UNIUNEA EUROPEANA

UNIUNEA EUROPEANA

Scurt istoric

Gandirea promotoare a unei Europe unite este veche si a fost exprimata prin diverse idei. Dupa primul razboi mondial, ideile si preocuparile pentru o Europa unita au fost frecvent evocate. Adunarea Societatii Natiunilor a adoptat, la 17 septembrie 1930, o rezolutie care hotara crearea comisiei de studiu pentru Uniunea Europeana. Initiativa a apartinut ministrului de externe al Frantei, Aristide Briant, care a fost si desemnat presedinte al Comisiei. Obiectivul prevazut era crearea unei organizatii europene cu caracter politic si economic. Datorita crizei internationale si evolutiei evenimentelor pe continent, ideea crearii Uniunii Europene a intrat in impas si apoi s-a renuntat la ea.

Dupa cel de-al doilea razboi mondial o mare parte a economiei europene era distrusa. Chiar si in aceasta situatie ideile despre unitatea europeana au fost reluate. In 1946, Primul ministru al Marii Britanii, Winston Churchill a vorbit intr-un discurs tinut la Zurich, in Elvetia, despre necesitatea crearii "statelor Unite ale Europei".

In 1947 a fost lansat "Planul Marshall", in scopul reconstructiei europene. Statele Unite ale Americii au oferit ajutorul lor pentru reconstructie tuturor tarilor continentului, dar acest ajutor a fost acceptat, doar de tarile care urmau sa constituie Europa Occidentala.

Pentru administrarea ajutorului primit din SUA prin "Planul Marshall", aceste tari au creat in 1948 Organizatia de Cooperare Economica Europeana. Aceasta a devenit mai tarziu Organizatia pentru Cooperare si Dezvoltare Economica (OCDE). In 1949 a luat fiinta si Consiliul Europei. Ca model pentru inceputurile cooperarii economice a servit si Uniunea Vamala a Beneluxului, formata din Belgia, Olanda si Luxemburg, care a intrat in vigoare in 1948.

Primele demersuri in scopul realizarii unei noi unitati europene apartin lui Jean Monnet, pe atunci sef al Organizatiei Nationale a Planificarii din Franta. El a propus ca productia de carbune si otel a Frantei si Germaniei sa fie administrata de un organism comun. Robert Schuman, ministrul de externe al Frantei, a mers mai departe si a propus un plan, care i-a purtat ulterior si numele, "Planul Schumann2", pentru crearea Comunitatii Europene a Carbunelui si Otelului (CECO). Italia si tarile Beneluxului au sprijinit acest plan si in 1951 a fost semnat "Tratatul de la Paris" intre Belgia, Franta, Republica federala Germania, Italia, Luxemburg si Olanda. CECO a luat fiinta la 10 august 1952, iar Jean Monnet a devenit primul presedinte al Inaltei Autoritati a Carbunelui si Otelului.

La 25 martie 1957 a fost semnat "Tratatul de la Roma", potrivit caruia Uniunea Europeana urma sa se realizeze treptat, mai intai sub forma unei uniuni vamale si apoi a unei uniuni economice si monetare, implicand, in prima etapa, asigurarea liberei circulatii a marfurilor, iar in a doua etapa, libera circulatie a capitalurilor, serviciilor, fortei de munca si adoptarea monedei unice in teritoriul comunitatii.

In anul 1967 s-a format Comunitatea Europeana (CE), cu institutii comune, unice.

In ianuarie 1973 Danemarca, Irlanda si Regatul Unit al Marii Britanii si Irlanda de Nord au aderat la Comunitatea Europeana. In 1981 Grecia s-a alaturat si ea comunitatii, iar in 1986 s-au alaturat Spania si Portugalia.

In februarie 1991 la Maastricht , Olanda, a fost semnat Tratatul Uniunii Europene, de catre guvernele celor 12 state aflate in Comunitatea Europeana. Acest Tratat a intrat in vigoare la 1 noiembrie 1993 si a transformat Comunitatea Europeana in Uniunea Europeana. Tratatul de la Masstricht este un fel de constitutie pentru UE. Prin Tratatul asupra Uniunii Europene cetatenii statelor membre devin in mod liber cetateni ai Uniunii, cu urmatoarele drepturi: sa se deplaseze si sa-si stabileasca domiciliul in mod liber pe teritoriul statelor membre; sa voteze si sa candideze la alegerile municipale si europene care se desfasoara in statul in care isi are fiecare domiciliul, sa fie protejat de autoritatile diplomatice si consulare ale oricarui stat membru; sa se adreseze parlamentului si avocatului poporului. Scopul principal al Uniunii Europene era Uniunea Economica si Monetara (UEM), membrii UE trebuiau sa adopte o singura moneda. Noul tratat a starnit multa opozitie si ingrijorare din partea cetatenilor membri. Multi oameni erau ingrijorati din pricina UEM care ar fi inlocuit monedele nationale cu o singura moneda europeana. Marea Britanie a refuzat sa accepte o parte din elementele tratatului si astfel ea nu face parte din UEM. Alegatorii danezi au refuzat ratificarea printr-un referendum, in timp ce alegatorii francezi au fost in favoarea Tratatului printr-o mica majoritate. Germania a fost o provocare, deoarece prin functia de membru in UE a incalcat Constitutia.

In 1994 Austria, Suedia si Finlanda au intrat si ele in UE, astfel numarul total de membrii era de 15.

Reactiile impotriva unor aspecte si consecinte ale Tratatului Maastricht au dus la o alta conferinta intra-guvernamentala, care a inceput in martie 1996. Aceasta conferinta a produs Tratatul de la Amsterdam, care revizuia Tratatul Maastricht si alte documente de baza ale Uniunii Europene. Aceste schimbari aveau rolul de a face Uniunea Europeana mai atractiva oamenilor de rand. Tratatul de la Amsterdam cerea membrilor sa coopereze in crearea de slujbe pe tot teritoriul Europei, protejarea mediului, imbunatatirea sanatatii publice si respectarea drepturilor consumatorilor. In plus, Tratatul oferea indepartarea barierelor de a calatorii si imigra intre statele membre, exceptand Marea Britanie, Irlanda si Danemarca. Tratatul a fost semnat la 2 octombrie 1997.

Uniunea Europeana a decis in mai 1998 sa adopte o moneda unica pentru 11 din cele 15 tari member, incepand cu 1 ianuarie 1999. Moneda unica era euro. In urma acestei decizii a fost creata Banca Centrala Europeana, care trebuia sa se ocupe de noua moneda si de politica monetara a UE. Tarile care au adoptat moneda unica au fost: Austria, Belgia, Finlanda, Franta, Germania, Italia, Irlanda, Luxemburg, Olanda, Spania si Portugalia.

Marea Britanie, Suedia si Danemarca satisfaceau conditiile adoptarii monedei unice, dar s-au decis sa nu participe, iar Grecia nu indeplinea aceste conditii, desi ar fi vrut.

In decembrie 1999 a avut loc summit-ul de la Helsinki, care marcheaza sfarsitul unei perioade de tranzitie in viata Uniunii Europene, de la o regiune integrata exclusiv din punct de vedere economic, cu o piata unica, la un organism politic care isi propune sa aiba propriile initiative de politica externa si de securitate. Deciziile luate la Helsinki se refera la trei domenii: extinderea Uniunii, cu trei sub aspecte: acceptarea Turciei, a unui nou grup de tari din fostul bloc socialist, si a doua republici baltice; crearea fortei de reactie rapida independenta de NATO; restructurarea institutionala in vederea acceptarii noilor membri.

In urma summit-ului de la Helsinki, Uniunea Europeana a hotarat sa invite la negocieri in vederea dobandirii statului de membru cu drepturi depline urmatoarele tari: Malta, Turcia, Bulgaria, Romania, Slovacia, Lituania si Letonia.

Tot acolo s-a hotarat crearea, cel mai tarziu pana in 2003, a unei forte europene de reactie rapida formata din 50 000-60 000 de oameni, forta care sa fie dislocata in maximum sase luni si care sa fie mentinuta intr-o zona conflictuala maxim un an. Misiunile acestei forte erau de natura umanitara si de mentinere a pacii. Forta de reactie rapida urma sa fie formata, pentru inceput, din unitati nationale care se aflau sub comanda NATO.

O alta decizie luata la Helsinki avea in vedere restructurarea institutionala a Uniunii, ajustarea in vederea incorporarii noilor membri. UE si-a impus termene privind incheierea reformei, cel mai tarziu anul 2002, pornind de la ideea ca ea insasi trebuia sa fie pregatita pentru a-i primi pe noii membri si nu numai pentru a le impune anumite conditii de aderare. Evident ca masurile de restructurare interna au concentrat atentia in perioada urmatoare, intrucat functionalitatea depindea intr-o masura considerabila si de identificarea unei structuri optime.

Intre 1991-1993 Uniunea Europeana a semnat acorduri de asociere cu sase tari din Europa Centrala si de Est: Polonia, Ungaria, Cehia, Slovacia, Romania si Bulgaria, urmand ca acestea sa-si depuna cererile de aderare. Aceste acorduri de asociere erau mai mult decat simple acorduri de comert si cooperare, prevedeau orientarea graduala catre un comert reciproc liber.

In 1995 Uniunea Europeana a semnat acorduri de asociere cu tarile baltice Letonia, Estonia si Lituania, precum si cu Slovenia. UE a mai incheiat acorduri cu Malta si Cipru.

In anul 2004 a avut loc integrarea a zece tari din cele care aveau semnate acorduri de asociere cu UE: Cipru, Estonia, Letonia, Lituania, Malta, Polonia, Cehia, Slovacia, Slovenia si Ungaria. Trei ani mai tarziu, in 2007, s-au integrat si celelalte 2 tari: Bulgaria si Romania.

In prezent Uniunea Europeana are 27 de state membre, iar sediul este la Bruxelles.

Economia Uniunii Europene

In cadrul pietei unice de care beneficiaza o mare putere comerciala cum este UE, coordonarea politicilor economice nationale se impune de la sine.

Cadrul pentru cooperare in materie de politica economica este reprezentat de Uniunea Economica si Monetara (UEM). Toate statele membre ale Uniunii Europene fac parte din UEM. Acesta este contextul in care au fost stabilite orientarile pentru politica economica si sociala. Scopul acestora este sa garanteze ca politicile nationale se consolideaza reciproc si nu sunt divergente. Rezultatul final consta intr-un nivel mai ridicat de crestere economica, mai multe locuri de munca si protectie sociala mai buna pentru toti

Moneda euro este folosita, zilnic, de peste 60% dintre cetatenii Uniunii Europene. Alte cateva state membre se pregatesc intens pentru a o adopta. Tarile care fac parte din zona euro beneficiaza de o moneda recunoscuta la nivel international, care se bucura de o mare credibilitate in randul investitorilor. De avantajele asociate monedei euro beneficiaza si cetatenii si intreprinderile acestor tari: costurile de schimb valutar in cazul calatoriilor sau al tranzactiilor comerciale efectuate in zona euro au disparut; costurile asociate platilor transfrontaliere au disparut, in cele mai multe cazuri, sau au scazut dramatic; consumatorii si intreprinderile pot compara mai usor preturile - ceea ce stimuleaza concurenta. Zona euro constituie, in sine, o garantie privind stabilitatea preturilor. Tarile din zona euro au incredintat Bancii Centrale Europene (BCE) responsabilitatea stabilirii dobanzilor de referinta. Acestea sunt fixate la niveluri menite sa mentina inflatia in zona euro sub 2%, pe termen mediu. BCE gestioneaza rezervele valutare ale UE dar poate interveni si pe pietele valutare pentru a influenta cursul de schimb al euro.

Pactul de stabilitate si crestere (PSC) este instrumentul utilizat pentru sincronizarea politicilor economice. Pactul contine doua principii fundamentale: deficitul bugetar national nu trebuie sa depaseasca 3% din produsul intern brut (PIB) si datoria publica nu trebuie sa depaseasca 60% din PIB. Cu toate acestea, pactul este suficient de flexibil pentru a permite ca aceste praguri sa fie depasite in conditii speciale si pentru a tine cont de diferentele dintre tarile care utilizeaza si cele care nu utilizeaza moneda euro.

Modul in care fiecare stat membru al Uniunii Europene respecta pactul este evaluat de celelalte state membre in cadrul Consiliului Uniunii Europene. Acesta poate impune masuri corective sau chiar sanctiuni, in cazul incalcarii grave a pactului. Intr-o prima etapa, Consiliul stabileste obiectivele care trebuie indeplinite pentru ca economiile in cauza sa fie repuse pe linia de plutire. Pana in prezent, Consiliul nu a fost pus in situatia de a impune sanctiuni mai severe. Curtea de Justitie a Comunitatilor Europene este cea care decide, in ultima instanta, cum trebuie interpretat pactul.

Uniunea Europeana este cea mai mare putere comerciala din lume, detinand 20% din volumul total de importuri si exporturi efectuate la nivel mondial. Liberul schimb intre statele membre a stat la baza crearii Uniunii Europene, in urma cu 50 de ani. Prin urmare, in prezent, Uniunea conduce eforturile depuse in directia liberalizarii comertului mondial, in folosul reciproc al natiunilor bogate si al celor sarace.

Comertul stimuleaza cresterea economica la nivel mondial, in folosul tuturor. Pentru consumatori, inseamna o oferta mai bogata de produse. Concurenta dintre produsele de import si cele fabricate pe plan local conduce la scaderea preturilor si la imbunatatirea calitatii. Liberalizarea comertului permite celor mai competitive intreprinderi europene sa rivalizeze cu cele din alte tari, in conditii de concurenta loiala. Pentru a ajuta tarile in curs de dezvoltare, UE este pregatita sa-si deschida piata la exporturile provenind din aceste tari, chiar daca este vorba de un act unilateral.

Eliminarea barierelor comerciale in cadrul UE a contribuit semnificativ la prosperitatea sa si la reafirmarea angajamentului sau fata de liberalizarea comertului mondial. Pe masura ce au eliminat obstacolele tarifare dintre ele, statele membre au armonizat si taxele vamale aplicabile bunurilor importate din afara Uniunii Europene. Astfel, produselor li se aplica aceleasi taxe, indiferent de unde vin. Prin urmare, un autoturism din Japonia pentru care se percepe o taxa de import la sosirea in Germania poate fi trimis in Belgia sau Polonia si vandut acolo ca si cand ar fi de productie germana. Nu vor fi aplicate taxe suplimentare.

Politica comerciala a UE este strans legata de politica sa de dezvoltare. In cadrul sistemului sau de preferinte generalizate (SPG) , Uniunea a acordat acces liber pe piata sa majoritatii importurilor provenind din tarile aflate in curs de dezvoltare, fara plata taxelor vamale sau cu plata unor taxe reduse. In cazul celor mai sarace 49 de tari din lume, toate exporturile provenind din aceste tari, cu exceptia armelor, sunt scutite de taxe vamale.

Uniunea Europeana a elaborat o noua strategie comerciala si de dezvoltare cu cele 78 de state ACP (Africa, Pacific,Caraibe), destinata sa le integreze in economia mondiala. De asemenea, UE a incheiat un acord comercial si cu Africa de Sud, care va conduce la liberalizarea comertului si negociaza, in prezent, un acord de liber schimb cu cele sase state membre ale Consiliului de cooperare al Golfului - Bahrain, Kuweit, Oman, Qatar, Arabia Saudita si Emiratele Arabe Unite. UE are acorduri cu Mexic si Chile si incearca sa negocieze un acord de liberalizare a schimburilor comerciale cu grupul Mercosur - Argentina, Brazilia, Paraguay si Uruguay.

In schimb, Uniunea Europeana nu a incheiat acorduri comerciale specifice cu principalii sai parteneri comerciali din randul tarilor dezvoltate, cum ar fi Statele Unite ale Americii si Japonia. Relatiile comerciale cu acestea se bazeaza pe mecanismele OMC, desi, in anumite sectoare, exista multe acorduri intre UE si cele doua tari. Cadrul OMC se aplica si schimburilor comerciale dintre UE si China, devenita membra a acestei organizatii in 2001. In prezent, China este cel de-al doilea partener comercial al Uniunii, dupa Statele Unite ale Americii.

Responsabilitatea pe care o are UE la nivel mondial vizeaza multiple domenii, de la cooperarea cu China sau Brazilia in cadrul proiectelor de protectie a mediului, pana la derularea unor programe de reconstructie in Afganistan si Irak. UE organizeaza, in mod regulat, reuniuni la nivel inalt cu principalii sai parteneri (Statele Unite, Japonia, Canada si, de curand, Rusia, India si China), precum si dialoguri regionale cu tari din zona mediteraneana, Orientul Mijlociu, Asia si America Latina. Pe langa comert, relatiile cu aceste tari se refera si la investitii, cooperare economica, finante, energie, stiinta, tehnologie, protectia mediului, la care se adauga aspecte politice cum ar fi infractionalitatea internationala, traficul de droguri si drepturile omului.

Uniunea Europeana se implica si in educatia si formarea copiilor, tinerilor si tuturor persoanelor care vor sa invete, sa cunoasca mai mult. Pentru perioada 2007-2013, Uniunea Europeana a alocat aproximativ 7 miliarde de euro in favoarea actiunilor care sprijina invatarea de-a lungul vietii. Principalele programe sunt:

Leonardo da Vinci - sprijina formarea profesionala, in special prin intermediul stagiilor organizate pentru tinerii lucratori si formatori in intreprinderi din alte tari si al proiectelor de cooperare intre institutiile de formare profesionala si intreprinderi;

Erasmus - finanteaza actiuni vizand mobilitatea studentilor si cooperarea intre universitati. De la crearea sa in anul 1987, 1,5 milioane de studenti au beneficiat de acest program. Un program mai recent, Erasmus Mundus, le permite absolventilor de studii superioare si cadrelor universitare din toata lumea sa urmeze cursuri de master organizate de consortii cuprinzand cel putin trei universitati europene;

Grundtvig - finanteaza programe de formare pentru adulti, in special parteneriate, retele si actiuni de mobilitate transnationale;

Comenius - promoveaza cooperarea dintre scoli si profesori.

Sunt disponibile fonduri pentru promovarea cooperarii politice, a invatarii limbilor straine, a invatarii on-line, precum si pentru difuzarea si schimbul de bune practici.

Multe dintre aceste programe sunt accesibile pentru studentii, profesorii si institutiile de invatamant din alte tari, in special din cele aflate in imediata vecinatate a UE sau care intentioneaza sa adere la Uniune. De asemenea, UE promoveaza schimburi si cursuri pe tema integrarii europene prin intermediul altor programe si acorduri de cooperare cu aproximativ 80 de tari din intreaga lume, cum ar fi Mongolia, Mexic, Algeria sau Australia. Uniunea Europeana stimuleaza formarea profesionala prin intermediul Centrului European pentru Dezvoltarea Formarii Profesionale (Cedefop), cu sediul in Salonic. Fundatia Europeana de Formare, o agentie a Uniunii Europene cu sediul in Torino, sprijina invatamantul si formarea in tari care se invecineaza cu Uniunea Europeana. In viitor, un cadru european al calificarilor pentru invatarea de-a lungul vietii ii va ajuta pe angajatorii si institutiile de invatamant din toata Europa sa compare si sa inteleaga mai bine calificarile profesionale. Tarile Uniunii Europene intentioneaza ca, pana in anul 2010, sa stabileasca o corespondenta intre sistemele nationale de calificari si cadrul european al calificarilor. Pana in 2012, fiecare noua calificare introdusa in UE va face trimitere la unul din cele opt niveluri de referinta prevazute de cadrul european al calificarilor. Acesta din urma este rezultatul eforturilor depuse in cadrul asa-numitului "proces de la Copenhaga". In cadrul acestuia, 32 de tari, inclusiv statele membre ale UE, discuta pe teme de educatie si formare profesionala. De asemenea, aceste tari lucreaza la introducerea unui sistem european de credite pentru invatamantul profesional, precum si a unei retele europene de asigurare a calitatii acestui tip de formare. In ceea ce priveste invatamantul superior, UE colaboreaza cu alte 19 tari in cadrul "procesului de la Bologna", pentru crearea, pana in 2010, a unui spatiu european pentru invatamantul superior. Acest proces promoveaza recunoasterea reciproca a perioadelor de studiu, calificari comparabile si standarde de calitate uniforme.

Institutul European pentru Inovatie si Tehnologie este in curs de creare, ca nou pol de excelenta paneuropean in domeniul invatamantului superior, al cercetarii si al inovarii. Pentru perioada 2008-2013, acesta va beneficia de un buget de 309 milioane de euro. Institutul se va concentra pe transpunerea rezultatelor cercetarilor in aplicatii comerciale prin crearea unor comunitati ale cunoasterii si inovarii. Este vorba despre un nou model de parteneriat implicand universitati, organizatii de cercetare, intreprinderi, fundatii si alte entitati. Printre prioritatile initiale vor figura schimbarile climatice, sursele de energie regenerabile si noua generatie de tehnologie a informatiei si comunicarii.

Politicile care se adreseaza tinerilor nu se limiteaza la educatie. "Pactul european pentru tineret" stabileste o serie de principii comune privind oportunitatile pentru tineri, recunoscand dreptul acestora de a avea sanse egale in toate aspectele vietii sociale: educatie si formare de inalta calitate, servicii pentru cautarea unui loc de munca, locuri de munca adecvate competentelor lor, dreptul la prestatii de securitate sociala si dreptul la locuinta. Programul "Tineret pentru Europa" promoveaza participarea activa la viata societatii si proiecte care cultiva sentimentul de cetatenie europeana, inclusiv prin intermediul Serviciului European de Voluntariat. In perioada 2007-2013, UE va aloca acestor activitati o suma totala de 900 milioane de euro.

Este necesar ca tot mai multi cetateni sa devina activi si sa ramana in campul muncii mai mult timp, proportional cu cresterea sperantei de viata, ca lucratorii si intreprinderile sa devina mai adaptabili, ca educatia si competentele sa cunoasca imbunatatiri si ca sistemele de protectie sociala sa se adapteze in functie de provocarile generate de inovare, globalizare si mobilitate. Aceste etape presupun si inglobarea principiului flexicuritatii. Din ce in ce mai putine slujbe sunt stabile pe toata durata vietii profesionale. In acest sens, este necesara o noua abordare care sa combine flexibilitatea si mobilitatea de pe piata muncii cu retelele solide de securitate sociala, cunoscuta sub denumirea de "flexicuritate". Unul din elementele de baza ale acestei strategii este egalitatea de sanse. Sexul, varsta, handicapurile sau saracia nu trebuie sa constituie piedici in calea evolutiei unei persoane. Peste tot in Uniune, legislatia comuna scoate deja in afara legii discriminarea pe criterii de sex, origine rasiala sau etnica, handicapuri, orientare sexuala, varsta, religie sau credinte. UE a elaborat strategii specifice pentru combaterea discriminarii si a xenofobiei, precum si pentru promovarea incluziunii sociale.

Crearea de locuri de munca, mai multe si mai bune, trebuie sa respecte anumite principii sociale de baza. Traditia Uniunii de a garanta un mediu de lucru decent pe intreg teritoriul sau si de a proteja drepturile lucratorilor continua sa genereze progrese. Standardele sunt aceleasi pentru toti si stabilesc reguli privind conditiile de munca, concedierile colective, munca pe fractiune de norma, munca temporara, concediul de maternitate si pentru cresterea copilului, remuneratia egala pentru munca egala si protectia impotriva hartuirii sexuale.

Investitiile in resurse umane sunt esentiale pentru strategia privind ocuparea fortei de munca si cresterea economica, al carei principal instrument este Fondul Social European. Pentru perioada 2007-2013, acesta aloca 77 de miliarde de euro pentru masuri de imbunatatire a accesului la piata muncii si a adaptabilitatii lucratorilor si intreprinderilor, precum si pentru masuri de dezvoltare a capacitatii institutionale in zonele defavorizate. Fondul european de ajustare la globalizare dispune de un buget anual de 500 de milioane de euro, destinat proiectelor de sprijin personalizat al lucratorilor concediati in urma liberalizarii comertului si globalizarii economiei.

Una din realizarile majore ale Uniunii Europene este garantarea faptului ca dreptul fiecarui cetatean de a trai si munci oriunde in UE este insotit de accesul la prestatii sociale, inclusiv la ingrijiri medicale in tara respectiva. Uniunea Europeana incurajeaza mobilitatea lucratorilor, care nu numai ca aduce acestora avantaje privind dezvoltarea personala si profesionala, ci constituie si o modalitate de adaptare a competentelor la cererile pietei fortei de munca.

Industriile culturale din Uniunea Europeana - cinematografie si audiovizual, editare, muzica si mestesuguri - constituie, de asemenea, o sursa importanta de venit si de locuri de munca, furnizand mai mult de sapte milioane de locuri de munca. UE deruleaza programe de sprijin pentru anumite industrii din domeniul culturii, incurajandu-le sa profite de oportunitatile oferite de piata unica si de tehnologiile digitale. De asemenea, se straduieste sa creeze un mediu dinamic pentru aceste industrii simplificand procedurile administrative, facilitand accesul la finantare, contribuind cu proiecte de cercetare si incurajand o cooperare mai stransa cu parteneri din interiorul si din exteriorul Uniunii. In cadrul politicii sale regionale, Uniunea Europeana contribuie la finantarea scolilor de muzica, a salilor de concerte si a studiourilor de inregistrare. De asemenea, a finantat restaurarea unor teatre istorice, printre care Teatro del Liceu din Barcelona si Fenice din Venetia, distruse de incendiu in 1994 si, respectiv, in 1996

Una dintre initiativele reprezentative ale UE este programul Cultura. In forma sa actuala, programul se deruleaza in perioada 2007-2013 si dispune de un buget total de aproximativ 400 de milioane de euro. Cuprinde toate activitatile culturale fara caracter audiovizual.

Programul "Capitale culturale" isi propune sa puna in lumina bogata diversitate a culturii europene, fara a uita izvorul comun din care isi trage seva. In fiecare an, unul sau doua orase sunt desemnate capitale culturale ale Europei si beneficiaza de sprijin financiar acordat prin intermediul programului Cultura. Aceste fonduri sunt utilizate pentru finantarea expozitiilor si manifestarilor care vizeaza punerea in valoare a patrimoniului cultural al orasului si al regiunii in care se gaseste, precum si a unei game variate de reprezentatii, concerte si alte spectacole, reunind artisti din toata Uniunea Europeana. Experienta arata ca programul a avut un impact pe termen lung in ceea ce priveste dezvoltarea culturala si turistica a oraselor alese.

Anul 2008 a fost declarat Anul european al dialogului intercultural, destinat sa promoveze comunicarea intre culturi in cadrul educatiei si la locul de munca, precum si in activitatile creative si sportive.

Un alt domeniu abordat de Uniunea Europeana este agricultura, care evolueaza in mod constant. La inceputurile sale, in urma cu 50 de ani, se punea accentul pe furnizarea de cantitati suficiente de alimente pentru o Europa care iesea dintr-un deceniu de lipsuri cauzate de razboaie. Obiectivul politicii UE este ca producatorii de alimente din toate sectoarele, incepand de la culturi si septeluri, pana la fructe si legume sau vin, sa poata fi autonomi pe piata europeana si internationala.

Politica agricola comuna (PAC) acorda sprijin financiar, de exemplu, agricultorilor victime ale calamitatilor naturale sau ale epizootiilor, cum ar fi febra aftoasa sau febra catarala ovina. Ori de cate ori este necesar, PAC completeaza veniturile agricultorilor, garantandu-le un nivel de trai decent. Cu toate acestea, ajutorul financiar este conditionat de respectarea unor obiective mai generale in ceea ce priveste conditiile de igiena din exploatatiile agricole si siguranta alimentara, sanatatea si bunastarea animala, protectia peisajelor rurale traditionale si conservarea vietii salbatice. Reformele PAC au avut ca efect alocarea de fonduri pentru promovarea calitatii si a competitivitatii la nivel global a produselor alimentare si a inovarii in domeniul agriculturii si prelucrarii alimentelor. Tot reformele PAC au stat la baza deciziilor privind acordarea de fonduri pentru promovarea dezvoltarii rurale, inclusiv diversificarea economiilor rurale, de vreme ce locurile de munca din agricultura nu mai constituie elementul de baza al comunitatilor rurale, asa cum a fost candva.

Bugetele europene consacrate cercetarii sprijina si mai mult inovarea in agricultura prin proiecte menite sa creasca productivitatea si, in acelasi timp, sa aduca solutii mai ecologice. In acest sens, se analizeaza cum ar putea fi folosite culturile agricole pentru a produce energie scapa din vedere obiectivul principal, cel de a produce alimente si hrana pentru animale, de exemplu utilizand subproduse si deseuri.

Indiferent de reforme, politica agricola comuna este cea mai integrata dintre toate politicile Uniunii Europene. Prin urmare, ii este consacrata o mare parte din bugetul UE. Totusi, partea din bugetul european care ii este alocata a scazut de la 70% (in anul 1970) la 34% (in prezent). Acesta este rezultatul extinderii celorlalte responsabilitati ale UE, al economiilor realizate in urma reformelor si al orientarii catre efectuarea de mai multe cheltuieli pentru dezvoltarea rurala. Pentru aceeasi perioada, 11% din buget va fi consacrat dezvoltarii rurale.

Piata unica este elementul central al Uniunii de astazi. Pentru ca aceasta sa devina realitate, institutiile Uniunii Europene si tarile membre au depus eforturi constante timp de sapte ani, incepand din 1985, in vederea adoptarii sutelor de acte legislative necesare pentru eliminarea barierelor de ordin tehnic, normativ, juridic si birocratic care constituiau o piedica in calea liberului schimb si a liberei circulatii. Contrar asteptarilor, au reusit, dar victoria a trecut aproape neobservata. Piata unica nu a inflacarat niciodata imaginatia cetatenilor la fel ca moneda unica. Asa cum remarca Jacques Delors, fost presedinte al Comisiei Europene si initiatorul intregului proiect, "nimeni nu se indragosteste de piata unica". Indiferent de acest lucru, potrivit Comisiei Europene, piata unica a dus la crearea mai multor milioane de locuri de munca de la lansarea sa in 1993 si a generat un profit de peste 800 de miliarde de euro. Datorita pietei unice, preturile convorbirilor telefonice in Europa au scazut considerabil, fata de acum zece ani. Preturile biletelor de avion practicate in Europa au scazut semnificativ si au fost lansate alte noi rute. Gospodariile si intreprinderile din toata Europa isi pot alege acum furnizorul de electricitate si gaz.

Odata cu eliminarea barierelor comerciale si cu deschiderea pietelor nationale, tot mai multe intreprinderi se pot afla in concurenta. Pentru consumatori, aceasta inseamna preturi mai mici si oferta mai variata. Intreprinderile care isi comercializeaza produsele pe piata interna au un acces nerestrictionat la aproximativ 500 de milioane de consumatori din Uniunea Europeana - ceea ce le permite sa fie eficiente si sa realizeze economii de scara, care se materializeaza in preturi mai mici. De asemenea, datorita pietei unice, intreprinderile europene se pot extinde pe pietele globalizate de astazi.

Cele patru libertati de circulatie - pentru bunuri, servicii, persoane si capitaluri - sunt sustinute de o serie de politici conexe. Politica antitrust a UE este solida si impiedica intreprinderile sa-si stabileasca preturile sau sa-si repartizeze pietele intre ele. Persoanele se pot deplasa mai liber pentru a cauta un loc de munca, deoarece tarile UE isi recunosc reciproc multe dintre calificarile academice si profesionale.

Pentru a mentine o concurenta loiala pentru libera circulatie a bunurilor si serviciilor, piata unica se sprijina in principal pe autoritatile de reglementare si din domeniul concurentei. Libera circulatie a persoanelor este garantata prin acordul Schengen (care poarta numele micului oras din Luxemburg unde acesta a fost semnat). In baza acestui acord, se elimina controalele la cea mai mare parte a frontierelor interne si se intaresc controalele la frontierele externe ale UE. Libera circulatie in interiorul Uniunii depinde de existenta unor frontiere externe sigure.

Eliminarea barierelor comerciale si libera circulatie sunt avantaje semnificative pentru cei care sunt implicati in comert sau care calatoresc din motive justificate. Insa diversi infractori incearca sa modifice sistemul in avantajul lor. Uniunea Europeana a instituit un sistem de cooperare politieneasca si judiciara penala fara frontiere pentru a putea reactiona la problema criminalitatii fara frontiere. Europol, Oficiul European de Politie, face parte din acest raspuns, la fel ca si Sistemul de Informare Schengen in care serviciile de politie nationale schimba informatii cu privire la infractorii dati in urmarire generala sau suspectati. In cadrul proiectului Eurojust, statele membre ii asista pe procurorii, ofiterii de politie si avocatii care colaboreaza, in sanul unei echipe centrale, pentru combaterea crimei organizate.

Guvernele percep impozite pentru a-si finanta cheltuielile. Prioritatile in materie de cheltuieli variaza de la un stat membru la altul, iar UE nu intervine, cu conditia ca acestea sa se mentina in limite rezonabile. In cazul in care se depasesc aceste limite, iar datoriile devin prea mari, cresterea economica a celorlalte tari din Uniune poate fi pusa in pericol. Totusi, cu conditia sa manifeste prudenta in ceea ce priveste politica economica, statele membre dispun de multa libertate in a hotari cum sa isi cheltuiasca banii si ce impozite sa aplice pentru a-si finanta cheltuielile. Taxa pe valoare adaugata (TVA) face, partial, exceptie de la regula si necesita o anumita implicare din partea Uniunii Europene, fiind fundamentala pentru buna functionare a pietei unice si pentru asigurarea concurentei loiale in spatiul comunitar. Din acest motiv, Uniunea Europeana a stabilit limite superioare si inferioare pentru cotele de TVA aplicabile. Cu toate acestea, statele membre dispun de marje de manevra considerabile in ceea ce priveste stabilirea cotelor de TVA. In anumite conditii poate fi autorizata chiar o cota mai mica decat cota minima. Derogarile pot fi permise, de exemplu, pentru bunuri si servicii care nu le concureaza pe cele din alt stat membru sau pentru produse de stricta necesitate, cum ar fi alimentele si medicamentele.

Reglementarile referitoare la TVA si cotele acesteia respecta principiul instituit de UE, conform caruia deciziile in probleme de natura fiscala pot fi luate doar cu acordul tuturor statelor membre. Prin aceasta regula se protejeaza autonomia nationala.

Reglementarile privind impozitarea persoanelor fizice sunt de competenta guvernelor statelor membre, cu exceptia cazului in care sunt afectate drepturile transfrontaliere ale acestora. Comisia Europeana a luat masuri pentru a garanta ca cetatenii europeni care lucreaza in alte tari din UE nu intampina probleme legate de transferul si impozitarea pensiilor si a drepturilor la pensie.

Uniunea Europeana joaca un rol important in prevenirea evaziunii fiscale transfrontaliere. Desi cetatenii europeni isi pot depune economiile acolo unde li se pare cel mai rentabil, nu se pot folosi de aceasta pentru a se sustrage de la plata impozitelor. Guvernele statelor membre pot pierde incasari care li se cuvin de drept daca cetatenii nu declara venitul rezultat din dobanzile aferente economiilor plasate in strainatate. Statele membre ale UE si alte guverne europene au convenit sa faca schimb de informatii privind economiile nerezidentilor. Fac exceptie doar Austria, Belgia, Luxemburg si alte cateva tari europene care, pentru moment, aplica impozite cu retinere la sursa. Ulterior, o mare parte din bani sunt transferati in tara de origine a deponentului. Fiind vorba despre o plata globala, se pastreaza anonimatul deponentului si impozitul este achitat beneficiarului de drept.

Luarea deciziilor privind suma pe care UE o va cheltui si modul in care aceasta va fi alocata este un proces democratic. Comisia Europeana stabileste in fiecare an prioritatile pentru fiecare domeniu politic si pentru fiecare program, insa reprezentantii alesi din Parlamentul European si Consiliul Uniunii Europene sunt cei care decid asupra planificarii cheltuielilor pentru anul urmator. Dupa ce bugetul este cheltuit, Comisia trebuie sa prezinte Parlamentului European un raport privind modul in care au fost utilizate fondurile europene. Cheltuielile fac, de asemenea, obiectul unui raport din partea Curtii de Conturi Europene.

Bugetul comunitar finanteaza diferite masuri: formarea cetatenilor pentru a dobandi noi competente, sprijinirea mediului antreprenorial pentru a inova si crea locuri de munca; protejarea mediului si ameliorarea calitatii vietii noastre prin realizarea de investitii in tehnologii menite sa reduca gradul de poluare; constructia de drumuri, cai ferate, poduri, linii de alimentare cu energie electrica si cu gaz pentru a crea legaturi intre cele mai indepartate regiuni ale UE; sprijinirea diversitatii culturale si a schimburilor in domeniul educatiei; furnizarea de asistenta de urgenta in caz de inundatii sau cutremure. rincipiul solidaritatii este o trasatura a modului in care bugetul comunitar este cheltuit atat in interiorul Uniunii, cat si in afara ei. Peste 7 miliarde de euro sunt consacrate anual actiunilor extracomunitare. In calitate de putere economica si politica la nivel mondial, Uniunea Europeana considera ca ii revine raspunderea de a promova dezvoltarea economica si sociala, de a mentine pacea si de a furniza ajutor persoanelor care sunt afectate de catastrofe naturale sau care sunt victime ale conflictelor din lume.

Actiunile Uniunii Europene vizeaza, in special, trei grupuri de tari: cele din zonele aflate curs de dezvoltare, cu care statele membre intretin relatii speciale de natura istorica, si anume tarile din Africa, Caraibe si Pacific (grupul ACP), economiile emergente ale tarilor de la frontiera de est a UE si ale tarilor mediteraneene si tarile care aspira la statutul de state membre.

Cea mai mare parte din buget (45% din totalul cheltuielilor din 2008) este consacrata masurilor destinate sa creasca competitivitatea si dinamismul economiei europene si sa creeze mai multa coeziune intre statele membre, si anume sa reduca diferentele dintre tarile mai bogate si cele mai sarace. Agricultura este un alt sector care absoarbe o mare parte din cheltuielile din bugetul comunitar. Politica agricola este singura politica europeana complet integrata si, prin urmare, este cel de-al doilea post bugetar ca volum de cheltuieli, angrenand in jur de 32% in bugetul pentru 2008. Bugetul alocat acestui sector vizeaza garantarea sigurantei si calitatii alimentelor si asigurarea unui venit echitabil pentru cei 19 de milioane de agricultori europeni, in paralel cu garantarea unor preturi rezonabile pentru consumatori. 11% din buget este consacrat dezvoltarii rurale si protectiei mediului in spatiul rural

In general, Uniunii Europene ii revine raspunderea de a cheltui din bugetul comunitar numai in masura in care statele membre considera ca este necesar sa-si puna resursele in comun. Programele de cercetare stiintifica ocupa un loc important in cheltuielile consacrate unor masuri destinate sa creasca competitivitatea economiei UE intr-o lume globalizata, in care cunoasterea sta la baza dezvoltarii economice. Cheltuielile din cercetare se axeaza pe promovarea unor proiecte de cercetare paneuropene integrate in care sunt asociate eforturile si cunostintele oamenilor de stiinta din diferite tari ale Uniunii Europene, realizandu-se astfel economii de scara. Bugetul european finanteaza o vasta serie de domenii din sectorul cercetarii, printre care sanatatea, alimentele, biotehnologia, tehnologiile informatiei si comunicarii, nanotehnologia, energia, mediul, transportul, securitatea si spatiul. Numai 6% din totalul cheltuielilor din bugetul comunitar este consacrat costurilor administrative pentru functionarea Uniunii Europene. Aceasta cifra cuprinde costurile necesare tuturor institutiilor (printre care Comisia Europeana, Parlamentul European si Consiliul de Ministri), precum si serviciilor de traducere si interpretare in cele 23 de limbi oficiale ale Uniunii Europene.

Efecte ale crizei economice mondiale si perspective

Cel de-al treilea trimestru al anului 2008 a fost marcat de inevitabila criza economica mondiala. Numita si "recesiune" aceasta criza s-a facut simtita peste tot. Nici Uniunea Europeana nu a scapat de ea.

Aceasta criza atrage dupa ea scaderea preturilor produselor imobiliare, scumpirea creditelor, scaderea bunurilor si serviciilor si cresterea numarului somerilor.

Dupa summit-ul G20 de la Washington, Uniunea Europeana a dezbatut raspunsul sau la criza financiara mondiala. Programul legislativ si de lucru al Comisiei Europene pentru anul 2009 a fost afectat de criza: acesta se concentreaza asupra cresterii economice si ocuparii fortei de munca, schimbarilor climatice, actiunilor specifice in interesul cetatenilor si Uniunii Europene ca partener global.

Jean-Pierre Jouyet secretarul de stat  francez pentru afaceri europene, a declarat ca efectele actualei crize financiare mondiale se manifesta clar, inregistrandu-se o scadere a cresterii economice, iar unele state membre ale Uniunii Europene se afla deja in recesiune. Mesajul de la summit-ul G20 este foarte clar: trebuie utilizate toate instrumentele macroeconomice pentru a se evita o incetinire a economiei. In acest context a fost "salutata" reactia rapida a Bancii Centrale Europene prin scaderea ratei dobanzilor, precum si actiunile intreprinse de Banca Europeana de Investitii.

Pe plan bugetar trebuie folosite toate marjele de manevre ale Pactului de Stabilitate si Crestere, iar planurile nationale de sprijinire a conjuncturii trebuie sa fie foarte bine coordonate pentru a maximiza proiectele economice. De asemenea, trebuie sa se dea dovada unei anumite flexibilitati in ceea ce priveste acordarea ajutoarelor de stat.

Relativ la Programul legislativ si de lucru pe anul 2009, presedintele Comisiei Europene a apreciat convergenta de opinie cu Parlamentul European in ceea ce priveste prioritatile acestui program. In 2009, Comisia va monitoriza indeplinirea initiativelor lansate in ultimele saptamani pentru a contracara criza financiara si pentru a crea un cadru european in vederea combaterii declinului economic. De aceea, cresterea economica si ocuparea fortei de munca reprezinta prioritatea absoluta in vederea limitarii consecintelor incetinirii economice asupra ocuparii.

Bugetul Uniunii Europene este discutat intr-un moment de neliniste cu privire la criza economica ce cuprinde statele membre. Aceasta criza determina Comisia, Consiliul si Parlamentul European sa reflecte asupra modului in care resursele bugetului comunitar pot combate declinul economic. Accelerarea considerabila a platilor din fondurile structurale pentru noile state membre este o necesitate in aceste noi circumstante, iar intentia Comisiei de a simplifica procedurile in aceasta privinta este mai mult decat bine-venita. Insa aceasta intentie trebuie sa fie transpusa in fapte concrete, iar bugetul UE trebuie sa fie pregatit pentru situatia in care alocari aditionale sunt necesare. Acest lucru depinde chiar de simplificarea procedurilor.

Pentru noile state membre din afara zonei euro spatiul de manevra pentru utilizarea de stimulente bugetare din resurse proprii este mult redus din cauza crizei financiare; iar restangerea creditului va domina pe pietele internationale in anul 2009. De aceea, fondurile comunitare precum si orice alte forme de asistenta comunitara in cadrul a ceea ce poate fi numit 'ameliorarea bonitatii' sunt deosebit de necesare pentru a lupta impotriva unui declin economic sever in noile state membre.

Daca noile state membre vor fi vatamate de aceasta criza mai mult decat ar presupune slabiciunile lor, efectele ar fi negative pentru Uniunea Europeana.

Sa fim optimisti si sa speram ca lucrurile se vor ameliora si ca aceasta criza va trece repede fara pagube mari.