CONSERVATORISMUL

CONSERVATORISMUL

"A oferi oamenilor un singur panaceu, asa cum socialistii ofera panaceul nationalizarii, inseamna doar a-i insela si pe ei si pe noi insine. Viata nu este atit de simpla."

(Anthony Eden, 1946)

A fi conservator este un lucru foarte dificil. Cu mult mai usor este sa fii socialist sau liberal, deoarece socialistii si liberalii au, fiecare, catehismul lor: unul al planificarii, nationalizarii si solidaritatii comunitare sau unul al deregle-mentarii, privatizarii si individualismului. Conservatorismul nu poseda insa un catehism similar; publicului obisnuit, care vrea un program aplicabil . ba chiar imediat . ii poate deci parea ca el nu are nimic de oferit, deoarece este lipsit de program. Si nu numai de program.

Conservatorismul nu are principii sau, daca are, acestea sint perfecte tautologii. Cel mai faimos dicton conservator, acela al vicontelui Falkland, spune ca: atunci cind nu este necesar sa schimbi nimic, este necesar sa nu schimbi nimic. Aceste vorbe simple au declansat virulente tirade si au facut sa curga valuri de cerneala, in texte vehement critice; s-a invocat caracterul lor .reactionar. si .rigid.. Insa, acest presupus principiu al imobilismului nu este decit o inofensiva tautologie sau un banal adevar al bunului simt: ceea ce functioneaza bine (deci nu impune o schimbare) nu trebuie schimbat! Lucrul care trece mereu neob-servat este ca dictonul conservator nu interzice schimbarea in sine, ci numai schimbarea inutila si inoportuna, adica acea modificare impusa nu de realitatea sociala, ci de proiectele unei imaginatii necontrolate. Modernitatea europeana a tratat prea ades societatea ca instrument al unor ambitii sau planuri arbitrare; ceea ce spune in fond dictonul lui Falkland este ca societatea nu este un instrument al vointei, ci o realitate incapatinata, care nu se va lasa schimbata de ambitii justificate speculativ sau nepotrivite fata de datele situatiei.

Nu intimplator conservatorismul se opune politicii (si in general manifestarii umane) bazate pe principii. El crede ca principiile sint foarte bune, dar numai atunci cind functioneaza foarte bine; iar ele functioneaza numai cind exista un complicat si amplu consens public asupra lor. Trebuie, mai intii, sa existe consens asupra intelesului unui principiu; apoi, sa existe consensul asupra valabilitatii sale; in sfirsit, un consens asupra modului de aplicare al unui principiu (unde? cind? cum? in ce masura se va aplica el?).

Aici devine limpede diferenta dintre conservatorism si liberalism. Liberalii cred in rationalitatea anumitor principii (principiul maximei libertati individuale egale; principiul autoreglarii spontane a economiei; principiul reducerii la minim a rolului statului; principiul reducerii dreptatii la legalitate etc.) si cer realizarea consensului social asupra lor . cu alte cuvinte, pentru ei principiile rationale determina sau comanda consensul. Dimpotriva, pentru conservatori, valoarea si valabilitatea principiilor este determinata de consensul public. Nu aranjamentele sociale rationale (bazate pe principii, legi, institutii) determina ordinea si organizarea rationala a treburilor omenesti, ci, dimpotriva, existenta unei ordini sociale (traditionale) rationale da sens si valabilitate practica aranja-mentelor instituite deliberat. Edmund Burke, fondatorul gindirii conservatoare, semnala ca: "Moravurile sint mai importante decit legile. De moravuri depind, in mare masura, legile." Cu alte cuvinte, nu legile si principiile creeaza dreptatea si moralitatea, ci dreptatea si moralitatea (consensul asupra a ce este drept, legal, moral) dau sens, valoare si aplicabilitate legilor si principiilor. Institutiile si aranjamentele politice nu trebuie sa creeze consensul rational, ci sa fie expresia acestui consens, caci . subliniaza filosoful american George Santayana, distins promotor al conservatorismului in secolul nostru . .Institutiile politice nu slujesc la stabilirea ascendentei regulilor in societate, ci numai la inregistrarea acestei ascendente sau la aplicarea ei in amanunt..

Ascendenta moravurilor, a obisnuintelor normative si a consensului public fata de legi, principii reglementatoare si institutii politice indica ascendenta traditiilor fata de aranjamentele deliberate, "rationale", ale oamenilor: caci moravurile, obisnuintele comportamentale sau spirituale si consensul sint, toate, produsul unor traditii comune. Este indiscutabil ca atitudinea conservatoare presupune respect si o anume loialitate fata de traditii, dupa cum, in multe cazuri, implica o anume nostalgie fata de trecut, chiar si . uneori . fata de chipul sau oarecum intunecat (Ambrose Bierce observa cu malitie ca un conser-vator este un om indragostit de relele existente, pe cind un liberal este un om care vrea sa le inlocuiasca cu altele).

Insa ideea conservatoare nu implica un atasament complet si necenzurat fata de orice traditii; ea nu presupune ecuatia gerontocratica si maniheista .traditio-nal = bun, nou = rau.. Atitudinea conservatoare nu se confunda cu orice atitudine reactionara si ea nu se bazeaza pe utopia inversa a reeditarii trecutului (adica a repetarii irepetabilului). Axa conservatorismului nu este suprematia absoluta si caracterul sacrosanct al traditiilor, ci numai ascendenta si necesitatea traditiilor: traditiile nu sint sacre si intangibile, ele se nasc si pier, dupa cum se si modifica; dar ele constituie cadrul indispensabil al functionarii oricaror aranjamente sociale .rationale.. Conservatorismul este un fel special de traditio-nalism; dar nu pentru ca practica un cult al traditiei, ci pentru ca vede in cadrul intelectual, moral, comportamental . constituite prin traditie . mediul de care depinde supravietuirea oricarui aranjament deliberat si a oricarei creatii noi. Cel mai rational, mai bine intemeiat si mai impartial principiu (nou) devine inoperant in absenta traditiilor care sa furnizeze consensul multiplu necesar aplicarii sale: binecunoscutul principiu liberal al maximei libertati egale (.orice om trebuie sa aiba libertatea de a face orice doreste, cu conditia de a nu incalca libertatea altora.) functioneaza numai in contextele in care traditii sociale si culturale comune au condus la un amplu consens asupra a ce inseamna .incalcare a libertatii., .exercitare de constringeri. asupra altora sau .daune. aduse altora; acolo unde nu exista traditiile necesare, unde subzista disensiunile de fond, principiul .rational. nu mai are nici o aplicabilitate.

Ideile extremiste reprezinta o manifestare a libertatii individuale de expresie sau amenintarea (deci vatamarea intereselor) altora? Pedeapsa capitala este un mijloc legitim de aparare a celorlalti sau o incalcare a dreptului la revizuire judiciara si reabilitare a individului? Avortul este o afirmare a libertatii femeii sau o incalcare a dreptului la viata al copilului? In toate aceste cazuri, ca si in nenumarate altele, principiul .rational. isi pierde orice valoare pentru ca traditia nu a creat consensul asupra intelesului si aplicabilitatii sale. Iar atunci cind el poate fi aplicat cu succes, aceasta se datoreaza nu principiului in sine, valabi-litatii sale universale, ci consensului public subiacent care permite functionarea lui. In orice caz, deci, cheia succesului rezolvarii .rationale. a problemelor oamenilor sta in cultura politica si morala comuna, fixata prin traditie, care furnizeaza cadrul indispensabil functionarii principiilor, normelor, regulilor si institutiilor; ea nu sta in abstractiile insesi sau in aranjamentele deliberate facute pe baza acestor abstractii. In mod analog, succesul unei conceptii filo-sofice, al unei opere literare, artistice, sau al unei convingeri religioase nu sta in ideile sau simbolurile continute in ele, luate ca atare, ci in cultura filosofica, estetica sau religioasa subiacenta care incarca de semnificatie prezentele cultu-rale respective si determina .functionarea. lor spirituala, precum si consensul asupra valorii lor. Revolutia (in arta, in idei, in moravuri sau in politica) reuseste sau nu, dupa cum mediul cultural si social fixat prin traditie contine germenii favorabili sau nu. Chiar si succesul fenomenului anti-traditional depinde de prezenta unor conditii favorabile furnizate de traditie: succesul miscarii de contestare a europocentrismului cultural se explica tot prin anumiti germeni pre-existenti in cultura europeana (toleranta, pasiunea pentru exotic, egalitarismul etc.); chiar originalitatea artistica presupune o traditie-fundal, prin care valoarea a ceea ce este nou sa poata fi recunoscuta: .Nici un poet, nici un artist din nici un domeniu artistic, nu-si dobindeste singur intelesul complet. Semnificatia sa, aprecierea sa este aprecierea relatiei sale cu poetii si artistii morti. Nu-l poti evalua ca fiind singur; trebuie sa-l asezi, pentru contrast si comparatie, alaturi de cei morti. (T.S. Eliot, in celebrul sau eseu Tradition and The Individual Talent).

Conservatorismul reproseaza atit liberalismului, cit si social-democratiei, marile doctrine politice ale modernitatii (doctrine care, nu intimplator, au radacini comune in proiectul rationalist al iluminismului), ca pledeaza pentru asezarea vietii comunitare pe bazele aranjamentelor .rationale. deliberate . institutii, structuri de organizare, reglementari normative, juridice, politice sau morale . deduse din abstractii intelectualiste: principii, idealuri, teorii. Adevarata fundatie a societatii sint insa formele de viata, de sensibilitate si atitudine fixate prin traditie, care sustin consensul public necesar oricarui aranjament deliberat; acolo unde aceasta fundatie lipseste, toate aranjamentele .rationale. impuse voluntar, toate ideile sau valorile promovate deliberat esueaza, reducindu-se la simple .forme fara fond.. De aceea, conservatorismul isi concentreaza efortul nu asupra constructiei unor modele ideale de aranjament social .rational., a conceperii de norme, reguli, principii, idealuri care sa guverneze existenta sociala, ci asupra obiectivului pragmatic al dezvoltarii si optimizarii formelor de viata materiala sau spirituala. Acest obiectiv se realizeaza nu prin aplicarea in realitate a unui proiect politico-social exemplar, conceput teoretic si apoi .transpus in viata., ci printr-o activitate permanenta de rezolvare de probleme sau prin ceea ce s-ar putea numi creatie cotidiana. Politica proprie conservato-rismului nu consta in nimic altceva decit in practica obisnuita, .cotidiana., a rezolvarii problemelor unei comunitati omenesti, pe baza unui consens preexis-tent si in incercarea continua de dezvoltare a consensului social. Ea este, asa cum s-a spus, o .politica a imperfectiunii. si a compromisului: pleaca de la premisa ca un proiect social ideal sau perfect nu exista; ca tot ceea ce exista sint nenumaratele probleme .locale. cu care se confrunta oamenii si diversele lor interese, adesea incompatibile; si ca, deci, activitatea politica nu este decit

o incercare infinita de a solutiona probleme sau dificultati si de a realiza compro-misuri rationale intre interese sau valori incompatibile. In acest sens, conservato-rismul nu este decit un pragmatism politic. Tocmai din acest motiv, politicianul conservator nu are nevoie nici de principii calauzitoare, nici de proiecte optimale de organizare sociala si nici de .rezervoare de solutii. la probleme; el se conduce dupa convingerea ca nu exista solutii .de-a gata., prefabricate, la problemele (totdeauna specifice) ale comunitatilor omenesti, nici principii universale de rezolvare a acestora. Principiile .rationale. propuse de liberalism sau de alte doctrine politice au, din perspectiva conservatoare, valabilitate limitata si locala: nu numai ca nu stim daca ele vor reusi si in viitor sa rezolve probleme de tipul celor pe care le-au rezolvat anterior, dar nici macar nu cunoastem complet ansamblul de conjuncturi si conditii particulare care au contribuit la succesul lor, in fiecare caz in parte din trecut. Noi stim ca ele s-au bucurat uneori de succes, dar nu cunoastem niciodata ansamblul factorilor specifici, locali, care au jucat un rol vital in succesele respective. Drept urmare, nu putem reproduce acesti factori benefici, nu putem asigura "mediul" sau "contextul" necesar succesului principiilor si deci nu ne putem conduce dupa ele. Cei care imbratiseaza neconditionat asemenea principii, acordindu-le valoare canonica si sperind in reeditarea succesului lor, o fac dintr-o incapacitate de a judeca fiecare situatie particulara si de a gasi solutiile specifice potrivite in fiecare asemenea situatie . acestia comit eroarea, tipica unui rationalism dogmatic, de a crede in solutii-tip la probleme-tip, in aranjamente cu valabilitate necon-ditionata si, in cele din urma, in panacee, chei universale si adevaruri magice, eroarea absolutizarii pe care a descris-o Sherwood Anderson: .din clipa in care unul dintre oameni a insfacat unul dintre adevaruri pentru sine, l-a numit adevarul sau si s-a straduit sa-si faureasca viata dupa el, omul respectiv a devenit o figura grotesca iar adevarul pe care l-a imbratisat el s-a preschimbat astfel intr-un neadevar.. Prin analogie, s-ar putea spune despre tentativele liberale sau socialiste de a aplica anumite principii vietii sociale: .din clipa in care o comunitate a adoptat un principiu sau proiect pentru sine, l-a declarat principiul/proiectul corect, ideal si s-a straduit sa-si faureasca existenta dupa el, comunitatea a capatat o caracteristica grotesca iar principiul/proiectul ei s-a transformat intr-o eroare.. Pragmatismul conservatorismului implica un imens scepticism fata de mecanismele economice exemplare, solutii-algoritm care nu trebuie decit sa fie aplicate corect, dupa tipic, modele sociale, retete politice.

In absenta principiilor si a formulelor universale, in absenta unei teorii privind (re)constructia sociala, a solutiilor-tip si a retetelor algoritmice de rezolvare a problemelor, intr-un cuvint, in absenta abstractiilor "calauzitoare" - se pune intrebarea: cum poate aspira conservatorismul la o implicare politica activa pentru depasirea obstacolelor cu care se confrunta o comunitate?

Raspunsul este dublu:

Pe de o parte, atitudinea conservatoare reclama regindirea fiecarei situatii-problema pe baza datelor ei particulare, a caracteristicilor specifice, de a caror analiza si examinare nu ne poate scuti nici o teorie, nici o reteta generala si nici un principiu "calauzitor". Rezultatul acestei regindiri este bineinteles o propu-nere de rezolvare; insa nu una extrasa dintr-un rezervor anterior de solutii-tip, ci una axata pe un aranjament pragmatic ad-hoc, pe baza datelor specifice situatiei; solutiile conservatoare nu sint nimic mai mult decit aranjamente pragmatice adaptative. Elementul adaptativ implicat in ele a fost obiectul preferat al tuturor criticilor aduse conservatorismului, care au pretins ca "adaptarea" presupune o acceptare sau chiar o aparare mascata a starilor de fapt (problematice) existente; s-a insinuat adesea ca se ascunde aici o vinovata acceptare a inacceptabilului, o sofisticata "impacare" cu intolerabilul.

Acestui repros i se poate raspunde cu doua argumente.

Este de semnalat ca aranjamentele practice adaptative nu sint neaparat simple expediente derizorii, efemere; ele pot constitui, si au constituit efectiv, elemente majore ale peisajului social . spre exemplu, asistenta sociala (prin extensie, protectia sociala), sistemul de ajutorare a membrilor defavorizati ai comunitatii, a luat nastere ca un asemenea aranjament adaptativ (si el este datorat nu socialistilor, ci conservatorilor britanici care l-au initiat in a doua jumatate a secolului XIX).

Conservatorismul insista ca elementul adaptativ prezent in solutiile pe care le promoveaza nu trebuie vazut ca expresie a unei resemnari in fata raului social existent. Necesitatea adaptarii nu decurge din fatalitatea raului, din absenta posibilitatii sau a vointei politice de a schimba starea de fapt exis-tenta; ea decurge din faptul ca nici o solutie economica, politica sau sociala nu poate fi eficace daca nu este adaptata datelor particulare ale situatiei-problema. Solutiile conservatoare sint adaptative nu pentru ca urmaresc perpetuarea situatiei existente, ci pentru ca urmaresc eficacitatea practica, imposibil de atins fara o adaptare la particularitatile locale, adica la realitatea existenta la un moment dat. Conservatorismul este, sub acest aspect, un realism politic, urmarind exclusiv rezultatele care pot fi atinse intr-o anume realitate (ce trebuie admisa ca atare). Prioritatea factorului "adaptare" provine dintr-o orientare pragmatica spre realizabil, ca si dintr-o ostilitate fata de utopic.

Ajungem astfel la cea de-a doua resursa principala a politicii conservatoare. Pe linga dimensiunea adaptativa (care ar putea fi rezumata in dictonul "solutii specifice la probleme specifice"), conservatorismul are si o dimensiune critica. El reclama depasirea obstacolelor sociale nu prin inventarea de panacee, ci prin critica oricaror panacee; el sustine ca prima componenta fundamentala a efortului de rezolvare a problemelor omenesti este nu a descoperi ce se poate face, ci a intelege ce nu se poate face. In spatele acestei teze sta ideea ca exista o puternica si eterna tendinta a omului de a plasmui solutii inaplicabile, de a inventa panacee, de a face experimente fanteziste, intr-un cuvint de a se lasa condus de o imaginatie necenzurata care se desprinde complet de realitate in urmarirea unor himere. Conservatorii nu cred ca utopiile, proiectele fantasma-gorice, abstractiile care tin captiva gindirea rationala sint apanajul generatiilor trecute, a "naivitatii de altadata" ei suspecteaza ca producerea de abstractii sterile si planuri fanteziste, plasmuirea de panacee si de retete universale constituie o inclinatie permanenta a gindirii si ca aceasta inclinatie se manifesta cu atit mai intens, cu cit problemele si suferintele oamenilor sint mai acute. Cu cit oamenii se chinuiesc mai tare, cu atit vor fi mai vulnerabili la fantasmagorii politice, economice sau intelectuale. Drept urmare, ei vad in critica acestor produse ale imaginatiei si ale gindirii speculative, ale intelectului lipsit de simt critic, o sarcina majora a realismului politic . caci abstractiile si retetele universale, proiectele "generoase" si solutiile-tip nu dispar niciodata; ele se metamorfozeaza si se diversifica doar. Va exista mereu o politica a sabloanelor si a algoritmilor, a "prefabricatelor" ideale si a principiilor .calauzitoare.; si, ca atare, va trebui sa existe totdeauna o politica a particularului, a adaptarii la situatii specifice si a criticii abstractiilor sau .prefabricatelor.. Tendinta domi-nanta este de a inlocui un sablon cu altul, de exemplu ideea salvarii prin planificare, cu cea a salvarii prin dereglementare. Or, .un plan de a rezista oricarei planificari poate fi mai bun decit opusul sau, dar el tine de acelasi stil politic. (Michael Oakeshott). Adica, de stilul politic al obsesiei unor abstractii. Este vital sa existe o politica (inclusiv o politica culturala) care sa contracareze acest stil; conservatorismul aspira la acest rol. El s-a opus, la fel de energic ca si liberalismul, planificarii socialiste; dar pe alte temeiuri: nu pe temeiul principiului opus planificarii (al dezvoltarii economice spontane), ci pe temeiul criticii obsesiilor calauzitoare (dintre care una era si planificarea).

In gasirea aranjamentelor pragmatice adaptative si in critica politicii rationaliste a retetelor si a solutiilor-tip, conservatorismul nu se poate baza pe altceva decit pe experienta, care in mare masura isi face simtita prezenta printr-o cunoastere tacita. De aici provine acea prioritate a experientei acumulate si a cunostintelor implicite rezultate din ea, atit de caracteristica pentru atitudinea conservatoare. Aceasta atitudine nu implica neaparat un cult pentru experienta, pentru trecut sau pentru cunostintele consacrate; dar ea presupune convingerea ca gindirea realista, critica, de tip pragmatic, nu are alta sursa de inspiratie decit experienta. Experienta nu este infailibila; deseori ea nu ofera informatiile necesare; poate, de asemenea, induce in eroare prin forta unor false analogii. Dar, asa cum observa David Hume, unul din parintii fondatori ai viziunii conservatoare, ea are meritul de a ne fi prevenit cu privire la propria-i failibilitate si, oricum, este singura sursa de indicii la care putem si trebuie sa recurgem. Experienta nu e totul; dar totul presupune experienta.

*

"Imprejurarile (care pentru unii domni nu inseamna nimic) sint cele care dau, de fapt, fiecarui principiu politic culoarea sa distinctiva si efectul sau aparte. Imprejurarile sint cele care fac dintr-un sistem civil si politic ceva binefacator sau ceva daunator omenirii."

(Edmund Burke)

Pragmatismul conservator, ca si tendinta de a reactiona critic la orice retete universale sau principii canonice, determina si o alta caracteristica extrem de semnificativa: contextualismul. Optiunile conservatorismului sint intotdeauna contextuale, justificabile, relevante si valabile exclusiv intr-un context social bine determinat. Un cunoscut exemplu, in acest sens, este oferit de atitudinea Partidului Conservator din Marea Britanie fata de controlul economiei exercitat de stat: in contextul de la 1830, atitudinea a fost favorabila mentinerii acestui control, pentru ca in contextul din 1890 ea sa devina negativa. Nu este insa aici vorba de incoerenta, asa cum ar interpreta lucrurile un liberal .consecvent., ci de o tendinta deliberata de rezistenta fata de aplicarea nediferentiata a unui canon economic la moda: "In vremea cind moda intelectuala cerea libera initiativa antreprenoriala, el - politicianul conservator [n.n.] - s-a concentrat asupra evidentierii limitelor acestei filosofii, iar astazi, cind moda cere controlul de stat al economiei, el se concentreaza asupra evidentierii limitelor acestei idei. Asta inseamna sa fii un reactionar, adica un om inzestrat cu o capacitate si o inclinatie de reactiona impotriva anumitor idei care se intimpla sa fie in voga la momentul respectiv." (T.E. Utley, 1953).

Conservatorismul se mindreste cu calitatea de "reactionar", in masura in care crede ca majoritatea oamenilor sint victime usoare ale unei puternice tendinte de a mitiza principii abstracte, modele sau retete economice si politice, adevaruri universale si diverse aranjamente sociale sau intelectuale la moda si, drept urmare, ca ei au nevoie de socul produs prin ciocnirea cu un punct de vedere "reactionar", adica demitizant, critic, anti-"modern", adica nonconformist. Din acest punct de vedere, conservatorismul este un nonconformism obstinat, deoarece opune sistematic rezistenta fata de "modernitate": in fond, fata de conformismul si obedienta majoritatii (chiar si a majoritatii luminate sau a majoritatii elitelor) incapabile de a iesi din captivitatea ideilor si atitudinilor la moda. Cea mai remarcabila atitudine a unui conservator este neincrederea sa funciara in .marile idei. ce domina fiecare epoca, inclinatia de a vedea .simburele de nebunie. din orice dominanta intelectuala sau politica, dar si simburele .rational. din ceea ce nu este la moda, din ceea ce apare ca revolut, desuet, depasit; aceasta nu este postura .adeptului inflacarat. al unui model intelectual, moral sau social, ci mai curind aceea a judecatorului ezitant, infrinat de o doza de scepticism adica a celor .buni. (cf. W.B. Yeats: "The best lack all conviction, while the worst / Are full of passionate intensity."). Un conservator este, din acest punct de vedere, un om "fara principii" (adica fara mituri calauzitoare) si "fara convingeri" (adica fara adevaruri definitorii). De aici, si refuzul oricarui radicalism (radicalismul fiind politica principiilor "pure si dure", a convingerilor ferme): "Ostilitatea fata de radicalism, ostilitatea neincetata, implacabila, este definitia esentiala a conservatorismului." (Robert Cecil, Marchiz de Salisbury). Politicile conservatoare au ca numitor comun ideea moderatiei si a cresterii treptate, nu pe aceea a schimbarii radicale si bruste. Conservatorismul este desigur un gradualism; dar nu (sau nu exclusiv) pentru ca ar avea oroare de schimbarea brusca in sine, ci dintr-un anume simt al realitatii: pentru ca nu crede ca ceva important (deci, inradacinat intr-o forma de viata omeneasca) poate fi schimbat brusc.

*

"Efectul libertatii asupra indivizilor este ca ei pot face ce le place: trebuie insa sa vedem ce le va place sa faca, inainte de a risca felicitari ce s-ar putea repede transforma in plingeri."

(Edmund Burke)

Dar contextualismul propriu conservatorismului se manifesta si aici. Daca, pe de o parte, conservatorii resping dominatia "modernitatii", ca ansamblu de dogme, mituri si sabloane "la moda", pe de alta parte ei resping si sloganurile "eliberarii", ale "emanciparii" de sub dominatia .angajamentelor rigide. si ale dreptului nelimitat al individului de a se afirma ca entitate absolut autonoma. In izbitor contrast cu liberalismul, apologet deschis al individualismului si aparator secret al relativismului, conservatorismul nu crede in virtutile magice ale unei libertati individuale maximalizate doctrinar. El nu vede libertatea ca pe o valoare in sine, suprema si autonoma; caci libertatea poate fi folosita bine sau rau, fructificata sau exploatata in moduri deplorabile. Conservatorismul refuza sa confunde libertatea cu permisivitatea si autoritatea cu absenta libertatii (asa cum tind sa faca multi liberali), dupa cum refuza sa identifice idealul desfiintarii constringerilor arbitrare cu anomia; nu vede in traditii simple constringeri arbitrare sau abuzive, ci fibre constitutive ale identitatii personale; nu crede ca anihilarea traditiilor ar garanta "progresul", nici ca abolirea oricaror constringeri sau pedepse ar reprezenta calea spre fericirea individuala sau colectiva.

Atitudinea conservatoare se bazeaza pe credinta ca libertatile individuale trebuie totdeauna corelate si limitate de obligatii individuale, dupa cum libertatea de a experimenta trebuie corelata si cenzurata prin obligatia de a respecta si cultiva traditia, valoroasa pentru autenticitatea ei. ("Devenim conservatori pe masura ce imbatrinim, e adevarat., spunea Chesterton. .Dar nu devenim conservatori pentru ca am descoperi ca multe din lucrurile noi sint mistificari. Devenim conservatori pentru ca descoperim cit de multe din lucrurile vechi erau autentice.")

Ea se bazeaza, de asemenea, pe convingerea ca autoritatea (deci constrin-gerea) este tot atit de necesara ca si libertatea de alegere si actiune. Numai autoritatea poate garanta libertatea, prevenind orice monopol (intelectual, moral sau politic), monopol ce reprezinta principalul pericol pentru libertatea indivi-duala (un pericol mai mare decit anarhia). Numai autoritatea poate preveni pericolul permanent al reinstaurarii barbariei, caci .barbaria nu e niciodata definitiv infrinta; date fiind imprejurarile propice, barbati si femei care par foarte normali vor comite toate atrocitatile imaginabile. () Indata ce inchisorile mentale vor fi deschise, orgia se dezlantuie. (autorul acestor profetice cuvinte . scrise in 1934! . este scriitorul britanic conservator Evelyn Waugh). Retorica .descatusarii. este, deci, periculoasa. Conservatorismul sustine ca oamenii au nevoie de catuse (mentale sau politice) la fel de mult pe cit au nevoie de libertate mentala si sociala, de autoritatea constringatoare, la fel de mult pe cit e necesara libera manifestare. Intrebarea fundamentala este: cind si unde trebuie ingaduita libertatea, deci respectata sfera privata, cind si unde trebuie exercitata autori-tatea, deci impuse obligatiile comunitare? La aceste intrebari, ca si la intrebarea centrala cind e necesara schimbarea, cind nu trebuie schimbat nimic?, ca si la multe altele, conservatorismul nu are nici un raspuns de ordin general (iar faptul ca nu poate raspunde la orice il distinge de marile ideologii, de doctrinele "salvatoare" sau de viziunile totalizatoare) . Lipsit de setul complet al raspun-surilor prefabricate, de setul algoritmilor de rezolvare a problemelor, de principiile universal aplicabile, conservatorismul nu poate oferi decit sfatul de a infrunta fiecare problema anume cu propriile resurse mentale si de experienta, de a regindi pe cont propriu fiecare solutie in parte. El spune oamenilor ceva ce acestora nu le place deloc sa auda (si care ii face sa nu-l iubeasca): ca nu exista .sfaturi salvatoare., ca fiecare generatie si fiecare individ trebuie sa caute propriile solutii si sa faca propriile optiuni. Din acest punct de vedere, marea descoperire conservatoare este ca .nu e nimic de descoperit. (Wittgenstein), pentru ca nu exista .adevaruri-cheie. si nici panacee. Pe de alta parte, desco-perirea sa este ca totul trebuie re-descoperit, de fiecare, si pentru fiecare in parte, inca o data si inca o data, la nesfirsit.