Sistemul conceptual al politicului

Sistemul conceptual al politicului

Un termen cu o utilizare atat de frecventa cum este politicul,creeaza, in mod paradoxal, probleme de definire mult mai mari decat conceptele rar uzitate; cu cat cuvantul pare a desemna un loc comun, un fapt cotidian pe care oricine il cunoaste si il poate explica, cu atat reuseste sa puna in si mai mare incurcatura intelectul care ignora capcanele intinse de sentimentul de djà vu.

A doua dificultate, nu mai putin semnificativa, rezulta din faptul ca, in cazul politicului, acelasi cuvant este intrebuintat pentru a desemna deopotriva o realitate anume si stiinta care o studiaza. Pentru a avea parte de o confuzie deplina, nici politica si nici stiinta politica nu se bucura de o identitate precisa si incontestabila: prima este in acelasi timp relatie, actiune, idee si institutie; cea din urma se prezinta uneori ca filosofie, alteori ca istorie si doar rareori ca stiinta pozitiva. Incercand sa facem ordine in aceasta nebuloasa, constatam ca, in loc de a descoperi o definitie operationala a politicului si a stiintei care il are ca obiect.

1. Palierul terminologic

Sintagma "sistem conceptual al politicului" vrea sa sublinieze faptul ca, indiferent daca avem in vedere realitatea sau stiinta care studiaza respectiva realitate, ne aflam invariabil in fata unei complexitati lingvistice si teoretice, a carei nu lasa nici un element liber de orice conditionare.

Astfel, limbajul in care vorbim despre politic si politica, precum si teoriile din perspectivele carora evaluam substanta lor, se inscriu intr-o ordine istorica si ideologica, naturala si metafizica. Aceasta intrucat politicul nu este numai un dat, o realitate structural-functionala identica cu sine independent de epoca istorica si spatiul cultural; politicul este si un construct, un produs al civilizatiilor, in care descifram multiple intelesuri subiective, suprapuse peste ceea ce pare a fi invariantul: organizarea si conducerea marilor comunitati.

La nivel terminologic, caracteristica esentiala a sistemului conceptual al politicului este aceea ca el cuprinde diferite ipostaze gramaticale ale conceptului de baza. Adoptand o "logica gramaticala", vom examina mai intai semnificatiile pe care le are politicul in intrebuintarea sa ca substantiv.

Utilizarea cea mai frecventa o are forma feminina a substantivului: politica. Ea desemneaza grosso modo doua tipuri de activitati: practica organizarii si conducerii marilor comunitati umane, pe de o parte, si reflectia sistematica, "studiul principiilor care constituie guvernamintele si care trebuie sa le dirijeze in raporturile lor cu cetatenii si cu alte state", pe de alta parte.

Pentru a defini politica nu e nevoie de utilizarea termenilor de "stiinta" sau "arta"; politica este pur si simplu o activitate izvorata dintr-o necesitate sociala, alta decat curiozitatea si decat nevoia de frumos. In variatele sale manifestari, politica poate sa nu aiba nimic stiintific si artistic in ea,ceea ce o defineste, insa, ramane faptul organizarii comunitare, al medierii si realizarii binelui public.

Ca activitate sui generis, politica presupune, asa cum rezulta din definitie, trei elemente: in primul rand, o diversitate a opiniilor, fie in privinta obiectivelor de atins, fie in aceea a mijloacelor care urmeaza sa se utilizeze pentru atingerea scopului asupra caruia a convenit comunitatea. Existenta opiniilor si intereselor divergente face ca politica sa fie necesara. Politica este necesara cand un astfel de consens nu se degaja, in timp ce grupul are nevoie sa actioneze in mod colectiv". Un al doilea element al politicii este procesul decizional, adica mecanismul negocierilor si al sintezei compromisului .

In fine, politica presupune ca decizia luata sa se impuna grupului ca obligatorie, in acest sens fiind posibila chiar si utilizarea constrangerii, a fortei publice.

Daca prin termenul de politica desemnam in primul rand un tip de actiune sociala, va trebui sa examinam sensul acestei actiuni in raport cu comunitatea. Dupa opinia lui Jean Baudouin, judecata comuna atribuie actiunii politice doua sensuri sau valori: primul sens este unul "nobil", constand in pacificarea societatii si orientarea ei potrivit unei finalitati superioare, numite de antici "Bine comun"; al doilea sens tine de o interpretare "vulgara", care face din politica o activitate murdara si degradanta, un spatiu al jocurilor sterile, al vorbariei fara rost si al manifestarii ambitiilor nemasurate si nestapanite ale arivistilor. Nu intamplator multi oameni se declara "apolitici", crezand ca astfel iau distanta de o zona a actiunilor condamnabile din punct de vedere moral.

La polul opus al viziunii care condamna politica, se situeaza reflectiile lui D'Alembert :"Politica [este o] specie de morala de un gen aparte si superior, la care principiile moralei obisnuite nu pot sa se acomodeze uneori decat cu multa finete"36. Iar acea "finete" trebuie sa mearga destul de departe, daca acelasi D'Alembert afirma ca "arta razboiului este aceea de a-i distruge pe oameni, dupa cum politica este [arta] de a-i insela".

Privita sub semnul organizarii rationale si al eficientei, politica poate fi considerata "stiinta guvernarii statelor"; si este o "arta a guvernarii".

POLITICA este acea "activitate sociala care-si propune sa asigure prin forta, fondata in general pe drept, securitatea externa si concordia interna a unei unitati politice particulare, garantand ordinea in mijlocul luptelor care se nasc din diversitatea si divergenta opiniilor si intereselor"

Intr-adevar, politicul desemneaza un domeniu distinct al socialului, respectiv "ansamblul reglajelor care asigura unitatea si perenitatea unui spatiu social eterogen si conflictual", spre deosebire de politica, privita ca "scena pe care se confrunta indivizii si grupurile aflate in competitie pentru cucerirea si exercitarea puterii"

In fapt, nici Freund nu afirma un lucru diferit, numai ca el insista asupra caracterului de "invariant" al politicului. Faptul ca societatea este divizata face ca politicul sa fie o esenta, adica o categorie fundamentala a naturii umane si un lucru identic cu sine, in pofida tuturor schimbarilor care pot sa apara in practica organizarii sociale.

Spre deosebire de politica, politicul nu depinde de dorintele si fanteziile omului, in sensul ca acestea nu pot sa-l faca pe om sa nu fie ceea ce este. Omul "este capabil sa transforme societatea in maniera unui demiurg, dar numai in limitele presupozitiilor politicului. Altfel spus, societatea se lasa disciplinata, formata si deformata.

Politicianul-demiurg creeaza impresia ca sta in puterea lui sa modifice natura insasi a societatii.

"Esentialismul" lui Freund nu este singular in peisajul stiintei si filosofiei politicului. Georges Burdeau numea politicul nu mai putin decat "expresia fiintei grupului". O astfel de pozitie risca sa puna, insa, politica intr-o lumina defavorabila, caci, daca politicul este un domeniu al discursului rational asupra sensului evolutiei grupului social, daca el este privit ca obiect al reflectiei filosofice, politica nu poate fi decat spatiul contingentelor si compromisului, al lipsei de principii si de rationalitate.

Distinctia dintre politica si politic apare si in terminologia engleza: "politics" si "policy" redau in buna masura continutul a ceea ce francezii numesc "la politique", respectiv "le politique". Astfel, politics inseamna stiinta sau arta a guvernarii, precum si "utilizare coercitiva a puterii sociale".

Revenind asupra formei masculine a substantivului, politicul, trebuie spus ca in limba franceza termenul desemneaza si omul politic; echivalentul englezesc este politician . La noi, politicianul are doua semnificatii: una este oarecum neutra, insemnand persoana care detine un rol important in viata politica; cealalta semnificatie este peiorativa: politician este acela care se implica in treburile publice din orgoliu si interes personal. Un derivat al acestui termen este acela de politicianism, adica "mimarea activitatii politice autentice; politica orientata spre rezolvarea unor interese personale".

Adjectivul politic (politica), la singular si plural, se refera la organizarea si exercitarea puterii intr-o comunitate umana, la relatiile dintre state, la aspecte ale vietii publice, la cei care infaptuiesc politica. Acest adjectiv apare si pe langa substantive ca: ideologie, doctrina, gandire, idee, comportare etc

2. Palierul reflexiv-paradigmatic

In ordine istorica, politicul a fost definit mai intai din perspectiva etica. De la principiul dreptatii celei mai inalte si de la Ideea Binelui, pana la binele comun aristotelic , ne aflam in plin discurs etico-politic.

Aristotel ne spune ca orice arta, investigatie sau actiune umana urmareste un bine oarecare; dintre toate felurile de "bine", privite ca scopuri ale actiunii si cunoasterii, unul trebuie sa fie mai inalt decat toate, omul urmarindu-l pentru el insusi. Acest bine suprem nu poate fi decat obiectul stiintei celei mai organizate si cu cea mai mare autoritate: politica. Ei i se subordoneaza stiinte prestigioase ca economia, strategia si retorica, dupa cum binelui suprem i se subordoneaza scopurile noastre de natura economica, militara, culturala etc.

. Politica se ocupa de frumosul moral si de dreptate, de armonia comunitatii, caci individul nu se poate implini decat prin participarea la viata cetatii si la infaptuirea binelui public.

Sensul moral al politicii se pastreaza si in gandirea crestina.

O comunitate sau un popor reprezinta, potrivit Sfantului Augustin, multitudinea fiintelor rationale asociate pentru participarea, in concordie, la utilizarea lucrurilor pe care le apreciaza; cu atat va fi mai bun poporul, cu cat lucrurile asupra carora se pune de acord vor fi mai bune, iar acel popor lipsit de justitie si de virtutile corelative nu poate fi decat rau.

Politica este definita, in gandirea teologilor, prin opozitie cu comunitatea crestina: "Orice corp politic e alcatuit din oameni uniti in vederea realizarii nemijlocite a unor scopuri temporale, cu mijloace temporale.

Renasterea a schimbat fundamental unghiul de vedere asupra politicului. Apropierea lui fortata de etic nu se va mai produce decat in scrierile teologilor, ramasi fideli idealurilor morale care, in fapt, nu s-au intalnit decat accidental cu politica. "Machiavellismul" a produs ruptura nu numai de paradigma teologica, ci si de cea etica a antichitatii grecesti. Daca politica in cetate reprezenta o etica superioara, politica statelor nationale si suverane era o chestiune de putere in act, un calcul rational, o dialectica a scopurilor si mijloacelor, impregnata doar de principiul eficientei, nu si de paguboasele comandamente morale.

Nu exista decat o singura realitate, cea a statului, si un singur fapt, cel al puterii. Exista o singura problema: cum se afirma si se conserva puterea statului. Imoralismul lui Machiavelli inseamna pur si simplu logica. Din punctul de vedere in care el se plaseaza, religia si morala nu sunt decat factori sociali. Politica va insemna, de acum inainte, arta de a utiliza forta si viclenia in scopul conservarii statului si in acela al extinderii stapanirii asupra principatelor prost pazite.

Filosofia politica moderna, incepand cu Hobbes, nu numai ca a marginalizat discursul etic, dar a dat politicului si o alta consistenta decat cea "naturala" pe care o postulasera anticii si medievalii.

Politica este un fapt artificial, rezultatul vointei contractuale, si nu al sociabilitatii naturale. In aceste conditii, politica devine o relatie sociala care pune fata in fata doi actori: guvernantii si guvernatii; fiecare are drepturi si indatoriri, consemnate uneori in constitutii, sau certificate de dreptul cutumiar.

In secolul al XIX-lea, ideologia socialismului revolutionar trata politicul ca pe o suprastructura sau un reflex al economicului, dar si ca pe o dubla alienare a omului. Politica este, in opinia marxistilor, o perpetua lupta intre clasele antagoniste, un mijloc de dominatie a unei minoritati privilegiate asupra majoritatii oprimate. Epocile istorice au cunoscut diverse forme politice, insa esenta lor a fost una si aceeasi: exploatarea. O astfel de conceptie despre esenta politicului a alimentat utopia societatii fara clase si fara stat, a unei societati care isi regaseste armonia si libertatea din epoca indepartata a comunismului primitiv, prin constructia rationala a comunismului stiintific.

Liberalismul, din perspectiva definirii politicului, il putem caracteriza drept un institutionalism. Paradigma institutionalista, asimilata de catre stiinta "pozitiva" a politicii in secolul al XIX-lea, face din institutia etatica obiectul privilegiat al cercetarii. Statul-natiune, cu toata infrastructura sa, este nucleul politicului, caci el organizeaza societatea, ii administreaza diversele sectoare de activitate si aloca autoritar valorile, fixand totodata un ideal eschatologic .

Sintetizand paradigmele stiintei politice moderne si contemporane,Liviu Petru Zapartan afirma ca "politica este ansamblul activitatilor prin care se organizeaza si se conduc oamenii si relatiile dintre ei ca participanti la viata unei comunitati globale, felul in care se instituie si se mentine, prin intermediul puterii, o ordine interioara care statorniceste si legalizeaza dominatia unor forte sociale.

Astfel, din punct de vedere functional, politica este o parte a sistemului social global care exprima puterea societatii, iar din punct de vedere structural cuprinde relatiile politice dintre feluritii agenti politici, institutiile politice si spiritualitatea politica".