporana respectarea drepturilor minoritatilor etnice este garantata de dreptul international, punand la dispozitie diverse mijloace pentru apararea lor. Mai mult ca atat, procesul de globalizare este insotit de un schimb al prioritatilor de la identificarea etnica la cea civilizationala cu accentul pe prosperitatea economica. Cu toate acestea, dreptul international acorda prioritate integritatii teritoriale sau unitatii politice a statelor suverane si independente.

Separatismul se manifesta in forma politica, actionand in special prin intermediul propagandei, dar si in forme violente, utilizand forta armata sau mijloace teroriste pentru a diviza statul. Formele extreme de separatism apar in comunitatile in care un numar important de persoane doreste sa obtina statut de majoritate dominanta, iar viitorii lideri separatisti doresc sa se realizeze in calitate de "lideri de stat" si sa intemeieze birocratii noi care sa fie platite de "popoarele autodeterminate" in cazul reusitei miscarii separatiste. Pretendentii la functiile de "lideri ai statului" profita de aparitia unui pretext pentru a amplifica nemultumirea populatiei din regiune fata de autoritatile centrale, bazandu-se pe realitati obiective, cum ar fi specificul istoric al regiunii sau politica statului fata de regiune si utilizand diferite metode de manipulare a opiniei publice.

Asemenea actiuni de regula sunt realizate cu un suport financiar si moral din exterior, care vine doar pentru realizarea unor interese geopolitice proprii. Astfel, separatismul, reprezentand in esenta o problema interna, nu se manifeta doar in aceasta calitate, regiunea separatista creand contradictii (directe sau indirecte) dintre doua sau mai multe state. Iar violarea dreptului international, mai ales in cazul utilizarii fortei militare sau metodelor teroriste de lupta, implica in procesul reglementarii conflictelor, aparute in baza separatismului, comunitatea internationala.

b) Criteriile de evaluare a "gradului" de suveranitate a unei entitati politice.

Suveranitatea, elementul determinant al statului, este caracterizata ca fiind:

- indivizibila, fiindca nu se pot concepe mai multe suveranitati in acelasi stat;

- inalienabila, fiindca ea nu poate fi instrainata, nici in parte, nici in intregime, adica nu poate fi abandonata sau cedata altor state sau organizatii internationale;

- imprescriptibila, pentru ca nu poate fi uzurpata de nici o persoana sau grup social, derivandu-si forta de la dreptul exprimat de intregul popor.

In masura in care formele de realizare a suveranitatii corespund acestor caracteristici, se determina "gradul" de suveranitate a unei entitati politice ("gradul" suveranitatii, in acest caz, nu reprezinta o evaluare matematica a calitatilor statului, ci o apreciere relativa a concordantei dintre aspectul teoretic si realizarea practica a suveranitatii unui stat).

Suveranitatea puterii de stat se realizeaza:

1. asupra unui teritoriu in limitele frontierelor de stat;
2. asupra unui popor;
3. prin functionarea organelor administrative reprezentante ale vointei poporului;
4. prin detinerea unor drepturi exclusive:

-de a emite legi obligatorii pentru toata populatia statului,

-de a lua decizii in ultima instanta,

-de a constrange si a aplica forta, inclusiv cea fizica, prin intermediul organelor de control si constrangere,

-de a asigura baza economica prin colectarea fortata a impozitelor si altor plati obligatorii;

prin detinerea dreptului si capacitatea de a intra in relatii cu alte state si a deveni membru al organizatiilor internationale.

1. Teritoriul reprezinta spatiul exercitarii puterii suverane exclusive a statului. El nu poate fi instrainat, iar in limitele sale nu se permite constituirea noilor state pe baze etnice. Suveranitatea statului se exercita asupra solului, subsolului si apelor interioare, apelor maritime interioare si marii teritoriale (daca statul are iesire la mare), spatiului aerian de deasupra acestora, dar si asupra tuturor unitatilor administrativ-teritoriale in care este organizat statul.

Limitele spatiale ale suveranitatii sunt fixate de frontiere de stat, iar capacitatea statului de a asigura inviolabilitatea si apararea frontierelor sale este un indiciu al puterii administratiei centrale si autoritatii statului in cadrul comunitatii internationale.

2. Poporul - totalitatea persoanelor care locuiesc pe teritoriul unui stat - este supus jurisdictiei statului si obligat sa activeze in conformitate cu regulile stabilite de puterea suverana. Legatura dintre stat si popor se exprima in forma de cetatenie, care stabileste cadrul in care sunt garantate drepturile si obligatiile lor reciproce. Cetatenia este un atribut al statului care, pe de-o parte, stabileste persoanele asupra carora este exercitata suveranitatea, pe de alta parte, demonstreaza dimensiunea reala a acestei suveranitati.

Suveranitatea statului se exercita asupra fiecarui cetatean in calitatea lui de individ, pe cand in forma colectiva, ca "natiune politica", poporul reprezinta sursa suveranitatii statului.

3. In democratiile organizate in forma de republica, suveranitatea apartine poporului in virtutea faptului ca statul apare drept exprimarea vointei unui popor in intregime si nu a unui individ. Aceasta este considerata a fi singura cale legala de crearea a noilor state in lumea contemporana, astfel ca suveranitatea nu poate fi atribuita din afara statului. Detinand suveranitatea, poporul nu o exercita in mod direct, cum ar presupune o suveranitate populara in conceptia idealista a lui J.J.Rousseau, care a accentuat ca doar poporul poate dispune de o suveranitate inalienabila si indivizibila, intrucat "oamenii s-au nascut liberi", iar guvernele sunt doar "un instrument in slujba poporului (singurul legiuitor legitim)" [3, p.99]. Poporul delegheaza suveranitatea organelor de administrare, care vor actiona in numele si in locul sau, iar pentru a impiedica vointa celor alesi sa se substituie vointei poporului sunt aplicate anumite procedee tehnice, cum ar fi limitarea duratei mandatului electiv, interzicerea realegerilor succesive, reglementarea cumulului de mandate etc. Astfel, democratiile contemporane sunt considerate democratii reprezentative, in care suveranitatea provine de la popor si ii apartine, dar nu poate fi numita populara.

Transformarea suveranitatii nationale, in care institutiile reprezinta vointa natiunii care a intemeiat statul, prin extinderea drepturilor politice si prin nasterea opiniei publice ca forta politica, a dus la formarea suveranitatii statale caracteristica sistemului politic contemporan [4, p.149]. Guvernantii democratiilor reprezentative isi afla legitimitatea, in acelasi timp, de la institutiile politice nationale, fixate prin Constitutie care este supusa adesea ratificarii populare, si de la alegerile prin vot universal. Acest principiu dublu de suveranitate explica faptul ca o autoritate politica ramane reprezentanta legitima a natiunii in viziunea institutiilor republicane, pe intreaga durata a mandatului primit, chiar daca dimensiunea populara a legitimitatii sale se erodeaza pe masura ce ne departam de data alegerilor.

Legitimitatea este recunoasterea de catre societate a legalitatii institutiilor administrative existente si a deciziilor luate de acestea. Insa, legalitatea, definita drept conformitate fata de regulile de drept in vigoare, nu este necesara pentru a legitima in mod obligatoriu un act politic, deoarece legitimitatea este o credinta puternic sacralizata, nu neaparat obiectiva. In baza acestei credinte cei guvernati acceptata dominarea unei puteri politice, deci o accepta ca reprezentanta vointei lor.

Max Weber identifica trei categorii de legitimitate: dominatia traditionala, bazata pe conformitatea cu obiceiurile sau cu sacrul, dominatia legal-rationala, bazata pe ansamblul de reguli stabilite rational, si dominatia charismatica, care se bazeaza pe personalitatea exceptionala a unui om si face din el un "sef". Daca in cazul dominatiei legal-rationale, legitimitatea se bazeaza pe credinta in rationalitatea actelor de putere si pe respectarea normelor care o incadreaza, adica pe legalitate, atunci in cazul dominatiei charismatice, ea se tine pe "comunitatea emotionala" intre sef si aceii care il urmeaza, relatiile de dominare fiind strict personalizate. Pentru a supravietui dominatia carismatica este obligata sa mentina "valoarea" farmecului personal al sefului sau sa se transforme, sa se "rutinizeze", gasindu-si un "fundament cotidian durabil" [4, p.82].

Trebuie sa avem in vedere ca sistemele politice existente se caracterizeaza prin dominatie de tip sincretic, care poate fi atribuita la una din categoriile numite doar cu anumite rezerve.

In democratiile contemporane, caracterizate printr-un inalt nivel de complexitate a problemelor si prin exigente speciale formulate de cetateni, legitimitatea guvernantilor se masoara dupa competenta si eficacitatea lor. Acceptarea puterii de catre cei guvernati necesita intrunirea unor anumite conditii favorabile, in special adeziunea elitelor sociale si intelectuale la valorile fundamentale ale unui anumit sistem politic, si un nivel satisfacator de pace sociala, de securitate a bunurilor si a persoanelor, precum si de prosperitate economica.

4. Suveranitatea, definita ca "posibilitatea si puterea de a face legi" [5, p.58], presupune capacitatea statului de a emite legi interioare si acte juridice internationale prin participarea sa in organisme internationale, dreptul sau de a avea cuvantul hotarator in luarea unei decizii ce tine de interesele generale ale statului. Astfel, regulile generale, ordonate de stat, sunt inscrise in textul unei Constitutii ori incetatenite prin cutuma si alte reguli nescrise, iar prin intermediul lor se pun bazele functionarii statului si societatii in general. Elaborand legi, decrete, reglementari, puterea politica indeplineste functia sa principala - luarea de decizii, si isi manifesta capacitatea de a arbitra intre interesele antagoniste si de a coordona multiplele dimensiuni ale vietii in societate. Pentru a-si face decizia eficienta, puterea politica trebuie sa mobilizeze resursele de care dispune, in special mijloacele bugetare si serviciile administrative.

Trebuie sa mentionam ca o persoana insarcinata cu puterea de decizie nu apreciaza niciodata realitatea doar in raport cu caracteristicile "obiective" ale acesteia. Propriul sau sistem de valori, ideologia, interesele sale intervin si ele in formularea unei judecati. In plus, vointa guvernantilor este adesea constransa de situatie, necesitatea de a arbitra intre interese divergente sau antagoniste si a face compromisuri. Departe de a fi manifestarea fortei atotputernice a statului, decizia politica reflecta intotdeauna, intr-o anumita masura, limitele capacitatilor de initiativa, de reactie si interventie ale unui sistem politic.

In temeiul suveranitatii sale, puterea de stat detine dreptul de a denunta orice expresie a unei alte puteri sociale, recurgand, eventual, la constrangerea fizica, detinand mijloace exceptionale de influenta - legi, administratie, politie, justitie, armata, sistem penitenciar etc. Insa toate manifestarile puterii publice sunt codificate prin drept, care permite organizarea si limitarea exercitarii sale, protejand astfel pe cei guvernati de arbitrarul guvernantilor. Desigur, constrangerea nu este singurul si nici principalul mijloc de exercitare a autoritatii de stat. Insa aplicarea lui adecvata in cazul situatiilor de conflict este principiala pentru solutionarea unei probleme, indeosebi atunci cand este nu doar legala, ci si legitima, bazata pe consimtamantul guvernatilor.

Suveranitatea statului se bazeaza pe potentialul sau economic, iar capacitatea de a satisface in mod independent necesitatile populatiei si a asigura activitatea tuturor domeniilor vietii statului este caracteristica esentiala a unui stat suveran. In limitele teritoriului sau statul detine suveranitatea asupra resurselor si bunurilor nationale, precum si dreptul exclusiv de a emite moneda, de a ridica impozite si taxe vamale si de a intretine armata.

In functie de capacitatea statului de a asigura stabilitatea si prosperitatea economica se pastreaza legitimitatea puterii de stat, functionalitatea efectiva a ei si independenta statului fata de alti actori internationali.

5. Independenta in relatiile externe ale unui stat este garantata de dreptul international doar atunci cand statul este recunoscut de comunitatea internationala in calitate de subiect egal in drepturi al relatiilor internationale. Insa capacitatea statului de a participa in politica mondiala pe baze de egalitate se demonstreaza nu atat prin recunoasterea oficiala, cat prin posibilitatile reale ale statului de a se afirma in calitate de stat suveran. Astfel, suveranitatea externa reala este conditionata de "gradul" suveranitatii interne, de independenta economica si de capacitatea statului de a-si promova interesele pe plan international.

Atunci cand limitele impuse suveranitatii interne ale statului le depasesc pe cele prevazute de legislatie, cand sistemul economic si politic nu functioneaza fara suportul din afara, iar statul, prin urmare, nu este tratat in plan extern drept un stat pe deplin suveran (in masura in care acest fapt este posibil in actualul sistem international), statul respectiv ramane un actor formal al relatiilor internationale, recunoasterea prezentand doar un cadru in care statul ar putea sa se promoveze.

Separatismul, ca una din principale surse de limitari ale suveranitatii, dauneaza legitimitatii statului in fata guvernatilor, dar si in fata altor state. Prin urmare, actiunile separatiste au un impact semnificativ asupra proceselor ce determina existenta si activitatea statului. Ele ating practic toate domeniile de activitate a societatii in general, si a organelor de conducere, in special. Impactul separatismului, care si-a atins scopul, asupra suveranitatii statului se manifesta prin urmatoarele rezultate:

separatismul exclude din teritoriul, asupra caruia se extinde suveranitatea statului, o regiune, impunand frontiere interne si lipsind, de obicei, statul de control asupra unei portiuni din frontiera de stat;

separatismul exclude un numar de persoane din populatia supusa jurisdictiei statului, lipsind statul de monopolul asupra unui din atributele sale - cetatenia;

separatistii pretind la dreptul de a reprezenta populatia regiunii separatiste, punand la indoiala legalitatea si legitimitatea organelor reprezentative existente;

separatistii pretind la legalizarea si legitimarea puterii instituite de ei, atribuindu-i drepturile exclusive ale statului si excluzand din competentele puterii constitutionale administratia regiunii separatiste prin:

- instituirea organelor anticonstitutionale si subminarea caracterul obligatoriu al legilor statului,

- limitarea libertatii puterii constitutionale in luarea deciziilor si extinderea lor asupra regiunii separatiste,

- constituirea organelor de control si constrangere ilegale, respingand, astfel, dreptul exclusiv al statului de a aplica forta, inclusiv cea fizica, si subminand capacitatea statului de a garanta securitatea locuitorilor statului,

- promovarea secesiunii teritoriale, care diminueaza potentialul economic al statului, limiteaza monopolul asupra dreptului de a colecta impozite si taxe vamale;

separatismul submineaza statutul international al statului prin limitarea suveranitatii interne, contribuirea la implicatii din exterior si sporirea pericolului pentru securitatea regionala si mondiala.

In capitolul 1, vom aplica schema teoretica elaborata la exemplul celor doua entitati politice - Republicii Moldova (RM) si "Republica Moldoveneasca Nistreana" ("RMN"), examinand realizarea practica a suveranitatii RM si impactul asupra acesteia a manifestarilor pretinsei suveranitati a "RMN".

Capitolul 1. REPUBLICA MOLDOVA VERSUS "REPUBLICA MOLDOVENEASCA NISTREANA".

Inceputul procesului de edificare a statalitatii in Republica Moldova si "Republica Moldoveneasca Nistreana"

Republica Moldova a aparut pe harta lumii ca un nou stat in urma dezmembrarii Uniunii Sovietice in 1991, eveniment ce a facut posibila proclamarea independentei RM, la 27 august aceluiasi an. Lipsa traditiei politice de statalitate, criza de identitate si divizarea populatiei in dependenta de atitudinea fata de statalitatea si suveranitatea RM, de necesitatea si legitimitatea lor, precum si de viziunile diverse asupra politicii, care trebuia sa fie promovata de puterea centrala, au constituit baza subreda pe care s-a edificat statul RM. Noul stat era foarte sensibil la orice atentat la atributele suverane ale puterii centrale, venite din interior si exterior si intruchipate, in mare parte, in fenomenul separatismului, care a marcat istoricul RM, incepand din perioada activizarii luptei fortelor nationale si democratice din Republica Sovietica Socialista Moldoveneasca (RSSM) pentru independenta fata de URSS.

"Republica Moldoveneasca Nistreana" este rezultatul miscarii separatiste din regiunea de est a RM, miscarii ce a luat nastere concomitent si ca protest fata de procesul de emancipare a RSSM, de la sfarsitul anilor '80, care se preconiza sa duca la separarea ulterioara de Uniunea Sovietica. Liderii separatisti se pronuntau pentru pastrarea URSS si intrarea Transnistriei in componenta Uniunii reformate ca membru autonom sau independent de Republica Sovietica Socialista Moldoveneasca (RSSM). Exprimand interesele centrului unional si a fortelor conservatoare, miscarea de la Tiraspol a reusit sa se "autodetermine" concomitent cu cea de la Chisinau, prin aceasta demonstrandu-se scopul real al "independentei" Transnistriei, cel de a opri secesiunea Moldovei din Uniunea Sovietica.

Astfel, la 2 septembrie 1990, a fost proclamata "Republica Sovietica Socialista Moldoveneasca Transnistreana" ("RSSMT"), iar la 25 noiembrie 1990, a fost ales "prin vot universal Sovietului Suprem al RSSMT". Drept moment important pentru consolidarea statalitatii "RMN" este considerata ziua de 1 decembrie 1991, cand "populatia Transnistriei si-a ales presedintele si s-a pronuntat in cadrul unui referendum pentru existenta statului transnistrean independent" in numar de 98% din cei 78% de participanti la referendumul dat, conform datelor "oficiale" tiraspolene.

Separatistii au incercat sa demonstreze existenta unui drept obiectiv pentru crearea in Transnistria a unei republici suverane, invocand specificul etnic si istoric al regiunii care ar prezenta pamant rusesc stramosesc care nu a fost niciodata in componenta unui stat romanesc. Componenta etnica si dominatia politica asupra Transnistriei, pana in perioada contemporana, nu pot fi apreciate univoc in baza surselor existente. Totodata, chestiunea data a fost si ramane extrem de politizata. In dependenta de faptul cum sunt apreciate evenimentele din anii 1812 si 1940 din istoria Basarabiei , ca eliberare sau ocupare din partea Rusiei si URSS, se accepta sau se resping argumentele separatistilor.

Liderii separatisti au accentuat cateva momente istorice, care ar demonstra, dupa parerea lor, dreptul legal al Transnistriei de a se declara stat suveran:

12 octombrie 1924, cand a fost formata Republica Autonoma Sovietica Socialista Moldoveneasca (RASSM) in componenta RSS Ucrainene. Sa mentionam ca scopul real, pentru care a fost creata republica aceasta, era expansiunea puterii sovietice asupra Basarabiei (pierdute de Rusia in 1918 in favoarea Romaniei) si Romaniei. Pe hartile politice sovietice din acea perioada Basarabia era prezentata ca parte componenta a RASSM, insa doar la 2 august 1940, prin decizia lui Stalin, a fost formata RSSM care a inclus cinci raioane din RASSM si o parte din Basarabia, sudul Basasrabiei si Nordul Bucovinei fiind transferate in componenta RSSU. In calitate de republica unionala, RSSM avea dreptul formal la secesiune din federatia sovietica, pe cand republica autonoma nu dispunea de acest drept.

2 septembrie 1990, cand a fost autoproclamata "RSSMT". Momentul acesta este prezentat ca demonstratie a vointei poporului si a realizarii dreptului istoric, ambele constatari fiind pur declarative.

27 august 1991, cand prin Declaratia de Independenta a Republicii Moldova au fost declarate nule Pactul Ribbentrop-Molotov (din 23 august 1939) si actul din 28 iunie 1940 - ocuparea Basarabiei de Uniunea Sovietica. In acest mod, dupa parerea separatistilor, noua administratie de la Chisinau a recunoscut ca fiind legala doar situatia politica anterioara ocuparii sovietice, adica Basarabia in componenta Romaniei si Transnistria in calitate de RASSM. Din punct de vedere juridic, insa, Basarabia era considerata parte a URSS conform Tratatului de Pace de la Paris (februarie 1947), semnat intre Romania si statele-invingatoare in cel de-al doilea razboi mondial. Astfel, abrogarea actelor din 1939 si 1940 nu are vre-un efect juridic asupra calitatii RM de succesor al RSSM incluzand regiunea transnistreana. Sa accentuam si faptul ca deja la 23 iunie 1990 Parlamentul a proclamata suveranitatea RSSM ca stat unitar si indivizibil, deci in hotarele stabilite. Este important ca in componenta Parlamentului care a votat Declaratia privind suveranitatea RSSM intrau si 64 deputati din stanga Nistrului, astfel ca pretentiile privind suveranitate pentru Transnistria au venit cu intarziere si in contradictie cu propriile lor decizii. Ulterior, Tiraspolul a incercat sa anticipeze evenimentele de la Chisinau, organizand, spre exemplu, alegerile "presedintelui" cu o saptamana inaintea celor din RM (8 decembrie 1991).

Drept argumente, care veneau sa demonstreze necesitatea obtinerii independentei pentru regiunea transnsitreana, liderii miscarii separatiste au prezentat specificul etnic al populatiei transnistrene, care ar constitui un popor transnistrean ce are dreptul la autodeterminare, si politica de discriminare a puterii de la Chisinau fata de minoritatea rusa. In primul rand, la recensamantul unional din 1989 (cu un an inainte de proclamarea "RSSMT"), nimeni in Transnistria nu s-a autodefinit in calitate de "transnistrean", din contra, 40% din populatia regiunii s-au numit moldoveni. Este cert faptul ca moldovenii transnistreni se deosebeau de cei basarabeni printr-un nivel mai avansat de rusificare, de aici si respingerea mai transanta a manifestarilor pro-romane ce aveau loc la Chisinau, vazute ca un pericol serios pentru pozitia prioritara in societate a rusilor si rusolingvilor, in general. Totodata, politica oficiala in RM fata de minoritatile etnice se deosebea prin toleranta, uneori, excesiva, mai ales in comparatie cu situatia din alte republici sovietice.

In concluzie, putem afirma ca crearea "RMN" a fost un act ilegal, din punct de vedere juridic, dar si din considerente istorice si etnice, regiunea transnistreana neavand drept la autodeterminare. Metodele violente aplicate de fortele separatiste pentru a pune bazele "statalitatii" Transnistriei vin doar sa confirme concluzia data.

Evenimentele din 1990-1991 au pus inceputul confruntarilor dintre Chisinau1 si Tiraspol , pe de-o parte, si Chisinau si Moscova, pe de alta parte. Punctul culminant l-au reprezentat actiunile militare din martie-iulie 1992, incepute chiar in ziua in care RM primea recunoasterea oficiala ca membru nou al ONU (2 martie 1992).

Prin urmare, separatistii si-au consolidat bazele pseudo-statului, asupra caruia Chisinaul a pierdut orice control. Acordul Cu privire la principiile reglementarii pasnice a conflictului armat in regiunea transnistreana a Republicii Moldova, semnat la 21 iulie 1992, intre presedintii Republicii Moldova si Federatiei Ruse, punand punct la faza militara, a deschis o noua faza - cea de existenta, de fapt a doua state intr-un singur stat unitar, de jure, si de implicare legalizata a Moscovei in politica interna a RM.

Dupa incheierea conflictului militar din 1992, cerintele liderilor separatisti s-au radicalizat, astfel ca ei nu vor accepta in continuare nimic mai putin decat o confederatie, subliniind necesitatea pastrarii "RMN" in calitate de stat independent, care poate fi legat cu RM doar prin colaborarea in baza acordurilor bilaterale cu scopul realizarii unor interese comune. Aceasta formula a fost transpusa in notiunea de "stat comun", introdusa in procesul negocierilor prin Memorandumul privind principiile normalizarii relatiilor intre Republica Moldova si Transnistria (8 mai 1997), si interpretata in mod diferit de Chisinau si Tiraspol. Acest model este vazut drept o formula convenabila de legalizare a participarii "RMN" in "procesele integrationiste globale" si ca o varianta de lichidare a sursei de tensiune si amenintari pentru securitatea europeana, precum si o solutionare a problemelor de care este preocupata comunitatea internationala in cazul conflictului transnistrean: respectarea principiului inviolabilitatii hotarelor si a drepturilor omului. Argumentul principal al liderilor transnistreni in favoarea formulei de confederatie este ca "RMN" si-a demonstrat viabilitatea si capacitatea de a-si apara "statalitatea" pe parcursul existentei sale de facto.

"Gradul" de suveranitate a Republicii Moldova si a "Republicii Moldovenesti Nistrene".

Republica Moldova, recunoscuta drept stat independent si suveran, in timpul deceniului de dupa aparitia sa, nu a reusit sa se afirme in aceasta calitate, confruntandu-se in procesul de edificare a statalitatii sale cu mai multe probleme, care pun in pericol insusi existenta statului RM. Suveranitatea RM este limitata, in special de politica necorespunzatoare a administratiei centrale si de separatismul teritorial, influenta negativa a celui din urma fiind in mare parte determinata de prima.

La nivel de formulari oficiale suveranitatea RM corespunde intru totul definitiei teoretice a conceptului dat:

1. Teritoriul statului este clar delimitat, frontierele de stat trasate pe hartile politice, fiind recunoscute de comunitatea internationala.

2. Populatia RM constituie un popor, "o natiune politica", compusa din cetatenii supusi jurisdictiei statului.

3. Conform Constitutiei RM (art.2) "suveranitatea nationala apartine poporului Republicii Moldova, care o exercita in mod direct si prin organele sale reprezentative, in formele stabilite de Constitutie (1). Nici o persoana particulara, nici o parte din popor, nici un grup social, nici un partid politic sau o alta formatiune obsteasca nu poate exercita puterea de stat in nume propriu. Uzurparea puterii de stat constituie cea mai grava crima impotriva poporului (2)".

4. Puterea de stat, intruchipata in organele legislative, executive si judiciare, detine drepturile exclusive, conform Constitutiei RM, recunoscuta ca una corespunzatoare exigentilor dreptului international.

5. RM, stat membru al ONU, este un stat acceptat de comunitatea internationala, in limitele frontierelor sale din 1990. Pe plan international si jurisdictional, RM este tratata drept un singur subiect de drept. Puterile legislativa si executiva ale RM reprezinta, pe plan extern si intern, unica autoritate recunoscuta din numele intregului teritoriu al tarii. RM este membra a mai multor organizatii internationale in calitate de subiect egal in drepturi al relatiilor internationale.

Cu toate acestea, forma in care "RMN" isi realizeaza suveranitatea impiedica in mare parte realizarea suveranitatii RM.

1.2.1 Teritoriul si frontierele

Teritoriul subordonat Tiraspolului, oficial recunoscut ca apartinand RM, este delimitat de hotarul de est al RSSM din 1990 si de Nistru, cu exceptia orasului Tighina de pe malul drept al Nistrului, controlat de fortele separatiste, si cateva sate din stanga Nistrului, locuitorii carora cu arma in mana si-au aparat dreptul de a se afla sub jurisdictia Chisinaului. Aceste zone de extindere a controlului real al Chisinaului in Transnistria, care ating chiar si hotarul cu Ucraina, divizeaza teritoriul "RMN", astfel ca el nu reprezinta o unitate din acest punct de vedere. Totusi, cea mai mare parte a regiunii transnistrene este controlata de administratia de la Tiraspol, care a reusit sa obtina si sa dezvolte un sir intreg de competente caracteristice unui stat, astfel ca suveranitatea puterii de stat a RM nu se extinde asupra acestui teritoriu intr-un mod sau altul.

Frontierele "RMN" sunt controlate de trupele de graniceri subordonate "ministerului securitatii de stat" de la Tiraspol. Separatismul a instituit in interiorul RM hotare, controlate de forte care nu se subordoneaza administratiei de la Chisinau, dar activeaza intr-un regim obisnuit pentru controlul vamal dintre doua state vecine. Acestui control sunt supuse toate persoanele care trec "frontierele de stat" ale "RMN", fapt ce creeaza impedimente pentru patrunderea in regiune a cetatenilor si oficialitatilor RM si a reprezentantilor organizatiilor internationale.

Nistru, reprezinta de facto frontiera politica de est a RM, care nu poate fi trecuta liber nici de presedintele RM. Semnand Hotararea Protocolara cu privire la solutionarea problemelor din domeniul activitatii serviciilor vamale ale Republicii Moldova si Transnistriei (7 februarie 1996) Chisinaul practic a recunoscut activitatea unui sistem de organe vamale distinct de cel constitutional si dreptul Transnistriei de a-si adopta legislatia vamala proprie. In confirmarea acestei cedari, puterea de la Chisinau s-a aratat incapabila sa garanteze paza si supravegherea unei portiuni importante din frontiera sa estica, sa controleze fluxul de contrabanda care trece acest hotar, prin aceasta aducand daune securitatii sale politice si economice, si lipsind bugetul statului de zeci de milioane dolari pe an. Faptul ca hotarele "RMN" nu reprezinta vre-un impediment pentru contrabanda, nu demonstreaza insuficienta controlului vamal, ci interesul caruia serviciul vamal serveste.

Astfel, si frontiera economica a RM trece de-a lungul Nistrului, unde Chisinaul a instaurat posturi fiscale mobile doar in aprilie 1999. Acest fapt nu solutioneaza, totusi, problemele economice rezultate din activitatea separatista. Se creeaza, de exemplu, situatia cand in cadrul judetului Causeni (Tighina) produsele agricole si industriale sunt impozitate dublu sau triplu, deoarece artera principala ce leaga Causenii de Chisinau trece prin Tighina. Un alt exemplu este blocarea, in noiembrie 2001, la Tighina, a mai mult de 400 de vagoane cu petrol, ajutor umanitar si produse alimentare ce se indreptau in Moldova, pentru deblocarea unei parti a carora administratia de la Tiraspol a cerut de la agentii economici achitarea taxei de tranzit in valoare de 15-20 la suta din costul incarcaturilor [6]. Aceste fapte sunt inadmisibile pentru un stat pe deplin suveran.

1.2.2 Poporul

In urma conflictului transnistrean, Chisinaul a pierdut suveranitatea asupra unei populatii care constituia 16% din totalul populatiei tarii, fiind in prezent supusa jurisdictiei Tiraspolului. Statul moldovenesc a pierdut din controlul asupra unui atribut important al suveranitatii - cetatenia - prin instituirea "cetateniei transnistrene" si initierea procesului de emitere a documentelor de identitate pentru uz intern si a unor pasapoarte transnistrene "de tip international". Tipografia rusa Goznak a refuzat executarea lor, pe motiv ca nu exista intelegere in acest sens intre Chisinau si Tiraspol [7], dar important este ca prin aceasta actiune Tiraspolul incearca sa demonstreze existenta unitatii interioare a populatiei care ar sustine independenta "RMN" si ar dori sa se deosibeasca de populatia altor state. O demonstratie nu prea convingatoare, odata ce a fost nevoie de un siretlic, si anume de "adoptarea" dreptului la cetatenie dubla, pentru a evita izolarea totala a regiunii si a asigura o viata mai mult sau mai putin normala a populatiei, imposibila in cazul impunerii unei singure "cetatenii transnistrene" nerecunoscute in afara teritoriului supus jurisdictiei Tiraspolului, si, respectiv, pentru a preveni eventualele nemultumiri, periculoase pentru "integritatea si statabilitatea statului". Desi problema recunoasterii "cetateniei transnistrene" a fost solutionata, impedimente mult mai serioase pentru activitatea normala a populatiei "RMN" sunt impuse de nerecunoasterea, in afara regiunii transnistrene, a valabilitatii actelor de notariat, certificatelor de nastere, diplomelor etc. emise de "organele si institutiile transnistrene".

Separatismul a contribuit in mod direct la cresterea numarului celor care obtin cetatenia altor state cu riscul sau cu buna vointa determinata de a pierde cetatenia RM. Mai mult de 70000 de persoane din "RMN", si in primul rand, membrii administratiei de la Tiraspol, sunt cetateni ai Federatiei Ruse (FR). De mai multi ani Tirasplolul insista asupra instituirii in capitala "RMN" a consulatului FR pentru a facilita obtinerea cetateniei ruse in Transnistria, numarul doritorilor crescand in continuu. Tiraspolul chiar declara oficial ca in baza unui numar mare de cetateni rusi aflati pe teritoriul "RMN", aceasta ar putea deveni un subiect al FR.

Indirect, conflictul transnistrean a contribuit la pastrarea "moldovenismului"1 si perpetuarea crizei de identitate in RM, ce submineaza unitatea interna a statului, dar naste si o criza de legitimitate pentru crearea statului RM. Desi sub un alt unghi de vedere, conflictul este doar o manifestare a crizei de identitate si a lipsei unei politici de promovare a unitatii care sta la baza suveranitatii statului. Acesti factori au dus la aparitia unei "discriminari pozitive", minoritatea rusa obtinand drepturi care limiteaza drepturile majoritatii nationale. Conflictul transnistrean, promovand romanofobia si rusofilia, vine in sustinerea politicii antinationale sustinute atat la nivel de stat, cat si la cel cotidian.

Conflictul transnistrean contribuie la distrugerea constiintei civice a locuitorilor RM, a constiintei lor de apartenenta la un stat. Printre acestea persoane se numara locuitorii "RMN" care, aflandu-se timp de peste zece ani sub presiune informationala si psihologica, s-au obisnuit cu statutul lor de "cetateni" ai unui alt stat suveran si nu au dorinta de a deveni cetateni ai RM. Unii reprezentanti ai populatiei de pe ambele maluri ale Nistrului se vad mai curand cetateni ai altor state, decat ai RM, deoarece de la bun inceput nu au sustinut crearea statului RM sau au fost dezamagiti de consecintele existentei "suverane" a RM. Insuccesele Chisinaului in procesul de solutionare a conflictului transnistrean, precum si prejudiciile economice de pe urma acestui conditioneaza lipsa de atractivitate a statalitatii RM.

"RMN" dispune si de simbolica statala - drapel, stema, imn - care contribuie la inradacinarea imaginii statalitatii la nivel reprezentativ, actionand asupra constiintei populatiei Transnistriei, care se obisnuieste cu statutul actual al regiunii in care locuieste.

1.2.3 Reprezentarea vointei poporului

Liderii separatisti sustin existenta unui popor transnistrean care s-ar caracteriza printr-o apartenenta la lumea slava, si care si-a exprimat vointa de a se constitui intr-un stat separat de RM in cadrul mai multor referendum-uri organizate incepand cu anul 1990. "Autodeterminarea poporului transnistrean" pe teritoriului RM si pretinsa lui dorinta de a se constitui intr-un stat independent de RM vin in contradictie cu suveranitatea ultimei. Desi aceasta autodeterminare nu corespunde nici criteriilor juridice, nici celor morale, Chisinaul s-a pomenit cu un "stat national" in cadrul teritoriului sau si nu s-a opus manifestarilor si realizarilor "vointei" acestui popor, exprimate la referendum-uri si alegeri generale in "RMN". Astfel, o parte din populatia RM, lipsita de posibilitatea de a participa in alegerile din dreapta Nistrului, nu este reprezentata in organele administratiei centrale a statului carei apartine oficial, dar delegheaza formal suveranitatea sa administratiei ilegale de la Tiraspol si se supune in realitate acestei puteri. Chisinaul nici n-a creat posibilitati pentru populatia din stanga Nistrului, cetateni ai RM, sa-si exprime vointa in cadrul alegerilor constitutionale. De regula, in timpul alegerilor parlamentare Tiraspolul nu interzice "oficial" participarea locuitorilor Transnistriei la votare, dar ei pot sa-si exprime vointa doar fiind transportati in mod organizat pe malul drept al Nistrului, deoarece administratia tiraspoleana nu permite instalarea pe teritoriul "RMN" a sectiunilor de votare. Dezamagiti de rezultatele politicii puterii de la Chisinau, care ani la rand nu isi respecta promisiunile electorale, oamenii de pe malul stang nu risca sa manifeste in mod deschis preferintele fata de Chisinau, nefiind siguri ca acesta din urma ii va apara de actele de represiune din partea Tiraspolului.

Puterea administrativa de la Tiraspol se prezinta ca reprezentanta vointei "poporului autodeterminat", iar populatia accepta aceasta reprezentare. Legitimitatea administratiei de la Tiraspol se bazeaza pe credinta unei parti din populatia transnistreana in rationalitatea obiectiva a actiunilor liderilor tiraspoleni, pe frica sau indiferenta unei alte parti a populatiei de a protesta si pe sustinerea unei a treia parti, care profita de pe urma activitatilor ilegale in colaborare cu liderii separatisti.

Dominatia charismatica prin care ar putea fi caracterizata legitimitatea autoritatilor de la Tiraspol, a incercat sa gaseasca forme mai rationale de justificare a activitatii sale accentuand persistenta pericolului din partea RM, absurditatea ideii de a se uni cu RM, necesitatea de a mobiliza toate fortele si de a elimina dusmanii (interni si externi) pentru a supravietui. Puterea este acceptata de cei guvernati in virtutea faptului ca elita sociala si intelectuala este atasata sistemului politic format in conformitate cu interesele sale, iar populatia este supusa propagandei si constrangerii care nu lasa loc opozitiei.

1.2.4 Competentele exclusive ale statului

Suveranitatea RM a fost partial cedata autoritatilor administratiei de la Tiraspol, care a supus jurisdictiei sale teritoriul si populatia din cadrul acestuia, avand competentele exclusive caracteristice unei puteri suverane, inclusiv cea de a emite legi si de a obliga populatia la respectarea lor.

Sovietul Suprem de la Tiraspol este organul legislativ al "RMN", iar "legile" emise de acest organ reglementeaza toate domeniile vietii in Transnistria. Chisinaul nu a evitat recunoasterea de facto a competentelor organului legislativ anticonstitutional de la Tiraspol drept egale cu cele ale Parlamentului RM, semnand asemenea documente ca Hotararea Protocolara cu privire la solutionarea problemelor din domeniul activitatii serviciilor vamale ale Republicii Moldova si Transnistriei (7 februarie 1996), in care se preconizeaza o colaborare in baza unor acorduri interguvernamentale, si Acordul de colaborare intre Parlamentul Republicii Moldova si Sovietul Suprem al Transnistriei (14 martie 2000).

Activitatea legislativa a Tiraspolului vine in contradictie cu Constitutia RM si alte legi emise de organele centrale de stat, executarea carora nu este obligatorie pentru locuitorii "RMN". Faptul acesta submineaza autoritatea puterii centrale care nici ea, la randul sau, nu respecta legile oficiale, spre exemplu, semnand documente in procesul negocierilor cu Tiraspolul, care contravin prevederilor Constitutiei RM. Mai mult ca atat, aceste documente nu au forta juridica, deoarece n-au fost ratificate si publicate in Monitorul Oficial, desi atat Chisinaul si Tiraspolul, cat si mediatori accepta neformal legalitatea lor.

Functionarea statului autoproclamat si a societatii transnistrene se bazeaza pe "constitutia RMN", adoptata in cadrul "referendumului" din 24 decembrie 1995, si modificata la 30 iunie 2000, in care RM nu este mentionata nici intr-o calitate. Functionarea a doua legi supreme este imposibila in cadrul unui stat unitar precum se declara a fi RM.

Faptul ca puterea de la Chisinau nu este capabila de a elabora si de a promova o politica eficienta pentru a solutiona problema separatismului, sau, cel putin, unele dintre dificultatile aparute in legatura cu aceasta problema, demonstreaza ca Chisinaul nu este capabil sa arbitreze interesele antagoniste in interesul national. In temeiul suveranitatii sale puterea de stat ar trebui sa fie capabila sa denunte exprimarea de putere a regiunii separatiste, sau cel putin sa duca o politica consecventa in ceea ce tine de atitudinea sa fata de separatismul transnistrean.

Chisinaul si-a demonstrat consecventa doar in politica de concesii facute regimului separatist. In cadrul negocierilor, administratia de la Tiraspol a fost acceptata in calitate de parte egala, obtinand astfel posibilitatea sa-si inainteze pretentiile si sa blocheze procesul de negocieri, cum se intampla in special, in cadrul Comisiei Unificate de Control (CUC). In documentele semnate in conformitate cu normele dreptului international, regiunea transnistreana figureaza in calitate de parte egala cu cealalta parte (RM), ce confirma o data in plus recunoasterea dreptului organelor constituite ilegal pe teritoriul Transnistriei de a intra in relatii legale cu administratia centrala a RM. Mai mult ca atat, in noiembrie 2001, Chisinaul a semnat Tratatul de baza moldo-rus, ratificat in decembrie aceluiasi an, care atribuie FR statutul de tara-garant in relatiile dintre Chisinau si Tiraspol, adica rolul de arbitru in solutionarea problemelor interne ale unui stat suveran. Aceasta prevedere pune baze legale implicarii Moscovei in solutionarea conflictului transnistrean, impingand RM spre constituirea sistemului numit "stat comun", in cadrul caruia regiunile de pe cele doua maluri ale Nistrului ar fi egalizate in drepturi.

Situatia din stanga Nistrului provoaca si alte manifestari de separatism, cel gagauz, spre exemplu, prin incitare, sustinere directa si colaborare "fructuoasa" exprimata in semnarea acordurilor de colaborare economica, deschiderea "reprezentantei oficiale" a Gagauz-Yeri la Tiraspol si, mai ales, prin sustinerea reciproca in momente de tensionare a relatiilor uneia din regiunile separatiste cu Chisinaul. Faptul ca o unitate teritorial-administrativa a statului recunoaste statutul la care pretinde regiunea separatista in cadrul aceluiasi stat si actioneaza in mod anticonstitutional demonstreaza autoritatea slabita a centrului politic al statului.

In cadrul regiunii transnistrene, dreptul de luare a deciziilor in ultima instanta apartine administratiei de la Tiraspol, care a instituit un control exigent asupra autoritatilor locale pentru a garanta ca hotararile organelor de toate niveluri administrative si din toate domeniile vietii societatii sa corespunda ideologiei si sistemului de valori promovate de Tiraspol. Astfel, puterea in "RMN" a atins un nivel mai mare de centralizare decat cea de la Chisinau, manifestandu-se si prin faptul ca nu exista nici o unitate teritorial-administrativa, care ar declara in mod expres dorinta de a se separa de "RMN", de exemplu, in folosul RM sau Ucrainei.

Separatismul transnistrean nu numai a exclus din competentele Chisinaului hotararile privind viata interna a regiunii din stanga Nistrului, ci si limiteaza libertatea autoritatilor centrale in luarea deciziilor privind teritoriul subordonat acestuia, proces care este dependent de reactia posibila a separatistilor si de amenintarile lor de a initia un nou conflict armat. Totodata, aceasta limitare este folosita pentru a justifica unele actiuni politice, inacceptabile in conditii normale. Astfel, spre exemplu, a fost explicata de oficialitatile RM revenirea la glotonimul "limba moldoveneasca" si inlocuirea imnului "Desteapta-te, romane" prin "Limba noastra".

Conform prevederilor Memorandumului privind principiile normalizarii relatiilor intre Republica Moldova si Transnistria (8 mai 1997) si Acordului de colaborare intre Parlamentul RM si Sovietul Suprem al Transnistriei (14 martie 2000), Tiraspolul are dreptul de a participa in luarea deciziilor privind politica externa a RM, in chestiunile ce tin de interesele sale. Fiind admisi in calitate de membri ai delegatiilor oficiale ale RM, reprezentantii regimului separatist au avut posibilitatea sa influenteze unele decizii ale RM, precum si sa evidentieze diferentele dintre interesele "RMN" si cele ale RM in politica externa. Liderii separatisti au pus in evidenta acest drept al lor, care nu a fost legalizat, odata ce Memorandumul nu a capatat putere juridica, protestand impotriva deciziei Summit-ului OSCE de la Istambul (17-18 noiembrie 1999), care nu poate fi implementata, dupa parerea lor, deoarece a fost luata fara ca la Summit sa participe reprezentantii "RMN".

Luand in consideratie faptul ca in spatele liderilor de la Tiraspol se afla persoane influente de la Moscova si Kiev, vom ajunge la concluzia ca in exercitarea politicii sale externe RM este supusa presiunilor din partea Rusiei si Ucrainei prin intermediul separatismului transnistrean. Aceste doua tari-garante ale procesului de solutionare a conflictului transnistrean au acordat sustinere "RMN" si nu au permis solutionarea conflictului transnistrean, care prin esenta sa submineaza suveranitatea RM. Partea rusa a inventat si a introdus in negocieri termenul de "stat comun" care a impiedicat procesul de reglementare a conflictului prin ambiguitatea sa. Incepand cu Acordului cu privire la principiile reglementari pasnice a conflictului armat din zona nistreana a RM (21 iulie 1992), semnat de catre presedintii Moldovei si Rusiei, desi se referea la normalizarea contradictiilor dintre Tiraspol si Chisinau, iar Rusia sustinea neimplicarea sa in actiunile militare, Moscova si-a pastrat rolul hotarator in tratativele privind problema transnistreana, chiar daca oficial ocupa locul de mediator.

Drept un mijloc de influenta asupra Chisinaului din partea Rusiei, in special in sensul tergiversarii solutionarii conflictului transnistrean, sunt folosite fortele de mentinere a pacii, menirea reala a carora este demonstrata de caracterul nelegitim al operatiunii de mentinere a pacii din Moldova, deoarece ea contravine prevederilor dreptului international:

-nu a fost plasata sub mandatul unei organizatii de securitate globala sau regionala;

-fortele de mentinere a pacii sunt formate de partile implicate in conflict (RM, "RMN", Rusia);

-nu poarta un caracter multinational;

-pierde caracterul sau temporar [8, p.82-92].

Rezultatele obtinute in cadrul operatiunii de mentinere a pacii nu corespund intereselor RM, ci vin in sustinerea procesului de edificare a statalitatii "RMN", aceasta avand posibilitatea sa nu respecte angajamentele luate in timpul procesului de negocieri, sa introduca in zona de securitate formatiuni si tehnica militara si sa instaleze posturi de graniceri, precum si sa interzica patrunderea observatorilor militari in regiune.

Statul si-a impus limitele in procesul de luare a deciziilor prin prevederile Acordul din iulie 1992, conform caruia administratia de la Tiraspol a dobandit formal dreptul de a decide destinul regiunii transnistrene in mod independent in cazul modificarii statutului de stat independent al RM. Chiar in cazul intrari in Uniunea Belorus-Rusia (UBR), optiune sustinuta de liderii separatisti, "RMN" ar putea cere recunoasterea dreptului sau la separare de RM.

Mai mult ca atat, in documentele semnate de Chisinau si Tiraspol nu sunt specificate obligatiile administratiei transnistrene in fata Chisinaului, situatie ce demonstreaza acceptarea faptului ca puterea de la Chisinau nu reprezinta nici o autoritate sau nu este suprema pentru administratia de la Tiraspol. Prin acordurile semnate intre Chisinau si Tiraspol se recunoaste existenta a doua sisteme de organe de stat (legislative, vamale, de control etc.) si a doua categorii de acte normative distincte, emise de doua centre administrative independente. Astfel, regimul transnistrean obtine recunoasterea din partea Chisinaului care, teoretic, pretinde la suveranitate asupra teritoriului subordonat in realitate Tiraspolului, care detine toate mijloacele necesare pentru a exercita puterea de stat.

Puterea de la Chisinau este limitata in realizarea unui alt atribut al suveranitatii statale - dreptul de a constrange si de a aplica forta pentru a asigura respectarea legilor, odata ce "RMN" a intemeiat sistemul de organe de control si de constrangere, activitatea caruia serveste intereselor regimului de la Tiraspol si asigura suveranitatea republicii autoproclamate pe teritoriul declarat ca fiind al sau. Astfel, competentele de control si de constrangere ale Chisinaului se opresc la Nistru, iar prin Acordului cu privire la principiile de cooperare intre Ministerul Afacerilor Interne din Republica Moldova si Conducerea organelor afacerilor interne din Transnistria (26 ianuarie 2000) se accepta si posibilitatea de a studia experienta organelor afacerilor interne din "RMN", care ar putea fi mai valoroasa decat cea a organelor constitutionale.

Metodele de constrangere aplicate de aceste organe, in multe cazuri, sunt in contradictie cu principiile unanim recunoscute, insa regimul ilegal poate lupta cu opozitia doar prin metode ilegale. Drept exemplu, poate servi cazul cu contracandidatul lui I. Smirnov, Tom Zenovici, invinuit de "colaborare cu Chisinaul" si fiind nevoit sa paraseasca Transnistria din cauza amenintarilor din partea presedintelui "RMN" [9].

Vom mentiona in acest context si problema nepedepsirii celor care pretind la suveranitatea statului (in primul rand, I. Smirnov), si concesiile care contribuie la avansarea puterii liderilor separatisti. Persoane, care in mod deschis incalca Constitutia RM prin comiterea "celei mai grave crime impotriva poporului" (art.2, p.2) si prin activitatea lor zilnica timp de zece ani, sunt primite in capitala RM conform normelor diplomatice, bucurandu-se de tratament egal cu cel al diplomatilor oficiali.

Puterea centrala nu a intreprins masuri eficiente pentru a opri ilegalitatile ce se comit, permitand tacit violarea drepturilor omului in detrimentul locuitorilor regiunii separatiste, cetateni ai RM. Mai mult ca atat, se admite existenta si a doua sisteme penitenciare, conform Protocolului privind bazele de colaborare a sistemelor penitenciare din Republica Moldova si Transnistria (14 iunie 2001), in baza caruia instantele judiciare ale RM primesc si retrocedeaza detinuti condamnati ilegal de organele anticonstitutionale [10]. Insa colaborarea "fructuoasa" a acestor sisteme nu a pus la nici un nivel problema eliberarii sau transferarii cetatenilor RM, inclusiv a celor trei membri ai "grupului Ilascu", detinuti ilegal in inchisorile transnistrene timp de aproape zece ani.

Prin urmare, apar precedente de "nerespectare reusita" a legii statului, care demonstreaza ca puterea executiva nu este capabila sa se impuna, desi anume ei ii revine functia de executare si control asupra executarii legii, iar cetateanul de rand pierde increderea in autoritatea statutului si obtine un argument in plus pentru a-si justifica actiunile ilegale.

Chisinaul nu a protestat nici impotriva faptului ca I. Smirnov, fiind cetatean al FR, activeaza ilegal pe teritoriul unui stat strain ducand o politica antistatala, dar este tratat de unele cercuri influente ale Rusiei ca exponent al intereselor ruse. Presedintele autoproclamat s-a bucurat de o atitudine binevoitoare la Moscova si la Kiev in pofida declaratiilor oficiale ale Rusiei si Ucrainei. Aprecierile negative la adresa lui I. Smirnov si a anturajului sau, observate in ultimul timp in mass-media ruseasca, se datoreaza schimbarii accentelor in politica externa a Rusiei, dupa evenimentele din 11 septembrie 2001.

Un rol important pentru garantia suveranitatii puterii de la Tiraspol, in defavoarea suveranitatii RM, il joaca fortele armate, care dupa parerile unor specialisti, sunt mai bine organizate si echipate decat cele aflate in dispozitia puterii centrale. Formatiunile militare ale "RMN" includ unitati si formatiuni din componenta "ministerelor" apararii, afacerilor interne si securitatii de stat ale "RMN", precum si din Militia populara si Oastea kazaceasca. Toate aceste forte sunt constituite "in scopul apararii suveranitatii, independentei, integritatii teritoriale a republicii, a drepturilor si libertatilor cetatenilor" [11, p.93]. Potentialul militar al "RMN" se datoreaza atat completarilor patrimoniului militar transnistrean din depozitele fostei Armate a 14-a - Armatei ruse, stationate pe teritoriul Transnistriei, cat si politicii de educare in spiritul agresiv impotriva inamicului permanent - RM, si activitatii centralizate de producere ilegala si de comercializare a armamentului, nerecunoscuta oficial de administratia tiraspoleana. Insa pentru activitatea complexului militar-industrial din bugetul transnistrean anual este alocat mai mult de un milion dolari americani si o suma asemanatoare vine din sursele proprii ale intreprinderilor-producatoare [12]. Potentialul sau militar permite regimului de la Tiraspol sa asigure controlul frontierelor "de stat" si "independenta", in cazul in care Chisianul ar incerca sa restabileasca prin forta suveranitatea asupra regiunii transnistrene, si sa garanteze "suveranitatea" declarata [13, p.99-103].

Baza economica a suveranitatii RM este subminata in mod esential de consecintele conflictului transnistrean. Tiraspolul a instituit monopolul asupra dreptului de a colecta impozite in limitele regiunii transnistrene si taxe vamale la pretinsele sale hotare de stat, precum si controlul exclusiv asupra unui teritoriu important din punct de vedere al resurselor naturale si al potentialului industrial, industria si sectorul de antreprenoriat supunandu-se doar legilor emise la Tiraspol.

Monopolul este detinut de un numar mic de persoane din anturajul "presedintelui" transnistrean. Dupa datele mass-media din Rusia, 70% din potentialul economic al regiunii se afla in subordonarea firmei "Sheriff", care reprezinta instrumentul principal al contrabandei si altor afaceri ilegale din Transnistria, organizate de I.Smirnov si subalternii sai, care, evident, nu pot fi realizate fara suportul persoanelor importante din structuri legale ale RM, Ucrainei, Rusiei. Un argument in acest sens este faptul ca prin "decretul" lui Smirnov "Sheriff" este scutit de toate taxele si impozitele si detine dreptul exclusiv la importul gazelor naturale, petrolului, tigarilor si spirtului, iar holdingul "Sheriff" include majoritatea bancilor, uzinelor, statiunilor de alimentare cu petrol, precum si teleradiocompaniile locale. Firma detine monopolul asupra telefoniei mobile din regiune [14].

Consolidarii bazei economice a "suveranitatii" regimului separatist a contribuit si folosirea stampilei vamale a RM, fara a aduce vre-un venit bugetului de stat al RM. Tiraspolul nu doar a multiplicat, fara consimtamantul Chisinaului, in 300 de exemplare cele 8 stampile, oferite in 1994 [15], ci si a le-a utilizat pentru afaceri ilegale in colaborare cu forte din exterior, aducand prejudicii bugetului de stat, dar si statutului international al RM. In acest context, putem mentiona scandalul provocat de exportul de otel de Uzina Metalurgica de la Rabnita in SUA la preturi de demping, realizat din numele RM, in urma caruia Guvernul SUA a initiat un proces impotriva statului moldovenesc.

In pofida prejudiciilor enorme aduse bugetului statului de pe urma secesiunii, dar si in pofida declaratiilor oficialitatilor RM precum ca controlul asupra regiunii transnistrene ar fi de importanta vitala pentru economia statului, administratia centrala nu a intreprins masuri concrete pentru a restitui proprietatea sa, amplasata in regiunea care constituie 11% din totalul teritoriului statului. Aceasta atitudine poate fi apreciata drept lipsa de interes fata de proprietatea in cauza, ceea ce pare inexplicabil pentru un stat mic, cu resurse limitate, sau drept incapacitate de a promova interesele nationale. O alta explicatie ar fi faptul ca administratia centrala a fost cointeresata de a permite formarea unei regiuni care ar constitui o zona nesupusa dreptului intern sau international si prin aceasta ar permite (cum o face in prezent) efectuarea afacerilor ilegale de proportii enorme. Aceasta politica de cedari principiale, in domenii cum sunt folosirea stampilei vamale si a codurilor de baza ale RM, si certificarea legala a productiei, constituie conditia principala care asigura baza economica a regimului separatist si permite realizarea exportului, folosindu-se chiar de clauza natiunii favorizate, atribuite RM de SUA.

Atentate la suveranitatea RM provin si din interesele economice ale actorilor externi. Spre exemplu, Rusia accepta infiintarea intreprinderilor mixte ruso-trasnistrene, fapt vazut la Tiraspol drept metoda obisnuita de cautare a investitorilor straini. Acestea nu pot fi infiintate legal fara acordul Chisinaului si nu pot activa legal in baza "legilor" transnistrene, decat in cazul in care Moscova recunoaste "drepturile suverane" ale "RMN". Acceptand propunerile administratiei transnistrene, care este gata sa transmita pachetele de control de actiuni ale intreprinderilor din "RMN" antreprenorilor din Rusia si sa organizeze activitatea acestor intreprinderi in baza legislatiei ruse, Rusia manifesta lipsa de respect fata de RM si pretinde la inglobarea economiei transnistrene in cea rusa.

Desi regimul de la Tiraspolul se lauda cu capacitatea sa de a supravietui fara a primi finantari din Occident, statul autoproclamat n-ar rezista fara suportul din exterior, mai ales in conditiile in care economia de piata se afla doar la inceputul dezvoltarii sale, iar economia existenta este dominata de activitati ilegale. Mai mult ca atat, insusi I. Smirnov recunoaste ca "RMN" se confrunta cu probleme economice serioase legate, in special, de insuficienta resurselor energetice, asigurate in totalitate de Rusia. Dupa parerea unor specialisti, nici intr-un an nu a fost inregistrata o crestere a PNB al "RMN"; 60% din productia industriala totala din "RMN" este produsa de Asociatia Tirotex, Uzina Metalurgica din Rabnita si fabrica de bauturi spirtoase Kvint, ultima realizand productie intr-adevar competitiva; productia agricola se importa in cantitati mai mari decat se produce in regiune.

Suportul financiar din partea Rusiei a fost necesar regimului separatist atat in perioada conflictului militar, cat si pe parcursul anilor urmatori, cand "RMN" practic nu-si achita datoriile pentru gaze naturale, acestea considerandu-se oficial parte din datoriile externe ale RM. Liderii de la Tiraspol au facut in permanenta incercari de a impune Chisinaului achitarea datoriilor sale fata de Rusia, in schimbul unor posibile concesii politice, dar in cele din urma a obtinut din partea Rusiei iertarea unei parti de datorii in schimbul acordului pentru retragerea armamentului de pe teritoriul din stanga Nistrului. Astfel, Rusia, pentru a respecta angajamentele luate in fata comunitatii internationale, calmeaza spiritele in regiunea separatista din RM prin mijloace financiare acordate unui regim anticonstitutional, fapt prin care incalca propria legislatie. Indirect, Rusia recunoaste "RMN" ca subiect international, odata ce negociaza direct cu reprezentantii Tiraspolului, inclusiv asupra conditiilor de retragere a armamentului sau care de jure se afla pe teritoriul RM, precum si asupra datoriilor oficial recunoscute ca apartinand RM. In problema retragerii armamentului si trupelor ruse, Moscova a demonstrat, o data in plus, promovarea standardelor duble in politica sa externa.

Suportul Ucrainei se manifesta prin faptul ca admite pe teritoriul sau importul si tranzitul marfurilor transnistrene cu vechile stampile vamale utilizate de Tiraspol timp de cinci ani, dupa ce Chisinaul le-a anulat la 1 septembrie 2001. Explicatia partii ucrainene este ca organismele internationale "nu au formulat nici o obiectie fata de activitatea serviciului vamal ucrainean", parerea Chisinaului nefiind luata in consideratie. Evident ca exista interese mari fata de profiturile pe care le aduc afacerile ilegale din regiunea necontrolata, daca ele merita chiar si conflicte la nivel oficial dintre state, cum se intampla in relatiile moldo-ucrainene.

Nu putem vorbi despre garantarea securitatii economice a RM luand in consideratie dependenta ei energetica de furnizorul energiei electrice din "RMN" si de Rusia. Problema monopolului Rusiei asupra livrarii gazelor naturale si carburantilor in RM este agravata prin faptul ca permanenta furnizarii depinde si de atitudinea separatistilor, prin Transnistria trecand principalele artere energetice ce leaga RM de Rusia. Cel mai recent exemplu este blocarea, timp de cateva saptamani in noiembrie 2001, a vagoanelor cu petrol la Tighina. Aceasta insecuritatea energetica a RM, precum si datoriile fata de ambii furnizori constituie niste parghii importante de presiune asupra puterii de la Chisinau, fapt incompatibil cu calitatea de stat suveran a RM.

1.2.5 Statutul international

Separatismul transnistrean a adus prejudicii semnificative si statutului international al RM. Din 1992, Armata rusa, stationata in regiunea transnistreana, violeaza suveranitatea RM, implicandu-se in mod direct in afacerile interne ale statului si, in particular, in actiunile militare dintre Chisinau si fortele anticonstitutionale. Prin toleranta sa fata de amestecul din partea FR in conflictul transnistrean (o problema interna a unui stat suveran), in sustinerea fortelor separatiste, atat prin intermediul Armatei a 14-a, cat si prin mijloace politice si economice, RM a demonstrat incapacitatea de a se apara de interventiile in afacerile interne si de a-si revendica drepturile in conformitate cu dreptul international. Inactivitatea Chisinaului, in acest sens, vine in contradictie cu declaratiile oficiale, in care Moscova a fost calificata drept agresor si acuzata de violarea dreptului international. Totusi, in continuare Chisinaul a promovat apropierea de Rusia si i-a oferit statutul de tara-garant cu forte pacificatoare pe teritoriul RM. Astfel, RM s-a dovedit a fi un stat care permite implicarea din exterior in afacerile sale interne, uneori contribuind chiar la aceasta, fara a cere compensatii in schimb.

Influenta Rusiei asupra politicii externe a RM prin intermediul conflictului transnistrean a contribuit la cresterea dependentei politice a RM fata de Rusia si la insuccesele RM inregistrate in politica sa externa. Din cauza lipsei de perspicacitate a guvernantilor sai, RM a fost pusa in pericolul de a-si pierde total suveranitatea prin o eventuala intrare in Uniunea Belorusia - Rusia, care ar constitui, de fapt, o noua federatie cu capitala la Moscova. Retragerea armamentului si trupelor ruse din regiunea transnistreana, realizata pe parcursul anului 2001, nu demonstreaza intarirea suveranitatii RM. Cu siguranta, Rusia va gasi alte mijloace de influenta asupra RM, care nu ar irita Occidentul, relatiile bune cu care sunt mult mai importante decat controlul direct asupra fostei republici sovietice, putin valoroase din punct de vedere strategic si economic. Iar racirea relatiilor cu Tiraspolul vor spori doar autoritatea Moscovei, care, totusi, nu va face nimic pentru solutionarea conflictului transnistrean.

"RMN", la randul sau, nu este recunoscuta pe plan international, iar tarile-garante, pe sustinerea carora se bazeaza regimul separatist, accepta oficial principiul de recunoastere a integritatii teritoriale si a suveranitatii RM in cadrul hotarelor din 1990. Administratia "RMN" incearca sa demonstreze ca are interese specifice in domeniul relatiilor externe si este capabila sa le promoveze, pretinzand astfel la dreptul de a participa in realizarea politicii externe a RM si de a avea reprezentanti la forurile interguvernamentale. Se declara si tendinta de a primi statutul de membru, sau cel putin observator, al Comunitatii Statelor Independente (CSI) sau UBR.

In prezent, "RMN" are doar experienta participarii in Comunitatea Statelor Nerecunoscute1, care incearca sa demonstreze loialitatea sa fata de Rusia si sa-si asume rolul de contrabalansa GUUAM-ului. La ultima intalnire a "ministrilor de externe" ai acestor entitati statale (Stepanakert, iulie 2001), s-au discutat si intentiile de a organiza consultari la nivel inalt cu tari-garante si organizatii internationale ca ONU si OSCE pentru a determina si a realiza proiecte de integrare regionala. Prin acesta entitatile politice care tind sa devina state, incearca sa demonstreze atasamentul lor la principiile de functionare a comunitatii internationale. Din punct de vedere moral, responsabilitatea separatistilor transnistreni pentru actiunile lor este si mai mare, atunci cand ei declara ca respecta principiile OSCE si Consiliului Europei, Carta ONU s.a. (majoritatea acordurilor semnate in cadrul negocierilor moldo-transnistrene contin o asemenea remarca), dar in realitate nu fac decat sa incalce normele dreptului international.

Manifestarile "suveranitatii RMN" demonstreaza ca acest stat autodeclarat contravine dreptului international atat prin ilegalitatea crearii sale, fiind un exemplu cu efect destabilizator pentru alte state, care se confrunta cu fenomenul separatismului, cat si prin pericolul care il prezinta pentru securitatea regionala din punct de vedere militar si economic. Din aceste considerente recunoasterea internationala a "RMN" este imposibila si va fi imposibila atata timp cat Transnistria nu va fi recunoscuta de Chisinau in calitatea pretinsa.

Recunoasterea internationala, desi declarata ca scopul major al politicii "RMN", nu constituie problema de baza in activitatea administratiei de la Tiraspol, deoarece ar contraveni intereselor sale, care pot fi realizate doar in lipsa unui control din partea comunitatii internationale si a obligatiilor de a respecta dreptul international. "Gradul" inalt de suveranitate interna atins la moment de regimul separatist nu poate, totusi, constitui un motiv pentru recunoasterea internationala a "RMN", deoarece suprematia puterii de la Tiraspol se bazeaza pe ilegalitate, propaganda si represiuni si poarta un caracter artificial si declarativ, existand doar pe baza suportului din exterior, fara a demonstra viabilitatea sa pentru o durata mai mare.

Totodata, incapacitatea puterii constitutionale de stat de a-si realiza suveranitatea interna in deplina masura si consecintele acestui fapt aduc la tratarea RM, mai curand, ca obiect al relatiilor international si nu ca subiect al acestora. Conflictul, caracterizat prin implicarea Rusiei si prezenta ei militara in regiunea transnistreana, a atras atentia si suportul Occidentului fata de RM. In acelasi timp, conflictul transnistrean a impiedicat afirmarea statului in calitate de stat capabil sa participe in politica internationala. Astfel, in fata autoritatilor de la Chisinau este pusa problema intaririi suveranitatii reale a statului, in primul rand, prin diminuarea realizarii practice a suveranitatii declarate a "RMN".

1.3 Analiza comparativa a regimurilor politice din Republica Moldova si "Republica Moldoveneasca Nistreana"

Republica Moldova este un stat cu o suveranitate limitata, in special in dimensiunea ei interna, iar "RMN" se prezinta ca un alt stat, insa lipsit de suveranitatea externa. Existenta lor in continuare in aceste forme este mai putin probabila, iar schimbarile favorabile uneia din parti aflate in conflict va fi dezavantajoasa pentru cealalta.

Regimurile politice, care reprezinta caracterul raportului dintre puterea centrala si individul, cetateanul statului, in aceste doua entitati statale sunt diferite, chiar diametral opuse. Daca la nivel declarativ, ambele se prezinta ca democratii, atunci realitatea demonstreaza ca declaratiile sunt realizate in mod diferit, astfel ca RM incearca sa promoveze directia spre o democratie de tip occidental, iar "RMN" spre cea de tip sovietic.

Democratiile contemporane se caracterizeaza prin urmatoarele componente:

-legalitatea generala, care se bazeaza pe suveranitatea poporului, care se delegheaza organelor reprezentative legislative si executive, activitatea carora este supravegheata de popor, birocratie, grupuri de interese si mass-media, iar sistemul institutional este controlat prin Constitutie de organe judiciare;

-concurenta in politica, ce presupune competitivitate in alegeri si procesul de reprezentare a vointei poporului;

-existenta partidelor politice ca mecanism principal de formare a vointei poporului, a alegerii constiente si influentei asupra guvernului din partea acestuia;

-realizarea drepturilor civile, politice si sociale.

In continuare vom analiza, conform acestor criterii "democratiile" din RM si "RMN".

Populatia RM nu detine suveranitatea sa in deplina masura decat in ziua alegerilor parlamentare, sau prezidentiale (inainte de 5 iulie 2000, cand alegerile presedintelui au fost transferate in competenta organului legislativ). Desi in timpul campaniilor electorale si alegerilor nu sunt respectate toate regulile exercitiului democratic, populatia are posibilitatea sa-si exprime liber vointa, la putere accedand fortele politice sustinute de majoritate. Lasa de dorit mijloacele prin care fortele respective dobandesc aceasta sustinere, dar si in acest caz exista posibilitati de a reactiona liber prin intermediul mass-media sau prin activitatile sectorului asociativ. Faptul ca societatea se democratizeaza cu greu, iar fortele conservatoare se bucura de sustinerea majoritatii, se datoreaza culturii politice joase a populatiei, inclusiv si a politicienilor.

Odata cu cresterea nivelului culturii politice si nemultumirii fata de politica promovata de reprezentantii poporului, care in realitate ii reprezinta interesele doar in masura in care interesele populatiei coincid cu interesele personale ale liderilor politici, apar forte noi, sau se activizeaza cele vechi, in opozitie fata de puterea actuala, si care au libertatea, conform legii statului, de a protesta la actiunile intreprinse de guvernanti. De capacitatile opozitiei depinde in ce masura ea va putea convinge populatia ca reprezinta forta care va realiza pe deplin vointa poporului suveran. Diversitatea partidelor politice pe esichierul politic al RM demonstreaza ca sfera politicului nu este una inchisa, ci permite diverselor categorii ale populatiei republicii sa incerce sa influenteze deciziile politice in interesul sau.

Punctul cel mai slab al "democratiei moldovenesti" este realizarea drepturilor omului. Inscrise in documentele oficiale, acestea corespund tuturor normelor unanim recunoscute, dar la capitolul realizarii practice sunt departe de a fi perfecte. In primul rand, nu exista garantii pentru realizarea drepturilor elementare, odata ce Constitutia RM, in care acestea drepturi si libertati sunt declarate, nu este respectata de guvernanti. Drept exemplu pot servi documentele semnate de oficialii de la Chisinau cu liderii de la Tiraspol, acte care vin in directa contradictie cu prevederile Constitutiei RM. Respectarea drepturilor omului depinde de capacitatea fiecarui individ de a le aplica si apara. Deci, in linii mari, drepturile si libertatile omului pot fi realizate in RM, desi nivelul jos al culturii politice a populatiei mai permite incalcarea lor.

"RMN", aparuta pe cale ilegala, in urma unor actiuni violente, nu poate pretinde la detinerea atributelor democratiei. Populatia "RMN" nu este suverana nici in timpul alegerilor, care se organizeaza doar pentru a justifica continuarea mandatului aceluiasi presedinte. Astfel, modificarile in "constitutia "RMN" din 2000, au conferit "presedintelui" dreptul de a fi reales de un numar nelimitat de ori, precum si competente foarte largi de a controla toate structurile de forta, judecata, procuratura. "Alegerile" prezidentiale din 9 decembrie 2001 au demonstrat, inca o data, rolul lor decorativ in cadrul regimului de la Tiraspol.

Desi, in cadrul acestor "alegeri" a aparut o noua opozitie, care si-a declarat intentia de a rasturna regimul lui Smirnov, ea nu a putut nici sa ajunga la alegator in cadrul "companiei electorale". Novaia Gazeta l-a numit pe T. Zenovici (pe buna dreptate, dupa mine) "victima a sistemului pe care singur l-a creat si l-a aparat" [9]. Aceasta "opozitie" nu a putut demonstra vre-un atasament fata de Chisinau sau intentia de a promova o politica de apropiere dintre "RMN" si RM. Pentru a obtine dreptul de a participa la "campania electorala" "opozitia" s-a declarat sustinatoare a independentei "RMN", dar a pus accentul pe necesitatea inlocuirii lui I. Smirnov si regimului sau totalitar. Administratia de la Tiraspol nu a permis difuzarea spoturilor publicitare ale celor doi contracandidati la "presedintie", pe motiv ca acestea contin calomnii si informatii false, care discrediteaza activitatea organelor puterii de stat ale Transnistriei [16].

Acestea sunt calificative date opozitiei lui Smirnov, evidentiind caracterul totalitar al puterii de la Tiraspol, deoarece in interiorul regimului totalitar opozitie adevarata nici nu poate exista. Contracandidatii lui Smirnov, cunoscand bine caracterul regimului de la Tiraspol, interesele promovate si conditiile necesare pentru a exista in continuare, sunt totusi fideli formulei de "stat independent", si respectiv, regimului anticonstitutional. Cifra de 82% de voturi obtinute de I. Smirnov este menita sa demonstreze legitimitatea puteri de la Tiraspol, fapt principial pentru suveranitatea interna a unui stat.

In acest mod, "puterea", intruchipata in persoana "presedintelui" nu doar in virtutea declararii "RMN" republica prezidentiala, ci si prin forta reala detinuta de acesta, se auto-instaleaza la Tiraspol, avand nevoie de "alegeri" pentru a argumenta capacitatea regimului de a se conforma vointei poporului. Iar vointa aceasta este "intuita" de liderii separatisit, populatia "RMN" de fapt neavand vre-o alegere: partidele politice, care s-ar pronunta impotriva "doctrinei" lui Smirnov despre statalitatea "RMN" si apartenenta ei la Rusia sau cu alte optiuni, contrare pozitiei administratiei actuale, sunt interzise, iar membrii celor grupari politice care incearca sa critice puterea actuala sunt calomniati, intimidati si amenintati cu persecutari fizice.

Astfel, in "RMN" politica nu este un teren pentru concurenta, deoarece conditia principala pentru patrunderea in acest domeniu este sustinerea si promovarea ideilor lui I. Smirnov si ale apropiatilor sai. De exemplu, separarea in interiorul miscarii politice Edinstvo, care se parea ca poate intemeia o opozitie, a fost prezentata ca un pericol pentru unitatea "republicii", pe cand doar unirea in jurul persoanei lui Smirnov este declarata ca o garantie a viitorului independent al "RMN".

La capitolul drepturilor, situatia in "RMN" este si mai proasta. "Constitutia", in care se garanteaza aceste drepturi, nu are putere juridica din punct de vedere al comunitatii internationale, astfel ca nerespectarea ei nu poate fi supusa examinarii din partea unei instante judiciare de nivel superior, cum ar fi Curtea Europeana de Justitie. Dar si drepturile proclamate in aceasta "constitutie" nu se respecta decat cu conditia ca exercitarea lor nu contravine ideologiei "oficiale" promovate de liderii separatisti. Drept exemplu poate servi dreptul la asociere, care poate fi realizat doar in cazul in care activitatea organizatiilor constituite nu submineaza "independenta si statalitatea republicii", deci sustine puterea anticonstitutionala de la Tiraspol si nu protesteaza impotriva actiunilor ilegale ale acesteia.

O problema serioasa o constituie politica lingvistica. Desi numarul populatiei moldovenesti, conform recensamantului din 1989, constituie 40% (cifra care poate fi acceptata cu anumite rezerve) si "limba moldoveneasca" este una din limbile de stat, in "RMN" functioneaza doar sapte scoli (cu 4700 de elevi) cu predare in limba romana, declarate in toamna 2001 scoli straine, subordonate Ministerului Invatamantului de la Chisinau [17]. In perioada de dupa conflictul armat, predarea la un nivel corespunzator in limba romana este practic imposibila, iar predarea pe baza grafiei latine a fost interzisa.

Referindu-ne la "RMN" nu se poate vorbi despre o separare reala a puterilor, acestea fiind concentrate in mainile lui Smirnov. Si cea de-a patra putere, mass-media locala, este controlata in totalitate de administratie si reprezinta instrumentul principal de propaganda. In 1996, printr-un "decret" Smirnov a supus mass-media si tipografiile unei directii speciale de pe langa "presedinte", care asigura publicarea doar a opiniilor pro-smirnoviste, autorii celorlalte fiind declarati "dusmani ai poporului".

Un exemplu in acest sens il prezinta ziarul partidului Narodovlastie, Glas naroda, unul din cele doua ziare, din totalul de 30 publicatii periodice din "RMN", care a incercat sa promoveze o pozitie de alternativa celei "oficiale" (cel de-al doilea ziar este Novaia Gazeta a lui A. Safonov si G. Valovoi). Din martie 2001, a fost initiat un proces in judecata pentru a lichida ziarul (mai ales ca presedintele partidului, A. Radcenco, a candidat pentru postul de "presedinte al RMN"), iar in consecinta nici o tipografie transnistreana nu a avut curajul sa-l tipareasca. Tirajul tiparit la Chisinau a fost confiscat de granicerii transnistreni, astfel fiind lichidata ultima posibilitate de patrundere a informatiei de opozitie in "RMN" [18].

Sunt controlate si transmisiunile posturilor de televiziune din afara "statului" pentru a opri patrunderea informatiei care ar submina stabilitatea regimului separatist. Informatiile de acest gen, aparute in mass-media moldoveneasca sau straina sunt "dezmintite" prin interpretari in sensul demascarii dusmanilor interni si externi ai regimului din "RMN". A fost transformat intr-un scandal cazul cand, la 25 noiembrie 2001, transmisiunea postului de televiziune din Rusia, RTR, a fost intrerupta pe teritoriul "RMN" din cauza reportajului de 10 minute despre regimul de la Tiraspol din cadrul emisiunii Vesti nedeli [19]. Transmisiunea ulterioara a reportajului si explicatiile din partea ministrului de informatie, B.Aculov, nu au venit decat sa confirme aplicarea abuziva a cenzurii si propagandei din partea administratiei tiraspolene pentru a-si asigura dominatia.

Relatiile dintre autoritatile de la Tiraspol si populatia subordonata lor pot fi caracterizate ca totalitare. Puterea politica este centralizata, iar grupul guvernantilor "nu duce raspundere in fata vre-unui organ electiv si nu poate fi lipsit de putere prin mijloace institutionale, neviolente". Structura puterii este piramidala, incununata de liderii separatisti in frunte cu I. Smirnov. Imaginea "sefului" este intr-o anumita masura sacralizata, el fiind prezentat ca salvatorul "poporului transnistrean" si unica persoana care merita sa dispuna de toate parghiile de conducere a societatii create de el. Acest fapt demonstreaza ca legitimitatea guvernarii tiraspolene corespunde in mare parte dominatiei charismatice (conform tipologiei lui M.Weber). Propaganda si centralizarea puterii serveste mentinerii bazei acestei dominatii, aspectului emotional al relatiilor dintre "sef" si subordonatii sai, deoarece aceasta dominatie va dura doar atata timp cat imaginea "sefului" va fi valoroasa, sau va gasi continuarea intr-o dominatie cu aspectul predominat legal-rational.

Regimul de la Tiraspol este unul extrem de personificat, "RMN" servind intereselor unui grup restrans de persoane apropiate lui Smirnov si incadrate in activitatea firmei "Sheriff". Persoana lui I. Smirnov este centrala nu doar in sfera politicului, dar si in cea economica, persoanele ce nu fac parte din anturajul lui Smirnov fiind lipsite de posibilitati de a deschide o afacere legala sau care ar putea concura cu afacerile "Sheriff-ului". Spre exemplu, in perioada cand postul "ministrului" de interne era ocupat de prietenul familiei Smirnov, V. Kurisico, in Transnistria au fost comise 40 de omoruri la comanda, care intr-un fel sau altul erau avantajoase firmei "Sheriff" si dintre care nici unul n-a fost descoperit [20].

Smirnov recurge la inselaciuni deschise si eliminare fizica a celor care stau in calea realizarii intereselor sale. Organele de reprimare asigura vitalitatea regimului din Tiraspol, sustinerea reala a populatiei fiind mai putin importanta.

Deoarece se bazeaza pe forta militara, regimul a reactioneaza dureros la realizarea de catre Rusia a angajamentelor luate in cadrul Summit-ului OSCE de la Istambul si incearca sa demonstreze ca "vointa poporului" este pastrarea armamentului si trupelor ruse in Transnistria. In acest scop, au fost organizate manifestatii de protest cu participarea organizatiilor obstesti, a tinerilor, care, evident, sunt foarte usor manipulati, si a femeilor din cunoscuta uniune a femeilor din Transnistria, care au atacat sediul OSCE din Tiraspol. Chiar si comandantului Grupul Operativ al Trupelor Ruse din Transnistria, generalul Evnevici, a fost invinuit de "distrugerea barbara a patrimoniului poporului transnistrean" si se preconiza arestarea lui.

Acestea manifestari nu pot fi considerate drept expresie sincera a opiniei publice, odata ce ea este incitata de declaratiile autoritatilor transnsitrene despre pericolul din partea RM si NATO, care ar fi crescut odata cu retragerea trupelor ruse, iar actiunile, desfasurate intr-o forma violenta si ilegala, reprezinta in exclusivitate pozitia autoritatilor separatiste. Pentru a-si indreptati incapabilitate de a opri retragerea, dar si dintr-un interes mai pragmatic, Tiraspolul a reusit sa obtina promisiuni de a primi compensare financiara din partea Rusia pentru acceptarea retragerii. Odata ce intelegerea a avut loc, manifestarile de protest nu s-au mai repetat, de parca "frica populatiei" ar putea disparea intr-un moment si in conformitate cu rationalitati politice. Este semnificativ faptul ca Acordul din 15 iunie 2001 a fost semnat de FR, OSCE si "RMN" fara participarea RM, la teritoriul caruia legitim si se face referire in document. Este o ignorare deschisa din partea Rusiei si OSCE a suveranitatii RM asupra teritoriului din stanga Nistrului.

Pentru existenta unui stat fondat ilegal nu este suficienta o politica severa de constrangere. "RMN" si-a constituit unitatea interna pe baza romano- si moldo-fobiei, a ideii despre existenta unui inamic, impotriva caruia "poporul transnistrean" trebuie sa se uneasca si sa apere suveranitatea statului. Orice initiativa pro-romana in RM alimenteaza propaganda ideologica in Transnistria. Astfel, ideea salvarii nationale prin constituirea uniunii interstatala dintre RM si Romania, lansata in primavara anului 2000, a fost folosita de liderii separatisti pentru a reactualiza lozinca pericolului reprezentat de uniunea celor doua state romanesti pentru existenta "poporului transnistrean". In acelasi timp, Tiraspolul nu a ramas impresionat de discursul lui I.Morei la Starsbourg si de racirea ulterioara a relatiilor moldo-romane, ci din contra a initiat blocarea vagoanele agentilor economici din Moldova la Tighina ca raspuns la introducerea noii stampile vamale a RM, fapt declarat de catre Tiraspol drept blocada economica, organizata de Chisinau, si un indiciu ca pericolul unei noi confruntari militare este real. Evident ca opinia unor juristi transnistreni, conform careia intrarea RM in OMC este favorabila intereselor intreprinderilor din Transnistria, nu a fost larg raspandita, desi unele intreprinderi au inceput inregistrarea lor la Chisinau [21].

Acestea exemple demonstreaza ca pozitia Chisinaului, indiferent de caracterul acesteia (chiar si romanofobia), va fi interpretata in modul in care sa legitimeze regimul de la Tiraspol si sa formeze necesitatile si motivatiile populatiei de a urma un scop comun in activitatea sa. Puterea separatista cere si obliga pe guvernati sa activeze doar in conformitate cu aceasta idee, orice indepartare de la ea fiind pedepsita chiar prin mijloace represive. Astfel, relatiile dintre guvernanti si guvernati se bazeaza nu atat pe convingere, cat pe constrangere si impunere. Populatia, care, in marea sa majoritate, actioneaza pragmatic, sustine regimul ilegal sau din cauza fricii, sau multumindu-se cu posibilitatile pe care i le ofera regimul.

"Politica sociala", cu care se mandreste administratia de la Tiraspol, nu este adecvata posibilitatilor reale ale "statului", si nici nu corespunde datelor declarate oficial de autoritatile tiraspolene. Spre exemplu, preturile platite de catre consumatori pentru gaze naturale sunt de 2,5-3 ori mai joase decat pretul de la furnizor, fapt ce a dus la acumularea datoriilor mari fata de RAO Gazprom [22, p.20]. Aceasta "politica sociala" joaca un rol propagandistic, incercand sa atraga populatia de partea sa si sa demonstreze prioritatile "cetatenilor RMN" fata de cei ai RM. Desi populatia devine tot mai putin multumita de politica lui Smirnov, ea nu are posibilitati reale de a protesta. Printre cauze putem numi frica de a fi persecutat, neincrederea in fortele si posibilitatile personale, lipsa de exemple reusite, de un lider serios si de elemente viabile ale unei viitoare societati civile, lipsa de alternative, influenta propagandei, mentalitatea post-sovietica de supunere.

Regimul de la Tiraspol, care poate fi considerat drept un regim totalitar, nu este compatibil cu incercarile RM de a construi o democratie adevarata si trebuie sa fie destituit prin utilizarea unor mijloace corespunzatoare caracterului sau antidemocratic.

Capitolul 2. RELATIA REPUBLICA MOLDOVA - "REPUBLICA MOLDOVENEASCA NISTREANA": POSIBILE SCENARII.

Relatia dintre Republica Moldova (RM) si "Republica Moldoveneasca Nistreana" ("RMN"), conform caracteristicilor sale, reprezinta un conflict, care necesita o solutionare urgenta pentru a asigura evolutia normala a procesului de edificare a statalitatii RM. Din punct de vedere al dreptului international, solutionarea conflictului transnistrean este legata de lichidarea pretinsei statalitati a "RMN". Motivele acestei tendinte a Chisinaului pot fi rezumate, in baza Capitolului 1, la urmatoarele momente:

"gradul" suveranitatii RM este invers proportional "gradului" de suveranitate a "RMN";

"independenta" Tiraspolului fata de Chisinau a fost obtinuta prin mijloace ilegale si violente;

argumentele aduse de separatistii transnistreni, in sustinerea pretentiilor lor la independenta regiunii transnistrene (componenta etnica a regiunii si dreptul istoric), nu sunt fondate si pot fi usor contraargumentate;

entitatea politica din stanga Nistrului este nelegitima si ilegala, nu este recunoscuta in calitate de subiect al relatiilor internationale;

administratia actuala de la Tiraspol aplica, in activitatea de conducere a "RMN", metode si mijloace incompatibile cu principiile democratice;

politica dusa de Tiraspol si actiunile sustinute de liderii transnistreni prezinta un pericol serios pentru securitatea RM si a regiunii Sud-est Europene in general.

Solutionarea cat mai urgenta si definitiva a conflictului transnistrean este o necesitate obiectiva pentru impulsionarea procesului de edificare a statalitatii RM, initiat in 1990, si pentru realizarea intereselor cetatenilor sai. Un stat exista datorita faptului ca este necesar cetatenilor sai, fiind menit, intr-o anumita masura, sa contribuie la realizarea intereselor, necesitatilor acestora. In momentul, in care functia sa de baza nu este exercitata in mod corespunzator, legitimitatea statului este subminata si el nu poate exista in continuare. Acest fapt reprezinta un indiciu al destramarii apropiate a statului, care poate fi prevenita doar printr-o reformare generala, astfel ca sa corespunda asteptarilor cetatenilor sau, in cel mai rau caz, sa creeze imaginea unui proces de reformare pentru a prelungi astfel existenta sa fara, insa, a asigura un viitor stabil. Atunci cand liderii separatisti pun accentul, in discursurile lor oficiale, pe interesele populatiei din zona transnistreana, ei incearca sa creeze o imagine pozitiva pseudo-statului pe care il conduc, asigurand, in lipsa unei baze legale a statalitatii, viabilitatea regimului tiraspolean. Conducerea RM, la randul sau, pierde increderea populatiei, demonstrand tot mai evident incapacitatea de a-i sustine si de a le asigura un nivel de trai decent. Daca Chisinaul nu va adopta o politica clara de realizare a intereselor cetatenilor RM si nu se va conduce de ele in toate actiunile intreprinse, in special in cele de perspectiva indelungata, RM risca sa-si piarda statalitatea. Solutionarea conflictului transnistrean ar fi unul din principalele momente ale politicii Chisinaului care ar servi intereselor populatiei RM, asigurand conditiile necesare realizarii depline a suveranitatii statului:

stabilitatea politica;

prosperitatea economica;

respectarea reala a drepturilor si libertatilor omului.

Pe parcursul anilor Chisinaul nu a urmarit un scop concret, clar determinat, in politica sa de solutionare a conflictului si nu a fost ghidat de interesele populatiei de rand, provocand nemultumiri locuitorilor de pe ambele maluri ale Nistrului.

Primul pas spre solutionarea problemei ar fi stabilirea de catre Chisinau a unor obiective principiale ale politicii de solutionare a conflictului transnistrean, in scopul excluderii limitelor impuse suveranitatii RM de separatismul transnistrean. Obiectivele, elaborate reiesind din esenta conflictului transnistrean si caracterul regimului actual de la Tiraspol, ar putea fi rezumate la urmatoarele:

pastrarea integritatii externe (teritoriale) si a celei interne (a unitatii constiintei civice a cetatenilor statului) a RM in limitele hotarelor fostei RSSM;

minimizarea acelor mecanisme de influenta externa asupra procesului politic din RM, care prejudiciaza securitatea politica si economica a statului si suveranitatea lui;

garantarea adoptarii solutiilor reiesind din interesele cetatenilor RM, inclusiv a celor din regiunea transnistreana.

2.1 Politica Chisinaului de solutionare a problemei separatismului transnistrean in Republica Moldova.

Solutionarea unui conflict nu este identica cu reglementarea lui, aceasta din urma insemnand o strategie pentru gasirea unei solutii de compromis care, desi nu corespunde in totalitate obiectivelor ambelor parti ale conflictului, le permite sa realizeze unele din scopurile lor initiale. In cazul conflictului transnistrean, timp de un deceniu s-a incercat doar reglementarea lui. Nici acestea incercari nu au fost prea reusite, odata ce majoritatea scopurilor initiale ale Tiraspolului au fost realizate, pe cand Chisinaul nu a obtinut decat oprirea si evitarea in continuare a actiunilor militare.

Solutionarea conflictului inseamna nu doar diminuarea potentialului sau violent si distructiv, dar, in primul rand, lichidarea obiectului si cauzelor conflictului [22, p.318], sau, in opinia unor autori, directionarea potentialului conflictual spre realizarea intereselor societatii. Printre cauzele aparitiei si mentinerii conflictului transnistrean vom evidentia urmatoarele:

interesele geopolitice ale Rusiei;

interesele lumii interlope din RM de pe ambele maluri ale Nistrului, din Rusia si Ucraina, precum si coruperea functionarilor publici in fiecare din aceste state;

incompetenta administratiei de la Chisinau;

mentalitatea si fobiile populatiei transnistrene.

Influenta lor este determinata in mare parte de legatura stransa dintre cauzele numite, astfel ca este nevoie de adoptarea unei politici complexe, care ar permite o actiune concomitenta si in egala masura asupra tuturor factorilor generatori ai conflictului. Rezultatul reusit al acestei politici ar lua forma reintegrarii RM, varianta in care ar fi asigurate conditiile necesare realizarii depline a suveranitatii RM si a intereselor cetatenilor statului, limitata in prezent de separatismul transnistrean. Este o solutie ideala si nu idealista, deoarece deriva din analiza obiectiva a caracterului conflictului transnistrean si a intereselor promovate prin intermediul acestuia. Caracterul definitoriu al acestei variante cere o schimbare radicala a realitatii care presupune o perioada de tranzitie etapizata in care s-ar urma lichidarea cauzelor care au generat conflictul, stabilirea unui cadru juridic care ar garanta integritatea RM si ar permite aplicarea legala a masurilor de constrangere in cazul violarii acesteia.

In cazul aplicarii oricarei variante diferite de cea a reintegrarii, Chisinaul ar recunoaste, practic, sau existenta unor caracteristici specifice ale regiunii (in afara de cea teritoriala), care ii da dreptul la o autodeterminare interna, sau dreptul la autonomie obtinut prin metode ilegale, violente. Nici una, nici cealalta nu ar garanta stabilitatea interna definitiva, deoarece prima ar demonstra obiectivitatea miscarii separatiste si, respectiv, caracterul represiv si discriminatoriu al politicii Chisinaului, iar cea de-a doua ar prezenta un precedent negativ pentru alte miscari separatiste si ar incuraja sustinatorii separatismului transnistrean la actiuni noi.

2.1.1 Interesele geopolitice ale Rusiei

Conflictului transnistrean, in esenta, este un conflict geopolitic, principala cauza a lui fiind dorinta fostului centru unional de a-si mentine controlul asupra fostelor periferii, care au incercat sa-si realizeze dreptul legitim la autodeterminare declarat in Constitutia URSS, iar la inceputul anilor '90 si-au declarat suveranitatea, constituind state independente. Moscova a profitat de pe urma specificului cultural si psihologic al populatiei transnistrene, speculand romanofobia si temerile transnistrenilor, rusificati intr-o masura mai mare decat populatia din dreapta Nistrului, fata de o eventuala pierdere a pozitiilor lor prioritare si o "romanizare fortata". Crearea imaginii unui conflict etnic, atat in viziunea transnistrenilor, cat si in opinia comunitatii internationale a fost necesara pentru a justifica separatismul si a consolida baza sociala a puterii anticonstitutionale, supuse in totalitate si dependente de Rusia, dar care dorea sa profite de pe urma acestei miscari separatiste.

Interesul Rusiei de a mentine controlul asupra RM, precum si asupra altor foste republici sovietice, se explica prin tendinta imperialista caracteristica Rusiei, indiferent de regimul politic al statului, si manifestata in diferite forme. In urma destramarii URSS, Moscova a pierdut controlul asupra unor teritorii in Vest, Sud-vest si Sud, pe care le considera cele mai importante din punct de vedere geopolitic. Rusia s-a pomenit "impinsa in adancul Eurasiei" [23, p.95], fapt perceput ca ceva inadmisibil pentru tara care timp de secole a jucat un rol de importanta deosebita in politica internationala si in cea europeana, in particular. Totodata, Rusia pretinde sa fie calificata si in continuare drept o mare putere si aspira la restaurarea statutului de supraputere. De aici deriva unul din principalele obiective (neoficiale) ale politicii externe ruse, acela de a mentine controlul asupra fostelor republici sovietice, or relatiile cu tarile, numite semnificativ "strainatatea imediata"1, sunt declarate prioritare in baza istoriei comune, care ar fi legat tarile post-sovietice pentru mai mult timp. Urmand sloganul oficial al administratiei lui Boris Eltin despre opunerea planurilor NATO de a se apropia de teritoriul Rusiei, noul presedinte al Federatiei Ruse (FR), Vladimir Putin , primit cu onoruri la Londra, a declarat ca Rusia nu va permite apropierea NATO de granitele sale, specificand ca acestea inseamna, de fapt, granitele fostei URSS si exprimand, astfel, tendinta de aparare a fostelor teritorii sovietice de influenta blocului Nord-Atlantic.

Apropierea dintre Rusia si SUA (respectiv, NATO) din 2001, legata in special de atentatele teroriste din SUA din 11 septembrie 2001 si razboiul din Afganistan, care le-a urmat, nu exclude continuarea rivalitatii traditionale. Aceasta ar putea lua alta forma sau chiar sa duca la o delimitare a zonelor de influenta pentru a exclude aparitia unor motive pentru confruntari deschise. Stabilirea relatiilor bune cu Occidentul nu inseamna renuntarea Rusiei la influenta asupra fostelor teritorii unionale, ci, mai curand, modificarea mijloacelor de influenta, "democratizarea" lor, necesara pentru statutul international al Rusiei conform rigorilor comunitatii europene.

Daca la mijlocul anilor '90 ai secolului XX, in baza doctrinei numite neoficial "doctrina lui Primacov", se considera ca pentru ca Rusia sa nu fie izolata intr-o "rezervatie geopolitica", FR ar trebuie sa intareasca pozitiile sale militare, admitand ca factorul fortelor armate este foarte importante, indeosebi atunci cand mecanismele, propuse de organizatiile internationale pentru rezolvarea problemelor de ordin local si regional, raman imperfecte [24, p.22], atunci noua politica ar putea promova metode ale neocolonialismului. In cazul RM, Rusia nu mai are nevoie de fortele militare din Transnistria pentru a controla politica Chisinaului si nu sustine in mod direct si deschis regimul anticonstitutional, acesta fiind necesar, in special, lumii interlope inclusiv din Rusia. Din acest considerent Rusia, in calitate de stat-garant in procesul de solutionare a conflictului transnistrean, ar putea taragana in continuare acest proces fara ca acest fapt sa constituie un motiv de racire a relatiilor sale cu Occidentul. Retragand armamentul si trupele militare in conformitate cu deciziile Summit-ului OSCE din 1999, Rusia poate fi sigura de lipsa in continuare a oricarui interes deosebit a Occidentului fata de RM, deoarece prezenta militara rusa in Europa de Sud-est constituia, in viziunea Occidentului, pericolul principal generat de conflictul transnistrean. Odata ce acest pericol va fi depasit, conflictul transnistrean va fi vazut ca o problema interna a unui stat suveran, solutionarea caruia nu implica in mod necesar actiuni din partea comunitatii internationale, dar nici nu exclude implicarea unor forte externe, daca aceasta poate fi justificata. Rolul important al Rusiei este argumentat prin statutul sau de tara-garant al procesului de solutionare a conflictului transnistrean, dar si prin politica de sustinere a compatriotilor rusi din RM. Mentinerea conflictului poate fi folosita drept o carte in plus in politica Rusiei fata de RM in caz de necesitate si, totodata, prezinta un impediment serios pentru politica pro-europeana a RM, corespunzand in acest fel intereselor Rusiei.

Disparitia interesului Rusiei de a mentine controlul asupra RM si de a nu-i permite includerea in zona de influenta a Occidentului sau contrabalansarea interesului Rusiei prin atragerea interesului unei/unor alte puteri ar fi una din conditiile de baza ale solutionarii conflictului transnistrean. In conditiile, cand Rusia avanseaza in tendinta sa de reafirmare a statutului de mare putere si nu doreste pierdere neconditionata a influentei asupra RM, Chisinaul ar trebui sa adopte o politica, care ar face ca acceptarea suveranitatii depline a RM si solutionarea definitiva a conflictului transnistrean sa devina pentru Rusia varianta cea mai avantajoasa a relatiilor moldo-ruse.

Includerea deplina a RM in zona de influenta a Occidentului ar impune Rusia sa recunoasca pierderea controlului asupra RM si imposibilitatea de a-l recupera fara urmari grave pentru statutul sau international si interesele legate de acesta. Politica adoptata in acest scop de puterea de la Chisinau ar presupune activizarea actiunilor in vederea integrarii europene a RM, atat in plan extern, diplomatic, cat, si mai ales, in cel intern, promovand dezvoltarea economica si sociala a RM pentru a se racorda standardelor europene si a demonstra dorinta reala de integrare cat mai rapida in UE. Realizarea acestor actiuni este imposibila fara ca RM sa intreprinda pasi practici pentru a iesi din zona de influenta a Rusiei, prin reorientarea politicii externe spre Occident si in defavoarea directiei estice, asigurand, in acelasi timp, un climat intern favorabil unei astfel de turnuri. In acest scop, RM ar trebui sa mareasca diversitatea furnizorilor energetici, partenerilor economici si strategici, precum si a surselor informationale, preferand piata occidentala cu dezvoltarea concomitenta a celei autohtone. Securitatea energetica si economica depinde in mare parte de capacitatea si obiceiul de a achita la timp costul productiei consumate, fapt care lipseste RM, dar care determina in mare parte diversitatea partenerilor externi. Reorientarea politicii externe presupune si iesirea RM din structurile Comunitatii Statelor Independente (CSI), organizatie artificiala aparuta pentru a pastra intr-o noua forma fosta Uniune Sovietica avand Moscova in calitate de centru decizional, participarea in care este incompatibila cu orientarea spre integrare europeana, fapt pe care guvernantii RM se fac a nu il intelege. Pentru a exclude posibilitatea substituirii influentei Rusiei cu influenta unei alte sau a mai multor tari, sunt necesare asemenea masuri ca lichidarea datoriilor externe si asigurarea diminuarii lor pe viitor prin promovarea dezvoltarii economice a RM, atragerea investitiilor externe si interne etc.

Intr-o alta varianta, Chisinaul ar trebui sa adopte o politica de sensibilizare a opiniei publice europene si mondiale referitor la conflictul transnistrean si rolul FR in aparitia si evolutia lui, demonstrand standardele duble ale politicii externe rusesti si incalcarile dreptului international din partea Rusiei in cadrul conflictului transnistrean. RM ar cere insistent acordarea unui sprijin in realizarea unui program clar stabilit de solutionare definitiva a problemei. Insa presiunile din partea comunitatii internationale nu ar trebui sa duca la inrautatirea radicala a relatiilor moldo-ruse, ci doar sa contribuie la diminuarea implicarii Rusiei in viata interna a RM. Importanta, in acest context, ar fi obtinerea de catre Chisinau a acordului Rusiei sau, cel putin, excluderea aparitia protestelor la Moscova, care ar putea gasi sustinatori in cadrul societatii moldovenesti, referitor la masurile intreprinse fata de regiunea transnistreana. Aceasta conditie poate fi asigurata prin legalizarea, cu sustinerea organismelor internationale, a masurilor de constrangere aplicate in asemenea situatii cum este conflictul transnistrean, in conformitate cu dreptul international. In acelasi scop, Chisinaul ar putea face referire la situatia din lume de dupa 11 septembrie 2001 pentru a argumenta necesitatea lichidarii "RMN", inclusiv prin aplicarea fortei, facand analogie cu caracterul razboiului din Afganistan sau Republica Cecena. Daca Occidentul a ajuns sa sustina politica Rusiei in R. Cecena, indreptata, dupa cum se declara, impotriva fortelor teroriste, atunci si Rusia ar trebui sa cada de acord cu necesitatea de a lichida pericolul aparitiei terorismului in forma deschisa pe teritoriul RM.

Acordul, fie si tacit, al Rusiei este necesar luand in consideratie faptul ca acest stat continua sa joace un rol dominant in viata politica, economica si sociala a RM. Daca vedem RM si FR in calitate de principalele parti ale conflictului (in aspectul sau geopolitic), atunci acordul Rusiei este necesar din considerentul ca un conflict este solutionat doar atunci cand toti participantii lui recunosc neconditionat intelegerile incheiate, iar problemele care au stat la baza conflictului nu mai apar in calitate de obiect al unui nou conflict, nu mai sunt pe agenda politica a zilei [22, p.318].

Rusia nu este unicul, desi este cel mai important, factor extern care a contribuit la aparitia conflictului transnistrean si taraganarea solutionarii acestuia. Ucraina a jucat un rol considerabil prin faptul ca se afla in imediata apropiere de "RMN" si nu dorea extinderea zonei de influenta directa a Rusiei si la hotarele sale sud-vestice. Pe parcursul conflictului transnistrean se observa o rivalitate dintre cele doua tari-garante in privinta influentei asupra regimului de la Tiraspol, care, la randul sau, reuseste sa foloseasca aceasta rivalitate pentru a-si garanta sustinere externa permanenta. In momentul racirii relatiilor cu una din tarile-garante, regimul separatist apeleaza si primeste ajutor din partea celeilalte. Atunci cand FR a inceput retragerea munitiilor de pe teritoriul Trasnsitriei si a manifestat o atitudine negativa fata de "alegerile" prezidentiale din "RMN" (9 decembrie 2001), Tiraspolul a obtinut sustinere deschisa din partea Kievului care a permis patrunderea pe teritoriul sau a marfurilor din Transnistria marcate cu stampilele vamale ale RM, anulate la 1 septembrie 2001, si tergiverseaza amplasarea noilor posturi mixte de graniceri pe frontiera moldo-ucraineana. Un factor important al suportului acordat de Ucraina regimului anticonstitutional de la Tiraspol reprezinta afacerile ilegale realizate prin intermediul acestuia. Un exemplu ar fi comercializarea armamentului transnistrean prin porturile de la Odesa, Iliicevsk, fapt posibil doar cu suportul Kievului.

Atat in cazul Ucrainei, cat si, in special, in cazul FR, interesele geopolitice sunt completate de cele "personal-economice", legate de afacerile ilegale profitabile pentru un cerc restrans de persoane concomitent cu realizarea intereselor geopolitice ale statului.

2.1.2 Interesele lumii interlope

Cercurile criminale, atat din Transnistria si RM, cat si din alte tari, Rusia si Ucraina, in particular, au obtinut profituri mari atat la etapa conflictului militar, cat si in urmatorii ani, Transnistria fiind numita "gaura neagra", teren fertil pentru afaceri ilegale la nivel local si international. Mai mult ca atat, cum am demonstrat in Capitolul 1, aceste afaceri formeaza baza economica a regimului separatist si reprezinta un element atractiv pentru sustinatorii din exterior. Lipsa unui control strict din partea puterii constitutionale asupra afacerilor efectuate prin intermediul regimului separatist, nesupunerea acestuia dreptului international, lipsa de claritate in privinta statutului regiunii si a competentelor puterii de la Tiraspol sunt factorii care fac practic imposibila depistarea afacerilor ilegale, demonstrarea comiterii crimei si tragerea la raspundere a celor implicati in aceste afaceri. Din aceste considerente legalizarea, intr-un fel sau altul, al statutului "RMN" nu corespunde intereselor lumii interlope. Pe acordarea (chiar si prin acceptarea tacita) de catre puterea centrala liderilor separatisti a competentelor caracteristice puterii statale se bazeaza succesele gruparilor mafiote, care in acest fel obtin posibilitatea de a masca afacerile prin activitati ilegalitatea carora este greu de dovedit (in conformitate cu legislatia actuala). Astfel, folosirea timp de cinci ani a stampilei vamale a RM de catre intreprinderile transnistrene era considerata corespunzatoare legii, deoarece a fost oferita de puterea constitutionala, insa a permis realizarea unor afaceri ilegale de proportii, acoperite de forma lor externa legala. Reglementarea statutului politic, insa, nu poate fi pus la baza luptei cu criminalitatea, deoarece acordarea administratiei de la Tiraspol a unor libertati mai mari decat cele detinute de oricare alta administratie locala din RM ar permite continuarea partiala a ilegalitatilor coordonate de liderii separatisti, cum este, spre exemplu, vanzarea armamentului.

Chisinaul ar trebui sa porneasca de la stabilirea cadrului juridic care ar face neprofitabile si riscante afacerile ilegale in zona transnistreana. Acesta ar presupune elaborarea unor legi care sa ofere fortelor constitutionale dreptul si posibilitatea (in primul rand, materiala) de a urmari activitatea gruparilor criminale din Transnstria si de a interveni in caz de depistare a crimei, de a controla hotarul de est al RM. Realizarea acestui drept este posibila doar in cazul in care puterea de la Tiraspol si structurile supuse acestei, inclusiv "ministerul afacerilor interne", sunt considerata ilegale, iar in competenta Chisinaului ar intra si controlul asupra legalitatii in zona transnistreana. In acest scop este necesara sustinerea, atat morala, cat si practica, din partea organismelor internationale. Opinia comunitatii internationale ar putea fi sensibilizata demonstrandu-se ca in urma afacerilor ilegale realizate in/prin Transnistria se aduc daune economiei mai multor tari, sunt aprovizionate cu armament fortele teroriste din diferite zone fierbinte ale lumii, apare pericolul unei catastrofe ecologice.

Necesitatea clarificarii dreptului puterii centrale de a aplica masuri de constrangere fata de fortele criminale din "RMN" si a sustinerii externe in realizarea acestui drept a fost demonstrata de putin reusita incercare de a restrange activitatea ilegala a intreprinderilor transnistrene prin schimbarea stampilei vamale, in septembrie 2001, si prin refuzul de a o oferi administratiei de la Tiraspol. In acest caz nu au fost asigurate urmatoarele conditii:

executarea absoluta a hotararilor puterii centrale;

acordul si garantiile de respectare a conditiilor cerute de Chisinau din partea altor state;

excluderea oricaror posibilitati de interpretare nefavorabila Chisinaului a actiunilor sale.

Exemplul dat duce si la o alta concluzie, precum ca "succesele" gruparilor criminale sunt determinate in mare parte de ilegalitatile ce au loc in structurile legale ale RM si ale altor state. Coruperea functionarilor publici si implicarea lor nemijlocita in afacerile ilegale efectuate de liderii separatisti a conditionat taraganarea procesului de solutionare a conflictului si cedarile din partea puterii constitutionale in fata regimului separatist. Coruptia este un fenomen international, caracteristic structurilor de putere, dar in RM a depasit orice masura (daca putem vorbi despre masura in acest caz). De aceea se cere imbunatatirea situatiei economice din tara si schimbarea sistemului politic, astfel ca sa fie favorizata activitatea legala si asigurat accesului la putere a oamenilor noi apropiati valorilor democratice si nationale. In realizarea intereselor lor personale functionarii publici nu ar trebui sa ignoreze interesele statului si a cetatenilor sai, reiesind, cel putin, din faptul ca suveranitatea reala a statului este o conditie importanta a asigurarii functionarului cu un serviciu bun.

Cedarile Chisinaului care au favorizat interesele lumii interlope au fost conditionate atat de coruperea unor persoanelor cu functii de raspundere din RM, cat si de incompetenta lor/altora.

2.1.4 Incompetenta administratiei de la Chisinau

Obtinand independenta in 1991, RM nu a fost asigurata cu o elita politica experimentata, capabila sa faca fata problemelor dificile care urmau sa fie solutionate. Printre sarcinile puterii politice noi de la Chisinau se numarau nu doar cele legate de asigurarea functionarii aparatului de stat independent, statut fara traditie istorica pentru actuala RM, ci si cele generate de schimbarea regimului politic. Politicienii formati in perioada sovietica cunosteau metodele de conducere caracteristice regimului totalitar, formele socialiste de organizare a economiei etc., fiind nevoiti sa se conformeze noilor imprejurari, care cereau reactii urgente. In plus la toate dificultatile legate de situatia interna a tanarului stat, RM era supusa presiunilor din partea fostului centru unional care dorea sa mentina controlul asupra fostelor republici sovietice, totodata confruntandu-se, la randul sau, cu dificultatile perioadei de tranzitie spre democratie.

Noua putere de la Chisinau nu a reusit sa stapaneasca euforia nationala, pe baza careia s-a dus lupta pentru independenta, intr-o masura suficienta pentru a evita tensionarea relatiilor interetnice si nu a oprit actiunile venite din exterior, care radicalizau aceste tensiuni. Chisinaul nu numai ca a ignorat propaganda organizata in regiunea transnistreana si nu a recurs la o contrapropaganda eficienta, ci a oferit si argumente noi ideologilor separatisti.

Dupa parerea unor experti, Chisinaul a scapat momentul din septembrie - octombrie 1991, prielnic pentru eliberarea teritoriului Moldovei de separatisti, deoarece raioanele Dubasari si Grigoriopol erau controlate, practic, de politisti moldoveni. Dar si dupa declansarea actiunilor militare nu s-a dus o politica ferma, starea exceptionala fiind introdusa doar la 28 martie 1992 [25, p.75]. Nici actiunile militare nu au fost organizate eficient, legea Cu privire la Fortele Armate intrand in vigoare doar la 17 martie 1992. Mai mult ca atat, au fost atestate mai multe cazuri de retragere a fortelor constitutionale din orase, care deja erau in mainile politiei [26, p.29].

Insuccesele puterii constitutionale atat in confruntarile militare, cat si in cele diplomatice, se explica prin suprapunerea complexitatii problemelor social-economice si politice caracteristice statutului tanar post-totalitar, inclusiv a problemei transnistrene, si a experientei insuficiente a noilor guvernanti de la Chisinau, obisnuiti sa se supuna directivelor partidului intr-un context previzibil. Factori complementari au constituit lipsa surselor materiale necesare pentru a asigura autoritatea noii puteri, dar si starea psihologica a societatii moldovenesti, socata, in sensul negativ si pozitiv al cuvantului, de evenimentele de la inceputul anilor '90 si de transformarile ce au urmat. Nepregatita pentru a se conforma cerintelor zilei si a raspunde adecvat provocarilor tranzitiei spre democratie, populatia s-a lasat manipulata de cei cointeresati de destabilizare, in primul rand, a relatiilor interetnice, si n-a fost capabila sa observe si sa impiedice greselile facute de guvernanti.

Din acest punct de vedere impulsul pentru solutionarea problemei separatismului ar putea veni doar din partea societatii civile, fie prin presiune asupra guvernarii existente, fie prin initierea unei puternice forte de opozitie, care ar da nastere unei noi elite politice competente, cu un nivel moral corespunzator, ne-corupte si, totodata, ar contribui la schimbarea cerintelor populatiei fata de puterea politica. Schimbarea mentalitatii este un proces indelungat si, in mare parte, dependent de situatia politica din tara. Insa RM nu estre izolata totalmente, desi sub aspect informational este dominata (in sens de accesibilitate si popularitate) de Rusia sau mass-media pro-rusa. Acea parte a populatiei, care constientizeaza ca a devenit ostatic si nu este acceptat in comunitatea europeana din cauza conflictului transnistrean si a nesolutionarii lui, precum si in general a politicii promovate de Chisinau pe parcursul existentei RM, ar trebui sa constituie locomotiva schimbarilor din societatea moldoveneasca si sa se asigure de sustinerea organismelor internationale atunci cand reactia puterii politice ar deveni periculoasa.

2.1.3 Mentalitatea si fobiile populatiei transnistrene

Daca ne referim in particular la populatia transnistreana, vom mentiona ca mentalitatea si fobiile acesteia au fost manipulate in mod deosebit pentru a provoca conflictul transnistrean si a asigura functionalitatea regimului separatist pana in prezent. Cele mai pronuntate fobii, manifestate in perioada de dupa conflictul militar din 1992, sunt urmatoarele:

1) frica de activizarea procesului de solutionare a conflictului transnistrean, din cauza eventualitatii:

unor actiuni de constrangere din partea Chisinaului;

repetarii actiunilor militare;

represiunilor din partea Tiraspolului in caz de sustinere a Chisinaului sau de ignorare a puterii anticonstitutionale.

2) frica de o eventuala reunificare a RM, posibila de a provoca:

pierderea pozitiei sociale si a nivelului de trai actuale;

marginalizarea si sanctionarea de catre autoritatile de la Chisinau;

"romanizarea", prin impunerea studierii limbii romane, predominarea in societatea a valorilor culturii romane, etc.

Provocarea si mentinerea acestor fobii a fost posibila, de la sfarsitul anilor '80 pana astazi, datorita izolarii in care se afla si se afla populatia transnistreana, situatie caracteristica regimurilor totalitare. Izolarea, conditionata de situatia politica (sistemul totalitar inchis, actele de identitate nerecunoscute in exterior), dar si de cea economica (lipsa surselor pentru a folosi Internetul si antenele parabolice, pentru a calatori in strainatate), a permis conservarea in regiunea transnistreana a unor traditii sovietice si a mentalitatii de tip sovietic, acestea caracterizandu-se prin acceptarea neconditionata a puterii anticonstitutionale si a politicii acesteia, lipsa de initiativa, precum si perceperea culturii ruse si a Rusiei, in general, drept sursa unica de cultura si civilizatie esentiale pentru regiunea transnistreana.

Propaganda, folosita in mod excesiv de liderii de la Tiraspol, prezinta un pericol mare atunci cand serveste unor interese personale prin manipularea oamenilor, iar continutul ei este fals si impropriu prezentului. Propaganda este rezultativa numai intr-o societate inchisa si ideologizata, care nu este supusa influentelor diverse, contradictorii. Sa mentionam ca in procesul de perceptie a informatiei apare fenomenul auto-selectiei, care presupune ca oamenii aud doar mesajele care corespund viziunilor sale obisnuite [22, p.291]. Acest fenomen a fost exploatat de separatisti, care pentru a initia conflictul s-au adresat nu atat ratiunii, cat emotiilor si prejudecatilor oamenilor, propunand rusofonilor o alternativa mesajelor nationaliste si unioniste de la Chisinau, realizarea carora presupunea inlocuirea statutului privilegiat, acordat in URSS populatiei ruse si rusofonilor, cu cel de minoritate etnica. Pe parcursul existentei "RMN" s-a realizat alternativa propusa rusofonilor transnistreni la inceputul conflictului, fapt care pune in fata puterii centrale problema aplicarii unor politici lingvistice, culturale, nationale flexibile, in masura sa evite rezistenta, care a stat la baza conflictului. Flexibilitatea in acest caz ar trebui fi inteleasa ca excluderea motivelor pentru invinuirea Chisinaului de discriminare nationala si de influente negative asupra populatiei transnistrene.

Fobiile sunt alimentate de propaganda anti-moldoveneasca si anti-romana organizata de Tiraspol si promovata prin mass-media locala intr-o forma abuziva, prin institutiile locale de invatamant, care este cu atat mai efectiva in regiunea transnsitreana, cu cat populatia moldoveneasca (care se autoidentifica ca moldoveni) din acest teritoriu nu a fost supusa unei influente romanesti in ultimul deceniu. Mai mult ca atat, si pe malul drept al Nistrului o mare parte de moldoveni raman rusificati si supusi in continuare procesului de rusificare. Astfel, nu a existat in apropiere de "RMN" o sursa de romanism, care sa fie perceputa, cel putin de moldovenii transnistreni, drept o cultura obisnuita, accesibila, chiar atractiva sau neostila populatiei transnsitrene. Rusificarea continua a cetatenilor RM ar putea fi un punct de atractie pentru transnistreni. Administratia de la Tiraspol, insa, a reusit de fiecare data sa prezinte doar acele actiuni intreprinse de puterea de la Chisinau, care sunt convenabile separatismului, cele nefavorabile fiind omise. Totodata, rusificarea intr-un stat cu expresie romaneasca a majoritatii populatiei, nu poate constitui o baza stabila pentru consolidarea societatii si a constiintei nationale (in sensul apartenentei la stat), fapt demonstrat de protestele de masa organizate la Chisinau, in ianuarie-februarie 2002, in legatura cu intentia guvernantilor comunisti de a introduce studierea obligatorie a limbii ruse din clasa a doua si studierea Istoriei Moldovei.

Accentuarea problemelor lingvistice si de identitate etnica este utilizata, atat de administratia de la Chisinau, cat si de cea de la Tiraspol, pentru a sustrage atentia societatii de la problemele de ordin economic, confruntandu-se cu care, oamenii accepta orice propunere si cred in orice promisiune a politicienilor, daca aceasta da sperante la imbunatatirea starii financiare a populatiei. Credulitatea populatiei transnistrene este si mai mare, decat a celei de pe malul drept, in conditiile regimului separatist totalitar, care a conservat reminiscentele totalitarismului sovietic. Drept rezultat al manipularii acestor reminiscente si al evenimentelor din ultimul deceniu, defavorabile autoritatii puterii de la Chisinau, se manifesta o sustinere tot mai pronuntata din partea societatii transnistrene a "suveranitatii RMN" si o constientizare a slabiciunii Chisinaului, chiar daca popularitatea administratiei actuale de la Tiraspol este discutabila. Daca numarul persoanelor cu asemenea viziuni deocamdata nu poate fi estimat, este usor de presupus ca el va cuprinde majoritatea populatiei in cazul pastrarii statu-quo in raporturile dintre Chisinau si Tiraspol.

Luand in consideratie cele expuse, posibilitatea reintegrarii RM depinde si de o politica indreptata spre lichidarea surselor de alimentare a fobiilor populatiei transnistrene si de crearea unor conditii favorabile deschiderii societatii transnistrene spre influente democratice. In acest scop, puterea politica de la Chisinau, precum si intreaga societate civila de pe malul drept trebuie sa intreprinda masuri care ar:

mari diversitatea informationala in regiunea transnistreana;

intensifica legaturile dintre cele doua maluri ale Nistrului in domeniile stiintific, cultural, educational, sportiv, umanitar etc.;

atrage organismele internationale in procesul de informare si democratizare a regiunii transnistrene;

initia o contra-propaganda atat pe malul stang, cat si pe cel drept;

asigura egalitatea in drepturi a tuturor cetatenilor RM, nedescriminarea lor;

exclude posibilitatea acuzarii de descriminare;

garanta libertatea in identificarea lingvistica, etnica, culturala;

demonstra ilegalitatea crearii "RMN" din punct de vedere juridic, istoric, etnic si lipsa oricarei perspective a existentei independente a "RMN".

In momentul in care pe malul drept problemele social-economice sunt similare celor din regiunea transnistreana, iar Chisinaul nu demonstreaza decat incapacitatea sa de a asigura un trai decent pentru majoritatea populatiei, de a garanta drepturile si libertatile omului, de a solutiona problemele interne pe cai legale, nu putem vorbi despre atractivitatea jurisdictiei Chisinaului pentru populatia transnistreana. Schimbarea situatiei in dreapta Nistrului ar duce automat la o reactie pozitiva a societatii transnistrene care nu doreste decat asigurarea bunastarii sale. Totodata, Chisinaul ar trebui sa initieze o politica sociala de sustinere a categoriilor sociale, care au suferit de pe urma conflictului transnistrean (persoanele intern stramutate, combatantii, detinutii ilegal), precum si sa demonstreze grija fata de locuitorii satelor din stanga Nistrului supuse jurisdictiei Chisinaului.

Pentru a exclude aparitia unei noi miscari separatiste in regiunea transnistreana ar fi nevoie de o politica informationala si educationala pe termen lung. La prima etapa ar trebui sa fie pus accentul pe convingerea populatiei transnistrene in necesitatea si beneficiul reintegrarii RM, iar la cea de-a doua etapa, s-ar intreprinda masuri pentru a consolida constiinta civica si integritatea interna a statului. Coagulanta in acest sens ar putea fi ideea europeana, care se bazeaza pe democratizare si adoptarea unui nivel inalt de dezvoltare economica si astfel, ar putea fi acceptata de reprezentantii diferitor etnii si straturi sociale.

2.2 Problema statutului politic al regiunii transnistrene in cadrul negocierilor privind solutionarea conflictului transnstrean

Determinarea statutului regiunii transnistrene a constituit una din chestiunile principale in cadrul negocierilor dintre Chisinau si Tiraspol si sta la baza procesului de solutionare a conflictului transnistrean. De faptul in ce calitate este vazuta regiunea transnistreana in cazul solutionarii conflictului si ce calitate i se atribuie la momentul dat depinde caracterul procesului de solutionare a conflictului.

Formula negocierilor adoptata de Chisinau a fost gresita din start. Puterea anticonstitutionala a fost acceptata in calitate de parte egala la negocieri, fapt ce i-a permis sa-si promoveze interesele, radicalizand cerintele de la o runda de negocieri la alta, corespunzator schimbarilor situatiei politice la moment. Daca la inceputul conflictului liderii separatisti erau gata sa se multumeasca cu un statut de autonomie teritoriala pentru Transnistria, atunci dupa luptele din 1992 ei au insistat asupra statutului de membru al unei federatii, iar ulterior al unei confederatii. La radicalizarea cerintelor Tiraspolului au contribuit mai multi factori. Actiunile militare din 1992 au fost folosite de liderii separatisti pentru a prezenta RM drept dusman extrem de periculos si agresor, iar nereusita actiunilor militare intreprinse de Chisinau a demonstrat ca Tiraspolul are posibilitati reale de a continua politica secesionista, avand suport extern si consolidand bazele sale interne. Un alt factor a fost politica de concesii permanente, in cadrul negocierilor, din partea Chisinaului, care accepta schimbarile de pozitii ale separatistilor si implicatiile Rusiei in treburile interne in detrimentul intereselor RM, urma initiativele Moscovei si ale Tiraspolului, demonstrand incapacitatea de a lua o pozitie ferma si de a duce o politica consecventa.

Rolul Rusiei se evidentiaza prin faptul ca problema statutului politic al regiunii transnistrene a constituit una din problemele de baza in relatiile moldo-ruse in ultimul deceniu. Acordarea Rusiei a statutului de tara-garanta a procesului de solutionarea a conflictului si monopolizarea de catre acestei a rolului de mediator, in conditii in care a fost dovedita implicarea directa a trupelor ruse in actiunile militare si sustinerea din partea Rusiei a separatismului transnistrean, au defavorizat si mai mult situatia administratiei de la Chisinau in cadrul negocierilor. Nu intamplator Rusia a insistat asupra aplicarii principiului de sincronizare a retragerii trupelor ruse din RM cu reglementarea politica a conflictului si elaborarea statutului special al regiunii transnistrene a RM. Lipsa de progres in cadrul negocierilor asupra statutului regiunii transnistrene acorda Rusiei argumente suplimentare la cele legate de problemele politice si economice, cu care se confruntau ambele tari, pentru a justifica tergiversarea retragerii, prezenta militara rusa in Transnistria fiind considerata atat la Chisinau, cat si la Tiraspol ca un factor de baza in prezervarea statu-quo in relatiile dintre RM si "RMN". Desi principiul de sincronizare nu a fost acceptat oficial in cadrul negocierilor, au fost aplicate si alte metode care au asigurat acelasi rezultat: nesolutionarea nici a problemei militare, nici a celei politice. Gratie faptului ca prezenta militara a Rusiei pe teritoriul unui stat Sud-est European ingrijora in mod deosebit Occidentul, acesta a exercitat, prin intermediul OSCE, presiuni asupra Rusiei care, in vara 2001, a inceput retragerea armamentului in conformitate cu deciziile Summit-ului OSCE de la Istambul (noiembrie 1999). Acest fapt a trezit o rezistenta serioasa din partea liderilor de la Tiraspol, deoarece i-a lipsit de argumentul cum ca ei sunt aparatorii intereselor FR, garantul realizarii intereselor geopolitice ale Rusiei in Sud-estul Europei.

Retragerea armamentului rusesc si ulterior a trupelor ruse nu presupune, insa, excluderea Rusiei din procesul solutionarii conflictului, din contra, Tratatul de baza moldo-rus, semnat in noiembrie 2001, oficializeaza calitatea FR de garant al acestui proces, permitand Moscovei, in cazul ratificarii Tratatului, sa legalizeze sustinerea regimului transnistrean si solutionarea problemei in conformitate cu interesele sale. Astfel, aceasta calitate poate deveni un instrument politic pentru realizarea intereselor Rusiei prin intermediul conflictului transnistrean.

Exemplul solutionarii problemei retragerii trupelor ruse din regiunea transnistreana demonstreaza importanta internationalizarii procesului de negocieri, principiu care ar trebui folosit in mod obligatoriu. Guvernarea comunista de la Chisinau a ignorat acest principiu, consfintind actualul statu-quo al negocierilor prin semnarea la New-York (noiembrie 2001) a Declaratiei comune a ministrilor de externe ai Moldovei, Rusiei si Ucrainei in problema transnistreana. Acest document prevede continuarea tratativelor de reglementare a problemei transnistrene "in formula pentapartita existenta", fapt prin care se exclude posibilitatea atragerii altor mediatori (inclusiv ONU, UE, organisme regionale sau alte tari), iar Transnistria este recunoscuta de jure drept subiect egal al procesului de negocieri, alaturi de RM, Rusia, Ucraina si OSCE. Prin semnarea Tratatului moldo-rus si a Declaratiei comune Rusia nu doar a obtinut legiferarea rolului sau de mediator si de garant al procesului de solutionare a conflictului transnistrean, ci si a afirmat pozitia de implicare minimala in acest proces, Chisinaul fiind nevoit sa negocieze numai cu Tiraspolul.

Eficienta implicarii organismelor internationale presupune, in primul rand, initiative din partea puterii centrale si existenta unui cadru intern favorabil. O problema principiala constituie reglementarea juridica a relatiilor dintre RM si "RMN", pentru care parlamentul de la Chisinau trebuie sa adopte un set de legi prin care sa:

declare separatismul transnistrean nelegitim din toate punctele de vedere, iar pe liderii separatisti drept criminali, care au atentat la suveranitatea statului RM;

determine sanctiunile, care sa fie aplicate in cazul comiterii crimelor impotriva suveranitatii statului, crimelor de care vor putea fi invinuiti liderii separatisti;

declare nule toate documentele care au fost semnate anterior in cadrul negocierilor, deoarece acestea au fost semnate de o putere anticonstitutionala si de jure nici nu au intrat in vigoare;

impuna o noua formula pentru fortele de mentinere a pacii, in conformitate cu dreptul international prin a exclude participarea fortelor militare ale partilor implicate in conflict si lichidarea principiului de luare a deciziilor prin consens;

declare noi principii de solutionare a conflictului transnistrean, inscrise intr-un proiect definitiv care sa fi pus in baza politicii Chisinaului;

Aceste legi ar oferi dreptul legitim puterii de la Chisinau de a exclude din procesul de negocieri partea transnistreana si de a aplica masuri de constrangere fata de liderii de la Tiraspol.

Negocieri cu reprezentantii Tiraspol ar putea fi purtate doar in cazul in care este amenintata securitatea personala a oamenilor, la fel cum se negociaza cu teroristii care ameninta vietile ostaticilor. In asemenea conditii negocierile se duc cu scopul de a crea conditii favorabile eliminarii pericolului, capturarii si dezarmarii teroristilor. Aplicarea fortei fizice in cazul nesupunerii acestora este legitima si legala, este o obligatie a statului. Problema, care apare in acest caz, este raportul dintre pericolului potential pe care-l prezinta forta criminala si cel presupus de insusi procesul lichidarii acestei forte.

Desigur, aplicarea fortei fizice ar fi un ultim pas intr-o situatie extremala. Daca Chisinaul reuseste sa prezinte actiunile sale drept masuri indreptate spre realizarea intereselor populatiei de rand, si sa canalizeze nemultumirea populatiei asupra ideologiilor si liderilor separatisti, atunci politica sa de constrangere poate fi interpretata de oamenii simpli ca o politica de "forta majora", ca un instrument de asigurare a ordinii in stat, ca un mijloc de a atinge scopul propus intr-un timp cat mai scurt. Acest fapt ar putea duce la un suport social semnificativ in cazul societatii moldovenesti post-totalitare, in care rolul puterii de stat este considerat esential pentru asigurarea bunastarii populatiei, si care, totodata, se confrunta cu ignorarea intereselor si incalcarea drepturilor omului. Trebuie de avut in vedere ca nu toti vor accepta si vor sustine modificarea in politica Chisinaului, insa ea trebuie sa poarte un caracter pragmatic pentru a atinge rezultate dorite si pentru a demonstra rationalitatea sa, fapt care ar duce, in cele din urma, la sustinerea din partea societatii.

Guvernarea comunista, declarand restabilirea integritatii teritoriale a RM printre sarcinile sale principale, a urmat formula gresita de negocieri aplicata de guvernele precedente. Tentativele nereusite ale presedintelui V. Voronin de a activiza procesul de negocieri au demonstrat imposibilitatea aplicarii unor principii noi (spre exemplu, neacceptarea la procesul de negocieri a lui I. Smirnov din motivul ilegalitatii "realegerii" lui in calitatea de "presedinte al RMN") fara a garanta cadrul legislativ respectiv. A devenit evident ca V. Voronin nu a actionat corespunzator esentei regimului separatist si pericolului pe care acesta il prezinta, si numai a contribuit la "realegerea" lui I. Smirnov. Mai mult ca atat, actiunile intreprinse de V. Voronin au dat argumente in plus liderilor separatisti pentru a demonstra "agresivitatea" Chisinaului.

Problema statutului politic al regiunii transnistrene a fost accentuat considerabil de noua guvernare. Pozitia oficiala traditionala a Chisinaului, precum ca regiunea transnistreana este o parte componenta a RM, care nu poate pretinde decat la statut de larga autonomie, este si in continuare sustinuta oficial de tarile-garante. Pe parcursul anilor, in care dureaza conflictul, au fost mediatizate mai multe variante de statut care le vom analiza in continuare.

2.3 Variantele de viitor statut al regiunii transnistrene.

2.3.1 Statut de larga autonomie

Termenul de autonomie presupune o delegare sau recunoastere de putere autoritatilor locale, o anumita impartire a atributelor puterii de stat intre organele centrale si locale, lasand acestora din urma un cerc mai larg sau mai restrans de competente de a solutiona probleme de interes local pentru unitatile teritoriale componente ale statului [27, p.238]. Pentru statele unitare este caracteristica aplicarea principiului de descentralizare, care vizeaza unitatile teritoriale ce formeaza statul. La fel si Constitutia RM (art.109) prevede ca functionarea sistemului de administratie publica locala se intemeiaza pe "principiile autonomiei locale, ale descentralizarii serviciilor publice, eligibilitatii autoritatilor administratiei publice locale si ale consultarii cetatenilor in problemele locale de interes deosebit".

Problema descentralizarii, a autonomiei, este in esenta sa, expresie a luptei pentru impartirea atributelor puterii de stat intre organele centrale si locale. Prin urmare, autonomia administratiei publice locale consta in dreptul acesteia de a dispune de toate atributiile pentru realizarea, in plan local, a sarcinilor puterii executive [2, p.24]. Guvernul central mentine insa puterea de control asupra organelor de administratie locala, putand sa intervina in exercitarea acestor atributii, in cazuri de incalcare a legii de catre autoritatile locale. Nici o autoritate publica locala nu-si poate afirma autonomia sa functionala prin prejudicierea caracterului unitar al statului, respectarea acestui principiu fiind supravegheata de justitie.

Desi norma generala pentru statele unitare prevede ca toate autoritatile locale au competente egale, exista, in cazuri de exceptie, pentru unele din unitatile teritoriale, regimuri de autonomie diferita, create printr-un statut special. In Constitutia RM (art.111) se prevede posibilitatea de a atribui "forme si conditii speciale de autonomie dupa statute speciale adoptate prin legi organice" localitatilor din stanga Nistrului si din sudul RM. Conform acestor prevederi, in decembrie 1994, a fost acordat statutul de autonomie unui teritoriu din sudul republicii, considerat "gagauz" din punct de vedere al componentei etnice. Legea privind statutul special al Unitatii Teritorial-Administrative Gagauze (UTAG) defineste Gagauz-Yeri drept o "formatiune autonoma, ca forma de autodeterminare a gagauzilor, si parte componenta a Republicii Moldova".

Dispersata teritorial si in mare parte rusificata, autonomia gagauza, in pofida asteptarilor declarate, nu a dus la dezvoltare semnificativa a "caracterului national" al gagauzilor si la cresterea eficacitatii colaborarii dintre institutiile de la Chisinau si cele de la Comrat. Mai mult ca atat, statutul guvernatorului UTAG, in linii mari, poate fi confundat cu figura unui "mini-presedinte", iar Presedintele Adunarii Populare, Kendighelian isi permite sa declare ca "ar exista relatii federative in raporturile dintre Comrat si Chisinau", fapt care ar da dreptul UTAG de a delega reprezentanti la Tiraspol pentru a garanta "indeplinirea unui Acord bilateral incheiat in 1993 intre nerecunoscutele Republici Gagauza si RMN" [2, p.224]. Declaratiile liderului autonomiei gagauze nu corespund Legii privind statutul special al UTAG, interpretarea univoca a careia nu este asigurata de legislatia RM prin faptul ca exista legi care contin prevederi contradictorii Legii privind statutul special al UTAG.

La articolul 111 al Constitutiei RM fac referire si cei care sustin acordarea regiunii transnistrene a statutului special de autonomie. Importanta este mentionarea in art.111 in calitate de posibile beneficiare de statut de autonomie a localitatilor din stanga Nistrului, si nu a regiunii transnistrene. Astfel, Chisinaul ar putea oferiri, in conformitate cu art.111 al Constitutiei RM, un anumit grad de autonomie a celor localitati din stanga Nistrului, care se conformeaza criteriilor prevazute pentru un asemenea act politic. Spre exemplu, localitatile populate in majoritate de reprezentantii unei minoritati etnice ar putea obtine dreptul de a folosi o a doua limba, cea a etniei respective, in administratia locala, concomitent cu limba de stat. Prerogativele specifice acordate unor localitati ar purta un caracter etnico-cultural si nu ar presupune acordarea unui statut politico-administrativ deosebit, care sa se exprime intr-o mai mare independenta fata de puterea centrala, in comparatie cu celelalte localitati.

Aceasta politica poate fi argumentata prin faptul ca "RMN" nu este omogena. O parte din populatia transnistreana s-a opus separatismului in timpul actiunilor militare si nu sustine puterea anticonstitutionala nici pana in prezent, dorind reintegrarea RM, dar in conditiile unui regim totalitar, cum este cel de la Tiraspol, si lipsei sustinerii din partea puterii constitutionale a RM, nu se pot revolta deschis si raman sub jurisdictia "RMN".

Adoptarea Constitutiei, in 1994, in perioada guvernarii Partidului Democrat Agrar din Moldova (PDAM), cu prevederile articolului 111, avea pretentia de a crea conditii favorabile solutionarii problemei separatismului din Moldova, dar a creat confuzii si mai mari in explicarea esentei autonomiei si dreptului la acest statut, favorizand procesul de federalizare a RM.

Analizand exemplele istorice de autonomie locala, vom observa ca existenta minoritatilor intr-o regiune in cadrul statului nu a constituit motivul fundamental pentru acordarea unui asemenea statut, chiar daca uneori autonomia putea fi revendicata drept mijloc sau metoda de realizare a drepturilor specifice ale reprezentantilor unei minoritati. Insa, in prezent, acest obiectiv, nedescriminarea pe motiv de apartenenta etnica si asigurarea posibilitatii de a pastra identitatea etnica/culturala, poate fi atins prin asigurarea functionarii mecanismului de respectare a drepturilor omului intr-un stat democratic, precum se vrea si RM. Chestiunea respectarii drepturilor minoritatilor etnice si a rusolingvilor nu este specifica regiunii transnistrene, deoarece numarul etnicilor rusi in Chisinau este mai mare decat in toata "RMN". Astfel, in cazul acceptarii statutului de autonomie pentru regiunea transnistreana, calificata ca "pamant rusesc", si etnicii rusi din Chisinau ar putea cere un asemenea statut pentru capitala RM. O asemenea tratare a realizarii drepturilor rusilor in RM este inadmisibila si din considerentul ca limba rusa si populatia rusofona se bucura de prioritati deosebite si chiar pretinde la dominatie in RM, atat in plan social, cat si in cel politic.

Obtinerea statutului de autonomie nu solutioneaza in mod obligatoriu problema drepturilor minoritatilor, insa poate ridica aceleasi probleme referitor la alte etnii care ar deveni minoritati in cadrul unei autonomii. Pornind de la realitatile actuale aceasta ar insemna conservarea statu-quo-lui de dominatie a spiritelor sovine si de izolare de restul societatii. In cazul "RMN", puterea de la Chisinau ar trebui sa fie ingrijorata de soarta celor care se considera moldoveni sau romani, precum si a reprezentantilor altor etnii, supusi rusificarii totale. Declararea limbilor "moldoveneasca, rusa si ucraineana" drept limbi oficiale ale autonomiei nu ar garanta folosirea lor in egala masura, deoarece puterea de la Tiraspol nu este cointeresata de slabirea rusificarii, aceasta constituind un element de baza al miscarii separatiste.

Unii autori pun in evidenta dezvoltarea economica si sociala inegala a diferitelor regiuni ale statului, si in acest caz, cererea de larga autonomie pe baze etnice reprezinta o alternativa etnica la probleme economice sau sociale [27, p.239]. Acest principiu a fost partial aplicat si in cazul Transnistriei. Liderii separatisti au accentuat potentialul industrial (si militar) al regiunii transnistrene la inceputul anilor '90 si "pericolul" pierderii controlului asupra acestui potential in cazul unirii cu Romania, care ar fi dus, dupa parerea ideologilor separatismului transnistrean, la pierderea bunastarii economice a "poporului transnistrean" odata ce Transnsitria ar deveni o periferie a statului romanesc, lipsita de orice posibilitate de dezvoltare. Astfel, aspectul economic a fost folosit pentru a intensifica manifestarile anti-romanesti ale populatiei transnistrene, aparute ca o urmare a socului psihologic al populatiei rusofone din Transnistria, care a devenit pe neasteptate minoritate. Problemele economice, care se doreau solutionate, prezentau in exclusivitate interese personale ale viitorilor membri ai administratiei tiraspolene si a promotorilor externi ai regimului separatist, in conditiile slabiciunii puterii centrale.

Printre cauze care provoaca cereri de autonomie se numeste si sentimentul, caracteristic populatiei rusofone din fosta URSS in momentul destramarii acesteia, apreciat ca "neincrederea profunda intre majoritate si minoritate, care se intemeiaza pe experiente istorice dureroase sau pe refuzul unor noi minoritati de a accepta aceasta situatie, dupa ce timp de zeci de ani au avut o pozitie dominanta intr-un imperiu, sau au facut parte din populatia majoritara a unui fost stat federal" [27, p.239]. Acest sentiment a fost folosit de liderii separatisti pentru a provoca separatismul transnistrean si a radicaliza, ulterior, cerintele inaintate puterii centrale de la Chisinau.

Exemple de autonomie, existente in lume, demonstreaza ca acest statut s-a acordat reiesind din considerente istorice si geografice, tinand cont de traditiile istorice, culturale si de viata economica diferite ale populatiilor regiunilor respective. Autonomia insulelor Aaland in cadrul statului finlandez (care este invocata de parlamentarii comunisti drept cea mai reusita varianta de rezolvare a problemei transnistrene [28]), se bazeaza pe acordul politic din 1921 dintre Finlanda si Suedia. Danemarca a acordat statul de autonomie Groenlandei si insulelor Faroe mai mult din considerente geografice, lipsind de un asemenea statut minoritatea germana din sudul tarii. Obtinerea autonomiei de catre Tara Bascilor si Catalonia in Spania este rezultatul unei lupte seculare, regiunile avand traditie de statalitate si suveranitate inainte de crearea statului unitar in secolul al XV-lea.

Puterea centrala considera varianta acordarii unei largi autonomii regiunii transnistrene drept cea mai favorabila intereselor RM, si interpreteaza in acest fel notiunea de stat comun, introdusa in negocierile asupra statutului Transnistriei prin Memorandumul privind bazele normalizarii relatiilor dintre Republica Moldova si Transnistria din 8 mai 1997. Oficial RM trateaza statul comun ca subiect unic al dreptului international in componenta caruia ar fi inclusa Transnistria, in calitate de autonomie statal-teritoriala sau administrativ-teritoriala cu imputerniciri largi. Spre exemplu, in proiectul din 27 iulie 1999, propus de Chisinau, [29, p.62-66] este stipulat dreptul autonomiei de a-si alege propriile autoritati publice (presedinte si parlament) si de a avea un guvern propriu, o Constitutie, care nu ar contravine prevederilor Constitutiei RM. Autonomia ar putea detine si simbolurile sale, care se preconizeaza a fi aplicate deopotriva cu simbolurile de stat ale RM, iar limbile oficiale ale autonomiei ar fi limbile moldoveneasca, ucraineana si rusa (art.2). Chisinaul ar putea accepta si prevederea, potrivit careia in cazul modificarii statutului RM in calitate de stat independent, populatia din regiune are dreptul la autodeterminare (art.5). In conditia cand lipseste dreptul legitim al regiunii transnistrene de a-si revendica statutul de autonomie larga, prevederea articolului 5 este inadmisibila. Ea favorizeaza tendintele separatiste ale administratiei tiraspolene, care, cu siguranta, nu ar putea fi inlocuita in totalitate cu forte pro-chisinauene, si recunoaste specificul Transnistriei si dreptul ei de a constitui un eventual stat suveran chiar in cazul intrarii RM in componenta Uniunii Rusia-Belorus1, care este sustinuta de autoritatile comuniste actuale si de populatia rusofona a republicii si care nu prezinta decat un instrument pentru promovarea separatismului.

Prerogativele largi delegate autoritatilor autonomiei ar contribui la consolidarea bazelor economice si sociale pentru o noua secesiune, si ar incetateni in constiinta oamenilor diferentierea populatiei din stanga Nistrului fata de cea de pe malul drept. Neprecizand ce anume inseamna "probleme din politica externa care tin de interesele Transnistriei", in negocierea carora Transnistria poate sa se implice prin intermediul organelor legislative si executive (art.4), Chisinaul s-ar afla in pericolul de a fi intimidat prin mijloace de santaj in realizarea politicii sale externe. Mai mult ca atat, proiectul nu prevede obligatiuni concrete ale autonomiei in afara de corespunderea legislatiei locale Constitutiei RM. In cazurile in care autoritatile locale tolereaza incalcari repetate ale drepturilor omului si libertatilor cetatenesti sau comit ilegalitati profitand de autonomia fata de puterea centrala, Chisinaul ar trebui sa poata respinge sau anula prerogativele delegate acestei autoritati subnationale [2, p.232].

Desi in esenta acordarea statutului de autonomie presupune transferul problemei in sfera afacerilor interne ale statului unitar, proiectele propuse acorda rolul de garant in respectarea prevederilor acordului eventual semnat FR si Ucrainei, care ar avea dreptul de a realiza actiuni de mentinere a paci dupa solicitarea de catre una din "parti". Astfel, acordarea autonomiei nu ar exclude posibilitatea implicarii externe in favorul "intereselor specifice" ale autonomiei.

In unele proiecte (spre exemplu, cel din 16 iulie 1999) [29, p.69-73] se preconizeaza etapizarea procesului de definitivare a statutului regiunii transnistrene, o perioada de tranzitie in care "partile" vor negocia in privinta realizarii intelegerilor incheiate anterior si delimitarii competentelor. Formula este inacceptabila deoarece negocierea presupune egalizarea "partilor" ce nu corespunde corelatiei dintre puterea centrala si o autonomie. O perioada de tranzitie poate fi acceptata doar din punct de vedere al trecerii la un nou statut, care presupune modificari radicale ale organizarii administrative, racordarea sistemului economic, educational etc. la noua legislatie. Negocierile, insa, ar putea dura incontinuu fara a se ajunge la un numitor comun, astfel ca nerespectarea (chiar si din motive obiective) a duratei perioadei de tranzitie prevazute ar face posibila conservarea situatiei de nesolutionare a conflictului transnistrean.

Odata cu stabilirea legaturilor directe dintre administratia de la Chisinau si cea de la Tiraspol si legalizarea activitatilor in regiunea transnistreana, acordarea acestei din urma a unui grad de autonomie mai larg decat al unei unitati teritorial-administrative obisnuite ar insemna:

pastrarea potentialului separatist, prin prezervarea administratiei actuale in calitate de conducere a noii autonomii, si consolidarea ideii despre specificul regiunii transnistrene si necesitatea obiectiva de a-si construi viata interna separat de malul drept al Nistrului;

impiedicarea politicii de reintegrare ulterioara a RM;

acordarea Tiraspolului a posibilitatilor de a protesta impotriva tuturor masurilor de constrangere, intreprinse de Chisinau, acestea putand fi interpretate drept atentat la autonomia regiunii;

pastrarea unei parghii importante de influenta a Rusiei asupra RM prin recunoasterea legitimitatii cererilor de separare si a argumentelor inaintate, fapt ce recunoaste caracterul slavon al regiunii si interesul natural al Rusiei fata de ea;

acordarea regiunii transnistrene a dreptului legal de a da prioritate relatiilor economice si culturale cu Rusia, asigurand rusificarea continua a populatiei si conservarea dominatiei economice rusesti in RM in general, Transnistria reprezentand un potential economic de o importanta deosebita;

mentinerea contradictiilor dintre autoritatile de la Chisinau si cele de la Tiraspol tensiuni care ar ingreuna procesul de luare a deciziilor;

delimitarea competentelor ce ar duce la slabirea puterii centrale si la sustragerea de la problemele economice si sociale cotidiene.

Aceleasi urmari presupune si acordarea regiunii transnistrene a statutului de membru al unei eventuale federatii moldovenesti.

2.3.2 Statut de membru al federatiei

Federatia reprezinta un stat cu o forma de organizare constand in asocierea mai multor state autonome, cu organizare proprie, care au un guvern central si organe de stat comune [1]. In statele federale, intre guvernul central si guvernele locale exista o impartire a competentelor, pe care fiecare le exercita independent, fiind subordonat numai Constitutiei. Se considera ca federalismul duce la crearea unui anumit tip de autonomie locala, la nivelul tuturor statelor federate.

Analiza evolutiei federatiilor lumii demonstreaza ca majoritatea lor sunt rezultatul unor evolutii istorice specifice ale tarilor respective, care, pentru diferite motive nu s-au constituit ca structuri statale unitare. Printre aceste motive putem mentiona distantele geografice si dezvoltarea relativ separata, timp de cateva secole (Australia, SUA), formarea statului, de la bun inceput, pe baza unor aranjamente de tip federal, cu pastrarea, de catre entitatile care le-au incheiat, a unui cerc mai larg sau mai restrans de competente (Elvetia, SUA), efectuarea unei tranzactii intre doua grupuri lingvistice si culturale fondatoare, apropiate numericeste, tranzactie fara de care statul nu ar putea exista (Belgia, Canada), traditiile de autonomie si autoconducere locala, care au prins radacini puternice in perioada feudala si au fost reluate in epoca moderna, in ciuda unor perioade de disparitie (Austria, Germania) [27, p.285]. In nici unul din statele mentionate, federatia nu a fost creata pentru a solutiona problemele minoritatilor, iar in majoritatea cazurilor statele componente nu corespund distributiei etnice a populatiei si nu s-au constituit pe aceasta baza [27, p.287].

Evolutia istorica a RM nu a dat nastere nici unuia din motivele mentionate si s-a dezvoltat pe principii de unitate interna. Mai mult ca atat, Basarabia nu a existat decat in componenta altui stat sau in unitate cu o alta regiune: cu Moldova romaneasca pana in 1812 si in componenta statului roman in perioada 1918-1940, in cadrul imperiului rus in anii 1812-1918 si unita cu o parte din fosta RASSM in calitate de MSSR, republica sovietica, in perioada 1940-1991. Experienta istorica a regiunii transnistrene, din 1924-1940, cum am demonstrat mai sus, a fost doar expresia unei necesitati politice a statului sovietic.

Desi o federatie presupune existenta unui centru federal, competentele acestuia sunt limitate astfel incat subiectii federali au o libertate mare in luarea deciziilor. In statele federale puterea centrala nu poate interveni in exercitarea competentelor atribuite statelor componente decat in limitele si prin mijloacele prevazute in mod expres de Constitutia federala [27, p.267]. Gradul de centralizare difera de la o federatie la alta in functie de specificul evolutiei acesteia. Daca sa presupunem ca Tiraspolul ar accepta statutul de membru al federatiei moldovenesti, ar cere cele mai largi competente, pe care le-ar folosi pentru a promova, mai curand, o politica centrifuga. Astfel, proiectul Chisinaului de la 13 iulie 1999 [29, p.58-61] este in esenta un proiect de federatie de forma contractuala, mentionandu-se ca "statul comun" se formeaza ca expresie a "vointei popoarelor Partilor" de a se apropia si a convietui pasnic in cadrul statului comun (art.2). Aceasta prevedere nu ar putea fi interpretata decat ca o recunoastere a egalitatii RM si "RMN" si a legalitatii administratiei de la Tiraspol.

In proiect se prevede elaborarea unui Act Constitutional comun, caruia nu pot sa-i contravina prevederile Constitutiilor Partilor. Totodata, delimitarea si delegarea functiilor in cadrul statului comun se va face in baza contractuala (art.6). Desi prevederile proiectului sunt foarte neclare, semnarea lui in aceasta forma ar demonstra, in primul rand, ca Chisinaul accepta existenta a doua state, care formeaza federatia, delegand in baza unei intelegeri o parte din drepturile guvernului central constituit [22, p.543]. Iar acest fapt, la randul sau, ar oferi administratiei de la Tiraspol posibilitatea de a-si revendica independenta in anumite conditii Intr-o federatie de acest tip puterea centrala este suma puterii subiectilor care iau decizii de comun acord. Aceasta ar insemna ca o entitate regionala ce constituie 11% din teritoriul RM ar detine un volum de imputerniciri proportional restului de 89%, fapt care nu poate fi justificat de numarul sau caracterul populatiei regiunii transnistrene sau de rolul sau potential in viata eventualei federatii, in comparatie cu rolul celeilalte parti.

Istoria a demonstrat ca federalismul nu aduce la rezultate eficiente in tarile in care statalitatea este puternic influentata de factorul national-regional [22, p.542]. Problema identitatii nationale si a celei regionale este actuala pentru RM si impiedica procesul de edificare a statalitatii. Acceptand federalizarea, Chisinaul ar recunoaste specificul etnic sau politic al regiunii transnistrene si caracterul justificat al argumentelor liderilor separatisti, fapt ce ar permite acestora sa continue promovarea ideii separatismului amenintand Chisinaul cu secesiunea. Federalizarea artificiala, cum ar fi ea in cazul RM, nu poate sa lichideze cauzele separatismului transnistrean, ci, din contra, ar crea noi dificultati in evolutia statului si a societatii, realizand interese personale ale unor cercuri restranse de persoane.

RM, o tara teritorial redusa si slaba din punct de vedere economic, ar avea numai de pierdut de pe urma federalizarii, daca aceasta s-ar produce fara motive obiective, or acestea nu exista. Uniformizarea legislatiei si a sistemului politic si economic, in general, ar da numai o impresie de integritate interna si externa. O solutionare aparenta a conflictului transnistrean nu ar fi decat un paliativ menit sa demonstreze pretinsa capacitate a statul moldovenesc de a-si rezolva problemele interne, o incurajare separatismului transnistrean si un precedent negativ pentru alte separatism-e.

2.3.3 Confederatie sau stat independent

Statutul de membru al unei confederatii si cel de stat independent acordate eventual regiunii transnistrene ar presupune efecte similare asupra procesului de edificare a statlitatii RM.

Confederatia este o uniune a statelor, care-si pastreaza suveranitatea si se unesc doar pentru coordonarea actiunilor in scopuri concrete, ea reprezinta o relatie dintre doua entitati politice suverane, care-si pastreaza calitatea de subiect al dreptului international [22, p.564]. Confederatia este o uniune temporara, care se transforma sau in federatie (cazul Elvetiei) sau in state independente (cazul Senegambiei).

Este evident ca federalizarea RM ar legaliza independenta si suveranitatea "RMN", care ar obtine recunoastere din partea Chisaului si dreptul de a fi actor cu drepturi egale in relatiile internationale.

Daca o eventuala confederatie ar presupune existenta unei legaturi intre entitatile politice de pe cele doua maluri ale Nistrului, inclusiv prin activitatea unui organ de conducere comun, functionarea normala a carui ar cere o colaborare, cel putin decorativa, dintre reprezentantii eventualilor membri ai confederatiei, atunci calitatea de stat independent ar insemna separarea definitiva si chiar indepartarea de RM. Independenta nu a figurat in propunerile "oficiale" ale liderilor de la Tiraspol, care sunt constienti de faptul ca acest statut, declarat formal, nu numai ca este de o perspectiva foarte indepartata, ci si contravine intereselor realizate prin existenta regimului separatist nerecunoscut .

Unica consecinta pozitiva a recunoasterii statalitatii "RMN" ar fi clarificarea limitelor extinderii suveranitatii RM. Acest fapt nu ar duce la intarirea suveranitatii statului, deoarece ar fi subminata in una din principalele determinante ale sale - unitatea interna a cetatenilor, acestia avand motive pentru a invinui puterea centrala de incapacitate de a promova o politica, care sa garanteze bunastarea cetatenilor statului (deci si nivelul economic al tarii in intregime) si sa-i apere de ilegalitati. Acceptarea formulei, asupra careia insistau liderii de la Tiraspol la inceputul miscarii separatiste ar pune intrebarea: care a fost rationalitatea procesului de negocieri, daca pe parcursul timpului puterea constitutionala a avut numai de pierdut? Mai mult ca atat, aceasta ar insemna justificarea separatismului si utilizarii fortei pentru a atenta la suveranitatea statului fara a avea motive obiective, astfel prezentand un precedent negativ pentru alte separatisme.

Problema legitimitatii puterii de la Chisinau ar fi amplificata de consecinte negative in plan extern, RM pomenindu-se in vecinatatea unui stat ostil, creat prin actiuni violente si ilegale, si care promoveaza interesele unui alt stat, de dominatia politica a caruia teritoriul actualei RM a fost marcata pe parcurs de un secol si jumatate, iar cu dominatia economico-ideologica se confrunta si in prezent. Ar fi o revenire, intr-o forma noua, la situatia din 1924 si la pericolul influentei masive a Rusiei asupra RM prin intermediul eventualului stat independent in stanga Nistrului. Totodata, faptul ca "RMN" ar deveni o entitate politica legala, supusa dreptului international si responsabila pentru actiunile sale in fata comunitatii internationale, ar impune diminuarea numarului afacerilor ilegale si a cazurilor de violare a drepturilor omului. In pofida acestui unic beneficiu, de care s-ar fi putut bucura RM in cazul aplicarii variantei de acordare a independentei regiunii separatiste, actuala "RMN" este incompatibila termenului de stat independent recunoscut drept actor al relatiilor internationale.

2.3.4 Parte componenta a Federatiei Ruse sau a Ucrainei

Avantajul cedarii regiunii transnistrene FR sau Ucrainei ar consta in lichidarea conflictului ca atare, si, respectiv, a limitarilor impuse suveranitatii statului. O problema speciala in acest sens ar constitui tensiunile sociale privind eventuala cedare.

Chisinaul ar putea conditiona cedarea prin garantarea respectarii drepturilor minoritatii romane in cadrul statului ucrainean, sau prin oferirea unor concesii financiare din partea Rusiei. Lipsa unui temei justificat pentru un asemenea act politic ar prejudicia autoritatea Chisinaului atat in fata cetatenilor sai, cat si in fata Occidentului, apropierea de care este declarata drept una din prioritatile politicii sale externe.

Includerea regiunii transnistrene in cadrul unuia din aceste state l-ar nemultumi pe celalalt, Rusia pierzand un mijloc de influenta asupra RM si de realizare a intereselor economice ale unor cercuri influente, iar Ucraina pomenindu-se cu vecinatatea Rusiei, putin dorita, si din partea vestica. Totodata, aceasta varianta nu presupune solutionarea principalelor cauze ale conflictului transnistrean, si este inacceptabila in cadrul relatiilor internationale actuale.

Este o varianta ipotetica si cea mai putin probabila, deoarece regiunea transnistreana a RM nu prezinta un interes atat de mare pentru Ucraina sau Rusia, iar o asemenea cedare de teritoriu ar fi, practic, imposibila in sistemul politic contemporan.

CONCLUZII

Procesul de edificare a statalitatii Republicii Moldova a inceput odata cu proclamarea independentei de stat, la 27 august 1991. Desi din perspectiva istorica este prematur sa determinam potentialul real al RM de a-si pastra calitatea sa de stat si de a o realiza in totalitate, deceniul trecut a scos in evidenta dificultatile deosebite cu care se confrunta RM in acest proces, existand mai multe semne de intrebare asupra viitorului statal al RM. La fel ca si alte state aparute in urma destramarii Uniunii Sovietice, RM a mostenit un nivel redus al dezvoltarii economice, al culturii si structurilor politice, precum si reminiscentele totalitare in mentalitatea oamenilor, toate acestea generand factori care limiteaza suveranitatea RM - unul din elementele de baza ale statalitatii.

Separatismul transnistrean este si el rezultatul unei combinatii a mostenirii sovietice aplicate pe specificul local, una din consecintele primilor pasi nereusiti pe calea construirii statului suveran, dar, totodata, reprezinta un serios impediment in fata procesului de edificare a statalitatii RM, deoarece prin insusi aparitia si viabilitatea sa face improprie RM calificarea drept stat pe deplin suveran. Lipsa de control asupra hotarului sau de est si asupra unei regiuni care constituie 11% din totalul teritoriului statului; functionarea paralela, in cadrul unui stat pretins unitar, a doua administratii centrale cu toate imputernicirile caracteristice puterii de stat; cresterea numarului de persoane care renunta la cetatenia RM in favoarea cetateniei unui alt stat; prejudicierea dezvoltarii economice a statului prin activitati ilegale si nepedepsirea criminalilor; limitarea libertatii de luare a deciziilor de catre puterea de stat; implicarea excesiva a fortelor externe in viata interna a RM, - toate acestea sunt manifestarile generale ale separatismului transnistrean, prin intermediul caruia sunt realizate diferite interese, mai putin cele ale majoritatii cetatenilor RM de pe ambele maluri ale Nistrului.

Urgentarea solutionarii conflictului transnistrean este accentuata prin faptul ca conflictului transnistrean s-a agravat pe parcursul existentei sale, ca regimul separatist functioneaza in forma de "Republica Moldoveneasca Nistreana", dotata cu toate elementele caracteristice statului (cu exceptia recunoasterii internationale oficiale), ca interesul si sperantele cetatenilor RM pentru o posibila reintegrare a statului sunt in continua diminuare. Analiza variantelor de statut politic, care ar putea fi acordat regiunii transnistrene, demonstreaza ca solutionarea definitiva a conflictului este posibila doar in cazul reintegrarii RM, fara ca regiunea din stanga Nistrului sa obtina un statut special de autonomie. Realizarea acestei variante necesita o vointa politica ferma din partea puterii centrale, actiuni urgente, bine gandite si consecvente, sustinute de comunitatea internationala (inclusiv de Rusia si Ucraina), precum si activizarea societatii civile de pe ambele maluri ale Nistrului. Din aceste considerente, numai democratizarea sistemului politic si dezvoltarea economica a RM ar crea premize reale pentru lichidarea cauzelor separatismului transnistrean si activizarea procesului de solutionare a conflictelor si dificultatilor generate de acest separatism.

Actiunile intreprinse de guvernarea comunista, care a declarat drept sarcina principala a politicii sale consolidarea suveranitatii si a statalitatii, restabilirea integritatii teritoriale a RM, au dus la tensionarea contradictiilor sociale, in special a relatiilor interetnice, fapt care demonstreaza ca problema separatismului transnistrean ramane deschisa, fara a da sperante la vre-un progres important in procesul de solutionare a conflictului transnistrean in viitorul apropiat. Pastrarea in continuare a statu-quo-ului in aceasta problema pune in pericol posibilitatile reale, pentru puterea de la Chisinau, de a restabili controlul sau asupra regiunii transnistrene si, respectiv, de a demonstra capacitatea de a-si asigura suveranitatea reala.

Bibliografie:

1. Dictionar Enciclopedic Ilustrativ. Chisinau, 1999.
2. Munteanu I. Dezvoltari regionale in republica Moldova. Chisinau, 2000.
3. Rousseau J.J. Cotractul social sau principiile dreptului public. Bucuresti, 1957.
4. Chaguollaud D. Dictionar al vietii politice si sociale. Bucuresti, 1999.
5. Voiculescu M. Istoria doctrinelor politice. Bucuresti, 1992.
6. Flux, 14 noiembrie 2001, An.V, nr.111(832).
7. Flux, 13 noiembrie, 2001, An.V, nr.110(831).
8. Garaz M. Evaluarea juridica conform normelor dreptului international a procesului de mentinere a pacii in conflictul transnistrean // Aspecte ale conflictului transnistrean. Chisinau, 2001.
9. Flux, 6 noiembrie 2001, An.V, nr.107(828).
10. Flux, 28 noiembrie 2001, An.V, nr.117(838).
11. Gribincea M. Trupele ruse in Republica Moldova. Factor stabilizator sau sursa de pericol. Chisinau, 1998.
12. Nezavisimaja Moldova, 14 noiembrie 2001, nr.215(2658)
13. Vesti nedeli, RTR, 25 noiembrie, 2001.
14. Nezavisimaja Moldova, 13 noiembrie, 2001, nr.214(2657)
15. Flux, 4 decembrie 2001, An.V, nr.119(840)
16. Nezavisimaja Moldova, 20 noiembrie, 2001, nr216(2662)
17. Flux, 7 noiembrie 2001, An.V, nr.108(829)
18. Nezavisimaja Moldova, 27 noiembrie, 2001, nr.224(2667)
19. Nezavisimaja Moldova, 5 decembrie 2001, nr.230(2673)
20. Nezavisimaja Moldova, 25 septembrie 2001, nr.180(2623)
21. Karlov Iu. E. Pridnestrocskii konflikt: geopoliticeskie, pravovye i organizatsionnye aspekty uregulirovaniia. Moskva, 2000.
22. Politiceskaia entsiklopedia, v 2 tomah. Moskva, 2000.
23. Коvalkin V. Rossia v novyh geopoliticeskih realiah na poroge XXI vekа. Моskvа, 1996.
24. Kazantsev B. Posledstvia rassirenia NATO // Mejdunarodnaia Jyzn', №11-12, 1997.
25. Nedelciuc V. Republica Moldova. Chisinau, 1992.
26. Gheorghita M. Organele speciale si militare ale Republicii Moldova m apararea intereselor de stat si puterii constitutionale // Conflictul din Transnistria: adevarul asa cum a fost el. Chisinau, 1993.
27. Diaconu I. Minoritatile in mileniul al treilea - intre globalism si spirit national. Bucuresti, 1999.
28. Moldova Suverana, 7 iunie 2001, nr.126(19815)
29. Pridnestrovskoe uregulirovanie. Osnovnye dokumenty. Kiev, 2000.