Cultura politica

Cultura politica

Cultura este un proces de umanizare a naturii, se constituie prin dialog activ cu lumea in urma unei actiuni de individualizare, de personalizare. Accentul se pune pe dimensiunea interioara, pe traire si invatare, pe exercitarea aptitudinilor si energiilor spirituale individuale; autorul actului cultural este individul (creator si receptor de valori).

Eforturile culturale individuale se regasesc in valori, pe cand eforturile civilizatoare se intruchipeaza in bunuri. Nu toate valorile devin automat bunuri, evident, dar toate bunurile (materiale) sunt, intr-un fel sau altul, rezultatul realizarii valorilor.

In planul individualitatii, al subiectivitatii, cultura este rezultatul educatiei, civilizatia fiind sistemul, organizat si institutionalizat, al educatiei.

''Daca civilizatia este cultura in actu, integrata intr-un sistem organizat de munca, de trai si de gandire, rezulta ca vigoarea, trainicia unei civilizatii depind de masura in care o societate data isi creaza sisteme de organizare si institutii corespunzatoare, cu ajutorul carora transforma valorile culturale in fapte de viata, adica in fapte de civilizatie. Caci, in ultima analiza, civilizatia nu este decat societatea care si-a asimilat si integrat () valorile culturale care-i sunt necesare sau, din alt unghi de vedere, cultura patrunsa in toate celulele vietii sociale''[1].

Inainte de a incepe sa tratam notiunile de cultura politica sau cultura administrativa ne vom opri asupra conceptului de cultura, avand in vedere ca acesta reprezinta o adevarata provocarea si are atat de multe intelesuri incat parca ne invita la confuzie.

Dictionarul Explicativ al Limbii Romane ofera acestui concept mai multe sensuri, cele care ne retin noua atentia sunt:

cultura reprezinta totalitatea valorilor materiale si spirituale create de omenire si a institutiilor necesare pentru comunicarea acestor valori;

cultura inseamna a poseda cunostinte variate in diverse domenii precum si totalitatea cunostintelor;

nivel ridicat de dezvoltare intelectuala la care ajunge cineva.

Cat despre procesul de culturalizare acesta este definit ca fiind:

actiunea de a se culturaliza si rezultatul ei;

raspandire a culturii;

instruire.

Prezentarea si sustinerea unor asemenea teme precum cultura politica si administrativa au devenit de stricta necesitate, astfel in continutul discursurilor politice, juridice, economice nu se pot si nu vor trebui sa fie abandonate, ele reprezinta nu doar un obiectiv in sine ci doua modalitati de operationare ale societatii, de integrabilitate a cerintelor acesteia in competenta statului.

Tensiunea dintre modelul "societatii inchise", rigida si bazata pe credinta in tabu-uri, intoarsa spre trecutul "varstei de aur" si "societatea deschisa", mobila si critica[2], este actuala, dand seama despre valori si comportamente specifice. Schimbarea deci, nu este nici pe departe inevitabila. Ea este doar alternativa rezonabila, dar care inadecvat aplicata, poate duce la efecte perverse. Una din posibilitatile de a preintampina o asemenea evolutie rezida in examinarea culturii politice romanesti in manifestarile sale de data mai mult sau mai putin recenta.

Departe de a fi o exceptie, schimbarea este o caracteristica permanenta a sistemelor politice functionale. Schimbare de echilibru sau schimbare de structura, transformarea spatiului politic nu este posibila fara intermedierea, subtila, dar necesara a culturii. Nu vom folosi aici notiunea de cultura in sens restrans, ca sfera de preocupari specifice gandirii si sensibilitatii estetice, ci, ne vom referi la cultura politica, adica la ansamblul de atitudini, credinte si sentimente care pun ordine si dau sens proceselor politice. Cultura politica prin modul in care actioneaza asupra tipului de participare politica, prin amprenta pe care si-o pune asupra atitudinilor, este o componenta fara de care nu pot fi explicate relatiile politice specifice unei societati. Fiecare comunitate politica cunoaste o forma de cultura politica, interpreteaza si se raporteaza la faptul politic in functie de valorile dominante. Supunerea sau nesupunerea, toleranta sau intoleranta sunt atitudini politice conditionate cultural.

Cum un sistem politic vizeaza sa se perpetueze si sa se adapteze la exigentele mediului sau este posibil ca repetand un numar de procese aceste obiective sa fie atinse. Tensiunea ce exista intre traditie si modernitate si care, in general, este sintetizata in ideea de schimbare se regaseste in conversii si adaptari.

La presiunea pe care revendicarile de diferite feluri o exercita asupra sistemului politic adaptarea raspunde in doua moduri: prin recrutarea unui personal politic capabil sa adapteze aceste presiuni la caracteristicile sistemului si socializarea, respectiv difuziunea unei culturi civice compatibile cu exigentele de adaptare ale acestuia la mediu.

Functionand ca o memorie colectiva, care vine dintr-o sensibilitate la istorie, cultura politica poate furniza explicatii asupra diferentelor ce exista intre partide ce se revendica de la aceeasi familie politica sau de ce Parlamentul nu functioneaza la fel in Marea Britanie si in Romania. Tendinta de a folosi doar perspectivele universaliste, ignorand cultura, istoria si viata politica specifica fiecarei comunitati risca sa transforme orice actiune politica intr-un esec.

Un sistem politic nu poate supravietui daca nu exista o legatura consensuala intre practicile politice si asteptarile populatiei. Acest raport nu este unul mecanic, ci presupune influente reciproce.

Conservatorismul si absenta culturii civice, cultura politica a democratiei ce se fondeaza pe participarea la guvernarea locala ca si centrala, nu sunt obstacole fatale.

Preluat din antropologie, conceptul de cultura, aplicat spatiului politic, desemneaza setul de convingeri si sentimente ce determina atitudini si comportamente caracteristice unei comunitati umane, in raport cu care se poate evalua eficacitatea unor initiative politice si gradul de "loialitate partizana" a cetatenilor[3].

Gabriel Almond si Sidney Verba, care in 1963 au lansat notiunea prin lucrarea lor Cultura civica au orientat cercetarea spre studiul atitudinii in raport cu regimul politic, analizand increderea in sistemul politic, cunoasterea modului de functionare si satisfactia fata de procedurile de guvernare, pe aceasta baza comparand tari presupuse a fi democratice.

Pornind de la caracteristicile unei comunitati, notiunea faciliteaza intelegerea dezvoltarilor divergente in cazuri in care s-au aplicat aceleasi norme constitutionale. Chiar daca, in general, cultura politica este privita ca o componenta unitara a unei comunitati statale, se pot face diferentieri intre diferite tipuri de subculturi, ca acelea ale elitei si ale maselor, sau ale grupurilor etnice, religioase[4], care pot evolua, in functie de contexte, fie spre contra-culturi politice, fie la intersectia cu orizontul doctrinar se pot transforma in familii politice. Distinctia intre cele doua ar fi mai degraba una de organizare institutionala, decat una de continut. Contra-culturile insa, pot genera fenomene marginale cu un pronuntat caracter antisistemic.

Figura 5: Cultura politica[5]

Diferentele de cultura politica intre grupuri si inadecvarea modelului propus de clasa politica cu credintele si comportamentele politice ale societatii globale creeaza dereglari in functionarea sistemului politic. Pentru o acomodare a diferitelor subculturi politice cu scopurile politicii reformatoare este nevoie de o schimbare graduala, mediata prin aculturatie si socializare.

Daca politicul, chiar fara a fi agreat, nu poate fi ignorat de nici un membru al comunitatii, iar acceptarea exercitiului autoritatii presupune raportarea, fie si inconstienta, la "ordine" sau "justitie"[6], relatia intre conservarea si modificarea sistemului depinde de centrarea comunitatii pe una din cele doua valori politice fundamentale.

Ordinea, atat de des evocata de politicieni, indica tendinta spre mentinerea status quo-ului. In calitatea sa de valoare-cadru, ordinea induce un tip de cultura politica pasiva si toleranta in raport cu puterea. Justitia, cu accentul pus pe drepturi si/sau pe redistributie, presupune mobilitate si implicit instabilitate. Considerand societatea ca perfectibila, adeptii justitiei urmaresc limitarea puterii. Apar astfel doua modele de societate: cea a consensului si cea a conflictului. Evident, cele doua exista in orice societate, insa exista o orientare predilecta spre una sau alta dintre ele.

O simpla analiza institutionala nu poate explica stabilitatea unor sisteme politice in raport cu altele. Nici un sistem politic nu ar putea rezista timp indelungat in absenta recunoasterii legitimitatii sale si a mecanismelor care il compun. Cultura politica are influenta asupra sistemului, dar, in egala masura, se poate accepta si ideea ca sistemul determina, in unele conditii, schimbari in mentalul colectiv.

Impactul credintelor si valorilor asupra activitatilor sociale este anterior aparitiei conceptului de cultura politica. Existau deja o serie de instrumente teoretice apartinand unor discipline precum sociologia, istoria, psihologia sau antropologia: ideologie, sistem de imagini, mentalitati colective, reprezentari colective, inconstient colectiv, mit politic etc., care acopereau mai mult sau mai putin fenomenul[7].

In lucrarea pe care scoala almondiana a consacrat-o "culturii civice' (Almond, Verba, 1963) sunt evidentiate trei tipuri de cultura politica: parohiala (parochial), de supunere (subject), participativa (participant). Personalitatea de tipul parochial se caracterizeaza printr-o modesta (iar uneori chiar nula) constientizare a sistemelor politice nationale, privilegiind o perspectiva de interes local. Personalitatea de tipul subject este orientata, mai ales, spre repercusiunile pe care outputs-urile sistemului politic - normele legale, beneficiile ce tin de asistenta si asigurare sociala, - le pot avea asupra vietii lui, dar nu este orientata spre participarea la procesele de input, in sfarsit, personalitatea de tipul participant este orientata spre structurile si procesele de input si se considera, cel putin, in mod potential, antrenata in articularea cerintelor si in formarea deciziilor.

Fiecare din aceste trei tipuri de cultura politica dispune de o structura politica (inteleasa aici ca un ansamblu de elemente structurale ale sistemului politic) pe masura acesteia si in raport cu care insusi tipul de cultura este considerat ca fiind in relatie de congruenta: mai precis, congruenta maxima se stabileste intre o structura politica traditionala (cu referire la experienta europeana, la acea structura politica ce preceda aparitia statelor nationale) si o cultura politica parohiala, intre o structura centralizata autoritara (cu referire la acelasi spatiu european, absolutismul monarhic) si o cultura politica de supunere, intre o structura democratica si o cultura participativa.

Produs al scolii politice americane, conceptul de cultura politica s-a constituit ca un cadru de referinta pentru masurarea gradului de democratizare.

Modelul societatii tripartite, specific spatiului indo-european, constituie un exemplu pentru aceasta situatie[8]. Impartirea societatii in oratores, bellatores si laboratores, exprima o forma de raportare a mediului la putere. Functionarea acestei scheme pana in societatile contemporane (vezi teoria clasei de mijloc), dovedeste existenta unor paradigme mentale inradacinate si greu de modificat. Chiar ideea de conflict, specifica Occidentului, are o evolutie indelungata, revolutiile politice ale epocii moderne fiind doar partea vizibila a unui aisberg. Institutionalizarea opozitiei nu a fost o fractura, ci rezultatul unor lungi acumulari.

Pentru ca o societate democratica sa functioneze, dincolo de aspecte precum existenta economiei de piata, a unei clase de mijloc importanta numericeste, a profesionalizarii elitei politice, este nevoie si de o componenta culturala, numita de unii cercetatori "competenta civilizatoare"[9], care devine o conditie necesara a integrarii in lumea contemporana. In aceasta perspectiva, perioada comunista a fost o forma de "incompetenta civilizatoare", blocand o tendinta naturala de adaptare a societatii la normele pe care globalizarea vietii politice si sociale din secolul al XX-lea le-a impus.

Intr-un asemenea spatiu, rolul liderului politic de tip carismatic este important, dezvaluind un model mitic de raportare la putere. Cum in Eden, lume ideala si eterna, exista un singur Dumnezeu, tot astfel, in lumea terestra, nu poate exista decat un singur conducator. O zicala precum "Schimbarea, domnilor, bucuria nebunilor" ilustreaza elocvent o predispozitie spre acceptarea pasiva a puterii, indiferent de persoanele care o exercita.

Un sistem politic nu poate supravietui daca nu exista o legatura consensuala intre practicile politice si asteptarile populatiei. Rolul elitei politice ca agent al schimbarii este acela de a adapta exigentele transformarii economice si sociale la sistemul de valori.