STATUL DIN PUNCT DE VEDERE JURIDIC

STATUL DIN PUNCT DE VEDERE JURIDIC

1. SUVERANITATEA STATULUI

1.1. NOTIUNEA DE SUVERANITATE A STATULUI

Notiunea de suveranitate este una destul de recenta. Notiunea este una polisemantica.

A. Teoria clasica a suveranitatii. Teoria clasica a suveranitatii pleaca de la constatarea ca statul isi determina singur propriile competente si propriile reguli fundamentale, fata de care conditioneaza toate regulile aplicabile pe teritoriul sau, fara exceptie, si pentru observarea carora el este singurul care poate pune in miscare forta publica, pentru ca el dispune de monopolul constrangerii armate. Cu alte cuvinte statul este cel care fundamenteaza si delimiteaza ordinea juridica nationala.

a. Prima trasatura a suveranitatii consta in faptul ca ea este o putere de drept. Aceasta semnifica faptul ca statul nu este un simplu fenomen de forta. El este o putere legitimata, mulata pe o anumita idee de drept la care adera, constient sau nu, indivizii si grupurile, adica cei care sunt supusi actiunii suverane.

b. Cea de-a doua trasatura a suveranitatii potrivit teoriei clasice este ca eaeste o putere originara.

Potrivit acestei afirmatii, statul nu isi datoreaza autoritatea nimanui, adica niciunei alte autoritati decat a lui insusi. Nimeni nu ii delega puterea. Statul este astfel sursa ordinii juridice in mod integral, are o putere initiala.

c. In fine, suveranitatea este o putere suprema, in sensul ca nicio autoritate in stat sau in afara lui nu ii este superioara. in ordinea interna, aceasta inseamna ca statul nu poate intalni vreo vointa superioara, nici egala, nici concurenta. in ordinea externa, aceasta semnifica faptul ca nicio constrangere exterioara statului nu-i poate impune respectarea vreunor norme juridice sau reguli de alta natura. Caracterul suveranitatii este deci de a fi absoluta.

B. Neajunsurile teoriei clasice.

a. Imposibilitatea de justificare a supunerii statului fata de drept. Intr-adevar, daca statul are competenta competentelor sale si daca suveranitatea sa este originara, deci nu provine din nicio norma anterioara si superioara, deci daca statul este practic creatorul si stapanul ordinii juridice, cum poate dreptul sa se impuna statului? Aceasta intrebare si-a gasit mai multe raspunsuri, dar toate insuficiente din punct de vedere juridic.

a.l. Teoria autolimitarii. Primul raspuns consta in a spune ca statul se autolimi-teaza sau este limitat de organizarea sociala.

a.2. Teoria iusnaturalista. Pentru doctrinele iusnaturaliste dreptul edictat de catre stat trebuie sa fie conform cu dreptul natural sub sanctiunea nevaliditatii.

a.3. Teoria statului constatator. A treia atitudine consta in a afirma ca statul este supus dreptului pentru ca el nu face decat sa constate dreptul si sa-i asigure formularea tehnica, ceea ce ridica exact aceleasi obiectii care au fost formulate cu privire la teoria precedenta.

b. Caracterul nejuridic al conformarii statului fata de drept. Niciunul din cele trei raspunsuri nu este juridic si nu se situeaza in domeniul dreptului pozitiv. Nu putem avea din punct de vedere juridic o supunere a statului fata de drept decat daca statul insusi a vrut-o.

1.2. TITULARUL SUVERANITATII

Constitutia Romaniei din 1991 afirma in art. 1 ca Romania este stat suveran, acordand deci titulatura suveranitatii statului, pentru ca apoi in art. 2 sa afirme ca suveranitatea este nationala, facand din natiune titularul suveranitatii, urmand apoi afirmatia ca suveranitatea apartine poporului roman si deci schimband inca odata titularul, pentru ca mai la urma sa delimiteze titularul suveranitatii de cel care o exercita, pentru ca afirma ca exercitiul suveranitatii este facut prin reprezentanti sau prin referendum, adica prin corpul electoral.

A. Sursa suveranitatii. O prima idee ar fi ca sursa suveranitatii si titularul ei sunt doua lucruri distincte.

a. Puterea suverana poate proveni, intr-o prima conceptie, de la divinitate, magia sau religia fiind fondatoare ale puterii. Poporul se pune in slujba unei puteri providentiale, absolute, care ii ramane exterioara. Puterea este astfel expresia vointei divine. Intr-o prima varianta a teoriei teologice, cea a dreptului divin supranatural, suveranii sunt alesi si investiti de catre divinitate. Ei sunt intermediari intre oameni si divinitate. Aceasta teorie justifica monarhia absoluta.

O a doua varianta a teoriei teologice, cea a dreptului divin providential, consta in a afirma ca ordinea providentiala a lumii include puterea, dar ca aceasta este remisa guvernantilor prin mijloace umane.

Tot o varianta a doctrinei mistice a puterii este cea care sustine ca seful este ghidul terestru al actiunii. Ea se bazeaza pe mitul eroului, al supraomului.

Forma de putere impinsa cel mai mult catre absolut este insa data de o alta conceptie teologica: cea care face din suveran o divinitate, caci regele zeu poate face orice, iar notiunile de bine si de rau nu mai au absolut niciun sens.

b. Teoria juridica a suveranitatii democratice cuprinde doua forme: teoria suveranitatii nationale si teoria suveranitatii populare. Prima conduce in mod necesar la un guvernamant reprezentativ, cea de a doua la un guvernamant semidirect.

b.l. Teoria suveranitatii nationale si guvernamantul reprezentativ

Conform acestei teorii, suveranitatea apartine natiunii. In doctrina suveranitatii nationale, persoana colectiva este cea care poseda suveranitatea si cetatenii luati individual nu au nici cea mai mica parte din suveranitate. Titularul suveranitatii este natiunea considerata ca indivizibila si distincta de indivizii ce o compun.

b.2. Teoria suveranitatii populare si guvernamantul semidirect.

Aceasta teorie presupune egalitatea absoluta intre toti indivizii aflati sub suveranitatea unui stat, care au fiecare o bucata de suveranitate. Suveranitatea populara apartine poporului, dar nu ca o entitate juridic distincta de membri care o compun, ci ca o rezultanta a vointelor individuale, ceea ce impune principiul majoritatii.

Sursa suveranitatii poate fi, in democratie, fie natiunea, fie poporul. Cele doua notiuni nu sunt sinonime: natiunea este un intreg organic, poporul este un intreg functional.

Suveranitatea se exprima in mod originar prin votul cetatenilor, referirea la alegeri avand deci nu doar scopul de a stabili caracterul organelor reprezentative, ci si scopul de a institui puterea de vot ca prima putere care exercita suveranitatea.

Titularul suveranitatii ramane insa statul. Aceasta inseamna ca nici poporul, nici organele statului nu exercita suveranitatea in nume propriu, ci in numele statului.

B. Titularul suveranitatii Titularul suveranitatii este statul, indiferent de sursa suveranitatii. Organele puterii centrale a statului se afla pe o pozitie de egalitate functionala si juridica, neexistand intre ele relatii de ierarhizare.

Toate organele statului exercita suveranitatea, fiecare in sfera lui de competenta. Fiecare sfera de competenta este relativ independenta fata de celelalte, niciunul dintre organe neexercitand totalitatea suveranitatii. Suveranitatea este astfel indivizibila, ea apartine statului in ansamblu, fiecare sistem de organe exercitand-o intr-o sfera particulara. Exercitiul suveranitatii nu depinde atat de titularul formal al unei competente, cat de functionarea globala a sistemului social, adica de structura raporturilor interindividuale si dintre grupuri si de raporturile acestora cu statul.

Prin stat suveran se intelege atunci, mai degraba, un sistem social global, decat o suma de institutii

C. Exercitiul suveranitatii nationale Unele constitutii, printre care si cea romana, folosesc termenul suveranitate atat pentru a desemna suveranitatea statului care este exercitata de toate organele sale, cat si pentru a desemna suveranitatea nationala care este exercitata, cum se exprima Constitutia Romaniei, prin organele reprezentative. Uneori, cum este cazul Constitutiei romane, exercitiul suveranitatii nationale este facut si prin referendum.

a. Organele reprezentative ale poporului. O consecinta a prezentei in sistem a unei dispozitii constitutionale care confera exercitiul suveranitatii nationale organelor reprezentative ale poporului este ca organele reprezentative rezulta doar din vot. Doar organele alese exercita suveranitatea nationala. Sunt exclusi deci de la exercitiul acestei suveranitati cei care sunt numiti: ministrii, alti functionari publici, judecatorii etc.

Pe de alta parte, sunt reprezentanti ai poporului doar cei care pot exercita competente in numele natiunii.

b. Instituirea democratiei semidirecte. Atunci cand constitutia confera exercitiul suveranitatii nationale nu doar reprezentantilor, ci si corpului electoral in mod direct, ea instituie o democratie semidirecta.

1.3. CONTINUTUL SUVERANITATII

Suveranitatea comporta doua aspecte: suveranitatea externa, numita si independenta sau suveranitate a statului si suveranitatea interna, numita si suveranitate in stat. Primul aspect priveste raporturile statului cu alte state si cu societatea internationala, cel de al doilea priveste raporturile statului cu elementele sale.

A. Suveranitatea interna. Statul este suveran in interior pentru ca el este singurul care poate avea un numar de atribute, cu excluderea deci a oricarui grup sau individ. Este vorba de dreptul de a legifera, de a imparti dreptatea, de a intretine politie, de a bate moneda, de a intretine armata, de a pune in miscare forta publica, de a conferi cetatenie etc.

Suveranitatea interna semnifica intr-un cuvant faptul ca statul dispune de monopolul constrangerii organizate. El este singurul care poate edicta reguli de drept (monopol) si are puterea de a le face respectate la nevoie prin forta (constrangere), in mod oficial (organizat), atat pe plan intern (politie), cat si pe plan international (armata). Pentru ca statul sa existe, el trebuie sa pastreze acest monopol.

Constrangerea poate fi nu doar militara ci si economica, financiara. Statul detine monopolul constrangerii fiscale. Aceasta inseamna ca doar statul poate stabili si culege impozite si taxe. Acestea sunt stabilite doar prin lege sau in limitele si conditiile legii de catre organele administrative ale statului.

B. Suveranitatea externa. Cea de-a doua latura a suveranitatii este suveranitatea externa, numita si independenta.

a.Teoria clasica. In conceptia traditionala se stabileste o echivalenta intre suveranitate si independenta absoluta a statului.

Este un mod de a afirma ca starul a depasit orice fel de subordonare fata de indiferent ce putere exterioara lui.

b.Suveranitate sau competenta internationala? Orice obligatie a unui stat fata de un alt stat este liber consimtita, neexistand, pe de alta parte, nicio putere superioara statelor care sa poata sanctiona o eventuala incalcare a acestor obligatii.

Statul este insa suveran la nivel international doar in sensul ca el, considerat ca ordine juridica globala, adica eficace si sanctionata, nu este direct supus unui alt stat. Dar el este supus dreptului international, altfel acesta nemaiputand sa fie considerat drept. Statul este suveran in raport cu acest drept in sensul ca el participa la producerea regulilor sale, fie prin cutuma, fie prin tratate.

Rezulta ca suveranitatea internationala a statului este o competenta generala de a produce si executa dreptul international si nu o anume competenta particulara determinata in sine si pentru totdeauna.

Dar suveranitatea lui externa este determinata de cea interna.

Altfel spus, competenta de a regla exercitiul suveranitatii internationale este constitutionala. Statul este suveran chiar daca cedeaza o competenta internationala particulara sau alta catre o organizatie internationala, atata vreme cat aceasta cedare tine de suveranitatea lui interna, statul putand reveni oricand asupra acestor delegari de competente.

c. Limitele suveranitatii internationale. Suveranitatea internationala a statului nu mai poate fi inteleasa astazi ca absoluta, ea limitandu-se din ce in ce mai accentuat din cauza procesului de globalizare.

c.l. Schimbarea caracterelor tratatelor internationale. Globalizarea se manifesta la nivel juridic, mai intai, prin schimbarea caracterelor tratatelor internationale. Daca tratatele clasice creau obligatii si drepturi doar pentru state, tratatele direct aplicabile sau tratatele-legi creeaza drepturi direct subiectilor de drept din ordinea juridica interna a partilor contractante.

Drepturile omului dobandesc un caracter obiectiv, in sensul ca actele internationale care se refera la ele nu mai sunt supuse conditiei de reciprocitate.

Este evident, in aceste conditii, ca atat suveranitatea externa, cat si cea interna a statului, sunt limitate de dreptul international, care acorda prioritate persoanei in raport cu statul.

O alta limitare a suveranitatii internationale a statelor, rezultata din tratatele privind drepturile omului, este limitarea puterii de derogare de la aceste tratate. Chiar daca principiul este ca in anumite situatii limita statele pot suspenda aplicarea conventiilor relative la drepturile omului, totusi exista o limita a acestei puteri de derogare, care ofera un minim de garantie persoanelor.

Ca o expresie a faptului ca drepturile omului nu trebuie etatizate, ca o consecinta a caracterului lor obiectiv, Conventia Europeana a Drepturilor Omului a organizat un adevarat drept de ingerinta. Fiecare stat are dreptul, in conformitate cu art. 33 din Conventie, sa depuna o plangere contra unui alt stat membru, fara sa trebuiasca, in mod necesar, ca resortisantii sai sa fie in cauza.

Un alt aspect care atesta o anumita limitare a suveranitatii datorata acestui tip de tratate este cel al controlului rezervelor. Astfel, art. 57 din Conventia Europeana a Drepturilor Omului admite rezervele, in afara de cele avand un caracter general.

Conventiile de protectie a drepturilor omului penetreaza in dreptul intern al statelor semnatare, creand, fara a fi necesara o legislatie interna de aplicare, drepturi direct subiectilor de drept

Aceste conventii nu fac distinctie intre national si nenational. Ele refuza orice aplicare a conditiei de reciprocitate. Drepturile prevazute de ele apartin tuturor fiintelor umane.

Dar dreptul international a progresat si mai semnificativ pe calea unei limitari a suveranitatii statelor prin crearea unui alt tip de tratat, tratatul institutional. Aceste tratate internationale nu se mai rezuma la a crea drepturi si obligatii statelor sau persoanelor, ci instituie anumite organe ce au competenta de a reglementa pentru a completa regulile cuprinse in tratatele constitutive, chiar de a amenda aceste tratate. Tratatele de acest tip sunt tratate-cadru, care lasa competenta de a preciza cadrul juridic creat de ele unor organisme internationale instituite, pe calea unor acte de reglementare direct aplicabile.

c.2. Tendinta de a institui un mecanism de constrangere internationala. O a doua consecinta juridica a globalizarii este tendinta de a institui un mecanism de constrangere internationala.

Principiul suveranitatii fiind judecat astfel mai important decat drepturile omului, totusi practica internationala tinde sa instituie o obligatie de ingerinta umanitara si un drept corelativ de asistenta umanitara. Dar acest drept de ingerinta nu trebuie sa duca la confundarea cortegiului de ambulante cu diviziile blindate, a stetoscopului cu periscopul .

1. MODALITATILE DE EXERCITARE A SUVERANITATII

Exista mai multe modalitati de exercitiu al suveranitatii, in functie de conceptia care a fost adoptata despre sursa suveranitatii. Mai intai, dupa cum sursa suveranitatii este sau nu poporul, suntem in prezenta unei democratii sau a unei autocratii.

A. Democratia

Termenul democratie alatura doua cuvinte grecesti: demos si cratos, primul fiind tradus, astazi, prin popor, cel de-al doilea prin putere, astfel ca democratie ar insemna puterea poporului.

a. Definirea demosului

Pot exista cel putin sase interpretari date termenului popor:

1.popor in sensul de toata lumea;

2.popor in sensul de parte majora indeterminata, marea parte a multimii;

3.popor in sensul de clase inferioare;

popor ca entitate indivizibila, ca intreg organic;

5.popor ca mare parte exprimata prin principiul majoritatii absolute;

6.popor ca mare parte exprimata prin principiul majoritatii limitate.

O democratie trebuie sa includa in demos pe toata lumea, fara nicio excludere. Totusi, aceasta interpretare este eronata atat din punct de vedere istoric, cat si conceptual. Atunci ar trebui sa insemne marea parte a multimii?

Astfel, cand vorbim de popor ca o putere constituanta originara, manifestata insurectional, vorbim de parte a multimii, desigur nu ca atare, ci in sinteza cu acceptarea pasiva a celorlalti.

A treia varianta de interpretare nu este nici ea compatibila cu democratia. Daca popor inseamna cei multi si saraci, cei care-si vand forta de munca pentru a subzista, atunci este operata o decupare fixa a societatii, facand parte din demos doar proletarii, cu excluderea permanenta a celor care nu au aceasta conditie.

Cea de-a patra acceptiune a termenului popor face din acesta o realitate organica, un intreg care are o viata, un spirit propriu, care unifica in asa masura incat indivizii nu mai au nicio independenta. in numele intregului, fiecare poate fi strivit.

Aceasta viziune asupra poporului nu poate duce decat la autocratie totalitara.

Astfel democratie nu mai inseamna domnia poporului in sens sociologic, ci a poporului in sens procedural: democratia este domnia majoritatii.

Cu alte cuvinte, minoritatea si majoritatea trebuie, pentru a fi democratice, sa fie doar niste functii, nu niste realitati sociologice dotate cu drepturi proprii. Pentru a fi in prezenta unei democratii, indivizii trebuie sa poata sa opteze liber pentru participarea la exercitiul functiei majoritare sau minoritare, fara ca aceasta optiune sa creeze consecinte asupra statutului lor juridic. Popor, in sens de demos, inseamna atunci o adunare de indivizi care se autofragmenteaza intr-o functie majoritara si una minoritara, multimile rezultate fiind continuu intersanjabile.

b.Definirea cratosului. O prima constatare, facuta deja prin simpla analiza a notiunii de popor, este ca puterea demosului trebuie sa fie limitata. Limitata, mai intai, de existenta unei minoritati. Cu alte cuvinte, pentru ca puterea sa fie democratica majoritatea nu trebuie sa poata exclude minoritatile din demos. Aceasta presupune libertatea indivizilor de a se situa cand in majoritate, cand in minoritate, astfel incat cratosul este limitat de care permit indivizilor saaiba libertatea acestei alegeri: libertatea intelectuala, libertatea cuvantului, libertatea presei, libertatea religioasa etc.

c.Libertatea individuala si supunerea fata de demos. Problema centrala a puterii in democratie este cum individul poate ramane liber din punct de vedere
politic fiind totusi supus puterii demosului.

c.l. Libertatea trebuie sa fie cu necesitate limitata. Necesara limitare a libertatii separa democratia de anarhie. Starea sociala presupune doar o libertate politica, o libertate ca autonomie. Dar aceasta autonomie nu poate atinge gradul sau absolut fara a da nastere unei anarhii. Daca ordinea rezulta din autodeterminarea absoluta a fiecarui individ, atunci ea nu poate exista decat prin consensul tuturor si nu poate fi violata niciodata, caci este continuu in armonie cu toate vointele individuale.

Democratia presupune, pentru a nu degenera in anarhie, un grad cat mai mare de autodeterminare individuala, dar niciodata gradul suprem; ea se bazeaza astfel pe limitarea libertatilor individuale prin vointa majoritatii si nu pe unanimitate.

c.2. Cei supusi ordinii juridice participa la crearea ei. Cea de-a doua idee care garanteaza ca democratia rezulta din libertate este ca cei supusi ordinii participa la crearea ei. Libertatea-autonomie trebuie astfel insotita, pentru a fi reala si pentru ca democratia sa rezulte din libertate, de o libertate participare. Participarea aceasta poate sa fie directa, desi este din ce in ce mai improbabil ca intensitatea necesara acestei participari directe sa mai fie realizata datorita dimensiunilor spatiale ale democratiilor contemporane si intensitatii cerute guvernarii datorita complexitatii societatii sau indirecta, prin intermediul alegerii reprezentantilor. Suntem astfel in prezenta a doua tipuri de democratie: democratie participativa si democratie electorala.

Ca o astfel de participare sa fie reala trebuie sa fie indeplinite cateva conditii minimale:

1.subiectul sa vrea sa participe;

2.subiectul sa fie capabil sa participe, ceea ce implica faptul de:

a)a fi informat;

b)a avea criteriile intelectuale de selectare a informatiilor.

Pentru ca aceste conditii sa poata fi reunite sistemul politic trebuie sa asigure:

1.un sistem educational care sa nu fie un instrument de indoctrinare;

2.o structura de ansamblu cu centre de influenta si de informare, multiple si diverse pentru a garanta calitatea participarii si

3.o suma de proceduri care sa faciliteze atitudinea participativa a cetatenilor prin crearea unor rezultate vizibile ale participarii.

c.3. Participarea cetatenilor la crearea ordinii trebuie sa fie egala. Egalitatea este baza democratiei. Dar nu este vorba de orice egalitate. Ramane de vazut ce tip de egalitate este compatibil cu democratia.

Egalitatea formala a fost catalogata drept egalitate nereala.

Egalitatea democratica se axeaza pe aceasta dualitate: oamenii sunt considerati egali in demnitatea lor, egali in mod intrinsec, dar fara ca aceasta egalitate sa se transforme in uniformitate. Acest lucru asigura libertatea, caci libertatea produce o verticalizare, o diferentiere.

Tipuri de egalitate:

1.Egalitatea juridico-politica.

2.Egalitatea sociala.

3.Egalitatea oportunitatilor ca acces egal, adica recunoasterea egala a meri-
telor egale (ca in formula "cariera si talentul').

Egalitatea oportunitatilor ca start egal (sau puncte de pornire egale), deci conditii materiale egale pentru accesul egal la oportunitati.   

5.Identitate economica, ceea ce inseamna fie avere egala pentru toata lumea, fie proprietate de stat asupra tuturor bunurilor.

Criteriile egalitatii:

1. Identitate pentru toti, adica impartire egala (beneficii si responsabilitati) pentru toti.

2. Identitate pentru identici, adica impartire egala (beneficii si responsabilitati) pentru cei egali si, prin urmare, impartire inegala pentru cei ce nu sunt egali - iar aici sunt preeminente patru criterii secundare:

a.Egalitatea proportionala, adica impartirea monovalenta, distribuita proportional cu nivelul inegalitatii existente;

b.impartire inegala in cazul diferentelor relevante;

c.Fiecaruia dupa merit (competenta sau capacitate);

d.Fiecaruia dupa necesitati (elementare sau de alta natura).   

Egalitatea se nuanteaza, potrivit formelor si criteriilor de mai sus, intre doua extreme: o egalitate strict formala, care nu ia in considerare nicio diferenta si o egalitate deplina, materiala, ca identitate economica.

c. Pentru ca democratia sa rezulte din libertate, participarea cetatenilor trebuie sa fie structurata pluralist

Nu exista democratie fara o societate civila distincta de stat.

Trebuie sa renunti la o parte din libertatea ta cetateneasca pentru a face parte dintr-un partid politic, la fel cum a trebuit sa renunti la o parte din libertatea ta naturala pentru a face parte din societate. Daca organizatiile faciliteaza participarea, ele o si limiteaza. Democratia suporta astfel o tensiune permanenta intre nevoia de structurare a societatii civile si limitarea libertatii individuale.

Iesirea relativa din aceasta tensiune este data de pluralismul structurilor societatii civile. Mai intai, un pluralism categorial: o societate civila functionala presupune existenta partidelor politice, grupurilor de presiune si media, ca structuri independente unele fata de altele. Mai apoi, un pluralism intracategorial: mai multe partide aflate in concurenta, pluralismul grupurilor de presiune, pluralismul informatiei. Pluralismul este astfel, cum se exprima Constitutia Romaniei din 1991 (art. 8), o conditie si o garantie a democratiei constitutionale.

d. Democratie si consens

Care sunt limitele consensului ce poate fi cerut intr-o democratie si care sunt limitele conflictului pentru ca el sa ramana democratic? Consensul este baza democratiei. Dar consensul democratic nu este orice consens. Exista o limita maxima a acordului pentru ca el sa ramana democratic, caci consensul nu trebuie sa sufoce pluralismul. Pentru ca acesta din urma sa subziste consensului, trebuie ca nicio doctrina generala si comprehensiva sa nu devina fundament unic al politicului. Intensitatea consensului nu trebuie sa distruga pluralismul ideologic.

Consensul nu poate avea deci ca obiect in democratie baza ideologica a societatii.

Consensul nu poate duce, cand el are acest obiect, decat la totalitarism.

Un al doilea obiect al posibilului consens il reprezinta regimul. Este vorba de un consens procedural, spre deosebire de primul care era un consens substantial. Pentru a fi in prezenta unei democratii, un consens trebuie sa se produca asupra regulilor de solutionare a conflictelor. Prima regula este ca solutionarea conflictelor trebuie sa fie pasnica. A doua regula este regula majoritatii limitate. Doar acordul asupra acestor reguli face dezacordul posibil si preferabil in democratie, perpetuarea acestui dezacord, ca trasatura distinctiva a democratiei fiind un aspect al consensului procedural. Consensul asupra procedurilor este astfel o conditie sine qua non a democratiei.

B. Autocratia.

Opusul democratiei este autocratia.

Autocratia este, ca si democratia, o cratie. Dar daca in democratie cratosul vine de la demos, in autocratie cratosul nu mai vine de la ceilalti, ci de la titularul insusi al puterii. Sursa si persoana sau persoanele, care exercita puterea, se confunda. Nu trebuie sa fie neaparat vorba despre o persoana, (monocratie), ci poate fi o clasa care se autoproclama conducatoare, ca in dictatura marxista a proletariatului.

Autocratia este deci un sistem in care puterea conducatorului se autoinstituie. Autocratia include astfel toate regimurile opuse democratiei lipsindu-le de orice aura pozitiva prin dezvaluirea coruperii principiului lor institutiv, indiferent de forma sau de scopurile declarate sau reale, ele sunt corupte de un principiu constitutiv de neacceptat: o persoana sau o structura sociala se autodeclara titulara naturala a puterii in baza unei subintelese superioritati fata de ceilalti.

1.5. MODALITATILE DE EXERCITARE A SUVERANITATII DEMOCRATICE

A. Guvernamantul reprezentativ

a. Notiunea de guvernamant reprezentativ. Expresiile democratie reprezentativa, guvernamant reprezentativ si regim reprezentativ au fost uneori considerate ca echivalente, ele desemnand acelasi tip de regim. Dar trebuie, totusi, inteles ca terminologia aceasta poate fi inselatoare: un regim reprezentativ poate foarte bine sa nu fie democratic.

Regimul reprezentativ este o forma de regim politic care se bazeaza pe ideea ca poporul nu poate exercita direct suveranitatea, aceasta neputand fi exercitata decat prin reprezentanti, instituiti pentru a decide in locul poporului.

Regimul reprezentativ in starea lui pura presupune ca reprezentantii sunt cei care exprima vointa natiunii in intregul sau. Atunci cand reprezentantii iau o decizie, este, in realitate, natiunea cea care a decis prin intermediul lor. Pentru ca reprezentantii exprima vointa natiunii, actele lor nu au nevoie de nicio ratificare populara si sunt incontrolabile, caci vointa, care le intemeiaza, este ea, insasi, incontrolabila.

b. Reprezentantii. Notiunea de guvernamant reprezentativ se contureaza in jurul a doua probleme: cea a desemnarii reprezentantilor, deci a alegerilor si cea a statutului reprezentantilor, deci a specificului mandatului reprezentativ.

b.l. Alegerile (consideratii generale). Alegerile ar trebui sa satisfaca o tripla cerinta: libertatea, justitia si eficacitatea. Aceste trei deziderate sunt intotdeauna aproximate; ele pot fi insa mai bine sau mai putin bine concretizate in functie de o serie de aspecte cum ar fi: caracterele votului, tipul de scrutin, tipul campaniei electorale etc, pe care le vom vedea ceva mai tarziu. Alegerile indeplinesc, in principiu, trei functii.

Functia de a desemna guvernantii

Doar prin vot vointa corpului electoral se exprima, desemnand persoanele ce o vor exercita. Aceasta este conditia esentiala a democratiei reprezentative: in ultima instanta toate puterile decurg din dreptul de vot.

Functia de a conferi si retrage legitimitatea puterilor publice. Este de natura democratiei reprezentative exprimarea periodica a puterii poporului, putere din care decurg toate celelalte. Toate puterile rezida, in ultima instanta, in popor. De aceea, nicio putere ce nu decurge din vot sau dintr-o instanta ce are la baza votul, ca mijloc de expresie a vointei generale, nu are legitimitate. Doar votul confera legitimitate.

Alegerile indeplinesc deci o tripla functie: constructiva, preventiva si de control. Prin alegeri se creeaza organele esentiale prin care se va exprima, in forma pozitiva, vointa generala, se va organiza eventualul protest, prevenind miscarile de forta si va fi controlat si sanctionat exercitiul puterilor delegate.

Functia ludica. In societatea moderna, s-a stabilit un fel de conflict intre structurile sociale si constiinta individuala: cu cat primele progreseaza, cu atat constiinta individului pare sa se altereze, transformandu-se intr-un fel de automatism ritual.

b.2. Statutul reprezentantilor (consideratii generale). Reprezentantii primesc in guvernamantul reprezentativ un mandat de la popor.

Indeterminarea mandantului

Mandantul este indeterminat, pe de o parte, deoarece el pretinde a fi natiunea, desi aceasta nu se exprima direct, ci prin intermediul unui agent, corpul electoral si, pe de alta parte, deoarece mandantul este considerat a fi natiunea intreaga, desi reprezentantul primeste mandat propriu-zis de la o circumscriptie electorala.

Mandatul public nu este propriu-zis intuitu personae. Mandatul de drept privat este dat in considerarea persoanei mandatarului: optez pentru o anumita persoana care sa incheie un act in numele meu pentru ca ea are o anumita calitate, cum ar fi, este competenta, prezinta incredere etc. in dreptul public, lucrurile se modifica si din acest punct de vedere. Datorita caracterelor votului, tipului de scrutin, alegatorii nu mai acorda mandatul in considerarea unei persoane, ci in considerarea unei doctrine partizane pe care aceasta o incarneaza.

Irevocabilitatea mandatului public. Mandatul de drept privat este esentialmente revocabil. El poate fi revocat ad nutum, adica in orice moment, cand mandantul considera ca interesele sale nu sunt bine aparate. Spre deosebire de acesta, mandatul de drept public este, in principiu, irevocabil. Atunci cand natiunea da mandat reprezentantilor sai pe un termen determinat, nimeni nu poate sa revoce acest mandat. Acest caracter al mandatului reprezentativ are la baza interzicerea mandatului imperativ .

Mandatul public nu este imperativ. Mandatul privat este imperativ. Daca X ii da un mandat lui Y sa-i inchirieze un imobil, Y nu poate sa-1 vanda, ci doar sa respecte indicatia lui X. Se creeaza deci un raport juridic intre mandant si mandatar, prin care cel de-al doilea se afla in dependenta fata de primul.

Inadmisibilitatea substituirii. Aceasta solutie este aplicatia principiului delegata potestas non delegatur. Daca in dreptul privat, in anumite situatii, mandatarul poate sa cedeze mandatul catre o terta persoana, care sa lucreze pentru mandant, in dreptul public, acest lucru nu este posibil. Puterea delegata nu poate fi redelegata.

Alesul nu are de dat socoteala nimanui, este iresponsabil politic. Aceasta caracteristica a mandatului reprezentativ porneste de la faptul ca alegerile sunt intelese ca un mod de desemnare, nu de delegare. Pe de alta parte, alesul are puterile sale de la natiune, nu de la alegatori.

Modul diferit de creare a obligatiilor. In dreptul privat, mandatarul, prin actul pe care-1 incheie, il obliga doar pe mandant. Actul nu are efecte in ce-1 priveste; el lucreaza pe seama mandantului. in dreptul public, reprezentantii, mandatarii natiunii, se obliga, prin actul normativ pe care-1 adopta, si pe ei insisi. Ei obliga intreaga colectivitate din care fac parte si ei insisi.

Prin mandatul reprezentativ se transmite puterea, nu vointa. In logica sistemului reprezentativ clasic, reprezentantii sunt investiti intre doua consultari electorale cu plenitudinea atributiilor. Mandatul lor este nelimitat, dar si nesusceptibil de a fi revocat. Altfel spus, legea odata adoptata se impune cetatenilor fara ca acestia sa aiba posibilitatea sa o conteste sau sa o discute.

Mandatul reprezentativ este colectiv. Atunci cand reprezentantii sunt desemnati prin alegeri, mandatul de care ei beneficiaza nu este individual, ci colectiv, este un mandat dat de natiune, fiinta colectiva, Ansamblului, in totalitatea sa. Legiferarea se face de catre Ansamblul legislativ, fie in totalitatea sa, fie, caz mult mai rar, prin intermediul comisiilor parlamentului.

c. Evolutia guvernamantului reprezentativ. Incepand cu prima parte a secolului XX, criticile la adresa regimului reprezentativ s-au inmultit, caci el tindea sa devina ultrareprezentativ.

S-a instaurat astfel o neincredere in reprezentare, care a dus, in cele din urma, la evolutia regimului catre unul semireprezentativ, pentru ca, mai ales dupa al doilea razboi mondial, tendinta aproape generala sa fie introducerea unui guvernamant semidirect.

c.l. Regimul ultrareprezentativ se caracterizeaza prin faptul ca el confera unei singure Camere, Adunarea nationala, puterea legislativa, dandu-i o prioritate absoluta asupra celorlalte organe constitutionale si o foarte larga independenta. Este vorba deci de un absolutism reprezentativ. Adunarea nationala are prioritate fata de guvern, prioritate ce se manifesta, mai ales, prin obstacolele foarte greu de trecut puse in calea dizolvarii adunarii.

c.2. Regimul semireprezentativ . Acest tip de regim poate fi definit prin conceptia generala de la care porneste si care consta in a da un rol mai activ poporului decat in regimul reprezentativ pur. El este un regim reprezentativ atenuat. Dar acest tip de regim nu trebuie confundat cu regimul semidirect.

B. Guvernamantul direct Guvernamantul este direct atunci cand intregul popor sau, mai degraba, corpul electoral legifereaza si statueaza fara intermediar asupra desemnarii si orientarii guvernamantului. El este aproape in totalitate abandonat.

C. Guvernamantul semidirect

a. Notiune, fundament si evolutie. Guvernamantul semidirect se caracterizeaza prin prezenta, intr-un sistem, in principiu, reprezentativ, a unor procedee ce permit poporului sa intervina direct in activitatea legislativa si guvernamentala. Aceasta forma de guvernamant accepta utilitatea institutiilor reprezentative, indispensabilitatea lor, dar nu absolutizeaza valoarea guvernamantului reprezentativ. S-ar putea spune ca guvernamantul semidirect este o reactie fireasca la tendinta institutiilor reprezentative de a confunda autoritatea lor cu puterea poporului. Obiectivul guvernamantului semidirect este de a aduce democratia cat mai aproape de ideal.

b. Procedeele guvernamantului semidirect. Interventia populara este, in mod generic, numita referendum. Ea imbraca insa patru forme, referendumul fiind, propriu-zis, doar una dintre ele. Aceste forme sunt: referendumul, vetoul popular, initiativa populara si revocarea populara.

b.l. Referendumul. Referendumul este procedeul prin care poporul este asociat la puterea de decizie.

b.2. Vetoul popular. Vetoul popular este un procedeu de interventie populara in procesul legiferarii, in sensul ca legea adoptata de Ansamblul legiuitor nu poate fi aplicata decat daca, intr-un anumit interval de timp, un numar de alegatori nu a cerut ca aceasta sa fie supusa votului popular.

b.3. Initiativa populara. Initiativa populara permite poporului fie sa provoace declansarea procedurii de decizie, fie sa propuna el insusi legi. Prin acest procedeu, corpul electoral constrange parlamentul sa legifereze.

b. Revocarea populara. Revocarea populara este procedura prin care un anumit numar de alegatori au posibilitatea de a determina incetarea inainte de termen a mandatului unui reprezentant sau a Ansamblului intreg, daca acesta nu mai satisface cerintele corpului electoral. in cazul revocarii individuale, daca proportia celor care cer revocarea este suficienta, reprezentantul este pus in minoritate si trebuie sa se retraga, daca obtine insa majoritatea este considerat reales. In cazul revocarii colective, procedeul este analog dizolvarii Legislativului.

2. FORMELE DE STAT SI UNIUNILE DE STATE

2.1. STATUL UNITAR

Statul unitar este acela in care nu exista decat un singur centru de putere politica, ce isi impune vointa pe intreg teritoriul. El presupune deci o singura organizare politica si juridica.

A.Statul unitar centralizat. Statul unitar centralizat este acela in care nu exista persoane publice teritoriale altele decat statul, ci doar unitati administrativ teritoriale, simple cadre de exercitiu al puterii centrale.

Exista doua tipuri de stat unitar centralizat. Primul este statul unitar centralizat si concentrat, in care toate deciziile sunt luate direct de puterea centrala.

Statul unitar deconcentrat este tot un stat centralizat. Deconcentrarea nu este o tehnica democratica, ci o tehnica autoritara, o modalitate de intruziune a puterii centrale la nivelul colectivitatilor locale, o tehnica a centralizarii. Ea consta in trimiterea in teritoriu a unor reprezentanti ai puterii centrale, care sa exercite atribute ale acesteia in teritoriul respectiv sub puterea ierarhica a Executivului central.

B.Statul unitar descentralizat. Statele unitare democratice contemporane merg mult mai departe decat spre o simpla deconcentrare a puterii, desi aceasta tehnica este prezenta peste tot, spre o descentralizare a statului. Diferenta intre statul unitar deconcentrat si statul unitar descentralizat nu este doar una de grad, ci una de natura. Descentralizarea, spre deosebire de deconcentrare, nu are ca scop doar o decongestionare a centrului de comanda si prin acesta o mai buna coordonare a deciziei administrative, ci este o forma de autoadministrare.

a. Instituirea autonomiei locale. Principiul autonomiei locale este in statele unitare descentralizate un principiu cu valoare constitutionala, ceea ce insemna ca legiuitorul nu ii poate aduce atingere. Legea poate determina continutul autonomiei locale, dar nu poate afecta existenta principiului. Pe de alta parte, niciun alt act normativ nu poate determina continutul autonomiei locale.

b.Garantiile institutionale ale liberei administrari. Colectivitatile teritoriale, determinate ca persoane juridice, trebuie sa fie administrate in conditii care sa le faca relativ autonome fata de puterea centrala. Procedeul cel mai eficient este, in mod cert, alegerea prin vot universal direct a organelor deliberante si executive care administreaza aceste comunitati.

Pentru a fi in prezenta unei reale autonomii locale, alegerile locale trebuie sa aiba caracter politic si nu doar simplu caracter administrativ. Aceasta inseamna ca toate principiile constitutionale privind universalitatea, egalitatea, caracterul secret si liber exprimat al votului sunt aplicabile si alegerilor locale.

c.Mijloacele liberei administrari. Pentru a fi efectiva, libera administrare presupune ca aceste colectivitati locale dispun de suficiente instrumente, atat juridice cat si financiare, de natura sa le asigure o anumita autonomie de decizie. Desigur, aceasta autonomie este relativa, limitata fiind de controlul administrativ exercitat de catre puterea centrala si de necesitatea de a mentine unitatea puterii normative tipica statului unitar.

c.l. Puterea de reglementare proprie autoritatilor locale. Autoritatile locale au, in statul unitar descentralizat, o putere de reglementare proprie. Dar aceasta putere de reglementare vizeaza doar organizarea aplicarii legii in unitatea administrativ teritoriala, neputand sa semnifice o divizare a puterii legislative si nicio divizare a puterii de reglementare a Executivului.

c.2. Libertatea contractuala a colectivitatilor locale. Un al doilea mijloc juridic de realizare a liberei administrari este libertatea contractuala de care trebuie sa se bucure colectivitatile locale. Aceasta libertate se impune legiuitorului, care nu poate limita excesiv capacitatea administratiilor locale de a contracta liber.

c.3. Autonomia financiara. Autonomia locala implica si o autonomie financiara. Aceasta presupune ca respectivele colectivitatile locale dispun de un nivel suficient de resurse care sa le permita exercitarea plenara a competentelor lor si ca ele se bucura de o marja larga de apreciere in ceea ce priveste utilizarea acestor resurse.

d. Domeniul liberei administrari. Acest domeniu, care se traduce prin atribuirea unor competente proprii comunitatilor locale, trebuie sa fie protejat atat in raport cu statul, cat si in raport cu alte persoane juridice de drept public. Legiuitorul este cel care stabileste domeniul de competenta al colectivitatilor locale, constitutia rezumandu-se la a preciza doar principiul liberei administrari si care sunt comunitatile teritoriale care beneficiaza de el, precum si organele prin care acestea il realizeaza, lasand in sarcina legii determinarea efectiva a repartitiei competentelor intre stat si comunitatile locale. Totusi, legiuitorul nu poate depasi anumite limite, inerente principiului liberei administrari. Astfel, competentele transmise autoritatilor alese de comunitatile locale trebuie sa fie efective, adica sa permita o reala autoadministare.

In fine, legiuitorul nu ar putea sa transfere competentele de la o colectivitate teritoriala la alta decat in masura in care prin acest transfer nu lipseste o comunitate teritoriala de esentialul atributiilor sale .

e. Limitele autonomiei locale: apararea caracterului unitar al statului. Caracterul unitar al statului este garantat, in statele unitare descentralizate, prin jocul a trei principii: indivizibilitatea suveranitatii, indivizibilitatea teritoriului si indivizibilitatea poporului. Toate aceste trei principii conduc la indivizibilitatea statului, marcand frontierele autonomiei locale, care trebuie sa ramana doar administrativa. Depasirea acestor limite face ca forma de stat sa se schimbe, transformand statul in unul regionalizat sau chiar in unul federal.

e.l. Indivizibilitatea suveranitatii. Intr-un stat unitar nu exista, in principiu, decat o singura sursa a suveranitatii, aplicabila pe intreg teritoriul. Suveranitatea este indivizibila pentru ca rezida in colectivitatea statala privita global, fara a se tine cont de diversitatea aspiratiilor locale.

Puterea normativa a statului este unitara. Acest lucru inseamna ca nu exista o putere normativa locala autonoma. Ordinea juridica nu se poate divide. Decizia administrativa locala, chiar normativa, se bazeaza pe lege, nu pe vointa comunitatilor locale. Rezulta ca este exclusa transmiterea catre aceste comunitati a puterii legislative. Pe de alta parte, ele sunt lipsite de competente internationale, nefiind subiecti de drept international public-si neputand deci sa dezvolte relatii cu alte colectivitati teritoriale straine decat in interiorul cadrului stabilit de legiuitor. Statul pastreaza deci monopolul conducerii relatiilor internationale.

Colectivitatile teritoriale trebuie sa respecte prerogativele statului. Pentru a asigura acest respect, se instituie un drept de tutela al organelor centrale sau al reprezentantului acestora in teritoriu asupra deciziilor luate de organele colectivitatilor descentralizate.

Mai multe procedee de tutela sunt posibile. Tutela se poate exercita de catre guvernantii insisi sau prin intermediul unor agenti ai guvernului plasati pe langa autoritatile locale, fie in calitate de organe executive ale deciziilor acestora, fie pentru a efectua un control al deciziilor lor. Cel mai frecvent procedeu este cel al tutelei asupra deciziilor.

e.2. Indivizibilitatea teritoriului. Indivizibilitatea teritoriului presupune ca acesta nu poate fi impartit decat la nivel administrativ, nu si la nivelul ordinii juridice. Cu alte cuvinte, nu pot coexista pe teritoriul statului unitar descentralizat mai multe ordini juridice, avand surse diferite.

Indivizibilitatea teritoriului implica si inalienabilitatea lui. Nici o parte a teritoriului nu poate fi transferata, sub nicio forma, sub suveranitatea unui alt stat. De asemenea nu exista posibilitatea de secesiune a unui teritoriu.

e.3. Indivizibilitatea poporului. Indivizibilitatea statului unitar, coroborata cu principiul egalitatii in drepturi, cere instituirea unui alt principiu, cel al unitatii poporului, care interzice orice diferentiere intre cetateni pe criterii cum ar fi rasa, nationalitatea, originea etnica, limba, religia, sexul, opinia, apartenenta politica, averea sau originea sociala. Unitatea statului are, astfel, ca fundament unitatea poporului.

Prima consecinta a unitatii poporului este cea a nerecunoasterii oricarei divizari juridice a poporului in raport de criterii, de natura celor enumerate mai sus. Poporul este constituit, din punct de vedere juridic, din cetateni, orice alta notiune, cum ar fi cea de minoritate nationala, sexuala, culturala etc. avand doar o valoare sociologica si neputand aduce nicio consecinta juridica. Cetatenii exercita suveranitatea, direct sau prin reprezentanti, si nu grupurile, aceasta fiind logica dispozitiei constitutionale care arata ca niciun grup nu poate exercita suveranitatea in nume propriu.

Unitatea poporului interzice drepturile colective. Pot exista drepturi individuale exercitate in colectiv, dar niciodata drepturi ale grupurilor.

A doua consecinta a unitatii poporului este unitatea corpului politic si, in consecinta, a reprezentarii poporului. Consecinta acestui principiu este inadmisibilitatea oricarei diferentieri categoriale in materia drepturilor politice, a dreptului de a alege si de a fi ales.

C. Statul unitar regionalizat

a. Recunoasterea unei autonomii politice a regiunilor. Spre deosebire de statul unitar descentralizat, statul regionalizat recunoaste comunitatilor teritoriale o putere legislativa.

Autonomia regiunilor intr-un astfel de stat este consacrata si garantata de constitutie, in timp ce autonomia acestora intr-un stat unitar descentralizat este definita si pusa in practica de lege.

Structura verticala a puterii este garantata de interventia judecatorului constitutional. Punerea in practica a autonomiei politice a regiunilor se transpune in existenta, la nivelul acestora, a unor institutii cvasipolitice si a unei puteri legislative regionale.

b.Existenta unei puteri legislative regionale. Spre deosebire de statul unitar descentralizat si asemanator federatiei, statul regionalizat se caracterizeaza prin existenta unei dualitati a ordinii legislative.

Daca in statul unitar descentralizat, competenta normativa a organelor comunitatilor locale este definita de lege, aceasta putand sa o modifice destul de usor, in statul unitar regionalizat, repartitia competentelor normative intre stat si regiuni este definita de constitutie, ca in statul federal, legiuitorul national neputand interveni, in principiu, in domeniile date in competenta legislativa a comunitatilor locale si neputand, de asemenea, sa modifice domeniul de competenta regionala.

c.Mentinerea unitatii statului. Desi statul regionalizat prezinta unele caractere care il apropie de statul federal, el ramane un stat unitar, caci el este indivizibil.

Un prim punct care departajeaza statul regionalizat de cel federal este acela ca puterea de autoorganizare a comunitatilor teritoriale este una incadrata. Acest lucru inseamna ca nu exista, in aceste state, o dualitate a puterii constituante.

Spre deosebire de statul federal, unde principiul participarii statelor federate la constituirea si exercitiul puterilor federale este unul esential, tinand de natura insasi a statului, in statul regionalizat aceasta participare este foarte slaba

Autonomia regiunilor este nu doar relativa, cum rezulta din cele expuse mai sus, ci si controlata

2.2. STATUL FEDERAL

A. Federalism si stat federal. Federalismul este "marea descoperire a stiintei politice'. El este, mai intai, o filosofie si, mai apoi, o forma de organizare a statului. Trebuie deci distins federalismul de federatie. Federalismul priveste doar ideile, valorile, conceptiile despre lume care exprima o filosofie a unitatii in diversitate.

B. Notiunea de stat federal. Un stat este federal cand comunitatile teritoriale au competenta generala de a crea dreptul, fiind autonome in materie constitutionala, legislativa si jurisdictionala, fapt ce le confera calitatea de state, chiar daca, in principiu, ele nu au competente internationale. Statul federal este deci compus din mai multe state, unite pe baza dreptului constitutional, nu a dreptului international, state intre care se impart competentele exercitate altfel de statul unitar.

C. Baza constitutionala a federalismului. Federalism si confederatie. Spre deosebire de confederatie, federatia se bazeaza pe existenta unui drept constitutional federal, adica a unui act de drept intern numit constitutie, asupra caruia statele federate nu au nicio putere de a-1 modifica unilateral.

D. Statul federal si descentralizarea. Statul federal se distinge de descentralizare prin faptul ca, in cazul lui, comunitatile teritoriale au capacitatea de a se auto organiza, constituindu-se in state in baza unei constitutii proprii, in timp ce comunitatile autonome nu se bucura decat de posibilitatea de a aplica legea in mod relativ autonom; chiar in statul regionalizat statutul acestora este legal, nu constitutional. In statul federal, avem deci de a face cu o suprapunere de ordini juridice distincte, cea federala si cele federate.

E. Organizarea statului federal.

a. Principiul suprapunerii. Acest principiu presupune ca in statul federal se suprapun, mai intai, doua nivele statale, statul federal si statele federate, desi, uneori, s-a negat, nu fara oarecare indreptatire, ca acestea din urma ar fi state in sensul plenar al cuvantului si, mai apoi, doua ordini juridice, statul fiind bazat pe o dualitate a ordinilor - constitutionala si legislativa.

Acest suprastat dispune de plenitudinea suveranitatii, aparand singur pe scena internationala, la fel ca un stat unitar, cu excluderea in principiu a statelor federate din viata internationala.

Comunitatile teritoriale ale statului federal sunt si ele state. Au deci o organizare proprie, comportand legislativ propriu, organe executive distincte de cele federale si chiar organe jurisdictionale proprii.

Principiul suprapunerii presupune si suprapunerea a doua ordini juridice, adica a doua ordini constitutionale si a doua ordini legislative. Colectivitatile federate dispun de anumite prerogative ale suveranitatii, inclusiv de aceea de a se dota cu propria lor constitutie, desi uneori constitutia aceasta trebuie sa respecte constitutia federala.

b. Principiul autonomiei. Acest principiu presupune ca statele federate au un domeniu propriu de competenta pe care il exercita fara nicio ingerinta din partea autoritatii federale. Fiecare ordine guvernamentala este autonoma in domeniul sau de competenta, in principiu, nicio putere ierarhica si nicio tutela a statului federal asupra statelor federate nefiind posibila.

Primul nivel al autonomiei statelor federate este deci cel constitutional. Autonomia legislativa a statelor federate este garantata constitutional. in general, constitutia federala este o garantie a neimixtiunii statului federal in problemele ce sunt de competenta statelor federate.

Sistemul presupune si un organ care sa solutioneze conflictele de competenta intre autoritatile federale si statele federate

c. Principiul participarii. Acest principiu presupune ca statele asociate participa la procesul decizional federal. Participarea se poate face la nivelul puterii constituante, al celei legislative, dar si al celei executive.

c.l. Participarea la puterea constituanta. Modificarea constitutiei federale presupune interventia statelor federate. Desigur, nu se cere unanimitatea acestora, ca in confederatie, caci, in acest caz, evolutia federatiei ar fi practic paralizata. Asocierea statelor federate la revizuire se poate face uzand de diverse tehnici.

c.2. Participarea la nivelul Legislativului. Aceasta participare poate fi privita sub doua aspecte: participarea la formarea organului legiuitor federal si participarea la exercitarea atributiilor acestuia.

In ce priveste participarea la formarea organului legiuitor federal, acesta se transpune in bicamerismul federal.

c.3. Participarea Ia nivelul Executivului. Doua modele pot fi concepute: unul de participare directa si unul de participare indirecta.

Formula de participare directa a fost intalnita in fosta U.R.S.S., unde cele cincisprezece republici erau reprezentate in Prezidiul Sovietului Suprem, fiecare printr-un vicepresedinte. Ele erau reprezentate si in Consiliul de Ministri al U.R.S.S. prin sefii lor de guvern care aveau, in acest organism, rang de ministri.

Participarea indirecta a statelor federate la nivelul Executivului este mult mai subtila. Nu mai este vorba de o participare la exercitiul puterii executive, ci de o participare la desemnarea titularului acesteia.

F. Echilibrul administrativ, partizan si financiar. Echilibrele partizane, administrative si financiare sunt esentiale in incercarea de a intelege mecanismele federale, mai ales ca norma juridica, pentru a se prezenta ca norma, trebuie sa fie eficienta, adica aplicarea ei este parte intrinseca si nu extrinseca caracterului sau normativ.

a. Administratie dualista si administratie delegata. Echilibrul administrativ intre federatie si statele federate se poate prezenta sub doua forme: fie, pornind de la o incompatibilitate logica intre structura federala si administrarea centralizata, se recunoaste o deplina autonomie administrativa statelor federate, instituindu-se astfel un dualism administrativ, care consta in faptul ca aceeasi autoritate politica capabila sa legifereze conform constitutiei intr-un domeniu este indreptatita si sa puna in aplicare normele emise (administratie dualista), fie aplicarea legislatiei federale este lasata in sarcina autoritatilor federate, instituindu-se un sistem in care preponderenta puterii federale in materie legislativa este contrabalansata de delegarea executarii si administratiei catre statele federate (administratie delegata).

b. Sistemele de partide. Pluralismul partizan este o conditie absolut necesara existentei unui autentic federalism. Fara acesta, unitatea partidului si centralismul sau duc la ineficienta federalismului, chiar daca formal acesta subzista.

c. Relatiile financiare. Partajului de competente in materie politica, definitoriu pentru statul federal, trebuie sa-i corespunda un partaj echivalent al veniturilor, caci autonomia politica este de neconceput in lipsa unei autonomii financiare. Federalismul financiar trebuie astfel sa-1 completeze pe cel politic si sa se supuna acelorasi reguli constitutionale: separatia, autonomia si participarea.

G. Tendintele federalismului.Tendintele actuale de evolutie a federalismului se arata contradictorii, unele state federale se disociaza sau tind sa se disocieze, altele cunosc o tendinta accentuata de intarire a puterii federale in detrimentul celor ale statelor federate sau de intarire a colaborarii intre cele doua niveluri guvernamentale, care duce, de asemenea, la o consolidare a puterii centrale.

a. Disocierea. Disocierea, spre care evolueaza unele state federale, presupune afirmarea unui drept de secesiune sau chiar dislocarea unor state din federatie, mergand chiar pana la destramarea statului federal.

b. Evolutia catre federalismul cooperativ. Cooperarea orizontala se deruleaza la nivelul statelor federate, reprezentand un mijloc de a-si armoniza interventia si chiar de a se proteja fata de statul federal.

Cooperarea verticala priveste raporturile dintre statul federal si statele federate.

2.3. UNIUNILE DE STATE

A. Formele arhaice de uniuni de state. Aceste forme sunt legate de caracterele feudale ale puterii publice, marcate de imprumuturile facute de dreptul public din dreptul privat roman; este vorba de conceperea puterii ca proprietate, implicand toate caracterele acesteia: transmiterea prin succesiune, impartirea intre mostenitori, darea in dota, instrainarea etc. Formele arhaice de uniuni de state sunt: uniunea personala si uniunea reala. Cea de a treia categorie, uniunile inegale, rezulta, in general, din conflicte militare.

a. Uniunea personala. Aceasta forma presupune ca doua monarhii sa aiba acelasi suveran. Este insa vorba doar de o unire a lor la nivelul proprietatii puterii, nu si de constituirea unui nou stat.

b. Uniunea reala. In aceasta forma, unirea celor doua monarhii nu se mai rezuma la proprietatea puterii, ci poarta si asupra exercitiului acesteia, dar doar in mod partial, in afara de persoana monarhului vom intalni si o uniune partiala a guvernamintelor, la nivelul relatiilor cu tertele state, apararii si finantelor, de exemplu.

c. Uniunile inegale. in cazul uniunilor inegale, suntem in prezenta unei legaturi permanente intre doua state, ce se gasesc intr-o situatie ierarhizata. Ceea ce caracterizeaza aceste uniuni nu mai este coordonarea, ci subordonarea.

c.l. Statul vasal. Notiunea de vasalitate este una esentialmente feudala. Este vorba de o ierarhizare a pamanturilor, a persoanelor si de obligatii reciproce intre o colectivitate situata pe o pozitie de superioritate, colectivitate numita suzerana, si o colectivitate inferioara, zisa vasala.

c.2. Statul protejat "Protectoratul este o uniune inegala in care un stat, numit protejat este plasat intr-o stare de dependenta fata de un altul denumit protector, care-i asigura securitatea si asistenta, substituindu-i-se in relatiile internationale, in ce priveste apararea si chiar administrarea interna'. Statul protector asigura singur reprezentarea diplomatica si protectia resortisantilor statului protejat.

c.3. Statul sub mandat. Notiunea de mandat a fost utilizata in dreptul international public pentru a desemna situatia statelor care la un moment dat s-au gasit intr-o situatie intermediara intre emanciparea de sub suzeranitatea fostelor puteri coloniale si dependenta.

B. Confederatia de state

a. Notiunea de confederatie. Confederatia de state reprezinta o asociatie de state bazata pe dreptul international, nu pe dreptul constitutional. Este vorba de un fel de alianta a unor state, "o asociere egalitara intre state in sanul careia acestea accepta sa coopereze intr-uh anumit numar de domenii, toate conservandu-si in principal suveranitatea' .

De aici rezulta principala diferenta intre federatie si confederatie, care consta in situarea diferita a suveranitatii. Daca in cazul federatiei suveranitatea este situata la centru, statul federal fiind suveran, in cazul confederatiei suveranitatea este situata la periferie, suverane fiind statele confederate.

b. Functionarea confederatiei. trasaturi distinctive ale confederatiei, privitoare de data aceasta la functionarea ei, mai sunt:

Slaba structura institutionala a confederatiei, aceasta nesuprapunand statelor asociate un alt stat, ca in cazul federatiei.

Deciziile in cadrul acestor organe (Dieta, Ansamblul delegatilor statelor, Consiliul de ministri delegati etc.) nu se pot lua decat cu unanimitatea voturilor statelor si adesea ad referendum, adica sub rezerva aprobarii deciziei reprezentantilor de catre autoritatile nationale capabile sa ratifice tratatele.

Confederatiile nu actioneaza decat in domeniul relatiilor externe ale statelor membre.

Finantele confederatiei sunt formate doar din contributiile voluntare ale statelor membre

C. Integrarea statului intr-o organizatie supranationala. Organizatiile supranationale sunt uniuni de state, bazate pe dreptul international, mult mai integrate decat confederatiile, dar care nu constituie, spre deosebire de federatie, un nou stat.

a. Diferente fata de confederatie. Acest tip de organizatie internationala se deosebeste de confederatie prin faptul integrarii suveranitatii statelor membre.

Organizatiile supranationale, bazate pe un alt tip de tratate, fondeaza si organizeaza o Carta constitutiva, comparabila, desi nu identica, cu o constitutie, au o structura foarte elaborata, decid de multe ori cu majoritate si dispun de o putere normativa proprie si de mijloace proprii de aplicare a normelor emise. Dreptul creat de aceste institutii unionale, desi de provenienta internationala, se aplica de plin drept pe teritoriul statelor membre si asupra populatiei acestora, primand asupra normelor nationale. Acestor organizatii li se transfera o parte din suveranitatea statelor membre, care se vede astfel limitata si integrata. Organizatia supranationala exercita astfel competente de tip international, dar si competente de tip statal.

b. Diferente fata de federatie. Totusi ea ramane diferita de uniunile federale. Mai intai prin baza sa juridica, unul sau mai multe tratate internationale, care, chiar daca uneori sunt numite constitutii, nu au caracter constitutional, deci nu sunt acte de drept intern. In al doilea rand, organizatiile supranationale se deosebesc de federatii prin faptul ca ele nu pot aplica constrangerea particularilor.

c. Trasaturile proprii organizatiilor supranationale

c.l. Durata nelimitata. O prima trasatura specifica a organizatiilor supranationale este durata lor nelimitata si caracterul definitiv, ireversibil, al apartenentei la Comunitate.

c.2. Atribuirea sau transferul unor competente de tip intern catre un organ extern. O a doua trasatura distinctiva a organizatiilor supranationale consta in atribuirea sau transferul unor competente de tip intern catre un organ extern. Pe langa competentele de tip international, comunitatile dispun de competente de tip intern, adica de competente pe care le exercita direct asupra cetatenilor statelor membre. Este vorba, in primul rand, de o putere normativa proprie, de o veritabila functie legislativa comunitara. In al doilea rand, de existenta unor puteri proprii de tip judiciar si chiar de tip administrativ, chiar daca acestea nu implica puterea de a aplica direct constrangerea particularilor. In exercitiul acestor competente de tip intern, comunitatile adopta acte care se aplica direct operatorilor economici si, de o maniera generala, cetatenilor statelor membre, facand din acestia subiecti de drept comunitar, nu doar de drept national .

Tehnica atribuirii competentelor este una complexa si originala. Comunitatile nu dispun decat de o competenta de atribuire, adica activitatile lor nu pot sa priveasca decat un numar limitat de domenii, expres determinate de tratate.

c.3. Instituirea unei ordini juridice propriI. Atribuirea de competente interne unor organe externe are ca efect "instituirea unei ordini juridice proprii, integrata sistemului juridic al statelor membre. si care se impune jurisdictiilor lor, instituire posibila datorita existentei unei puteri normative proprii.

c. Acordarea unei cetatenii proprii. In fine, o alta trasatura tipica organizatiei supranationale este acordarea unei cetatenii proprii. Acest fapt are efecte deloc de neglijat. Un prim efect este protejarea in strainatate a cetateanului de oricare din ambasadele sau consulatele tarilor membre. Un al doilea efect este instituirea unui nivel superior de libera circulatie a persoanelor. Iar un al treilea efect, si cel mai important, este legarea posibilitatii de a vota si de a fi ales la alegerile europene ( Parlamentul European) si municipale, de resedinta, nu de cetatenia unui stat membru. Prin instituirea cetateniei Uniunea tinde sa creeze un corp politic distinct la nivel unional, deci o posibila putere constituanta.