| CATEGORII DOCUMENTE |
| Administratie | Drept |
Administratia publica se deosebeste, in primul rand, de administratia particulara tocmai prin caracterul sau public, fiind prin aceasta pusa in folosul si interesul general al societatii sau al unei colectivitati anume. Administratia publica nu se confunda, nu se identifica nici cu administratia de stat, intrucat ea are o sfera mai larga de cuprindere si se realizeaza nu numai prin activitatea organelor statului ci si prin activitatea altor subiectii, inclusiv a autoritatilor administratiei publice locale, a regiilor autonome si a institutiilor publice.
Administratia publica are ca obiect realizarea valorilor care exprima interesele statului sau a unei colectivitati distincte, recunoscuta ca atare de stat, valori care sunt exprimate in acte elaborate de puterea legiuitoare. Prin insasi obiectul sau - organizarea executarii si executarea legii - administratia publica e strans legata de puterea legiuitoare si de puterea judecatoreasca ale carei hotarari sunt aplicate si executate in cadrul administratiei publice, la nevoie putandu-se recurge la mijloace de constrangere statala.
Administratia publica e strans legata si de puterea executiva dar nu se identifica intocmai cu puterea executiva aratand o sfera mai larga de cuprindere. Asa cum am mentionat mai inainte administratia publica se realizeaza atat de organele puterii executiva (guvernul si ministerele) cat si de autoritatile administratiei publice locale, care nu sunt organe ale puterii executive precum si de regii autonome si institutii social-culturale care, de asemenea, nu sunt organe ale puterii executive. Continutul administratiei publice este dat de doua categorii de activitati : activitati cu caracter dispozitiv si activitati prestatoare.
Prin activitatile executive cu caracter de dispozitie se stabileste ce trebuie sa faca sau sa nu faca, ce le este permis sau interzis subiectilor de drept, persoanelor fizice sau juridice, administratia publica putand interveni in anumite cazuri cu aplicarea de sanctiuni pentru nerespectarea conduitei prescrise. Aceasta activitate executiva cu caracter de dispozitie se realizeaza prin acte juridice si fapte materiale de catre organele administratiei publice si functionarii acestora ca activitati specifice principale.
Acesta este un proces complex si laborios care parcurge mai multe etape : documentare, studii, avize, variante, optiuni, deliberari. Activitatile executive cu caracter de prestatie se realizeaza tot pe baza si in executarea legii, din oficiu sau la cererea persoanelor fizice sau juridice. Prestatiile sunt realizate de organele administratiei publice si functionarii acestora in cele mai diverse domenii din activitate .
Si aceasta categorie de activitati se realizeaza tot prin acte juridice si mai ales prin fapte materiale, pe baza si in conditiile prevazute de lege. Uneori prestatiile se executa in baza unor contracte incheiate intre subiectii administratiei publice si beneficiarii prestatiilor. Activitatile de organizare a executarii legii si de executare in concret a legii, de natura celor doua categorii mentionate mai sus, se desfasoara nu numai de organele administratiei publice ci si de cele legiuitoare si judecatoresti.
Aceste activitati apar ca activitati subsidiare celor care sunt specifice acestor organe, iar organele care le realizeaza par nu ca subiecti ai puterii legiuitoare sau ai celei judecatoresti, ci ca autoritati administrative, ca organe de conducere administrativa ale institutiilor respective. Activitatile de organizare a executarii legii si de executare a acesteia se realizeaza si de catre organizatii particulare, activitatea lor fiind si de interes public, prevazuta de lege in conformitate cu prevederile acesteia.
Acesti subiecti e drept nu fac parte din sistemul de organizare a administratiei publice. Administratia publica poate fi definita ca activitatea de organizare si de executare in concret a legii, cu caracter dispozitiv si prestator, care se realizeaza in principal de organele administratiei publice si in subsidiar si de celelalte organe ale statului, precum si de organizatii particulare si de interes public.
Notiunea de administratie publica, fata de precizarile de mai sus, in acceptiunea formal - organica, evoca urmatoarele autoritati publice : Presedintele Romaniei, Guvernul, ministerele si alte organe subordonate direct Guvernului, organe centrale de specialitate autonome, institutii subordonate ministerelor: organe locale de specialitate subordonate ministerelor conduse de prefect; organe autonome locale si institutii subordonate acestora.
In sens material functional notiunea de administratie publica evoca acte juridice si operatiuni materiale prin care se executa legea, fie prin emiterea de norme subsecvente, fie prin organizarea sau, dupa caz, prestarea directa de servicii publice. Intr-o formulare concentrata, administratia publica poate fi definita ca ansamblul activitatilor Presedintelui Romaniei, Guvernului, autoritatilor administrative autonome centrale, autoritatilor administrative autonome locale si, dupa caz, structurilor subordonate acestora prin care, in regim de putere publica se aduc la indeplinire legile sau, in limitele legii se presteaza servicii publice.
Din definitie desprindem urmatoarele note dominante :
Activitate realizata numai de autoritati executive si administrative pe care le intitulam autoritatile administratiei publice.
Activitatea de aducere la indeplinire a legii sau, dupa caz de organizare sau realizare efectiva a serviciilor publice.
Activitate ce se realizeaza in regim de putere publica, adica prin intermediul prerogativelor, acordate de Constitutie si legi, ce fac sa prevaleze interesul public atunci cand este in conflict cu interesul particular.
Avand in vedere exigentele logicii formale si varietatea terminologiei din doctrina de drept public, apreciem ca pentru o mai buna intelegere a conceptiei asupra administratiei publice sunt necesare explicatii mai ample. Se stie ca orice definitie trebuie sa arate genul proxim si diferenta specifica. Chiar daca nu este exprimat expres prin definitie rezulta ca administratia publica este o specie a activitatii publice, o forma a vietii politice.
Fata de cele subliniate anterior nu se mai poate spune ca administratia publica este clasicul "executiv" sau "forma fundamentala de activitate a statului", cum se sustinea pe baza Constitutiei din 1965.
Administratia publica de azi nu mai poate fi clasicul "executiv" pentru simplu motiv ca "fenomenul executiv" a devenit altul. La ora actuala tinandu-se seama de noile realitati constitutionale, doctrina opereaza cu notiunea de "executiv" pentru a evoca activitatea publica, ce nu este nici legiferare si nici justitie, realizata de autoritati cu caracter constitutional si cu origine politica, care impulsioneaza administratia publica formand de fapt conducerea acesteia.
Administratia publica nu mai este nici forma de realizare a puterii de stat pentru ca in sistemul democratic al Constitutiei Romaniei din 1991, ca de altfel in sistemul tuturor constitutiilor democratice, nu numai statul este persoana morala de drept public. Fata de reglementarile din tara noastra, aceasta calitate in mod neandoielnic apartine si unitatilor administrativ teritoriale. Administratia locala, in baza principiului autonomiei locale, este ca esenta, administratie publica si nu administratie de stat.
Faptul ca unele autoritati administrative prin care se realizeaza autonomia locala au si atributii de administratie de stat, nu inseamna ca toata activitatea lor este statala. Astfel, institutia autonomiei locale ar fi o pura fictiune, cum a fost in Romania socialista. Nu mai putin, autonomia locala nu poate insemna "stat in stat", motiv pentru care in toate sistemele democratice din lume intalnim "tutela administrativa".
Diferenta specifica ar putea fi comentata prin referire la
Subiectele care realizeaza administratia publica din sfera autoritatilor publice.
Continutul administratiei publice.
Scopul administratiei publice.
In cursurile de drept administrativ ori de stiinta administratiei se analizeaza in mod traditional, intr-o diviziune separata organizarea administratiei publice. Cu toate ca sunt foarte mari diferentieri de la un curs la altul, se poate spune ca in linii generale sunt elaborate elementele fundamentale ale unei teorii generale a organizarii administratiei publice, unele dintre ele fiind puse ca veritabile constante ale dreptului public, in particular ale dreptului administrativ.
Despre necesitatea unor structuri politico - administrative se vorbeste pretutindeni. Ceea ce a caracterizat insa doctrina administrativa in cei peste 100 de ani in care spiritul stiintifico - teoretic a inlocuit empirismul si hazardul, a fost o continua reelaborare a notiunilor si constructiilor sale teoretice, de unde si varietatea de opinii amintita mai sus. Aceasta varietate de opinii, incepand cu semnificatia etimologica a cuvantului "organizare" si terminand cu ultimele teorii asupra corelatiei : sistem - structura - functie, reprezinta un fenomen firesc.
Opiniile existent desi nu intotdeauna evidentiaza fecunditatea gandirii administrative reflecta insa cu certitudine preocuparea permanenta a teoreticienilor de a da fundamentare stiintifica realitatilor, respectiv institutiilor guvernarii, institutii de drept public aflate in orice societate, intr-o schimbare incomparabil mai mare decat "institutiile de drept privat" conservatoare prin definitie. Pentru a da o explicatie acestor orientari doctrinare diferite, trebuie sa avem in vedere si alti factori ca, de exemplu, conditiile social-istorice concrete in care au aparut anumite organisme administrative, intr-o tara sau alta, traditia dar si spiritul constitutional al vremii.
Organizarea administratiei de stat, ca fenomen, apare o data cu statul; teoriile stiintifice insa despre aceasta organizare se contureaza mult mai tarziu, odata cu aparitia stiintei administratiei si a stiintei dreptului administrativ, deci prin secolul al XIX - lea. Este vorba de cercetarea sistematica a acestui fenomen care incepe sa se realizeze odata cu conturarea stiintelor respective, pentru ca teorii izolate sau fragmentare cu privire la organizarea administratiei, la guvernare in general s-au formulat inca din antichitate.
Avem in vedere nu numai pe marii filosofi dar chiar pe unii tribuni ai republicii sclavagiste, sau pe unii imparati, oameni luminati care au elaborat teorii relativ bine structurate dupa care au infaptuit sau au dorit sa infaptuiasca guvernarea. Este suficient sa-i citam pe Marcus Aurelius si Diocletian. Desigur ca nu intotdeauna guvernarea si organizarea administratiei publice in vederea realizarii acesteia a avut la baza idei filosofice. Nu trebuie sa uitam ca au fost de-a lungul istoriei antichitatii, inclusiv in imperiul roman ca de altfel si in evul mediu, regi si imparati, si nu putini la numar care nu stiau nici macar sa citeasca necum sa mai vorbim despre o instructie spirituala.
In lucrarile de stiinta administratiei, cand se analizeaza factorii care au contribuit la evolutia organizarii administratiei de stat, implicit la aparitia adevaratelor sisteme administrative, se insista indeosebi asupra factorului militar si cel geografic. Este clar ca evolutia organizarii administrative este legata de evolutia organizarii armatei, insasi ideea de ierarhie vine de la ideea subordonarii specifice fenomenului militar.
Cum nu putem vorbi despre o organizare de stat in general si vorbim despre organizarea unui stat anume, este logic sa vorbim si despre organizarea administrativa a unui anume stat, nu despre o organizare administrativa abstracta.
Numai putin, existenta tipurilor istorice de state duce la existenta tipurilor de organizare administrativa. Aceasta indreptateste sa se afirme ca fiecarui tip de stat i-a fost proprie o anumita organizare administrativa, aspectele de natura geografica, psihologica, etc.; dialectic vorbind, sunt elemente care, fara indoiala au influentat organizarea administratiei, de-a lungul istoriei omenirii, dat nu pot fi apreciat drept cauze ale organizarii administratiei de stat, adevaratele cazuri se identifica cu cele ale puterii si ale necesitatii institutionalizarii sale.
Punerea problemei in literatura romaneasca interbelica
Se stie ca in Constitutia din 1923, ca si in Constitutia din 1966, se opereaza ca regula, cu notiunea de putere, dar in sens de autoritate, existand un titlu "Despre puterile statului", ceea ce a determinat si o anumita predilectie a autorilor pentru cuvantul "putere" chiar atunci cand aveau in vedere organe, adica autoritati de stat, sau dupa caz ale unitatilor administrativ - teritoriale. In acest context de preocupari doctrinare, dar si legislative, s-a impus conceptul de persoana morala de drept public sau de persoana politico-teritoriala, care venea in dezvoltarea discutiilor mai vechi cu privire la personalitatea statului.
Statul, judetul, comuna, si stabilimentele publice sunt persoane morale de drept public in sensul ca ele sunt destinate sa faca administratiune publica, activitatea lor facuta pentru si in interesul colectivitatii, este reglementata de dreptul public. In sistemul juridic modern din Romania, dupa aparitia Codului Civil, in 1866, jurisprudenta a adoptat teoria fictiunii persoanelor juridice, conform careia persoanele juridice nu pot fiinta decat printr-un act de putere publica, dat de catre stat si anume prin lege.
Constitutia din 1923 a stabilit principiul dupa care "dreptul de libera asociatiune nu implica in sine dreptul de a crea persoane juridice" (articolul 29) iar Legea pentru persoanele juridice (asociatiuni si fondatiuni) din 6 februarie 1924 precizeaza chiar in primul articol : "persoanele juridice de drept public se creeaza numai prin lege".
In concluzie, pe langa stat, judet sau comuna mai existau si alte persoane morale de drept public care se infiintau prin lege, intre care ponderea cea mai importanta o formau asa numitele "stabilimente publice" adica, intr-o formulare actualizata, institutiile publice care prestau un serviciu public. Persoanele morale de drept public, inclusiv stabilimente publice, aveau dreptul de a folosi puterea publica, litigiile acestora cu particularii erau litigii de drept public, de competenta instantelor de contencios administrativ.
Literatura din perioada la care ne referim mai ofera si cu notiunea de stabilimente de utilitate publica, pentru a evoca insa o persoana morala de drept privat, ce urmareste un scop general.
Punerea problemei in literatura romaneasca postbelica
De la inceput se impune a preciza ca intre specialistii de drept administrativ care au scris intre 1948 si 1989 nu s-a ajuns la o conceptie unitara a notiunii de organ al administratiei de stat. Acest lucru este explicabil, intr-un fel daca avem in vedere varietatea de opinii existente cu privire la continutul si sfera notiunii de administratie de stat insasi. Pe de alta parte, existau opinii diferite, in special intre specialistii de drept constitutional si cei de teoria generala a statului privitoare la notiunea de organ al statului, in general.
Dincolo de nuantari autorii de drept administrativ au retinut ca pentru definirea notiunii de organ al administratiei de stat, ca de altfel a notiunii de organ de stat nu avea relevanta calitatea de persoana juridica ori "functionarea pe baza principiilor autogestiunii economico - financiare ", cum se pretindea mai ales de autorii de drept civil. Uneori legislatia venea cu exemple de organe ale administratiei ministeriale care in ansamblul lor erau "proiectate" sa functioneze pe baza celebrului principiu "socialist" al autogestiunii economico - financiare.
De pilda articolul 3 din fostul Decret nr.420/1982 preciza ca Departamentul pentru Contractarea , Achizitionarea si Pastrarea Produselor Agricole, se organizeaza si functioneaza pe baza autoconducerii si autogestiunii economico - financiare, cu personalitate juridica, in conformitate cu normele legale cu privire la organizarea si conducerea ministerelor si celorlalte organe centrale de stat. Asemenea "inovatii" veneau sa confirme unele teorii si sa infirme altele.
In caz contrar, s-ar fi nesocotit "tocmai principiul fundamental ce a fost pus la temelia organizarii unitatilor economice: autogestiunea economico - financiara", intrucat prin acest principiu cum se sustinea in doctrina vremii, "s-a facut o cotitura radicala : organele economice sunt calauzite de un principiu total diferit de cel al organelor administratiei de stat, pentru care problema rentabilitatii nu se pune in aceiasi termeni". Se conturase astfel un concept de drept civil, unitatea economica de stat care evoca si realitati de drept public.
Se impune a sublinia ca autorul de drept privat, citat nu a avut in vedere si structuri ale administratiei ministeriale ci numai structurile subordonate administratiei ministeriale, cele pe care generic le denumea unitati economice de stat.
De principiu, autorii de drept public au admis teza dupa care calitatea de organizatie economica nu trebuie opusa calitatii de organ al administratiei de stat, in cazul uneia si aceleiasi structuri organizatorice si potrivit unora si acelorasi norme juridice. De aici nu trebuie sa se inteleaga ca cele doua calitati erau privite intr-un raport de interdependenta de catre toti autorii de drept public, unii atrageau atentia ca nu orice organizatie economica avea si calitatea de organ al administratiei de stat si invers, nu orice organ al administratiei de stat era si organizatie economica.
Teza majoritara a autorilor de drept public era insa, in sensul ca orice organizatie economica de stat era si organ al administratiei de stat. Se aprecia ca elementul hotarator in calificarea unei "structuri organizatorice" ca organ al administratiei de stat il reprezenta existenta calitatii de subiect de drept administrativ, interesant sa se stie cine poate avea calitatea de subiect activ in raporturile de drept administrativ, "deoarece in aceste raporturi juridice totdeauna subiectul activ trebuie sa fie un organ al administratiei de stat", calitate de care , in baza fostei Legi Nr. 1/1967 era legata si aplicarea regimului juridic administrativ.
Punerea problemei in legislatia romaneasca actuala
Constitutia Romaniei din 1991 in spiritul constitutionalismului acestui sfarsit de secol opereaza cu notiunea de autoritate publica prin care intelege sa evoce, in primul rand organe de stat, respectiv organe ale administratiei locale, realizata pe baza principiului autonomiei locale.
"Parlamentul" este organul reprezentativ suprem al poporului roman si unica autoritate legiuitoare a tarii, fiind in consonanta cu articolul 2 care stabileste principiul exercitarii de catre poporul roman a suveranitatii nationale prin organele sale reprezentative si prin referendum. Notiunea de autoritate publica sau pluralul - autoritatile publice - sunt utilizate si pentru a evoca agentii ori functionarii publici care intra in contact direct si nemijlocit cu cetateanul aparandu-i sau dupa caz incalcandu-i un drept fundamental dar sensul principal al sintagmei "autoritate publica" este de organ public, deci colectiv organizat de oameni care exercita prerogative de putere publica, fie intr-o activitate statala, fie intr-o activitate din administratia locala autonoma.
Identificarea notiunii de autoritate publica cu notiunea de organ public rezulta si din articolul 110 in care se mentioneaza ca "Guvernul si celelalte organe ale administratiei publice, in cadrul controlului parlamentar al activitatii lor sunt obligate sa prezinte informatiile si documentele cerute de Camera Deputatilor, de Senat sau de comisiile parlamentare prin intermediul presedintilor acestora". In optica legiuitorului constituant roman din 1991 Guvernul este un organ al administratiei publice si ca orice organ al administratiei publice are obligatia de a prezenta informari Parlamentului, fiind supus controlului parlamentar.
Referitor la structura administrativa externa, observam interrelatiile dintre administratia publica de stat si administratia locala, inclusiv tutela administrativa. Astfel legiuitorul constituant face vorbire despre : ministere, autoritati administrative autonome, alte organe de specialitate, consiliul local, primar, consiliul judetean, prefect, servicii publice descentralizate ale ministerelor si ale celorlalte organe centrale, fiind tot atatea categorii principale de organe ale administratiei publice.
Sfera organelor administratiei publice nu se poate opri la cele de mai sus pentru simplu motiv ca tocmai realizarea prerogativelor constitutionale ale unora din acestea conduce la formarea de noi organe, fie sub forma de institutie bugetara fie sub forma de regie ori societate comerciala. Astfel dezvoltand textele cu valoare de principiu ale Constitutiei, Legea Administratiei Publice Locale Numarul 69-1991 republicata , in articolul 21 litera h, stabilea atributia consiliului local de a "infiinta institutii si agenti economici de interes local", care se regaseste si in articolul 59 litera m la consiliul judetean.
In plus, consiliul local, de la inceput a avut si dreptul de a infiinta institutii de binefacere de interes local (articolul 21 litera t). Ambele atributii sunt mentionate in versiunea din 1996 a legii.
Putem spune ca organul administratiei publice este o categorie de autoritate publica, anume categoria care, potrivit Constitutiei si legilor este chemata sa execute legea sau in limitele legii sa presteze servicii publice, uzand in acest scop de prerogative specifice puterii publice. Potrivit acestuia orice organ al administratiei publice este persoana morala de drept public, intrand in raporturi juridice de drept administrativ in nume propriu.
In concluzie definim organul administratiei publice ca fiind acea structura organizationala care, potrivit Constitutiei si legii are personalitate de drept public si actioneaza, din oficiu, pentru executarea legii sau prestarea serviciilor publice, in limitele legii, sub controlul direct sau indirect al Parlamentului.
Fata de dispozitiile Constitutiei delimitam urmatoarea structura administrativa externa :
Administratia centrala :
Organele supreme ale administratiei publice - Presedintele Romaniei si Guvernul.
Organele centrale de specialitate - ministere si alte organe subordonate Guvernului; autoritatile autonome.
Institutii centrale subordonate ministerelor sau autoritatilor autonome.
Administratia de stat din teritoriu :
Prefectul
Comisia administrativa
Serviciile ministerelor si ale celorlalte organe centrale.
Administratia locala :
Consiliul local si primarul
Consiliul judetean
Convenim ca notiunea de administratie locala si deci organ al administratiei locale sa fie folosita pentru a evoca numai autoritatile desemnate de jos in sus, prin votul popular care realizeaza principiul autonomiei locale, in judete si in comune. Pentru simplificarea limbajului, dar si pentru a marca deosebirile, prefectul va fi calificat organ de tutela administrativa, iar serviciile publice descentralizate ale ministerelor si celorlalte organe centrale, din unitatile administrativ - teritoriale cum este prevazut in articolul 122 alineatul 2 din Constitutie le vom califica simplu servicii publice statale din teritoriu.
Cunoastem stiintifica a unei anumite materii presupune dupa cum este unanim admis identificarea notiunilor cu care opereaza stiinta care are drept obiect materia respectiva ca prin intermediul acestor notiuni sa se dezvaluie esenta fenomenului de cercetat. De asemenea este general admis ca dreptul se grupeaza pe ramuri in functie de obiectul specific de reglementare, iar identificarea acestui obiect specific reprezinta o sarcina a stiintei dreptului, in general a stiintelor juridice de ramura, in particular, operatie care presupune inainte de toate, fundamentarea notiunii centrale din sfera demersului stiintific respectiv.
In dreptul administrativ valoare de notiune centrala are notiunea de administratie publica, care a fost amplu si diferit analizata, atat in literatura juridica interbelica cat si in cea de dupa cel de-al doilea razboi mondial. Uneori sfera administratiei publice s-a identificat cu sfera administratiei de stat, alteori administratia realizata de organisme statale era privit doar ca o dimensiune a administratiei publice, facandu-se distinctia intre administratia publica de stat si administratia publica a comunitatilor locale.
Apoi, administratia de stat in unele perioade legislative s-a identificat cu activitatea organelor administratiei de stat, iar in alte perioada legislative s-a extins si la activitatea altor organe de stat. Exemplul cel mai elocvent in aceasta privinta ni-l ofera articolul 48 din Constitutia Romaniei, care admite existenta actului administrativ in cazul oricarei autoritati publice. Delimitarea continutului si sferei acestei notiuni are nu numai o importanta teoretica, ci si una practica privind sfera dreptului persoanei vatamate de o autoritate publica, pe de o parte, respectiv sfera contenciosului administrativ, pe de alta parte.
Cum, in stiinta dreptului nu se poate face abstractie de dreptul pozitiv, este de la sine inteles ca delimitarea continutului si sferei notiunii de administratie publica presupune o operatie de explicare a reglementarilor juridice in vigoare prin raportare la ceea ce am putea denumi constante ale doctrinei intr-un sistem democratic. Pentru aceasta ne apar ca fiind strict necesare atat evocarile istorice si de drept comparat, cat si analiza genului proxim + fenomenul administrativ.
Astfel, doctrina interbelica din tara noastra in spiritul separatiei puterilor, constant a administratiei ca dreptul administrativ cuprinde regulile dupa care se exercita activitatea puterii executive, dat contine discutii ample cu privire la limitele acestei puteri fata de puterea legislativa, respectiv fata de puterea judecatoreasca. De aici si varietatea de solutii teoretice asupra continutului si sferei notiunii de "administratiune a statului" sau pur si simplu de "administratiune". In literatura juridica de dupa razboi si pana in 1989 discutiile cu privire la notiunea de administratie de stat au fost concentrate pe urmatoarele directii principale :
Corelatia dintre formele fundamentale de realizare a puterii de stat si categoriile de organe de stat.
Calificarea activitatii economice in raport cu activitatea administrativa.
Raportul dintre caracterul de activitate juridica al administratiei de stat si caracterul acesteia de activitate politica.
Obiectul de cercetare al dreptului administrativ, respectiv al stiintei administratiei.
In ceea ce priveste doctrina occidentala, se poate retine ca schimbarile de optica, mai ales in Franta dupa 1958, cu privire la conceptul funciar al separatiei puterilor, s-au reflectat si in modul de intelegere al administratiei publice. Se admite ideea ca participarea diverselor organe publice la treburile administrative variaza in functie de regimurile politice, dar in toate regimurile vom gasi in fruntea administratiei autoritati constitutionale care au o origine politica.
Exista o serie de stiinte care au ca obiect principal administratia publica. In cazul stiintelor referitoare la administratia publica trebuie folosit cu atentie si discernamant termenii de "multi" si "interdisciplinar". Trebuie sa avem in vedere ca printr-o abordare, multi si inter disciplinara a realitatii concrete a fenomenologiei administrative sa se realizeze o conceptie clara a categoriilor incluse in sistematica "stiintelor administrative" a posibilitatilor de utilizare, a limitelor de interpretare si de aplicare a rezultatelor.
Privind, in limita acestor exigente metodologice, sistematica stiintelor despre administratia publica, va trebui sa spunem ca, prin eliminare, ipoteza care ne da cele mai mari satisfactii este cea a metacriteriului de stiintificitate, cu rol de "dirijare" a cercetarii, rol pe care il are fie stiinta administratiei, fie stiinta dreptului administrativ, ramura a stiintei dreptului.
Grafic, aceasta sistematica a stiintelor ce au ca obiect administratia publica poate fi reprezentata in felul urmator:
Sociologia administratiei
Psihologia administratiei
Istoria administratiei
Tehnica administratiei
Dreptul administrativ
Politica administratiei
Economia
Demografia
Geografia
Etnologia
Informatica
Cibernetica etc.
Obiectul de cercetare.
Stiinta administratiei
|
Politica de confidentialitate | Termeni si conditii de utilizare |
Vizualizari: 4164
Importanta: 
Termeni si conditii de utilizare | Contact
© SCRIGROUP 2024 . All rights reserved
