| CATEGORII DOCUMENTE |
| Administratie | Drept |
La data de 25 martie 1957, la Roma, fost semnat, tratatul privind crearea Comunitatii Europene, de catre sase tari: Franta, R.F. Germania, Italia, Belgia, Olanda, Luxemburg. De atunci si pana in prezent Comunitatea Europeana a trecut printr-un sir lung de transformari, culminand cu Acordul de la Maastricht, la data de 7 februarie 1992, act care a insemnat crearea Uniunii Europene.
Anul 1989 a adus un plus de complexitate pentru realizarea unei Europe unite, intrucat acest an a insemnat prabusirea comunismului si eliberarea, cel putin ideologica, a unei insemnate parti a continentului, mai precis peste 100 de milioane de europeni. Din pacate se poate vorbi de o eliberare doar ideologica, intrucat o jumatate de secol de comunism a insemnat in mare masura inlocuirea unui set de valori european, cu unul artificial, creat la comanda si in functie de necesitati. In fata acestei provocari, Uniunea Europeana, trebuia sa raspunda intr-un mod cat mai concis. Din fericire pentru cei 100 de milioane de oameni, recent eliberati, raspunsul a fost mai mult decat satisfacator. Comunitatea Europeana de atunci, s-a implicat imediat in evolutia acestor tari din toate punctele de vedere: umanitar (in cazul Romaniei de exemplu), financiar s.a. Astfel ca o parte din aceste tari au reusit destul de rapid sa se aseze pe un "fagas" cu destinatia: Europa Unita. Din pacate despre Romania nu se poate spune ca a avut o optiune clara, astfel ca la 13 ani de la momentul (istoric vorbind) decembrie 1989, Romania are un handicap serios in ceea ce priveste o eventuala integrare. Cu toate asigurarile guvernantilor, indiferent de culoarea politica a acestora, situatia este destul de clara, in sensul ca daca Romania doreste o integrare in Uniunea Europeana are de parcurs anumite etape, care sunt prevazute intr-un document numit Agenda 2000.
La inceputul mandatului sau, in ianuarie 1995, presedintele Jacques Santer a stabilit doua obiective fundamentale pentru Comisia Europeana condusa de el: consolidarea Uniunii si pregatirea extinderii acesteia. Dupa ce semnarea Tratatului de la Amsterdam a creat cadrul necesar, la data de 16 iulie 1997, Santer a prezentat Parlamentului European Agenda 2000, strategia detaliata a Comisiei pentru consolidarea si largirea Uniunii in primii ani ai secolului XXI. In opinia lui Santer, Europa se afla in fata 'unui prilej istoric'.
Agenda 2000 este un program de actiune adoptat de Comisia Europeana la 15 iulie 1997, ca raspuns oficial la cererea Consiliului European de la Madrid din decembrie 1995, incluzand un document general pe tema extinderii si reformei politicilor comunitare, precum si o comunicare cu privire la viitorul cadru financiar dupa 31 decembrie 1999. Agenda 2000 dezbate toate chestiunile cu care se va confrunta Uniunea la inceputul secolului XXI. Este prezentata si opinia Comisiei cu privire la tarile candidate.
Agenda 2000 cuprinde trei parti:
prima parte se refera la reforma politicii agricole comune si a politicii de coeziune economica si sociala, recomandari cu privire la modul cum trebuie abordate provocarile extinderii si propune punerea in practica a noului cadru financiar pentru perioada 2000-2006;
partea a doua propune intarirea strategiei de preaderare, incorporand doua elemente noi: parteneriatul de aderare si participarea extinsa a tarilor candidate la programele comunitare si mecanismele de punere in aplicare a aquis-ului comunitar;
partea a treia contine un studiu cu privire la impactul extinderii asupra politicilor Uniunii Europene.
Aceste prioritati s-au materializat in 20 de initiative legislative inaintate de Comisia Europeana la Consiliul European de la Berlin din martie 1999. Consiliul European de la Berlin a ajuns la un acord general asupra pachetului legislativ in 1999, masurile fiind adoptate in acelasi an.
Ele acopera patru domenii pentru perioada 2000-2006:
reforma politicii agricole comune;
reforma politicii structurale;
instrumentele de preaderare;
cadrul financiar.
Raportul de 1300 pagini al Comisiei face o evaluare minutioasa a stadiului de pregatire pentru aderare al celor 10 tari candidate din Europa Centrala si de Est, si recomanda inceperea negocierilor cu Ungaria, Polonia, Estonia, Republica Ceha si Slovenia. Se considera ca acestea se afla cel mai aproape de indeplinirea criteriilor stabilite de Consiliul European la reuniunea la varf de la Copenhaga din iunie 1993. Negocierile cu aceste tari urmau sa inceapa in prima parte a anului 1998; tot in aceasta perioada era planificata demararea negocierilor cu Ciprul, tara candidata care primise deja o opinie favorabila din partea Comisiei. Primele aderari la Uniunea Europeana ar putea avea loc deja in 2001, insa in Agenda 2000 se considera ca 2003 ar fi un termen mai realist.
In acelasi timp, portile raman deschise pentru Bulgaria, Romania, Letonia, Lituania si Slovacia, ele urmand sa fie invitate sa incheie parteneriate cu UE, pentru a le sprijini astfel in procesul lor de pregatire pentru intrarea in Uniune. 'Nu este vorba de un proces de excludere. Dimpotriva, avem de-a face cu un proces de includere care se va derula permanent,' a spus Presedintele Santer.
In Agenda 2000 se afirma clar ca extinderea Uniunii 'va presupune substantiale costuri suplimentare pentru cei 15 membri actuali,' desi cheltuielile respective vor fi esalonate pe o perioada lunga de timp. Comisia estimeaza ca aceste costuri se vor ridica in total la 75 miliarde ECU - 'un adevarat Plan Marshall pentru tarile din Europa Centrala si de Est', a declarat Presedintele Santer. Totusi, Comisia considera ca realizarea acestei sarcini nu va presupune cresterea plafonului veniturilor Uniunii (a 'resurselor proprii').
Dupa o analiza atenta, Consiliul pentru Probleme Generale urma sa prezinte un raport detaliat asupra Agendei 2000 la reuniunea Consiliului European al Sefilor de State sau Guverne de la Luxemburg din decembrie 1997. Desi e putin probabil ca la aceasta reuniune Consiliul sa poata dezbate toate problemele puse de raport, se astepta ca acesta sa dea lumina verde inceperii negocierilor pentru aderare la inceputul anului 1998.
Agenda 2000 este un program care are ca obiective majore strangerea politicilor comunitatii si doreste sa ofere Uniunii Europene un nou cadru financiar pentru perioada 2000-2006 avand ca principal scop extinderea acesteia. Agenda 2000 a fost lansata in 1999 sub forma de 20 de texte legislative care aveau urmatoarele prioritati:
continuarea reformei agriculturii tinand cont de schimbarile facute intre 1988 si 1992 cu o vedere asupra stimularii competitivitatii europene tinandu-se cont de asemenea si de protectia mediului, asigurarea de venituri reale pentru fermieri, simplificand legislatia si descentralizand aplicatiile legislative;
cresterea efectiva a fondurilor structurale, a fondurilor de coeziune printr-o concentrare de proiecte geografice pe obiective specifice si zone geografice si pe un management imbunatatit;
intarirea strategiilor de intrare pentru tarile participante prin introducerea a doua mecanisme financiare:
ISPA - care este un instrument structural pre-integrare care sustine imbunatatirea transportului si protectia infrastructurii mediului;
SAPARD - care este un instrument agricol pre-integrare care sa faciliteze ajustarea pe termen lung a zonelor agricole si rurale a tarilor candidate la integrarea in uniunea Europeana;
adoptarea noului cadru financiar pentru perioada 2000-2006, pentru a permite Uniunii sa preintampine provocarile majore de inceput de secol XXI pentru extindere, in particular, in timp ce se asigura o disciplina bugetara.
In plus, o propunere pentru o decizie asupra sistemului propriu de resurse a Uniunii Europene a fost prezentata de comisie la 8 iulie 1999.
Scopul pentru care Comisia Europeana lanseaza documentul Agenda 2000 in perioada 16-17 iunie 1997 este acela de creare a unei Europe mai puternice si mai largi. Initial aceasta isi dorea inceperea negocierilor de aderare cu numai cateva state. Acest lucru avea sa se clarifice odata cu Consiliul European de la Luxemburg care va elabora o conceptie clara despre procesul de largire.
In anul 1993 la Consiliul European din iunie de la Copenhaga, Uniunea a conturat mai limpede exigentele sale din punct de vedere a calitatii vietii politice, sociale si economice fata de tarile membre. O problema pe care au intalnit-o pe parcurs membrii Uniunii a fost aceea de a cuantifica cu precizie in ce masura statele candidate la integrare indeplineau sau nu conditiile. La fel este cazul Romaniei, unde numeroase aprecieri referitoare la aceasta nu aveau nici o legatura cu ceea ce se intampla de fapt in tara.
Un alt pas in sensul precizarii pozitiilor Uniunii Europene fata de procesul de largire este marcat la 3 mai 1995 prin publicarea de catre Comisia Europeana a unei asa-zise "carti albe", privind pregatirea statelor asociate ale Europei Centrale si de Est in vederea integrarii lor in viata interna a Uniunii. Documentul prezenta strategia de preaderare ce a fost adoptata de catre Consiliul European de la Essen din decembrie 1994 si avea ca scop sa pregateasca economia lor sa functioneze dupa regulile pietei interne a Uniunii Europene.
In continuare vor fi prezentate, pe scurt, cateva concepte pentru o intelegere mai buna a documentului numit Agenda 2000.
Adancirea se refera la dinamica integrarii. Prin uniunea vamala, piata comuna, zona euro, Comunitatile Europene au devenit "o uniune tot mai stransa". Adancirea este un proces paralel si este deseori privita ca un pas necesar inaintea extinderii.
In acest spirit s-a decis reformarea principalelor politici comunitare (politica agricola comuna si politica structurala), precum si a modului de lucru a institutiilor, in vederea crearii unui context favorabil pentru aderarea noilor membri.
Extinderea a fost initial termenul care desemna cele patru valuri succesive de aderare a noilor membri, cand, la cele sase state membre initiale (Belgia, Olanda, Luxemburg, Franta, Italia, Germania) s-au adaugat noua state, astfel, in:
1973: Danemarca, Irlanda, Marea Britanie;
1981: Grecia;
1986: Portugalia si Spania;
1995: Austria, Finlanda si Suedia.
Numarul mare de tari candidate la aderare (13, din care 12 au deschis negocierile cu Uniunea Europeana) a dat conceptului de extindere o semnificatie speciala. Exista o convingere larga ca sistemul stabilit prin Tratatul de la Roma nu poate functiona eficient intr-o Uniune cu 25-30 de membri, fiind necesare si modificari ale Tratatelor existente.
Stabilitatea economica si politica a Europei este o atractie pentru multe tari europene, care au dreptul de a candida pentru a deveni membre ale Uniunii Europene (articolul 49 din Tratatul asupra Uniunii Europene).
Tarile candidate sunt:
Turcia: a depus cererea la 14 aprilie 1987;
Cipru: 3 iulie 1990;
Malta: 16 iulie 1990;
Ungaria: 31 martie 1994;
Polonia: 5 aprilie 1994;
Romania: 22 iunie 1995;
Slovacia: 27 iunie 1995;
Letonia: 13 octombrie 1995;
Estonia: 24 noiembrie 1995;
Lituania: 8 decembrie 1995;
Bulgaria: 14 decembrie 1995;
Cehia: 17 ianuarie 1996;
Slovenia: 10 iunie 1996.
In decembrie 1997, Consiliul European de la Luxemburg a decis inceperea negocierilor (in 1998) cu sase tari: Cipru, Cehia, Estonia, Ungaria, Polonia si Slovenia. Aceste sase tari formeaza "primul val" de aderare. Un al "doilea val" este format din Bulgaria, Letonia, Lituania, Romania si Slovacia.
Consiliul European de la Berlin, din martie 1999 a cerut Comisiei sa inainteze propuneri pentru o strategie speciala de preaderare pentru Malta, aprobata ulterior in martie 2000 (de asemenea, pentru Cipru).
In ceea ce priveste Turcia, Consiliul European de la Helsinki, din decembrie 1999 a afirmat ca Turcia este un candidat pentru aderare, iar in martie 2001 s-a semnat cu Turcia un Parteneriat de Aderare. Turcia beneficiaza de asistenta financiara din partea Uniunii Europene, dar neindeplinind criteriul politic, nu au fost deschise negocierile de aderare.
Conferinta Europeana reuneste in fiecare an tarile candidate.
Trebuie reamintit ca Elvetia, Liechtenstein si Norvegia au depus cereri de aderare. Cu toate acestea, Norvegia a refuzat aderarea de doua ori prin referendum (1972, 1994), in timp ce printr-un referendum din 1992 Elvetia a refuzat sa participe la Spatiul Economic European.
De aceea, pentru ca extinderea sa nu afecteze procesul de integrare, aderarile viitoare trebuie insotite de reforme ale institutiilor si ale unor politici comunitare. Astfel, in agenda 2000 din 1997 s-au adus modificari politicii agricole comune si politicii structurale, asistentei pentru pre-aderare si perspectivei financiare a Uniunii, pentru a face fata provocarilor extinderii.
Consiliul European de la Luxemburg din decembrie 1997 a luat masurile necesare lansarii procesului de extindere. Scopul acestui proces este pregatirea statelor candidate pentru aderare. Fiecare stat candidat va urma propriul ritm.
Consiliul European de la Cardiff din iunie 1998 a afirmat ca fiecare tara candidata va fi judecata in functie de aceleasi criterii, iar Comisia si-a luat angajamentul de a prezenta, la sfarsitul anului primul raport cu privire la progresele inregistrate de fiecare tara candidata la aderare. La 30 martie 1998 a fost lansat procesul de aderare cu Cipru, Ungaria, Polonia, Estonia, Cehia, Slovenia si a fost deschis procesul de examinare analitica a aquis-ului cu Bulgaria, Letonia, Lituania, Romania si Slovacia.
Consiliul European de la Helsinki din decembrie 1999 a reafirmat ca respectarea criteriului politic de la Copenhaga este esentiala pentru inceperea negocierilor de aderare si a cerut statelor candidate sa rezolve disputele legate de frontiere. A fost luat angajamentul politic de a depune eforturi pentru a incheia Conferinta Interguvernamentala asupra reformei institutionale pana in decembrie 2000, urmata de ratificare.
Consiliul European a reafirmat importanta existentei unor standarde ridicate in ceea ce priveste securitatea nucleara. De asemenea, a decis convenirea conferintelor interguvernamentale bilaterale in februarie 2000 pentru inceperea negocierilor cu Bulgaria, Romania, Slovacia, Letonia, Lituania si Malta. Turcia este considerata o tara candidata si va beneficia de o strategie de preaderare, putand participa la programele comunitare si la intalniri cu Uniunea si tarile candidate.
Consiliul European de la Nisa din decembrie 2000 a stabilit traseul de parcurs pentru viitoarele 18 luni in materie de aderare, urmand ca la sfarsitul anului 2002 sa se finalizeze negocierile cu tarile candidate care vor fi pregatite.
Consiliul European de la Laeken, din decembrie 2001 a afirmat ca, daca se mentine ritmul actual al negocierilor si reformelor, statele candidate (mai putin, Romania, Bulgaria si Turcia) vor fi pregatite pentru aderare. In aceste conditii, in prima jumatate a anului 2002, devine posibila inceperea lucrarilor pentru redactarea tratatelor de aderare.
Consiliul European de la Essen (decembrie 1994) a cerut Comisiei sa prezinte Cartea Alba asupra pregatirii tarilor asociate din Europa Centrala si de Est in vederea integrarii in Uniunea Europeana, pe care Comisia a prezentat-o la Consiliul European de la Cannes din iunie 1995.
Cartea Alba contine un program pentru alinierea legislatiei tarilor din Europa Centrala si de Est la legislatia pietei unice. Ea arata ca aceste tari vor stabili prioritati in vederea incorporarii regulilor comunitare si ca vor fi ajutate in acest sens de catre Oficiul pentru Schimb de Informatii privind Asistenta Tehnica (TAIEX), in particular pentru a obtine informatii cu privire la legislatia comunitara.
Incorporarea si implementarea intregii legislatii comunitare este principala provocare cu care se confrunta tarile candidate. Este necesar ca administratiile si sistemele legislative sa fie intarite, infrastructura tarilor candidate (mai ales in ceea ce priveste mediul inconjurator) sa fie drastic adaptata la standardele comunitare si sa se dezvolte retele de transport, energie si telecomunicatii.
Pentru a facilita aceste ajustari considerabile, tarile candidate primesc asistenta pentru preaderare.
Negocierile de aderare cu cele 11 tari candidate nominalizate la Consiliul European de la Luxemburg (decembrie 1997) au inceput la 30 martie, dupa Conferinta Europeana. Primul pas a fost evaluarea compatibilitatii legislatiei fiecarei tari candidate cu regulile comunitare (procesul de screening). Aceasta evaluare este baza pentru etapa a doua, concretizata in negocierile bilaterale dintre Uniune si fiecare tara candidata.
Tarile candidate pot cere perioade de tranzitie intre momentul aderarii si momentul cand vor fi capabile sa implementeze legislatia comunitara. Totusi, aceste perioade de tranzitie trebuie sa fie cat mai scurte si pentru sectoare specifice.
Incheiate de Consiliu cu fiecare tara candidata in parte (cu exceptia Ciprului), parteneriatele pentru aderare coordoneaza ajutoarele furnizate de Comunitatea Europeana si stabilesc prioritatile pentru fiecare sector in vederea adaptarii la legislatia comunitara. Adeziunea tarilor candidate la prioritatile respective determina dimensiunea asistentei financiare din partea Comunitatii.
Fiecare tara stabileste un program detaliat pentru adoptarea aquis-ului comunitar, pentru implementarea prioritatilor, respectarea unor termene, cu indicarea resursele financiare si umane necesare. Acest program este ajustat de Comisie si tara candidata. Se stabilesc, de asemenea, prioritati economice.
Principalele instrumente financiare pentru sprijinirea reformelor in tarile central si est europene in cadrul parteneriatelor de aderare sunt:
1. Programul PHARE;
2. un fond structural de preaderare;
3. un fond de preaderare pentru agricultura.
Perspectiva financiara formeaza cadrul cheltuielilor comunitare pentru o perioada de 7 ani, fiind produsul unui acord interinstitutional intre Parlamentul European, Consiliu si Comisie si indica volumul maxim si structura cheltuielilor comunitare viitoare. Este ajustata anual de Comisie in functie de preturi si evolutia Produsului National Brut al Comunitatii. Cu toate acestea, trebuie notat ca perspectiva financiara nu este un buget multianual, deoarece procedura bugetara anuala ramane esentiala pentru determinarea nivelului prezent al cheltuielilor si a diferentelor dintre diferitele capitole bugetare.
Pana in prezent, au fost incheiate trei acorduri interinstitutionale de acest fel, si anume:
1. perspectiva financiara 1988-1992 (pachetul Delors I);
2. perspectiva financiara 1993-1999 (pachetul Delors II);
3. perspectiva financiara 2000-2006.
Perspectiva financiara pentru perioada 2000-2006 face parte din noul Acord Interinstitutional, care este unul din pilonii de baza ai pachetului financiar al Agendei 2000. Acest Acord, care a primit girul politic la Consiliul European de la Berlin din martie 1999, va trebui sa permita Uniunii sa accepte noi membri si, in acelasi timp, sa consolideze politicile comunitare, pastrand un cadru financiar riguros.
Perspectiva financiara stabileste cadrul de referinta pentru o perioada de sapte ani (2000-2006). Desi nu poate incorpora cheltuielile cu noi extinderi inainte ca acestea sa devina efective, are insa trei caracteristici de interes pentru extindere:
finantarea agriculturii este extinsa la noua politica de dezvoltare rurala, masuri veterinare, un instrument agricol de preaderare si o marja pentru extindere;
fondurile structurale destinate celor 15 State Membre vor fi treptat reduse din anul 2002, concentrand prioritatile la un numar mai mic de regiuni. Operatiunile structurale cuprind un nou instrument de preaderare;
suma alocata pentru actiuni externe creste cu 2% pe an pentru a acoperi cresterea asistentei pentru preaderare in cadrul programului PHARE. Fondurile alocate ca asistenta pentru preaderare (PHARE, ISPA si SAPARD) vor ramane neschimbate, indiferent de numarul de tari candidate care vor deveni membre in perioada 2000-2006. In acest fel, resursele pot fi concentrate pe tarile care au cea mai mare nevoie.
Disciplina bugetara va face posibila mentinerea plafonului curent de cheltuieli, adica 1,27% din produsul national brut al Comunitatii, pana in anul 2006.
In 1989, Comisia Europeana a pus in practica un program de asistenta financiara pentru facilitarea tranzitiei economice si financiare ale tarilor central si est europene (Programul PHARE). In 1991, primele acorduri de asociere (asa numitele Acorduri Europene) au fost semnate de Comunitatea Europeana si tarile din Europa Centrala si de Est. Acordurile interimare au fost puse in practica pentru a incepe imediat functionarea unei zone libere de comert. Desi restrictiile pentru produsele agricole si cele din fier si otel au fost mentinute, libera circulatie a bunurilor este acum o realitate pentru 26 tari europene.
Pe baza Acordurilor Europene, in 1993 Comisia a propus organizarea unui "dialog structurat" intre tarile asociate si institutiile Uniunii sub forma sedintelor unde partenerii se puteau consulta.
In decembrie 1994, Consiliul European de la Essen a adoptat o strategie de preaderare bazata pe:
adancirea relatiilor dintre tarile asociate si institutiile Uniunii (intarirea dialogului structurat la nivel parlamentar si guvernamental) ;
dezvoltarea Acordurilor Europene
adaptarea asistentei financiare furnizata prin PHARE
pregatirea pentru integrarea in Piata unica;
Incepand cu Consiliul European de la Madrid (decembrie 1995), au inceput sa fie ridicate o serie de probleme privind efectele extinderii asupra politicilor comunitare, in particular asupra politicii agricole, a politicii structurale si a perspectivei financiare a Uniunii dupa anul 1999. Agenda 2000, prezentata de Comisie in iulie 1997, a propus reforme referitoare la aceste subiecte esentiale pentru viitorul Uniunii Europene.
In paralel cu aceasta dezbatere, au fost create noi instrumente pentru a sprijini tarile candidate in pregatirea pentru aderare, atat in termeni legislativi cat si in termeni financiari. In 1998, au fost lansate parteneriate de aderare pentru fiecare din cele zece tari din Europa Centrala si de Est.
Pentru Cipru, s-a stabilit o strategie speciala de preaderare:
participarea in actiuni-tinta pentru a intari capacitatea institutionala si administrativa si pentru a actiona participarea in domeniul justitiei si afacerilor interne;
participarea in anumite programe si agentii comunitare (la fel ca toate tarile candidate);
utilizarea asistentei tehnice furnizate de TAIEX pentru adaptarea legislatiei la regulile comunitare.
Prin intermediul Agendei 2000 Uniunea Europeana a reformat in 1999 un numar mare din politicile sale de importanta majora. Noua actiune a Uniunii Europene dorea sa rezolve provocarile europene prin noi si eficiente cai, dar reformele sunt de asemenea parte a efortului de pregatire a Uniunii Europene pentru largire cu introducerea in Uniune a noi tari membre.
Ajutorul Uniunii Europene pentru tarile care doresc sa intre in Uniune se refera la dublarea fondurilor financiare pentru aceste tari.
In ceea ce priveste politica agriculturii, aceasta se va concentra mai mult in viitor asupra conservarii mediului, a mentinerii calitatii alimentelor si a mentinerii vitalitatii vietii rurale. Politica regionala a Uniunii Europene continua sa fie un important instrument de solidaritate printre europeni, ajutand sa creeze noi locuri de munca si sa dezvolte economia in regiuni defavorizate.
Cadrul financiar in ceea ce priveste cheltuielile din bugetul Uniunii Europene a fost stabilit pana in anul 2006.
Uniunea Europeana se pregateste pentru un nou mileniu, transformandu-se incet, adancind integrarea si limpezind responsabilitatile sale. Cateva din aceste schimbari anticipeaza provocarile politice, economice si de securitate care sunt presupuse a aparea in urmatoarele decade. Altii pregatesc Uniunea pentru o crestere dramatica de membri care se refera la un numar de pana la 13 state in primii ani ai noului secol.
O baza foarte importanta pentru viitor a fost expusa in 1999 astfel:
1 ianuarie - a luat nastere moneda euro impreuna cu lansarea uniunii economice si monetare;
24-25 martie reformele Agendei 2000 de a moderniza politicile sale cheie si pregatire a Uniunii pentru largire au fost acceptate de liderii de state si guverne cu ocazia Consiliului European de la Berlin;
1 mai - Tratatul de la Amsterdam a revenit in forta, intarind controlul democratic si punand Uniunea Europeana la lucru in noi domenii cum ar fi: crearea de locuri de munca si protejarea societatii impotriva crimei organizate si a imigrarile ilegale;
pentru a completa un an determinant, Uniunea a fost relansata in iunie 1999 prin alegerea pe o perioada de 5 ani a unui nou Parlament european, iar in toamna prin instalarea unei noi Comisii Europene aflate sub presedintia fostului prim-ministrului italian Romano Prodi.
Din noile directii care au fost stabilite pentru Uniune in 1999 nici unul nu este mai important ca si pachetul de reforme al Agendei 2000. Bazat pe propunerea venita din partea Comisiei Europene si aprobat cu ocazia summitului Uniunii Europene de la Berlin in martie 1999, acesta raspundea cererilor generale din Europa pentru:
egalitati si oportunitati mai mari si o mai buna calitate a vietii pentru oamenii care traiesc in zone si regiuni cu probleme speciale;
trecerea la o noua conceptie asupra conservarii mediului, distrus si degradat de actiunile societatii trecute;
accesul la o gama larga de alimente de o calitate superioara care sunt recomandate alimentatiei si care sa fie produse la preturi competitive si sa garanteze fermierilor un venit rezonabil;
un management responsabil si in acelasi timp eficient a finantelor Uniunii, care sa duca la mentinerea disciplinei cheltuielilor, ca in cazul statelor membre.
Procesul de reforma al Agendei 2000 se mai refera si la oferirea unei noi forme Uniunii Europene astfel incat largirea sau extinderea sa se faca cu succes si in acelasi timp sa ofere o prosperitate economica pentru cetatenii Europei. Provocarea pentru Uniunea Europeana este aceea de a negocia extinderea cu pana la 13 tari care doresc sa se integreze in Uniune in timp ce acestea se pregatesc intensiv pentru momentul integrarii astfel incat sa fie apte sa plateasca pentru pregatirile de pre-aderare.
Comisia a prezentat propuneri care s-au concentrat pe trei provocari centrale:
Imbunatatirea modelului european de agricultura.
Foarte diferit fata de multi alti competitori, modelul european al agriculturii, este proiectat sa indeplineasca mai multe functii incluzand: promovarea dezvoltarii economice si a mediului, la fel ca si conservarea modului de viata rural, a peisajelor din zonele rurale. Mentinerea fermelor sanatoase din punct de vedere economic este un lucru crucial si acest lucru solicita o aducere la zi a politicii agriculturii, care initial a fost proiectata pentru sase state membre, nu 15 cate sunt in momentul de fata si cu siguranta nu pentru 28 asa cum Uniunea Europeana ar trebui sa devina.
Micsorarea diferentelor de prosperitate economica intre regiuni.
Uniunea Europeana a raspuns provocarilor referitoare la diferentele economice intre regiuni de mai bine de 20 de ani. Problema este ca aceasta diferenta va aparea si mai evidenta dupa extindere, pentru ca veniturile in tarile candidate reprezinta doar o treime din media statelor Uniunii. Comisia a hotarat ca a sosit timpul ca fondurile structurale ale Uniunii sa se concentreze mai mult pe acele zone si regiuni care au o economie locala ce dovedeste clar ca necesita o revigorare.
Onorarea prioritatilor cu bugete modeste pana in 2006.
Comisia a subliniat un cadru financiar foarte strans pentru anii 2000-2006. Prin aceasta s-a incercat sa se asigure ca in bugetele Uniunii Europene vor fi suficienti bani care sa sustina costurile extinderii pe timpul acestei perioade, in acelasi timp tinandu-se cont si de cheltuielile curente ale membrilor Uniunii in legatura cu Uniunea economica si monetara.
Reformele au fost prima oara subliniate in documente cu titlul "Agenda 2000" publicate de catre Comisia Europeana in iulie 1997. Dupa ce s-au realizat dezbateri publice in toata Europa, reformele au fost intr-un final aprobate de catre liderii de state si guverne a 15 tari membre ale Uniunii Europene la intalnirea lor de la Berlin in martie 1999. Mai tarziu, s-a ajuns la o intelegere cu Parlamentul European, iar decizia a fost asezata intr-o legislatie detaliata care a fost trimisa tuturor institutiilor europene.
Perspectiva financiara formeaza cadrul cheltuielilor comunitare pentru o perioada de 7 ani, fiind produsul unui acord interinstitutional intre Parlamentul European, Consiliu si Comisie si indica volumul maxim si structura cheltuielilor comunitare viitoare. Este ajustata anual de Comisie in functie de preturi si evolutia Produsului National Brut al Comunitatii. Cu toate acestea, trebuie notat ca perspectiva financiara nu este un buget multianual, deoarece procedura bugetara anuala ramane esentiala pentru determinarea nivelului prezent al cheltuielilor si a diferentelor dintre diferitele capitole bugetare.
Pana in prezent, au fost incheiate trei acorduri interinstitutionale de acest fel, si anume:
perspectiva financiara 1988-1992 (pachetul Delors I);
perspectiva financiara 1993-1999 (pachetul Delors II);
perspectiva financiara 2000-2006.
Perspectiva financiara pentru perioada 2000-2006 face parte din noul Acord Interinstitutional, care este unul din pilonii de baza ai pachetului financiar al Agendei 2000. Acest Acord, care a primit girul politic la Consiliul European de la Berlin din martie 1999, va trebui sa permita Uniunii sa accepte noi membri si, in acelasi timp, sa consolideze politicile comunitare, pastrand un cadru financiar riguros.
Perspectiva financiara stabileste cadrul de referinta pentru o perioada de sapte ani (2000-2006). Desi nu poate incorpora cheltuielile cu noi extinderi inainte ca acestea sa devina efective, are insa trei caracteristici de interes pentru extindere:
finantarea agriculturii este extinsa la noua politica de dezvoltare rurala, masuri veterinare, un instrument agricol de preaderare si o marja pentru extindere;
fondurile structurale destinate celor 15 State Membre vor fi treptat reduse din anul 2002, concentrand prioritatile la un numar mai mic de regiuni. Operatiunile structurale cuprind un nou instrument de preaderare;
suma alocata pentru actiuni externe creste cu 2% pe an pentru a acoperi cresterea asistentei pentru preaderare in cadrul programului PHARE. Fondurile alocate ca asistenta pentru preaderare (PHARE, ISPA si SAPARD) vor ramane neschimbate, indiferent de numarul de tari candidate care vor deveni membre in perioada 2000-2006. In acest fel, resursele pot fi concentrate pe tarile care au cea mai mare nevoie.
Disciplina bugetara va face posibila mentinerea plafonului curent de cheltuieli, adica 1,27% din produsul national brut al Comunitatii, pana in anul 2006.
De la inceputurile ei, politica agricola a fost nevoita sa se adapteze pentru a putea face fata provocarilor pe care le-a intalnit de-a lungul anilor: inca de la inceput s-a concentrat pe realizarea scopurilor expuse in art. 39 a Tratatului, asigurand un standard rezonabil de viata pentru comunitatea agricola, asigurand aprovizionarea la preturi reduse, si nu in ultimul rand trebuie sa controleze deficitul cantitativ al balantei de plati. La final s-a concentrat pe o noua abordare bazata pe o combinatie care se refera la micsorarea preturilor institutionale si efectuarea de plati compensatorii. Obiectivul a noii reforme CAP este de a adanci si a extinde reforma din 1992 prin inlocuirea masurilor de sustinere a preturilor prin plati directe si a acompaniind acest proces cu o puternica politica rurala.
Noi provocari interne si externe au inceput sa apara.
O crestere puternica este prevazuta pe piata internationala a agriculturii cu preturi oferind o buna rata in schimb. Nivelul curent a preturilor CAP sunt prea mari pentru UE si nu poate sa intalneasca promisiunile internationale si sa poata sa profite de expansiunea pietelor lumii, existand riscul ca surplusurile sa apara din nou lucru care va crea costuri de buget insuportabile, si piata sa fie pierduta la nivel de comunitate si chiar la nivel mondial.
Suportul agricol este distribuit oarecum inegal intre producatori si regiuni, rezultand o planificare rurala deficitara: un declin al agriculturii in anumite regiuni si o practica intensiva in altele, genereaza poluare, boli la animale si un control slab al alimentelor.
Facand CAP sa fie mai acceptabil pentru cetateanul de rand, pentru client, este un obiectiv cheie.
Puterea sectorului agricol in Uniune se sprijina pe diversificare: resurse naturale, metodele de cultivare, competitivitate si nivel al veniturilor, si de asemenea pe traditii. Cu extinderi succesive, conducerea CAP a devenit prea complexa si birocratica, si cateodata chiar imposibila de inteles. Un nou, model mai descentralizat trebuie sa fie dezvoltat sa garanteze statelor uniunii o libertate mai mare fara nici un risc de competitie neloiala sau sa renationalizeze CAP dar cu reguli de baza clare si impartite si un control riguros;
Uniunea trebuie sa isi pregateasca sectorul agricol pentru negocieri internationale si sa defineasca limitele a ceea ce se considera a fi acceptabil;
Extinderea face managementul pietei si masurile de simplificare chiar si mai necesare atata timp cat economiile din tarile candidate sunt puternic dependente de agricultura.
Intelegerile de la Consiliul European de la Berlin raspund la propunerile cheie din Agenda 2000, oferind forme concrete unui model European de agricultura pentru anii care urmeaza.
Consiliul European de la Berlin a reafirmat ca continutul reformei va asigura o agricultura multifunctionala, sustinuta si competitiva in Europa, chiar si in regiuni care prezinta anumite dificultati. Va fi de asemenea capabila sa mentina peisajele si imaginea satelor, oferind o contributie importanta pentru vitalitatea comunitatilor rurale si raspunzand grijilor si cererilor consumatorilor referitor la calitatea alimentatiei, protectia mediului si mentinand un standard de calitate al animalelor.
Propunerile Comisiei adoptate de consiliul European erau bazate pe reforma din 1992 care cu succes a inlaturat surplusurile a controlat cheltuielile fara a compromite un venit mediu sigur de 4,5 %. Acest trend general a fost confirmat de catre Consiliul European in urmatoarele idei.
Competitivitatea continua ar trebui asigurata prin reducerea preturilor care vor garanta cresterea pietei proprii un debuseu si o participare crescuta a comunitatii agricole pe piata mondiala. Aceste reduceri de preturi sunt sustinute de cresterea modalitatilor directe de plata pentru a asigura realizarea veniturilor.
Va fi o noua divizie care va functiona intre Comisie si membrii statelor, si se va ocupa de compensatii sub forma de plati directe sau masuri de dezvoltare rurala sustinute intr-un cadru de programe.
Aceasta noua descentralizare este in mod logic acompaniata de un efort major de a simplifica regulile, cum ar fi noile Regulamente de dezvoltare rurala, sau regulile management piata, in particular cea referitoare la recoltele arabile. Legislatia este acum mai clara, mai transparenta si mai usor de aplicat.
Dezvoltarea rurala devine cel de-al doilea stalp al CAP. Pentru prima oara, fundatiile au fost asezate pe o politica de dezvoltare a zonelor rurale a caror functie va fi sa suplimenteze managementul pietei prin asigurarea ca cheltuielile agricole sunt axate mai mult decat in trecut pe dezvoltare spatiala si conservarea naturii, stabilirea fermierilor tineri, etc. Statele membre vor putea sa modifice, in jos, ajutoarele directe care sunt oferite pe criterii care sunt definite de fiecare Stat Membru strans legat de numarule de muncitori angajati la ferma. Banii oferiti in acest fel vor fi alocati de statele membre prin scheme agro-mediu.
Agenda 2000 prevede o serie de regulamente care au fost stabilite si acceptate de catre toate tarile membre si care fac referire la cateva categorii de produse care sunt de interes pentru consumatorul de rand. Acestea sunt:
carnea de vita si de vitel;
laptele si produsele lactate;
tigarile;
uleiul de maline si vinul;
cereale.
Constructia Europei creeaza un grup de state care genereaza legaturi economice apropiate si regulamente de interes general. Oricum, conceptul de integrare a Uniunii Europene poate fi considerat credibil daca statele mentin un nivel de coeziune optim din punct de vedere economic si social. Avand in vedere acest lucru, prevederile politicii structurale din Agenda 2000 tind sa raspunda la doua provocari:
in primul rand sa imbunatateasca instrumentele politicii structurale astfel incat coeziunea economica si sociala sa fie atinsa;
in al doilea rand sa se asigure ca politica structurala joaca un rol important in viitoarea extindere a Uniunii, introducand tari din centrul si estul Europei.
Dezvoltarea armonioasa a fost unul din obiectivele majore ale Comunitatii Economice Europene inca din 1957. La inceput piata a fost constituita pentru a asigura dezvoltarea statelor membre si pentru a depasi diferentele de dezvoltare dintre diferite regiuni. Tratatul a oferit pentru aparitia fondului social european (ESF) care intentiona sa promoveze angajari si incuraja mobilitatea muncitorilor in comunitate. Datorita cresterii puternice si somajului scazut, in anii 1950-1960 acest fond a avut un rol limitat. Socul economic din 1973 si restructurarea economica a provocat anumite diferente in dezvoltarea statelor membre. Aceste discrepante regionale au crescut semnificativ odata cu accesul Marii Britanii, a Irlandei, apoi a Greciei, Spaniei si Portugaliei.
Introducerea unor politici structurale pentru micsorarea diferentelor de dezvoltare si standard de viata a devenit o necesitate. In plus fata de masurile de la Fondul social european, alte fonduri structurale au fost introduse de-a lungul anilor, fiecare avand un obiectiv specific. Cateva dintre acestea sunt:
Fondul european de asistenta agricola si garantii (EAGGF);
Fondul european de dezvoltare regionala (ERGF);
Instrumente financiare pentru asistenta piscicola (FIFG).
Alaturi de aceste fonduri structurale a existat si un fond de coeziune inca din 1993. Acesta finanta transportul, infrastructura mediului in tarile membre in care PIB/locuitor este mai mic decat 90% din media Uniunii (Grecia, Irlanda, Spania si Portugalia). Conceptul de coeziune economica a fost introdus intr-un act singular european (1986) si de la Tratatul asupra Uniunii Europene (1992) acesta constituie unul din cei trei piloni ai comunitatii europene alaturi de Piata Unica si Uniunea Economica Europeana. Coeziunea este si astazi o prioritate si acest lucru este refrectat in buget: politica structurala este cea mai bine finantata dupa politica agriculturii.
Masurile structurale si adoptarea programelor nationale macroeconomice se dovedesc a fi eficiente mai ales in cazul tarilor mai sarace ale uniunii cum ar fi Grecia, Irlanda, Spania si Portugalia care s-au dezvoltat economic considerabil .Cel mai elocvent exemplu este totusi Irlanda care de la un venit pe locuitor de 64 % din mediul Tarilor comunitatii in anul 1983 ajuns la aproape 90 % per locuitor din mediu in anul 1995. Acest lucru nu trebuie sa ne distraga atentia de la faptul ca intre diferite zone si tari exista inca o diferenta in ceea ce priveste standardul de viata.
Continuand cu elementele descrise anterior cu referire la politica structurala reformele din 1999 are urmatoarele obiective:
Sa imbunatateasca utilizarea instrumentelor structurale cu strangerea concentratiei prin reducerea atat a obiectivelor politicii structurale si a Initiativelor comunitatii lucru ce se poate realiza prin imbunatatirea managementului si prin clarificarea responsabilitatilor dintre partidele implicate;
Sa mentina bugetul pentru coeziunea economica si sociala;
Sa extinda eforturile pentru coeziunea regionala in cazul viitoarelor State Membre;
A. Imbunatatirea efectiva a instrumentelor politicii structurale
a) Fondurile structurale
Regulile care guverneaza Fondurile Structurale pot fi gasite intr-un Regulament care contine prevederi generale asupra Fondurilor Structurale, la care sunt specificate reguli speciale pentru fiecare fond in parte.
In general, reforma din 1999 a crescut importanta asistentei, dar a trecut mai departe la simplificarea si descentralizarea managementului. Pe de lata parte, reforma introduce o serie clara de responsabilitati si o aplicare mai stricta a principiilor sale.
Aceasta concentrare a crescut mai ales dupa ce numarul de 7 Obiective a scazut la 3 obiective principale. Acestea sunt:
Obiectiv 1 - promoveaza dezvoltarea si ajustarea structurala a acelor regiuni a caror dezvoltare a ramas in urma, a caror venit pe locuitor reprezinta 75 % din mediul Uniunii Europene. Noul obiectiv acopera si regiunile care sunt mai izolate (departamentele franceze de peste oceane, insulele Azore, Madeira, Insulele canare), la fel ca si zonele eligibile pentru fostul obiectiv 6 creat in actul de Accesiune al Austriei, Finlandei, Suediei. La fel ca in cazul anterior, doua treimi din Fondurile structurale operationale se afla sub acoperirea obiectivului 1. Aproape 20 % din populatia uniunii ar trebui sa beneficieze de masurile acestui obiectiv.
Obiectiv 2 - contribuie la conversia economica si structurala a regiunilor cu dificultati structurale altele decat cele aflate sub incidenta noului Obiectiv 1. In acest obiectiv se includ fostele obiective 2 si 5 si alte zone care au nevoie de diversificare economica: zone cu economie in declin, zone rurale in declin, zone dependente de pescuit si zone urbane in dificultate. Numarul populatiei care ar fi acoperite de acest Obiectiv 2 nu depaseste 18 % din totalul populatiei Uniunii.
Obiectiv 3 - aduna toate masurile pentru dezvoltarea resurselor umane, dar care nu se afla sub incidenta Obiectivului 1 . Obiectivul include fostele Obiective 3 si 4. Reprezinta cadrul de referinta pentru toate masurile luate sub noul Titlu al fortei de munca din Tratatul de la Amsterdam si care apartin de Strategia Fortelor de Munca Europene.
Noile Regulamente reduc numarul de initiative de la 13 la 4. noile initiative sunt:
INTERREG - stimuleaza cooperatia trans-nationala si interregionala;
LEADER - promoveaza dezvoltarea rurala prin intiativa grupurilor locale;
EQUAL - cercetarea de noi cai de combatere a discriminarilor si inegalitatilor de pe piata muncii;
URBAN - incurajeaza regenerarea economica si sociala a oraselor, suburbiilor aflate in criza.
Exista 4 fonduri structurale si fiecare in parte indeplineste un rol specific dupa cum urmeaza.
ERDF - se doreste prin acest fond reducerea deficitara a balantei de plati din Comunitate. Fondul garanteaza asistenta financiara pentru dezvoltarea regiunilor defavorizate. Contribuie la Noile Obiective 1 si doi precum si la sustinerea INTERREG. Din punct de vedere financiar acesta este unul din cele mai importante fonduri structurale.
ESF - este principalul instrument socio-politic al Comunitatii. Fondul sustine calificarea, recalificarea si masuri de creare a locurilor de munca. Fondul are ca principal scop recalificarea si reangajarea oamenilor. Contribuie la toate cele 3 noi obiective dar obiectivul tinta este noul Obiectiv 3. Fonful sustine de asemenea initiativa egala.
FIFG - este sustinut de reforma din 1999 si are ca principal scop dezvoltarea politicilor regionale si a politicilor piscicole. Masurile structurale din domeniul piscicol esueaza fara o politica piscicola bine fundamentata.
EAGGF - este despartita in doua diviziuni.
Sectoarele de garantie a caror scop principal este sa sustina cheltuielile care se nasc din organizarea preturilor pietei si agriculturii , masuri de dezvoltarea rurala alaturi de suportul pietei si masuri rurale in afara regiunilor de la Obiectivul 1, cheltuieli pe diferite masuri veterinare si masuri de informare referitor la CAP.
Sectoarelor de indrumare sprijina alte cheltuieli cu dezvoltarea zonelor rurale care nu sunt sprijinite de Sectoarele de garantie.
b) Fonduri de coeziune
Aceste fonduri s-au mentinut ca si parte a reformei politicii structurale a Comunitatii. Aceste fonduri acopera investitii pentru conservarea mediului si infrastructura in transporturi. Cateva modificari au fost facute, oricum pentru a simplifica operarea acestor fonduri si pentru a intari rolul Statelor membre in controlul financiar.
Conditiile pentru a putea beneficia de aceste fonduri au fost indreptate de-a lungul timpului. Astfel ca si in cazul in care criteriul deficitului public nu este indeplinit, nu inseamna ca fondul se suspenda asa cum ar fi cazul.
B. Continuarea fundamentarii eforturilor de coeziune economica si sociala
Pentru a mentine coeziunea economica si sociala ca una dintre obiectivele principale ale Uniunii, Intelegerea Interinstitutionala dintre Parlamentul European, Consiliu si Comisia de la 6 mai 1999 cu privire la disciplina bugetara si imbunatatirea procedurii bugetare pentru perioada financiara 2000-2006 se mentine fondurile pentru coeziune economica si sociala la 0.46 % din GNP-ul uniunii pentru perioada 2000-2006. (asa cum a mai fost deja cazul in perioada 1993 - 1999).
O estimare aproximativa a fondurilor structurale si de coeziune insumeaza 213 bilioane EURO, care impartiti pe ani arata dupa cum urmeaza:
(Milioane euro, preturi din 1999)
|
Anul | |||||||
|
Masuri structurale | |||||||
|
Fonduri structurale | |||||||
|
Fonduri de coeziune |
Estimarea pentru fondurile structurale , incluzand asistenta , initiativa Comunitatii si actiuni inovative insumeaza un total de 195 bilioane euro.
Repartizarea pe cele trei obiective este urmatoarea:
69,7 % din total este repartizat Obiectivului 1 - 135,9 bilioane Euro
11,5 % din total este repartizat Obiectivului 2 - 22,5 bilioane Euro
12,3 % din total este repartizat Obiectivului 3 - 24,05 bilioane euro
0,5 % din total este repartizat obiectivelor din afara Obiectivului 1 de exemplu FIFG - 1,1 bilioane euro.
Totalul fondurilor disponibile prin fondul de coeziune insumeaza 18 bilioane euro pentru perioada 2000 -2006.
C. Extinderea politicii structurale la viitoarele state membre
Extinderea uniunii care va cuprinde state din centru si estul Europei precum si Ciprul va da nastere la serioase probleme pentru coeziunea economica si sociala, avand in vedere diferentele de dezvoltare dintre aceste state si cele 15 state membre ale Uniunii Europene. Largirea va creste diversitatea Uniunii, creand probleme de ajustare a sectoarelor si regiunilor, lucru ce va necesita o pregatire adecvata.
Incepand cu anul 2000 pentru evita o serie de probleme si pentru a le aduce la un nivel multumitor pentru uniune, statele care doresc sa adere la uniune vor primi asistenta pre-aderare.
De asemenea mai multe instrumente vor mai contribui la ajutorarea candidatelor. De exemplu programul Phare care ajuta statele din centrul si estul Europei recent si-a schimbat politica si are un fond de 10.92 bilioane euro pentru perioada 2000-2006. ISPA finanteaza proiecte in sectorul conservarii mediului si transporturilor si are un buget de 7.82 bilioane euro. SAPARD este un alt instrument care sustine investitiile in agricultura si are un buget de 3,64 bilioane euro.
Acest capitol se refera la o serie de fonduri care sunt acordate pentru dezvoltarea zonelor defavorizate, schimbarea regiunilor care intampina dificultati, cooperare interregionala, sustinerea dezvoltarii zonelor urbane, dezvoltarea strategiilor inovative pentru a crea competitivitate intre regiuni, transport si mediu inconjurator.
Fiecare din aceste politici a primit o denumire in functie de obiectivul pe care il are in vedere a fi indeplinit. In continuare urmeaza sa aruncam o privire generala asupra acestor politici.
Obiectivul 1 se refera la dezvoltarea regiunilor mai putin prospere. Acest obiectiv 1 este una din prioritatile principale ale politicii de coeziune a Uniunii Europene. In concordanta cu tratatul , Uniunea doreste sa "promoveze o dezvoltare armonioasa" si are ca principal obiectiv inlaturarea diferentelor de dezvoltare dintre diferite regiuni. De aceea 2/3 din fonduri adica mai mult de 135 bilioane dolari sunt alocate pentru a ajuta zone care sau dezvoltat mai greu si au ramas in urma unde PIB/ locuitor este sub 75 % din mediul PIB /locuitor din restul statelor Comunitatii.
Toate aceste zone prezinta o serie de simptome "in rosu" asa cum sunt numite ele cum ar fi:
Un nivel scazut la investitiilor;
O rata a somajului mai mare decat media;
O lipsa de servicii pentru afaceri si persoane;
Infrastructura slaba.
Aproape 50 de regiuni adica 20 % din populatia Europei este acoperita in perioada 2000 - 2006. Fondurile structurale vor suporta relansarea activitatilor economice din aceste regiuni oferindu-le infrastructura de care au nevoie, adaptand si crescand nivelul de pregatire a resurselor umane, incurajand investitiile si afacerile.
Obiectiv 2 - al fondurilor structurale are ca scop revitalizarea zonelor care intampina dificultati de natura structurala, industriala, rurala, urbana sau zone care sunt dependente de pescuit. Cu toate ca sunt situate in zone care sunt apropiate ca si dezvoltare de mediul dezvoltarii tarilor membre ale Comunitatii, totusi aceste zone intampina o serie de probleme de ordin socio-economic care sunt adesea o sursa de somaj. Acestea includ:
Evolutia sectorului industrial sau al sectorului serviciilor;
Un declin al activitatilor traditionale in zonele rurale;
O situatie de criza in zonele urbane;
Dificultati care afecteaza industria piscicola.
Interreg III este o initiativa a comunitatii care doreste sa stimuleze cooperarea interegioanala in uniunea Europeana in perioada 2000-2006. Este finantata de catre Fondul European de Dezvoltare Regionala (ERFG). Aceasta noua faza a initiativei Intereg doreste sa aiba ca principal obiectiv strangerea coeziunii economice si culturale in cadrul Uniunii Europene, prin cooperare transnationala si interregionala. Sa pus un accent deosebit pe acele sate care se afla la granita cu statele candidate la aderare.
Urban II reprezinta initiativa Comunitati Europene, initiativa ce este finantata din acelasi Fond European de Dezvoltare Regionala (ERFG) si este utilizat pentru sustinerea dezvoltarii in districtele urbane ale Uniunii Europene cu probleme, pentru perioada 2000-2006.
Ca o continuare a initiativei Urban I din 1994-1999, Urban II doreste mai mult sa promoveze implementarea modelelor inovative de dezvoltare pentru regenerarea economica si sociala a zonelor urbane cu probleme.
Majoritatea cetatenilor comunitatii locuiesc in zone urbane. Orasele sunt centre de dezvoltare economica dar in acelasi timp poate sa reprezinte o concentratie de probleme de natura sociala, economica sau de mediu.
Urban II contine un set de 70 de programe de-a lungul Uniunii Europene acoperind aproape 2,2 milioane de persoane. Aceste zone sufera adesea de puternice privatiuni si provocari specifice. De exemplu, o medie a somajului si ratei criminalitatii in zonele URBAN II reprezinta de doua ori media Uniunii Europene. In plus procentul emigrarilor reprezinta mai mult decat dublu zonelor Urbane din EU. In final spatiile verzi, care reprezinta un indicator al protejarii mediului, este la jumatate din catre sunt in zonele urbane din UE.
Actiuni inovative consta in dezvoltarea strategiilor inovative care are ca scop crearea unor regiuni mai competitive. Actiunile inovative ale Fondului european de dezvoltare regionala sunt laboratoare de idei pentru regiunile dezavantajate. Datorita faptului ca oportunitatile de a experimenta sunt adesea limitate actiunile inovative ofera regiunilor un tip de experimente care sunt efectuate pentru a vedea cum ar raspunde o anumita regiune provocarilor impuse de catre economie.
De-a lungul perioadei 2002-2006 programele au inclus masuri care au avut la baza urmatoarele trei teme strategice:
cunostinte referitoare la economia regiunilor si la inovatiile tehnologice;
e-EuropeRegio: societatea informationala si dezvoltarea regionala;
identitatea regionala si dezvoltare sustinuta.
Transportul si mediul inconjurator in tarile candidate
Exista informatii care atesta ca 105 milioane de oameni traiesc in tarile candidate la integrarea in Uniunea Europeana, iar din acestia mai mult de 98 milioane sunt in regiuni unde produsul intern brut/locuitor este mai mic de 75% din produsul intern brut prevazut pentru integrarea in Uniunea Europeana.
In toate sectoarele socio-economice, industrie, servicii, transport, mediu inconjurator, agricultura etc. aceste tari au un deficit substantial pe care trebuie sa-l recupereze.
Infrastructura transporturilor, de exemplu, este mult sub media nivelului tarilor membre ale Uniunii Europene, atat din punct de vedere calitativ cat si din punct de vedere cantitativ. In particular, o cantitate imensa de munca este necesara pentru a dezvolta retele nationale si pentru a le conecta pe acestea la retelele trans-europene.
In ceea ce priveste mediul inconjurator aceasta reprezinta o problema foarte grava mai ales poluarea apei, eliminarea deseurilor si poluarea aerului. Aproape 40% din populatia tarilor care doresc sa se integreze in Uniunea Europeana nu au apa curenta si doar 42% din apa consumata este tratata si foarte rar la standarde Uniunii Europene.
Instrumentul pentru politicile structurale preintegrare (ISPA) a fost cercetat de Comisia Europeana pentru a ajuta tarile central si est-europene sa atinga standardele de transport si mediu ale comunitatii. Cu un buget anual de 1.040 mil. euro (conform preturilor din 1999), ISPA este aproape similar cu un fond de coeziune.
De la summit-ul Consiliului European de la Helsinki din 1999 au existat un grup de 13 tari candidate:
10 tari din Europa Centrala si de Est (CEECs);
Cipru, Malta si Turcia.
Toate aceste tari, in afara de Turcia, au fost angajate in negocieri incepand cu 1998 (Cipru, Estonia, Polonia, Republica Ceha, Ungaria si Slovenia) si continuand cu anul 2000 (Malta, Letonia, Lituania, Slovacia, Romania si Bulgaria) cu conditiile de integrare ale asa-numitului criteriu de la Copenhaga stabilit in 1993.
Nu exista nici un dubiu ca extinderea este un eveniment major in constructia Europei si care va avea un impact enorm asupra politicilor continentului de-a lungul anilor. Pentru a evita diferite probleme aceasta integrare trebuie sa fie precedata de o reforma a modului in care Comunitatea opereaza in mod frecvent.
Primul raport al Comisiei interimare asupra impactului asupra politicilor Uniunii Europene pe care il are integrarea statelor central si est-europene a fost prezentat Consiliului European de la Madrid in decembrie 1995. Acest Consiliu a cerut comisie sa adanceasca analizarea efectelor pe care le are extinderea asupra politicilor comunitatii, in special asupra agriculturii si politicilor structurale. Agenda 2000 este un raspuns la aceasta solicitare. Telul perspectivei financiare care este descris in Agenda are ca scop sa previna provocarile ridicate de reforma politicilor Comunitatii.
Extinderea ofera Uniunii o mare oportunitate politica si economica care va avea aproape 30 de membri. Avand in vedere impactul economic al extinderii, prima consecinta va fi extinderea pietei de la 370 milioane la aproximativ 500 milioane consumatori si intarirea pozitiei Uniunii pe piata si scena politica internationala. In acelasi timp interesele personale din cadrul Uniunii vor genera presiuni importante asupra unor regiuni sau zone care vor necesita adoptarea unor masuri cum ar fi:
reforma modului in care opereaza institutiile europene;
nevoia tarilor candidate de a adopta acquis-ul comunitar si de a se pregati sa actioneze in afara pietei interne. Acesta este de fapt motivul strategiei de pre-integrare.
Asa cum a devenit clar in al doilea raport de coeziune publicat la 31 ianuarie 2001, venitul produsului intern brut / locuitor a statelor CEECs este inca mult sub cel al statelor membre. Zonele si populatia Uniunii va creste cu o treime, dar produsul intern brut cu doar 5%.
Nevoile acestor tari sunt enorme in toate sectoarele societatii si economiei: industrie, servicii, transport, mediu, agricultura si resurse umane. Eforturi substantiale sunt obligatorii pentru a imbunatati retelele de transport si pentru a le conecta la retele de transport trans-europene. Cea mai acuta problema este cea a mediului asa cum s-a mai afirmat, a apei, a deseurilor si poluarii. Modificari majore au loc pe piata muncii in pregatirea integrarii, iar aceste modificari sunt realizate cu o viteza crescuta. Industria si agricultura detin un procent important din totalul locurilor de munca in timp ce sectorul serviciilor este slab dezvoltat in tarile candidate comparativ cu tarile Uniunii.
Consiliul European de la Gteborg si Nisa considera ca noilor state integrate ar trebuie sa li se permita sa participe la alegerile Parlamentului European din 2004. Integrarea statelor candidate este o provocare importanta pentru politicile Uniunii si pentru coeziunea economica si sociala. Extinderea va crea de fapt in cadrul comunitatii un nou grup de state cu un venit de mai putin de 40% decat media statelor membre. Principiul solidaritatii solicita politicilor structurale europene sa se concentreze pe regiunile mai putin dezvoltate a acestor tari candidate.
Implementarea politicilor dezvoltarii regionale este ceva nou pentru autoritatile tarilor candidate. Managementul fondurilor structurale, fonduri la care ei vor fi in curand indreptatiti implica schimbari greu de realizat in practica si operarea la toate nivelele administratiei pentru a se completa cu cadrul legal a regulilor pe care asistenta structurala este bazata. Eforturi considerabile s-au facut in strategia de integrare in ceea ce priveste politicile regionale in urmatoarele domenii:
stabilirea unui cadru legal pentru implementarea politicilor regionale;
capacitatea de a defini programe de dezvoltare multi-anual regionale;
definirea responsabilitatilor pentru toate partile implicate in implementarea viitoarelor politici regionale in tarile candidate;
acordul cu principiile generale ale asistentei pe structuri: programare, parteneriat, monitorizare, management, evaluare, verificarea financiara si a platilor.
Negocierile pentru integrare au fost formal incepute la 31 martie 1998 cu tari precum Ungaria, Polonia, Republica Ceha, Estonia, Slovenia si Cipru. Parametrii negocierii au fost stabiliti de catre Consiliul European din Luxemburg.
Pozitia la negocieri este aprobata in unanimitate de Consiliul European. Rezultatele negocierilor sunt incorporate intr-un tratat de integrare. Acesta este prezentat Consiliului spre aprobare si Parlamentului European pentru ratificare. Dupa semnare, tratatul de integrare trece pe la toti membrii uniunii si pe la statele candidate pentru ratificare si in unele cazuri se recurge la referendum.
In tabelul urmator sunt prezentate datele la care statele candidate au depus cererea de integrare in Uniunea Europeana.
|
Tara |
Data |
|
Turcia | |
|
Cipru | |
|
Malta | |
|
Ungaria | |
|
Polonia | |
|
Romania | |
|
Slovacia | |
|
Letonia | |
|
Estonia | |
|
Lituania | |
|
Bulgaria | |
|
Republica Ceha | |
|
Slovenia |
Decizia de a participa la negocieri cu aceste state nu garanteaza faptul ca aceste state vor face parte in viitor din Uniunea Europeana. Fiecare din tarile candidate vor proceda independent si vor depinde de gradul de pregatire. Principiul este ca fiecare stat candidat sa fie privit dupa meritele sale si se va integra cand va fi capabila sa indeplineasca obligatiile sale de membra.
Negocierile sunt conduse bilateral in conferinte intre statele membre si fiecare dintre tarile candidate. Acestea din urma vor trebui sa pregateasca detalii pentru toate cele 31 de capitole care cuprind acquis-ul comunitar.
Negocierile au inceput pe 10 noiembrie 1998 la nivel ministerial cu 7 din cele 31 de capitole: stiinta si cercetare, educatie si pregatire, intreprinderi mici si mijlocii, cultura si politica audiovizualului, telecomunicatii, politica industriala si politica externa si de securitate. In timpul primului semestru al anului 1999, 8 capitole au fost deschise si anume: drept, statistica, protectia sanatatii si a consumatorului, piscicultura, competitivitate politica, miscarea libera a marfurilor, uniunea vamala si relatii externe. Din cele 15 capitole care au fost deschise pana la sfarsitul lui septembrie 1999, 7 dintre ele si anume statistica, telecomunicatii, politica industriala, protectia consumatorului, cercetare, intreprinderi mici si mijlocii si educatie si pregatire au fost inchise provizoriu cu toate tarile. Pentru Ungaria si Republica Ceha pescuitul a fost de asemenea provizoriu inchis, iar pentru Cipru au fost inchise capitolele cultura si politica audiovizualului, relatii externe si uniunea vamala.
Presedintia consiliului intentioneaza sa deschida negocierile pe urmatoarele 8 capitole inainte de 1999: politica sociala, libera circulatie a capitalului, energie, transport, impozite, libertatea furnizarii de servicii si mediu. Urmatoarea presedintie intentioneaza sa deschida cele 7 capitole ramase pana la sfarsitul lui iunie 2000: agricultura, politica regionala, libera circulatie a persoanelor, drept si afaceri, control financiar, previziuni financiare si bugetare si institutii. Ultimul capitol poate fi considerat dupa reforma institutionala a Uniunii Europene ca si cum ar fi avut loc. Toate aceste capitole au fost deschise cu scopul de a identifica cele mai importante probleme care trebuie indreptate pentru integrarea in Uniunea Europeana.
Strategii de preintegrare implementate de Comisie pe baza concluziilor Consiliului European de la Luxemburg din decembrie 1997 stabilesc un set de prioritati specifice care au la baza in principal tarile candidate care accepta acquis-ul comunitar. Acest lucru a fost facut in etape sub forma de negocieri bilaterale intre Comisie si statele in discutie pe parcursul a 31 de capitole.
Sub strategia de extindere a comunitatii aprobata de Consiliul European de la Nisa din decembrie 2000, capitolul 21 "Politica regionala si coordonarea instrumentelor structurale" este o prioritate datorita implicatiilor financiare. Negocierile cu Cipru si Republica Ceha au fost provizoriu inchise in aprilie 2002, iar cu Estonia, Letonia si Lituania in iunie 2002. la sfarsitul lui iulie, Malta, Slovacia, Slovenia si Ungaria au ajuns la o intelegere cu Comisia la acest capitol. Polonia este inca in negocieri. In decembrie 2001, Consiliul European de la Laeken apreciaza eforturile facute de Romania si Bulgaria si incurajeaza ambele tari sa continue cu reforme pentru pregatirea deschiderii negocierilor care vor veni la capitolul 21.
Aceasta strategie implica de asemenea cresterea capacitatii institutionale si administrative a acestor tari, astfel incat ele sa poata completa acquis-ul si sa isi aduca firmele la standardele Comunitatii. Rapoartele regulate sunt trimise catre Consiliu si in acestea sunt stipulate progresele facute de tarile candidate si progresele facute pe linia completarii acquis-ului. Pentru a preintampina solicitarile strategiilor de pre-aderare pentru tarile candidate CEECs, Comisia a dezvoltat un parteneriat de integrare si a deschis programe pentru aceste state. Din ianuarie 2000 acestea beneficiaza de o dubla asistenta si continua sa asigure implementarea intelegerilor europene.
Intelegerile europene sunt instrumentul de baza legal care defineste relatiile dintre Uniune si tarile candidate si joaca un rol important in strategia de pre-integrare. Acestea acopera probleme de comert, dialog politic si alte zone de cooperare. Scopul lor este sa stabileasca gradat un comert liber intre Uniune si tarile candidate si permit monitorizarea progresului realizat de catre tarile candidate in adoptarea si implementarea aqcuis-ului comunitar si aderand la prioritatile parteneriatului integrarii.
Parteneriatul integrarii este principala cheie a strategiei. Aceasta acopera toate formele de asistenta oferite tarilor candidate intr-un cadru simplu de implementare a programelor create special pentru fiecare tara candidata in parte. Acestea utilizeaza programare multianuala pentru a stabili prioritati pe termen scurt si pe termen mediu pentru fiecare stat candidat (in particular in domeniul democratiei, stabilizarii macroeconomice, controlului nuclear si adoptarii acquis-ului comunitar) si indica resurse pe care ei le pot folosi pentru rezolvarea problemelor.
Participarea in programele comunitatii este unul din telurile intermediare ale integrarii. Deoarece aceste programe acopera majoritatea din politicile comunitatii (educatie, specializare, mediu, transport, cercetare etc.) ele constituie pregatiri folositoare pentru integrare prin familiarizarea tarilor si populatiei tarilor candidate cu politica Uniunii si cu metodele sale de lucru.
Aproximarea legislatiei este de asemenea un obiectiv prioritar si astfel trebuie sa primeasca o asistenta suplimentara. O astfel de asistenta, care in timp a fost extinsa, este si oficiul schimburilor de informatii si asistenta tehnica (TAIEX) care a fost constituit sub "pagina alba" a pregatirii statelor CEECs pentru integrarea intr-o singura piata. TAIEX ofera informatii cu privire la toate aspectele acquis-ului comunitatii si acte necesare tarilor candidate si asista persoane guvernamentale si afaceri prin seminarii specifice si vizite de studii.
Doar aproximarea legislatiei nu este suficienta: institutiile responsabile pentru implementare si aplicarea acquis-ului comunitar trebuie de asemenea sa fie intarite.
Obiectivul strategiilor de pre-integrare nu poate fi atins fara recurgerea la instrumente care sa ofere suport si un ajutor financiar. Pentru a satisface nevoile tarilor candidate, Consiliul European de la Berlin decide in 1999 sa dubleze ajutoarele de pre-integrare incepand cu anul 2000 si sa creeze doua instrumente specifice:
instrumentul structural pre-integrare (ISPA), cu un buget de 1.040 mil. euro incepand cu anul 2000;
instrumentul agricol pre-integrare (SAPARD), cu un buget de 520 mil. euro pe an.
Aceste doua instrumente sunt complementare cu asistenta financiara oferita de programele PHARE incepand cu 1989 care este si se mentine ca o sursa de asistenta pentru tarile candidate.
Obiectivul programului PHARE s-a schimbat de-a lungul timpului, la fel ca si nevoile care s-au nascut din procesul de indeplinire a acquis-ului. PHARE, acum, se concentreaza pe doua prioritati:
constructia institutiilor - intareste capacitatea administrativa si institutionala a tarilor aplicante. In cazul politicilor regionale acest lucru inseamna stabilirea la toate structurile administrative care au responsabilitatea pentru si de capacitate sa defineasca planurile de dezvoltare multianuale intr-o forma de programe speciale preparatorii pentru managementul fondurilor structurale;
suportul investitiilor - finantarea investitiilor pentru a aduce firmele si infrastructura la standarde europene. Acesta detine 70% din bugetul PHARE, adica aproximativ 1.560 mil. euro.
Programul PHARE a alocat 1.450 mil. euro pentru Romania in perioada 1990-2000 si alte 298,7 mil. euro au fost alocate prin programul PHARE 2001. Se presupunea ca pentru anul 2002 sumele alocate sa se apropie de 242 mil. euro. Un fond suplimentar de 36,5 mil. s-ar putea sa fie disponibil pentru a sustine actiuni de constructie institutionala si pe baza unei strategii adecvate si a unor proiecte corespunzatoare sa fie acordate Romaniei.
Programele nationale anuale PHARE pentru Romania incepand cu 2000 au fost facute pentru o mare varietate de activitati care pot fi impartite in patru mari prioritati derivate din criteriul Copenhaga:
intarirea democratiei si a dreptului;
intarirea capacitatii de a rezista presiunii competitivitatii pe piata internationala;
indeplinirea obligatiilor din acquis;
coeziunea economica si sociala.
Aproximativ 30% din alocatiile PHARE sunt folosite pentru constructia institutiilor incluzand diferite proiecte care sunt implementate de institutiile statelor membre. Restul de 70% este utilizat pentru investitii financiare. Pentru anul 2000 si pentru anii urmatori, alocatiile Romaniei au inclus 43 mil. euro pentru cooperarea trans-frontaliera cu Bulgaria si Ungaria.
Romania, de asemenea, beneficiaza din partea programului PHARE de programe orizontale multi-tari cum ar fi TAIEX, programe de acces pentru societatea civila si facilitatile pentru intreprinderile mici si mijlocii.
Programul Phare ramane singurul instrument prin care se acorda sprijin de pre-aderare pentru constructie institutionala in toate domeniile acquis-ului. A fost creat in 1989 pentru a sprijini procesul de reforma si tranzitie economica si politica din Polonia si Ungaria.
Urmare a Consiliului European de la Essen, din decembrie 1994, Phare a devenit instrumentul financiar al strategiei de pre-aderare, scopul final fiind integrarea in Uniunea Europeana a celor zece tari asociate din Europa Centrala si de Est: Bulgaria, Cehia, Estonia, Letonia, Lituania, Polonia, Romania, Slovacia, Slovenia si Ungaria. Phare sprijina si alte tari neasociate din regiune, respectiv Albania, Fosta Republica Iugoslava a Macedoniei (FYROM) si Bosnia-Herzegovina, aflate in tranzitie spre democratie si economia de piata.
Programul Phare are doua prioritati:
constructia institutionala: 30% din bugetul PHARE;
investitiile legate de transpunerea si implementarea acquis-ului: 70% din bugetul PHARE
Prima dintre cele doua prioritati, respectiv "constructia institutionala", pentru care se aloca aproximativ 30% din buget, este definita ca fiind procesul de sprijinire a tarilor candidate in vederea dezvoltarii structurii, strategiilor, resurselor umane si a abilitatilor manageriale necesare consolidarii capacitatii lor economice, sociale, legislative si administrative. Pentru a atinge acest obiectiv, a fost creat un instrument novator: Infratirea pe termen lung ("twinning") la nivel de administratii si agentii. Chiar de la inceput, acest nou instrument a ocupat un loc central in ansamblul asistentei de pre-aderare. Cu sprijin din partea UE, competenta Statelor Membre este pusa la dispozitia tarilor candidate, prin detasari pe termen lung ale functionarilor publici si misiuni de experti, cu scopul de a sprijini tarile candidate in efortul de adoptare, implementare si aplicare a principalelor domenii ale acquis-ului. Procesul se desfasoara dupa cum urmeaza: Comisia Europeana identifica lacunele din administratia tarilor candidate; tara candidata trebuie sa elaboreze un proiect concret de reforma a administratiei, dupa care Comisia solicita Statelor Membre sa mobilizeze o echipa de experti, condusa de un lider de proiect si un consilier pe probleme de pre-aderare, care sa sprijine tara candidata in reformarea propriei administratii. Este o metoda foarte pragmatica, de abordare caz-cu-caz a reformei administratiei publice.
Initial, programele de twinning s-au axat pe domeniile: agricultura, mediu inconjurator, finante publice, justitie si afaceri interne, politica regionala; in prezent, instrumentul de twinning acopera intregul acquis. In perioada 1998-2001, au fost programate peste 500 de proiecte de twinning. Implementarea lor a implicat deseori mai multe State Membre. Un raport de evaluare din iulie 2000 a confirmat justetea abordarii in cazul programului de twinning, dar a acut si cateva sugestii valoroase de imbunatatire, dintre care majoritatea au fost incluse in metodologie. In plus, a fost pus la punct un mecanism de "twinning light", pe termen mediu, care vizeaza nevoi specifice, cu acoperire limitata, care apar in stadiile finale ale pregatirilor pentru aderare.
Cea de a doua prioritate - investitiile legate de transpunerea si implementarea acquis-ului (pentru care se aloca 70% din bugetul total al programului Phare) - consta din doua tipuri principale de activitati:
Cofinantarea investitiilor in cadrul legislativ al tarii candidate, cu scopul de a consolida infrastructura legislativa necesara asigurarii conformitatii cu acquis-ul. Cu alte cuvinte, investitii in toate echipamentele necesare functionarii pietei interne, cum ar fi crearea structurii de securitate alimentara, securizarea frontierelor, procurarea echipamentelor de testare si masurare de care depinde functionarea pietei interne, sau de echipamente de laborator si control din domeniul protectiei consumatorilor.
Cofinantarea investitiilor in coeziunea economica si sociala, initiata in programele Phare 2000, prin masuri similare celor sprijinite in Statele Membre prin Fondul European de Dezvoltare Regionala (FEDER) si Fondul Social European (FSE). Aceasta cofinantare sustine functionarea economiei de piata si capacitatea de a face fata presiunii concurentiale si fortelor pietei din interiorul Uniunii si reprezinta aproximativ o treime din fiecare Program National Phare.
Asistenta acordata prin Phare ia in general forma finantarilor nerambursabile si nu a imprumuturilor. Ajutorul financiar este acordat fie in mod independent de catre Comunitate, fie prin co-finantare din partea Statelor Membre, a Bancii Europene de Investitii, a unor tari terte sau a unor organisme din tarile beneficiare.
Alocarile indicative multi-anuale sunt stabilite de catre Comisia Europeana, pe baza, in principal, a populatiei si a PIB-ului pe cap de locuitor, dar si prin luarea in considerare a performantelor, nevoilor, capacitatii de absorbite si a progresului inregistrat in implementarea Parteneriatului de Aderare.
Incepand cu anul 2000, bugetul anual al programului Phare se situeaza la aproximativ 1,5 miliarde de euro.
Programul Phare este elaborat in intregime prin luarea in considerare a cerintelor procesului de aderare la Uniunea Europeana. In practica, aceasta inseamna ca, spre deosebire de perioada 1989-1997, cand Phare era axat pe sprijinirea procesului de tranzitie a economiilor din Europa Centrala si de Est si functiona pe principiul intampinarii solicitarilor tarilor candidate ("demand-driven"), in prezent programul trebuie sa se concentreze exclusiv pe prioritatile aderarii ("accession-driven"), asa cum au fost acestea definite de Consiliu in Parteneriatele pentru Aderare.
Anul 1997 a adus reforme importante, menite sa eficientizeze si sa focalizeze functionarea programului Phare. Schimbarile au inclus:
pasi importanti in vederea descentralizarii gestiunii programului Phare in tarile beneficiare;
transferarea responsabilitatilor si a unei parti a personalului Comisiei de la sediul din Bruxelles la Delegatiile din tarile beneficiare (asa-numita "deconcentrare");
canalizarea tuturor fondurilor Phare printr-un singur organism (Fondul National) din tarile beneficiare; directorul Fondului National (Responsabilul National cu Autorizarea) poarta intreaga raspundere in fata Comisiei pentru utilizarea fondurilor;
acordarea unei atentii marite administratiei publice, de exemplu, prin introducerea componentei de 'twinning', care este un instrument novator pe termen lung, menit sa sprijine reforma administratiei publice. In anul 2000 a fost introdus un nou instrument, "Twinning Light", in scopul abordarii tuturor aspectelor institutionale care deriva din acquis-ul comunitar, in mod limitat si specific;
imbunatatirea monitorizarii si a evaluarii programului (in special prin crearea Comitetelor Mixte de Monitorizare).
Reformele din 1997 au fost esentiale, iar impactul lor deplin se simte abia in prezent. Ele au stabilit structurile si procedurile din tarile beneficiare, care vor constitui baza dezvoltarii ulterioare necesare gestionarii mai rationale si mai eficiente a asistentei pentru pre-aderare si a Fondurilor Structurale dupa aderare.
Daca initial programarea se facea pe o baza anuala, in prezent Phare se bazeaza pe un sistem de programare mult-anuala.
Parte a strategiei de pre-aderare, instrumentul principal de programare este Parteneriatul pentru Aderare, care este intocmit pentru fiecare tara in parte si precizeaza prioritatile si obiectivele intermediare, precum si resursele financiare necesare atingerii acestor obiective. Parteneriatul pentru Aderare al fiecarei tari este completat cu propriul Program National de Adoptare a Acquis-ului (in Romania - Programul National de Aderare, PNAR).
Parteneriatele pentru Aderare reprezinta baza pentru elaborarea programelor nationale Phare, incluzand programe de cooperare transfrontaliera si alte forme de asistenta de pre-aderare disponibila dupa anul 2000.
Phare poate include proiecte mult-tara in cazul in care exista o justificare pentru o astfel de abordare, in scopul obtinerii unor economii de scara, al promovarii cooperarii regionale sau al implementarii anumitor acorduri de cooperare, ca de exemplu, in domeniul justitiei si al afacerilor interne.
Prin programul Phare sunt sprijinite acum si investitiile in coeziunea economica si sociala, in baza Planului National de Dezvoltare elaborat de tarile candidate la solicitarea Comisiei Europene. Aceste noi activitati au ca scop pregatirea tarilor candidate in vederea viitoarei lor participari la Fondurile Structurale, conform 'Obiectivului 1' (activitati din sectorul productiv, resurse umane si infrastructura necesara initierii si derularii afacerilor). Tipul de proiecte in domeniu care pot beneficia de asistenta financiara prin Phare este similar celor cofinantate prin FEDER si FSE din Statele Membre. Exista trei categorii principale de proiecte: dezvoltarea resurselor umane (care corespunde Fondului Social European), dezvoltarea IMM, si infrastructura de afaceri.
Recent a fost introdusa o versiune simplificata de programare multi-anuala Phare, bazata pe Planurile Nationale de Dezvoltare ale tarilor beneficiare. Intrucat acestea reprezinta o conditie esentiala pentru participarea viitoare a acestor tari la Fondurile Structurale, o atentie deosebita se acorda imbunatatirii continue a acestor planuri.
Mai mult, se pune accentul pe o abordare mai programatica, si nu pe sprijin acordat proiectelor individuale, ce va conduce si spre o mai buna aliniere a programelor de cooperare transfrontaliera (Phare CBC) la versiunea Fondurilor Structurale a acestor programe (Interreg).
Sapard are ca scop sprijinirea eforturilor tarilor candidate de pregatire pentru participarea la Politica Agricola Comuna si la Piata Unica. Programul implica doua obiective majore, explicite, operationale:
sprijin pentru rezolvarea problemelor prioritare, specifice, legate de agricultura si dezvoltare rurala;
contributie la implementarea acquis-ului comunitar (ansamblul legislatiei Comunitare) referitor la PAC si alte prioritati din domeniul agricol.
Sapard are la baza Regulamentul Consiliului 1268/1999, adoptat in iunie 1999. Regulamentul precizeaza parametrii sprijinului Comunitar concretizat in masuri pentru agricultura si dezvoltare rurala acordat celor 10 tari candidate din Europa Centrala si de Est in perioada de pre-aderare. Conform Regulamentului, ajutorul oferit prin programul Sapard trebuie sa ia forma unei contributii financiare acordate in baza unor reguli conforme celor stabilite pentru finantarea Politicii Agricole Comune prin Regulamentul 1258/1999.
Baza legala a descentralizarii este Regulamentul privind coordonarea (1266/1999), care permite conferirea sarcinilor de management, ce in mod normal revin Comisiei, unor agentii de implementare care functioneaza sub raspunderea respectivei tari terte.
Consiliul Uniunii Europene, prin Regulamentul mentionat mai sus, a hotarat ca ajutorul de pre-aderare pentru agricultura trebuie orientat spre domeniile prioritare definite de fiecare tara. S-a specificat ca sprijinul acordat prin programul Sapard trebuie sa aiba legatura cu una sau mai multe dintre cele 15 masuri, respectiv:
investitii in exploatatii agricole,
imbunatatirea prelucrarii si a marketing-ului produselor agricole si piscicole,
imbunatatirea structurilor de control al calitatii, veterinar si fitosanitar, in vederea asigurarii calitatii alimentatiei si a protectiei consumatorilor,
metode de productie agricola menite sa protejeze mediul inconjurator si sa conserve peisajul rural,
dezvoltarea si diversificarea activitatilor economice, care sa duca inclusiv la crearea unor surse alternative de venituri,
crearea unor servicii de asistenta pentru agricultori si de management agricol,
crearea unor grupari de producatori,
refacerea si dezvoltarea satelor, protejarea si conservarea mostenirii rurale,
imbunatatirea si redistribuirea terenurilor agricole,
infiintarea si actualizarea cadastrelor,
imbunatatirea formarii profesionale,
dezvoltarea si imbunatatirea infrastructurii rurale,
managementul resurselor de apa utilizate in agricultura,
silvicultura, incluzand impadurirea zonelor agricole, investitii in exploatatiile forestiere aflate in proprietate privata, prelucrarea si marketing-ul produselor silvice,
asistenta tehnica pentru masurile care fac subiectul Regulamentului 1268/1999, incluzand studii care sa sprijine pregatirea si monitorizarea programului, campaniile de informare si publicitate.
Lista include o serie de masuri care sunt precizate si in Programele de Dezvoltare Rurala ale Statelor Membre. Masurile indisponibile Statelor Membre sunt cele care vizeaza imbunatatirea controlului calitatii, veterinar si fitosanitar, gruparile de producatori si cadastrele.
Dintre masurile disponibile, pentru cele 10 tari, investitiile in prelucrare si marketing sunt cele mai frecvente, cu 26% din totalul ajutorului public, urmate de investitiile in exploatatiile agricole si investitiile in infrastructura rurala, fiecare dintre acestea reprezentand putin peste 20%. Urmeaza in ordine o masura foarte eterogena, respectiv diversificarea activitatilor, cu aproximativ 11%. Dintre celelalte 9 masuri, nici una nu reprezinta, in medie, mai mult de 4% din totalul ajutorului public. Desi procentele difera de la un program la altul, practic in toate tarile candidate procentul de ajutor public alocat celor trei masuri (prelucrare si marketing, investitii in exploatatiile agricole si investitii in infrastructura rurala) reprezinta peste 60% din total. Cu alte cuvinte, in fiecare dintre tarile candidate, acestea sunt principalele obiective pentru furnizorii de servicii si echipamente interesati.
Fondurile Sapard totalizeaza 540 milioane de euro anual (in preturile anului 2001). Alocarea pe tari se bazeaza pe anumite criterii, incluzand suprafata agricola, populatia ocupata in agricultura si PIB pe locuitor. In consecinta, alocarile pe tari difera considerabil: Polonia primeste cea mai mare suma, de 175 milioane de euro anual, pe cand Slovenia are alocate cele mai mici fonduri: 6,6 milioane de euro anual. Este important de observat ca unele dintre aceste criterii difera de cele aplicate in cazul programelor Phare si ISPA.
Contributia Comunitatii poate ajunge pana la 75% din cheltuielile publice eligibile totale, si chiar pana la 100% din aceste costuri, pentru anumite masuri. Pentru toate investitiile generatoare de venituri exista o limita a intensitatii asistentei, care in practica inseamna toate investitiile, cu exceptia celor in infrastructura, care nu genereaza venituri nete substantiale. Pentru aceste investitii, ajutorul public poate ajunge pana la 50% din costul total eligibil, in cazul in care contributia Comunitatii nu depaseste plafoanele stabilite prin politica privind ajutorul de stat.
Contributia financiara a Comunitatii este acordata tarilor solicitante sub forma de avans, spre a fi utilizata pentru finantarea partiala a cheltuielilor deja suportate de beneficiarii selectati. Nu se pot plati avansuri din banii Comunitatii inainte de efectuarea cheltuielilor de catre beneficiari. Contributia Comunitatii nu va precede in nici o situatie componenta nationala.
Sapard introduce o noua dimensiune a ajutorului Comunitar pentru tarile terte. Noutatea consta in incredintarea managementului programului agentiilor din tarile candidate. Aceasta este o masura radicala, fiind pentru prima data cand Comisia initiaza un program de asistenta externa complet descentralizat. Programul transfera raspunderi noi si importante tarilor candidate din Europa Centrala si de Est.
Agentiile Sapard - care, de obicei, sunt fie localizate in cadrul Ministerului Agriculturii, fie infiintate ca entitati separate, sub egida Ministerului Agriculturii - raspund de selectarea proiectelor, de managementul programului, de derularea operatiunilor financiare si de efectuarea controalelor. Ideea este ca ele sa functioneze similar agentiilor de plati din Statele Membre (infiintate in conformitate cu regulile FEOGA) si ca, dupa aderare, sa poata deveni agentii de plati corespunzatoare Politicii Agricole Comunitare.
Un sistem complet descentralizat ofera statelor candidate o experienta valoroasa in punerea in practica a regulilor Comunitatii. Aceste tari trebuie sa aplice mecanisme similare celor impuse prin legislatia Comunitara actualelor State Membre in implementarea FEOGA.
Descentralizarea implica un proces de invatare atat pentru tarile candidate, cat si pentru Comisie.
Mai mult, programul presupune un mare numar de proiecte (se estimeaza mii, chiar zeci de mii de proiecte anual, in majoritatea tarilor candidate), prin urmare ar fi fost imposibil pentru Comisie, din punct de vedere administrativ, sa emita o aprobare ex-ante (care reprezinta baza in cazul programelor Phare si ISPA).
Inainte ca fondurile Comunitare sa inceapa sa fie alocate, respectiv inainte de conferirea managementului programului de catre Comisie tarilor candidate, trebuie indeplinite trei conditii principale, respectiv:
1. Aprobarea Programelor nationale de Dezvoltare Rurala de catre Comisie
Programarea Sapard a necesitat elaborarea unor planuri. Fiecare tara candidata a desemnat o autoritate competenta care sa elaboreze un plan national, dupa consultarea organismelor si organizatiilor cu responsabilitati in domeniu. Planurile acopera o perioada de pana la sapte ani, incepand cu anul 2000 si includ o descriere a strategiei propuse, obiectivele cuantificate, prioritatile selectate si aria geografica.
In planurile pe care le-au elaborat, tarile candidate au acordat prioritate masurilor menite sa imbunatateasca eficienta pietei, standardele de calitate s sanatate, precum si masurilor vizand crearea de locuri de munca in zonele rurale si protectia mediului inconjurator. Aproximativ 2% din contributia Comunitatii poate fi utilizata de catre Comisie, din propria initiativa, pentru actiuni care implica studii preliminare, vizite de lucru, evaluari si controale.
Pe baza planului fiecarei tari candidate, in anul 2000, Comisia a aprobat 10 Programe diferite pentru Dezvoltarea Agriculturii, dupa consultarea Statelor Membre prin intermediul Comitetului de Management al Structurilor Agricole (STAR). Aceasta a implicat un proces de consultare si negociere intre Statele Membre, tarile candidate si Comisia Europeana, ca si in cadrul Comisiei insesi. Programele adoptate se pot gasi pe site-ul Directiei Generale pentru Agricultura a Comisiei Europene.
Aceste programe indica domeniile prioritare care beneficiaza de sprijin Sapard in fiecare tara in parte, precum si elaborarea unei strategii de dezvoltare rurala si o estimare anuala a resurselor financiare necesare realizarii programului. Fiecare tara opteaza pentru concentrarea pe un numar de masuri din totalul de 15 posibile (a se vedea lista de mai sus), definite prin Regulamentul Consiliului 1268/99.
2. Semnarea si incheierea unui acord international de finantare
Acordul international de finantare trebuie negociat, semnat si incheiat de Comisie, in numele Comunitatii, cu fiecare tara. Inainte de aderare, nici un act legislativ Comunitar nu este aplicabil in tarile candidate. Prin acest acord, Comisia are obligatia de a verifica functionarea structurii de implementare Sapard din fiecare tara, pentru a se asigura ca totul este in ordine inainte de inceperea alocarii fondurilor Comunitare.
Intre Comisie si tarile candidate a fost incheiat un acord multi-anual de finantare, care stipuleaza regulile gestiunii si ale controlului exercitat de Comunitate in implementarea programului Sapard, pentru intreaga perioada a programului (2000-2006). Acordul include cele trei principii evidentiate in Comunicarea Comisiei data publicitatii in ianuarie 2000, respectiv:
descentralizarea completa a managementului programului in favoarea unei agentii infiintate pe raspunderea fiecarei tari,
aranjamente de finantare bazate pe alocari diferite,
aplicarea procedurii de decontare FEOGA, sectiunea Garantare.
Fiecare tara candidata a incheiat si un acord anual, care precizeaza alocarea fondurilor Comunitare pe ani, si poate modifica sau completa prevederile incluse in acordurile multi-anuale.
3. Aprobarea acreditarii agentiilor SAPARD
Agentiile Sapard poarta raspunderea pentru selectarea si gestionarea proiectelor, derularea operatiunilor financiare si exercitarea controalelor privind utilizarea fondurilor. Platile efectuate de agentia Sapard trebuie sa aiba la baza cheltuielile suportate de beneficiari. Contritia Comunitatii se plateste in functie de contributia nationala totala.
Fiecare agentie Sapard cuprinde doua componente: o componenta de plati si o componenta de implementare. Componenta de plati raspunde de toate procedurile financiare, inclusiv verificarea solicitarilor de plata si autorizarea platilor. Componenta de implementare raspunde in principal de verificarea propunerilor de proiecte, efectuarea unor controale prin sondaj, emiterea aprobarilor in vederea inceperii lucrarilor si monitorizarea progresului inregistrat de proiecte. Aceste componente ale agentiilor sunt supuse unui audit independent efectuat de catre Comisie.
Autoritatea competenta raspunde de acreditarea agentiei nationale Sapard. Pentru ca sistemul sa fie functional, Comisia trebuie intai sa analizeze si sa aprobe aceasta acreditare. Dupa ce constata ca agentia Sapard indeplineste cerintele UE si acrediteaza in consecinta aceasta agentie, Fondul National comunica detaliile Comisiei Europene. Comisia procedeaza apoi la analiza formala a structurilor si procedurilor Fondului National si ale agentiei Sapard, pentru a se asigura ca agentia indeplineste criteriile de acreditare si ca structurile nationale implicate in managementul programului sunt corespunzatoare. Numai dupa ce Comisia a aprobat acreditarea, gestiunea fondurilor Comunitare este incredintata agentiei si poate incepe acordarea fondurilor.
Desi programele au fost aprobate si negocierile acordurilor, finalizate in anul 2000, eforturile de infiintare a agentiilor Sapard nu au luat sfarsit in acelasi an. Pentru a asigura utilizarea fondurilor alocate prin programul Sapard pentru anul 2000, Comisia a angajat aceste fonduri prin acorduri anuale. Astfel, fondurile aferente bugetului pe anul 2000 au ramas disponibile, inclusiv pentru tarile care nu finalizasera procesul de acreditare. Mai mult, perioada de plata a angajamentelor din bugetul pe 2000 a fost extinsa de la sfarsitul anului 2002 pana la 31 decembrie 2003.
"Instrumentul pentru Politici Structurale de Pre-aderare" (ISPA) furnizeaza sprijin financiar pentru investitii in domeniile mediului inconjurator si al transporturilor, in scopul accelerarii alinierii legislatiei tarilor candidate la legislatia europeana in vigoare in aceste doua sectoare, pe o perioada de sapte ani (2000-2006). Bugetul prevazut pentru aceasta perioada este de aproximativ 7 miliarde de euro.
ISPA are un caracter hibrid, situandu-se intre sprijinul financiar acordat tarilor terte (prin Phare) si sprijinul financiar acordat Statelor Membre (prin Fondul de Coeziune). ISPA este concentrata pe procesul de aderare, are o abordare similara celei a Fondului de Coeziune si se aplica sectoarelor Mediu inconjurator si Transporturi.
Obiectivele proiectelor ISPA deriva in principal din Parteneriatul pentru Aderare, din Programul National de Adoptare a Acquis-ului, Planul National de Dezvoltare, Rapoartele Anuale de tara ale Comisiei Europene si din Strategiile Nationale ISPA pentru Mediu inconjurator si Transporturi.
In transport, investitiile sunt legate de adoptarea si implementarea acquis-ului comunitar si privesc in special coridoarele europene de transport si reteaua TINA (Transport Infrastructure Needs Assessment). Se includ aici proiecte de extindere a retelelor europene de transport (TEN), al caror scop este imbunatatirea legaturilor dintre Uniune si tarile candidate, precum si a inter-conexiunilor dintre retelele nationale si a legaturilor dintre acestea si retelele europene de transport. In acest context, reteaua TINA constituie o referinta importanta in identificarea proiectelor. Prin urmare, ISPA contribuie la finantarea dezvoltarii cailor ferate, a drumurilor, a cailor navigabile si a infrastructurii aferente porturilor si aeroporturilor.
Asistenta in domeniul infrastructurii de mediu se concentreaza pe investitii majore privind: apa potabila, tratamentul apelor uzate, gestiunea deseurilor solide si poluarea aerului.
O mica parte a bugetului ISPA este folosita pentru finantarea unor studii pregatitoare si a asistentei tehnice necesare pentru pregatirea si managementul proiectelor.
Principiul programului ISPA este "invatarea prin prisma experientei proprii"; acest instrument fiind precursorul Fondului de Coeziune, trebuie gestionat intr-un mod cat mai asemanator cu acest Fond.
Resursele aferente programului ISPA insumeaza 1080 milioane de euro pe an (la preturile anului 2001). Aceste cifre sunt adaptate anual, pentru a tine cont de inflatie. Comisia Europeana, aplicand aceleasi criterii ca si in cazul Fondului de Coeziune, a decis alocarea resurselor ISPA intre tarile beneficiare in functie de populatie, de PIB pe cap de locuitor si de suprafata tarii. Regulamentul ISPA precizeaza necesitatea echilibrarii masurilor aferente celor doua sectoare (mediu inconjurator si transporturi) si, in consecinta, Comisia a reusit o alocare in raport de 50/50 a bugetului intre transporturi si mediu.
ISPA poate finanta pana la 75% din costurile proiectului, dar in cazuri exceptionale procentul poate creste pana la 85%. Prin urmare, este nevoie de cofinantare (prin BEI, BERD, Banca de Investitii a Nordului, Fondul Nordic pentru Mediu, precum si surse nationale). Comisia Europeana are in vedere dezvoltarea cofinantarii, prin implicarea Institutiilor Financiare Internationale si a sectorului privat (parteneriate intre sectorul public si cel privat).
Pentru a stimula tarile candidate sa propuna proiecte de calitate si sa demonstreze o anumita flexibilitate in gestionarea finantarii ISPA, alocarile de fonduri pe tari sunt stabilite ca interval, si nu ca suma exacta.
Obiectivele proiectelor ISPA isi au originea in Parteneriatele pentru Aderare si in Strategiile Nationale ISPA pentru sectoarele Transporturi si Mediu. Strategiile Nationale sunt elaborate de tarile candidate si definesc obiectivele prioritare, modalitatile si mijloacele de realizare a acestora.
Strategiile Nationale ISPA abordeaza exercitiul de programare din trei unghiuri:
conformitatea cu obiectivele prioritare pe sectoare si sub-sectoare,
prioritatile geografice si
aranjamentele financiare (combinarea resurselor financiare publice si private, a imprumuturilor rambursabile si nerambursabile).
Ideile de proiect, care pot veni din surse diferite (municipalitati, companii etc.), trebuie propuse Coordonatorului National ISPA al tarii candidate utilizand formularul standard ISPA.
Coordonatorul National ISPA (in Romania, Ministerul Integrarii Europene) trimite propunerile direct Comisiei Europene, care efectueaza o evaluare amanuntita a proiectelor, urmand procedura stabilita pentru Fondul de Coeziune. Criteriile de evaluare sunt: conformitatea cu obiectivele prioritare, fezabilitatea, modul de finantare (rata asistentei) si capacitatea institutionala.
Propunerea este trimisa Comitetului de Management al ISPA, alcatuit din responsabili ai Statelor Membre.
Comisia decide pe baza opiniei exprimate de acest Comitet; Memorandumurile de Finantare sunt pregatite spre a fi semnate de Comisie si de tarile beneficiare, dupa care incepe implementarea proiectelor.
Valoarea minima a unei investitii este de 5 milioane de euro, dar dimensiunea efectiva a unui proiect poate fi mai mica in cazul in care sunt grupate mai multe proiecte. In general, proiectele au valori semnificative: 6 - 100 milioane de euro pentru proiecte de mediu si 6 - 300 milioane de euro pentru proiectele in domeniul transporturilor. ISPA poate finanta asistenta tehnica acordata pe durata intregului ciclu al proiectului: pregatire, management si supervizare.
Exista trei tipuri de contracte in cadrul programului ISPA:
contracte de servicii;
contracte de lucrari;
contracte de furnizare de bunuri.
Nu se acorda finantari nerambursabile.
Contractele de servicii corespund functiilor esentiale de supervizare si management pe durata implementarii proiectelor. Memorandumurile de finantare contin o clauza conditionala, care impune necesitatea demonstrarii in fata Comisiei a faptului ca au fost create capacitatile de management al proiectului si ca managerii de proiect au fost numiti in conformitate cu termeni de referinta acceptabili de catre Comisie.
Contractele de furnizare de bunuri se practica in sectorul transporturilor, de exemplu pentru echipamente de semnalizare.
Contractele de lucrari sunt probabil cel mai frecvent intalnite in cadrul programului ISPA. Organizarea si derularea licitatiilor trebuie sa respecte procedurile din Ghidul Practic, iar lucrarile se deruleaza in conformitate cu contractele elaborate de Federatia Internationala a Inginerilor Consultanti (FIDIC).
Regulile FIDIC reprezinta un cadru contractual acceptat, utilizat de o lunga perioada de vreme. Tarile candidate au dobandit experienta in ultimii cativa ani. Dupa aderare, tarile candidate vor fi libere sa aplice regulile FIDIC. Aceste reguli sunt utilizate si de catre institutiile financiare internationale cofinantatoare. Prin urmare, se justifica mentinerea regulilor FIDIC pentru proiectele ISPA.
Pentru majoritatea constructiilor din sectorul transporturilor se poate folosi noua "Carte Rosie". Pentru proiecte de mediu, Agentia de Implementare poate alege tipul de Proiectare-Constructie din noua "Carte Galbena", care lasa stadiul final al proiectarii pe seama antreprenorului, consiliat de inginer. O utilizare mai restransa pentru etapa actuala poate avea procedura "livrarii la cheie" din noua "Carte Argintie", aplicabila in cazul proiectelor de parteneriat public-privat. Totusi, alegerea finala a contractului depinde de criteriile specifice proiectului, incluzand riscurile asociate, si este raspunderea Autoritatii Contractante.
Cartile "Rosie" si "Galbena" impun prezenta unui inginer. De fapt, Comisia Europeana trebuie sa se asigure ca se tine seama in mod corespunzator de aspectele ingineresti. Prin urmare, proiectele ISPA necesita implicarea unor ingineri independenti si cu experienta. In plus, trebuie garantate masuri adecvate de sanatate si siguranta.
Autoritati Contractante pot fi nu numai oficiile de plati si contractare sau ministerele transporturilor sau mediului, ci se pot constitui si la nivel comunal. BERD colaboreaza indeaproape cu municipalitatile de multi ani, iar unele dintre acestea si-au demonstrat capacitatea de implementare a proiectelor.
In acest capitol urmeaza sa fie analizate tarile candidate la admiterea in Uniunea Europeana din punct de vedere al adoptarii legislatiei si intaririi capacitatilor administrative si judiciare. Aceasta analiza este facuta in anul de anul 2000, inainte de admiterea a patru tari din grupul de candidate. Aceste tari sunt Ungaria, Polonia, Republica Ceha si Letonia.
Ordinea in care sunt prezentate reprezinta ordinea depunerii candidaturii pentru integrarea in Uniunea Europeana.
Continua sa obtina progrese pe linie legislativa in majoritatea sectoarelor. S-au obtinut progrese in ceea ce priveste ajutoarele din partea statului, achizitii publice, legislatia proprietatii intelectuale si continua sa se dezvolte in domenii ca standardizare si certificare.
Mai trebuie obtinute imbunatatiri in domeniul audio-vizualului, in ceea ce priveste monitorizare satelitilor si emisiilor. De asemenea, alinierea la standardele europene s-a facut relativ incet in domenii ca justitia, economia, agricultura, sanatatea si protectia muncii. Alte domenii in care s-au facut pasi marunti sunt protectia mediul si se poate spune ca nu s-a dezvoltat aproape deloc domeniul vamal.
Majoritatea institutiilor cheie au nevoie pentru implementarea de piata interna. Este un fapt fara dubii ca administratia are nevoie sa fie intarita in domenii specifice cum ar fi: ajutor din partea statului, controlul pietei, control veterinar. Ungaria trebuie sa aloce resurse bugetare si administrative pentru dezvoltare regionala si isi imbunatateste capacitatile sale cu scopul de a putea sa primeasca ajutor financiar din partea Uniunii Europene.
Si-a concentrat resursele politice si administrative pe reforme interne si ca un rezultat nu a progresat semnificativ in procesul legislativ. A realizat anumite progrese in intarirea capacitatii administrative, dar pregatirea strategica pentru alinierea la standardele Uniunii Europene in acest domeniu, prezinta lipsuri.
Daca Polonia este deficitara in ceea ce priveste alinierea si implementarea in cateva domenii, in ceea ce priveste libera circulatie a capitalului, serviciilor si controlul financiar este la un nivel satisfacator. Adoptarea legislatiei interne a pietei, libera circulatie a persoanelor, ajutoarele acordate de catre stat nu au progresat semnificativ. Au fost putine imbunatatiri in ceea ce priveste mediul inconjurator. In ceea ce priveste capacitatea administrativa, Polonia a facut progrese in implementarea reformei teritoriale si administrative si in adoptarea si aplicarea noului Cod civil. Acestia sunt pasi importanti care sustin functionarea administratiei publice la toate nivelele.
De altfel, eforturi considerabile s-au facut in domeniul judiciar, aici incluzandu-se si politia si serviciul de frontiera, dar acestea mai au nevoie de imbunatatiri.
S-au mai realizat progrese in separarea legislativa, standardizare si acreditare, dar au mai ramas o multime de lucruri de realizat in acest sector. Eforturi continue sunt necesare pentru a intari capacitatea protectiei proprietatii intelectuale, ajutoarelor din partea statului, granite, telecomunicatii, energie, mediu, impozite si piscicultura.
A facut cateva progrese pe linie legislativa, cu legi adoptate care fac referire la ajutoarele din partea statului, achizitiile publice si supervizarea bancilor. S-au facut de asemenea cativa pasi importanti pe linia standardelor si certificarilor, dar lipsa unui cadru legislativ a impiedicat dezvoltarea substantiala a acestui sector. De asemenea s-au realizat progrese marunte in ceea ce priveste dreptul de proprietate intelectuala si protectie a datelor.
Romania a facut totusi pasi importanti pentru a se alinia la acquis-ul comunitar privind transportul, de altfel o mare atentie ar trebui sa se acorde sigurantei drumurilor si sigurantei maritime.
In domeniul mediului inconjurator progresul este foarte limitat. Romania pare sa nu ofere acestui sector prioritatea necesara astfel ca sunt o multime de probleme in ceea ce priveste poluarea, apa si managementul deseurilor. Trebuie facute investitii de dezvoltare in aceste sectoare.
In ceea ce priveste alinierea la in sectoarele industrie si agricultura, acestea sunt impiedicate de slabiciuni fundamentale cum ar fi: infrastructura, cadrul legislativ, competitivitatea privata si functionarea pietei si interventia continua a statului in activitati de reglare, domeniu in care acquis-ul comunitar stabileste clar o abordare libera.
In ceea ce priveste dreptul si afacerile, s-a remarcat un progres limitat, la fel ca si in cazul managementului trans-frontalier, a politiei, a imigrarii ilegale si trebuie luate masuri in ceea ce priveste controlul drogurilor. Cu toate ca s-au facut eforturi de grabire a alinierii la standardele europene, implementarea si obtinerea standardelor conform acquis-ului comunitar nu au fost posibile.
Reforma administratiei publice a fost privita ca o prioritate, dar s-a pornit destul de greu. Cateva institutii cheie trebuie inca sa fie puse la punct si este nevoie de eforturi majore in multe sectoare pentru a aduce administratia la un nivel cerut de competenta.
A continuat alinierea la normele legislative in majoritatea domeniilor si a facut eforturi determinante in anii trecuti pentru a pune in ordine elementele de legislatie interna a pietei, de exemplu unei noi legi a achizitiilor publice i-au fost stabilite principiile de baza in acquis-ul comunitar si s-au mai realizat progrese legislative in domeniul standardizarii. Imbunatatiri substantiale mai pot fi observate in lupta impotriva pirateriei si amendamentelor cu privire la dreptul de copyright.
Bulgaria a facut progrese semnificative in alinierea la legislatia audio-vizualului si a continuat sa liberalizeze piata telecomunicatiilor. Nu au fost imbunatatiri semnificative in domeniul ajutoarelor din partea statului. In ciuda unor progrese in domeniul agriculturii au existat probleme de implementare si asta in general din cauza lipsei fondurilor. Inspectiile veterinare trebuie efectuate mai des si a existat o nevoie de a grabi restituirea terenurilor pentru a crea o piata a terenurilor care sa poata incuraja investitiile in agricultura.
De altfel, Bulgaria, a facut pasi importanti in politica privind energia electrica dar a facut un progres insuficient in rezolvarea problemelor de la centrala nucleara de la Kozlodui.
Pasi importanti au fost facuti in stabilirea unei baze pentru politica regionala dar, s-au facut putine modificari in sectorul social. Au fost cateva progrese legislative in ceea ce priveste mediul, dar datorita lipsei unei strategii generale si unei strategii pe sectoare, care sunt necesare pentru identificarea necesitatilor de investitii, a dus la aparitia mai multor probleme.
Totusi s-au facut pasi importanti in domenii ca justitia, afaceri, imigrare. Bulgaria a adoptat dreptul serviciului civil si a facut un progres important in stabilirea cadrului legal pentru determinarea institutiilor responsabile de aplicarea legislatiei Uniunii Europene. Oricum, datorita reducerilor de resurse umane si resurse financiare a redus mult capacitatea acestor institutii de a implementa efectiv acquis-ul comunitar. Este important ca progresul sa fie facut prin mecanisme de control financiar si sisteme de achizitie publica, in particular cu un ajutor din partea resurselor financiare a Uniunii Europene.
Bulgaria are nevoie sa progreseze in ceea ce priveste managementul trans-frontalier si alinierea la adevaratele probleme din justitie si afaceri.
A facut progrese in ceea ce priveste alinierea legislativa si in dezvoltarea capacitatilor administrative si judiciare pe care sa le implementeze efectiv in acquis. Guvernul slovac a raspuns repede la inlocuirea legislatiei adoptate de guvernul anterior, legislatie care nu era conform acquis-ului comunitar.
De asemenea s-au mai inregistrat progrese in sectorul energiei electrice prin decizia guvernului de inchidere a unitatilor 1 si 2 de la centrala nucleara din Bohunice incepand cu anul 2006, respectiv 2008. De asemenea s-a adoptat un cadru legislativ in domeniile standardizarii si certificarii, a achizitiilor publice si a legislatiei privind ajutoarele din partea statului. In domeniile administrative, coordonarea problemelor politicii Uniunii Europene s-au imbunatatit, primii pasi facandu-se prin separarea acreditarilor legislative si de standardizare. Aceste legi au fost adoptate destul de recent si au fost cheia stabilirii structurii pietei interne.
Reforma serviciului civil, care trebuie sa fie baza pentru imbunatatirile viitoare a capacitatilor administrative in diferitele sectoare din acquis nu au fost adoptate. In alte domenii cheie, cum ar fi dezvoltarea regionala, control financiar, al justitiei si al economiei, stabilirea unor institutii relevante a fost intarziata.
Avand in vedere intarzierile pe care Slovacia le-a facut in pasii sai pregatitori pentru integrare este foarte important ca pregatirea legislatiei sa fie sustinuta de planificare pentru intarirea capacitatilor administrative din domeniu. Slovacia va avea nevoie de pasi substantiali in domeniul dreptului si in domeniul implementarii capacitatii fortei de munca, daca doreste sa tina pasul cu celelalte tari candidate.
Oricum, capacitatea administrativa si domeniile mediului inconjurator nu au primit o atentie suficienta.
La fel ca si majoritatea statelor, a facut pasi importanti in alinierea legislatiei si in implementarea structurilor necesare in majoritatea domeniilor stipulate in acquis. Oricum, eforturile legislative trebuie grabite mai ales in domenii cum ar fi recunoasterea mutuala a diplomelor, protectia datelor, telecomunicatii, agricultura si piscicultura, sanatate si protectia muncii, granite, politica regionala si control financiar. Letonia a facut un progres important in intarirea administratiei in domeniile cheie ale pietei interne cum ar fi standardizarea si certificarea, competitivitatea, ajutor din partea statului. Oricum, intarzierile in implementarea reformelor administrative publice risca sa slabeasca capacitatea Letoniei sa implementeze efectiv acquis-ul comunitar.
Cunoasterea dreptului Uniunii Europene in sistemul judiciar este limitata, dar s-au facut eforturi majore de a le face cunoscute prin intermediul unor traning-uri. Autoritati de reglare independente trebuie infiintate in sectorul telecomunicatiilor si energiei. O atentie continua trebuie sa se acorde reintaririi granitelor, impozitelor administrative, intaririi maritime si crearea unor mecanisme de control financiar.
Cu toate ca a fost construita pe baze solide, in domenii cheie cum ar fi piata interna si anume standardizare si certificare, proprietate intelectuala, protectia datelor, monitorizarea ajutoarelor din partea statului, imbunatatirea controlului veterinar, agricultura, economie si somaj, Estonia a facut pasi marunti. O grija in domeniul standardizarii si certificarii si in sectorul trans-frontalier a fost ca s-au facut eforturi de a introduce gradual taxe vamale si o administratie corespunzatoare.
Estonia a facut un progres limitat in imbunatatirea capacitatii administrative si judiciare. I-a fost destul de greu sa retina personal calificat si este o nevoie continua de personal care sa cunoasca si dreptul Uniunii Europene. Serioase slabiciuni administrative continua sa existe in domeniul standardizarii si certificarii, monitorizarii ajutoarelor din partea statului, impozitelor, transportului maritim, somajului si politicii sociale. Eforturi de intarire a controlului financiar si de cercetare a structurilor de dezvoltare regionala trebuie sa fie sustinute si consolidate pentru ca Estonia sa se poata afla in pozitia de a utiliza efectiv fondurile Uniunii Europene.
A facut progrese bune in domeniul alinierii legislative, in domeniul pietei interne, in particular a achizitiei publice, proprietatea intelectuala si industriala, libera circulatiei a capitalului si competitia in sectorul serviciilor. O atentie sporita trebuie oferita imbunatatirii legislatiei de proprietate intelectuala.
Nu s-au facut progrese in sectorul audio-vizualului si sunt necesare eforturi majore in sectorul impozitelor pentru a aduce legislatia la nivelul celei din acquis-ul comunitar. In timp ce s-au realizat progrese in agricultura, in sistemul veterinar, in sistemul psiho-sanitar, acest lucru nu se poate spune si despre sectorul piscicol. In ceea ce priveste transportul, acesta a fost adus la un nivel corespunzator si se fac eforturi continue in ceea ce priveste imbunatatirea drumurilor, sigurantei maritime si aviatice.
Lituania a mai facut progrese in domeniul protectiei mediului, lucru pe care l-a realizat prin diferite programe de implementare dublate de planuri financiare bine puse la punct.
A mai facut eforturi sustinute in domeniile politicii energiei si a decis sa inchida unitatea 1 de la centrala nucleara de la Ignalina inainte de anul 2005, iar unitatea 2 de la aceeasi centrala se prevede a fi inchisa pana cel tarziu in 2009.
Un slab progres s-a realizat in domeniul controlului financiar, atat legislativ cat si in stabilirea structurilor necesare. Lituania a adoptat dreptul administratiei publice si a organizat programe de traning in acest domeniu. Reforma judiciara a continuat, de exemplu, cu crearea Curtii administrative, cu reorganizarea Biroului procurorilor si reintarirea departamentului Ministerului de Justitie. Majoritatea institutiilor si agentiilor importante care trebuie sa implementeze politica pietei interne la nivelul acquis-ului comunitar au fost stabilite.
Oricum, eforturi importante sunt inca necesare pentru a indeplini reforma economica si pentru a indeplini capacitatile administrative si ale pietei interne.
In ceea ce priveste alinierea Republicii Cehe la standardele Uniunii Europene, se poate afirma ca aceasta se afla intr-un avans in ceea ce priveste standardizarile si certificarile si s-au facut progrese in liberalizarea pietei capitalurilor si in sectorul bancar si al asigurarilor. In alte domenii cheie ale pietei interne legislatia este deja aliniata, dar trebuie facuti inca cativa pasi spre definitivarea alinierii la normele europene.
Cadrul legal de ajutor din partea statului este incomplet iar monitorizarea sistemului efectiv de ajutor din partea statului nu este suficient dezvoltat. Aliniamentul legislativ, combinat cu modernizarea sistemului informational a avut loc in sectorul vamal. Eforturi continue sunt facute pentru a implementa structurile necesare in politica regionala. In domeniul protejarii mediului, in ciuda adoptarii unui document de politica generala si a unor legi specifice, progresul in acest sector a fost impiedicat de lipsa unui cadru legislativ si a unor programe de implementare dublate de un plan de investitii. Cu exceptia transportului aerian, alinierea la normele europene in sectorul transporturilor au facut pasi inainte. In domeniul agricol, veterinar si de sanatate, modificarile au fost modeste. Nici un progres nu a fost facut in domeniul legislatiei muncii si al sanatatii si protectiei muncii. Alti pasi, decat cei facuti pentru lupta impotriva drogurilor, eforturi in domeniul justitiei si economiei au stagnat. Republica Ceha a facut pasi spre reformarea administratiei publice si a imbunatatit un program pentru toate reformele din sistemul judiciar.
Capacitatile in diferite domenii ale pietei interne sunt bine dezvoltate si progresul a fost facut prin intarirea sistemului bancar, a serviciului financiar si a capacitatilor de supervizare. Capacitatea de monitorizare a ajutoarelor din partea statului, trebuie sa fie intarite si autoritati independente pentru protectia datelor si telecomunicatiilor inca trebuie sa apara. In timp ce in administratia veterinara si psiho-sanitara s-au facut pasi pentru a face fata standardelor Uniunii Europene, un progres minor s-a facut in stabilirea structurilor necesare pentru implementarea unei politici agricole.
Eforturi continue trebuie facute pentru reformarea administratiei publice generale, si o atentie continua trebuie acordata managementului trans-frontalier, intaririi legislatiei mediului si imbunatatirea capabilitatilor de control financiar intern.
Initiativele in lupta impotriva crimei organizate si coruptiei trebuie de asemenea sa fie intarite.
Se poate afirma ca in Republica Ceha s-au facut pasi importanti domenii cum ar fi: reformele economice, standardizare si certificare, dezvoltare regionala, veterinar si psiho-sanitar si administratie, in timp ce in domenii ca: restructurarea industriala, capacitatea administrativa, piata interna, justitie si afaceri si mediu nu au fost suficient de bine tratate.
A accelerat semnificativ eforturile sale de a atinge standardele Uniunii Europene. Partile cheie ale legislatiei pietei interne (standard si certificare, cadru legislativ, libera miscare a capitalului, sistem bancar, protectia datelor, dreptul societatilor comerciale, legi anti-trust) au fost adoptate. O atentia continua trebuie acordata alinierii in domeniul achizitiilor publice, a proprietatilor intelectuale si industriale, a asigurarilor si ajutoarelor din partea statului. S-au mai inregistrat progrese in domeniul veterinar, justitie, economie, dezvoltare regionala si dezvoltarea sectoarelor mediului. Progrese sustinute continua sa fie facute in domeniul reducerii somajului in diferite domenii ale economiei, unde nivelul alinierii la standardele acquis-ului sunt deja inalte.
Slovenia a facut progrese marunte in administratia publica si reforma judiciara. Sectorul legislativ care a fost adoptat recent, ofera stabilirea unor structuri administrative necesare. Este foarte important ca Slovenia sa constituie aceste institutii cu resurse adecvate si care sa contina personal pregatit. S-au facut pasi pentru a consolida capacitatea institutionala in domenii ca competitia, micsorarea somajului, domenii ale economie, agricultura si domenii vamale. O atentie continua trebuie sa se acorde la intarirea controlului asupra protectiei mediului si impozitelor, ajutoarelor din partea statului si justitia.
In Malta progresul este limitat. Acesta se datoreaza, pe de o parte, perioadei scurte intre publicarea raportului Comisiei Europene (februarie 1999) referitor la dorinta Maltei de a se integra in Uniunea Europeana si raportul curent. Oricum, s-au facut progrese mici in ceea ce priveste libera circulatie a serviciilor, adoptarea legislatiilor cheie pentru piata interna (drepturi intelectuale si de proprietate, protectia datelor, libera circulatie a marfurilor, libera circulatie a capitalului, libera circulatie a persoanelor) si dreptul concurential (controlul ajutoarelor din partea statului, legi antitrust, monopolul statului cu caracter comercial). Restructurarea industriala inca trebuie sa fie luata in discutie.
Malta trebuie sa accelereze procesul de aliniere la standardele europene in domeniul vamal, scaderea somajului, politica sociala si transport maritim. Nu s-a inregistrat nici un progres in domeniul protectiei mediului, sectorul vamal, politica de consum, piscicultura, transport maritim si politica regionala. Capacitatile administrative trebuie sa fie intarite peste granite.
A inregistrat cateva progrese semnificative in ceea ce priveste alinierea legislativa. Oricum mai sunt o multime de probleme legislative care inca trebuie tratate. Aceasta este de exemplu problema protectiei mediului, politica sociala, justitia, domenii in care intarzierile in adoptarile legislative pot sa aiba un efect negativ asupra fortei de munca.
Legislatia cheie a pietei interne, cum ar fi "noua apropiere", care este un cadru de drept pentru standarde si certificate, masuri fiscale. Incepand cu legislatura din 1999 s-a grabit procedura adoptarii legislative si a contribuit la cladirea dezvoltarii transporturilor. In ceea ce priveste capacitatea administrativa, aceasta porneste de la baze bune, dar totusi Cipru trebuie sa creeze institutii in domeniile telecomunicatiilor, liberei circulatii a bunurilor, a justitiei.
S-au facut eforturi sa se indeplineasca conditiile stipulate in acquis si s-au remarcat rezultate in domeniul competitivitatii si in domeniul vamal. In majoritatea domeniilor identificate in strategia europeana, eforturile de aliniere au continuat. Capacitatea administrativa in ceea ce priveste standardele din acquis sunt relativ satisfacatoare. Oricum Turcia trebuie sa-si imbunatateasca structurile administrative si sa ofere traininguri de integrare pentru personal.
Sa dam o concluzie finala acestei lucrari ar fi prematur, deoarece procesul de integrare, asa cum reiese si din prezenta lucrare, inca nu s-a incheiat.
Acest proces de integrare este benefic pentru tarile care doresc sa fie parte a Uniunii Europene, chiar daca unele dintre ele nu vor reusi sa indeplineasca conditiile stabilite de acquis-ul comunitar. Castigul evident este ca tarile central si est europene, care de fapt inca se afla intr-o tranzitie spre o economie capitalista functionala prin incercarea lor de aderare la Uniunea Europeana parcurg o serie de masuri si etape, care nu fac altceva decat sa imbunatateasca domeniile politic, economic si social.
Asa cum am vazut, tarile care doresc sa se integreze in uniunea Europeana nu fac altceva decat sa imbunatateasca agricultura, care in aceste tari reprezinta un sector foarte important, legislatia, functionarea economiei, masuri de protectie sociala, protectia mediului si functionarea institutiilor publice etc.
Asa cum se stie astazi, in acest moment, patru dintre tari au reusit sa indeplineasca acquis-ul comunitar si urmeaza, in cursul anului 2004 sa fie admise ca membre cu drepturi depline a Uniunii Europene.
Agenda 2000 nu este altceva decat o suma de programe, masuri si cerinte pe care statele care doresc sa se integreze, trebuie sa le indeplineasca. Aceasta indeplinire presupune o dezvoltare uniforma a acestor tari si chiar daca unele dintre ele sunt membre NATO (Turcia) sau detin o economie de piata functionala (Cipru), pentru a se putea integra trebuie sa nu existe nici un fel de diferente in nici un domeniu intre tarile deja membre ale Uniunii si tarile care candidate.
O Europa unita este benefica mai ales in zilele noastre cand dezvoltarea statelor asiatice, bine cunoscuta dezvoltare americana si a altor state din lume tinde sa ameninte piata europeana.
Jacques Santer inainte de a
|
Politica de confidentialitate | Termeni si conditii de utilizare |
Vizualizari: 2277
Importanta: 
Termeni si conditii de utilizare | Contact
© SCRIGROUP 2024 . All rights reserved
