ACTIUNEA NORMELOR JURIDICE IN SPATIU

Actiunea normelor juridice in spatiu are in vedere teritoriul asupra caruia norma juridica este valida. In principiu, norma juridica este teritoriala, in sensul ca ea este obligatorie pe teritoriul statului sub a carui autoritate s-a nascut.

Teritoriul statului desemneaza intinderile de uscat si apa, ca si subsolul si spatiul aerian aflate in interiorul granitelor statului respectiv. Teritorialitatea determina atat procesul de creare a dreptului, cat si limitele obligativitatii dreptului national. Dreptul creat de stat este izvorat din realitatile nationale, din datele esentiale ale fenomenelor economice, sociale si politice care se desfasoara in limitele teritoriului national. Sub aspectul obligativitatii, dreptul national vizeaza persoanele, bunurile, actele, situatiile juridice si faptele juridice care se petrec pe teritoriul national. De la aceasta regula a teritorialitatii actiunii normei juridice in spatiu exista si exceptii. Cea mai importanta dintre acestea o constituie extrateritorialitatea, in virtutea careia norma de drept a unui stat se poate aplica si in afara teritoriului sau. Astfel, potrivit legii romane, dispozitiile Codului civil cu privire la bunuri imobile se aplica tuturor imobilelor aflatoare in cuprinsul teritoriului Romaniei chiar cand ele se poseda de catre romani. Ca o exceptie de la principiul teritorialitatii, art.2 alin.2 al Codului civil stabileste ca dispozitiile legii romane privitoare la starea civila si la capacitatea civila a romanilor se aplica acestora oriunde s-ar afla. Aceasta regula este valabila si pentru cetatenii romani aflati in strainatate.

De asemenea, hotararile judecatoresti, pronuntate in conformitate cu legea romana, se pot aplica si pe teritoriul altor state.

Din cele expuse se poate constata ca legea romana este in acelasi timp teritoriala si extrateritoriala.

Efectele de extrateritorialitate pot fi solutionate in zile noastre de catre dreptul international. Tratatele internationale pot permite ca pe teritoriul unui stat sa se poata aplica legea altui stat, datorita unor ratiuni legate de eficienta luptei impotriva criminalitatii internationale, in special a crimei organizate, a spalarii banilor murdari, a traficului de carne vie si de stupefiante etc.

In mod cert, intr-o lume divizata intr-o multitudine de sisteme de drept national, apare in mod necesar problema coordonarii acestor sisteme, a eliminarii contradictiilor dintre acestea si reglementarea conflictelor de legi.

Rolul esential in realizarea acestei functii integratoare a sistemelor de drept nationale il constituie dreptul comparat si dreptul international.

Analiza diferitelor sisteme contemporane de drept pune in lumina elementele care le diferentiaza si pe cele comune, avantajele si dezavantajele pe care le prezinta reglementarile juridice din diferite state. pe baza studiilor de drept comparat au fost puse in evidenta anumite constante ale sistemelor de drept nationale, care constituie un fel de drept comun al tarilor civilizate, aflat in continua expansiune. Pe de alta parte, anumite reglementari internationale contribuie la generalizarea unor principii generale de drept si a unor institutii juridice in diferite sisteme nationale de drept. Un exemplu edificator il constituie Declaratia Universala a Drepturilor Omului, care a inscris in cuprinsul ei drepturile esentiale ale omului (dreptul la viata, libertatea de gandire, a constiintei si religiei etc.), care au luat forma unei declaratii regionale/Conventia americana privind drepturile omului - Pactul de la San Jos - 1969; Carta africana a drepturilor omului si popoarelor - Nairobi - 1981; Declaratia indatoririlor fundamentale ale popoarelor si statelor asiatice - Djakarta - 1983; Declaratia islamica universala a drepturilor omului - 1981. Apoi principiile Declaratiei Universale a Drepturilor Omului au devenit surse ale unor tratate regionale sau chiar ale dreptului intern. In acest sens, Constitutia Romaniei stabileste ca Declaratia Universala a Drepturilor Omului, Pactele drepturilor omului si alte tratate din acest domeniu constituie surse de interpretare a drepturilor si libertatilor cetatenesti.

Dreptul international isi aduce contributia sa la coordonarea sistemelor de drept national si prin actiunea de unificare a legislatiilor si prin sistemul de reglementare a conflictelor de legi.

Unificarea legislatiilor statelor nationale situate intr-un anumit cadru geografic si legate intre ele prin anumite afinitati culturale se realizeaza in anumite limite sub mai multe forme. O prima modalitate de unificare legislativa a constituit-o preluarea Codului lui Napoleon ori a Codului civil german de catre alte state. Astfel, Codul civil roman are drept sursa de inspiratie Codul civil francez de la 1804, prin filiera bulgara a compilarii acestuia.

In zilele noastre, unificarea legislatiilor statelor nationale are loc prin intermediul unor organisme profesionale internationale, influenta acestora generand reglementari juridice uniforme in dreptul maritim, dreptul cosmic etc. Mijlocul cel mai frecvent utilizat in acest domeniu il constituie tratatele internationale, care introduc pentru statele-parti reglementari juridice unitare in diferite domenii de activitate. Constitutia Romaniei prevede in mod expres ca tratatele internationale ratificate de catre Parlament face parte din dreptul intern, dand expresie conceptiei dualiste, in virtutea careia ordinea juridica interna receptioneaza prin lege dreptul international in sistemul dreptului national.

O contributie deosebita la unificarea legislatiilor statelor nationale o au tratatele internationale prin care se instituie organisme supranationale, cum ar fi Uniunea Europeana, ale carei reglementari devin obligatorii pentru statele membre. Tratatele care stau la baza Uniunii promoveaza transferul de competenta si de suveranitate nationala catre organismele comunitare si de preluare in dreptul intern a acquis-ului comunitar. Consiliul si Comisia europeana pot emite regulamente, directive, pot formula recomandari si avize. Regulamentele sunt texte generale, obligatorii si aplicabile direct in statele membre. Directivele tin statele membre in ceea ce priveste rezultatul ce urmeaza a fi atins, lasand instantelor nationale competenta privitoare la forme si mijloace de aplicare a reglementarilor internationale.

Reglementarea conflictelor de legi. Un conflict de legi apare atunci cand doua sau mai multe state, prin legi proprii, reglementeaza aceeasi problema. Conflictele de legi pot avea in vedere competenta instantelor judecatoresti sau procedura aplicabila in solutionarea unor conflicte internationale. Ele tin de raporturile juridice care au un element de extraneitate (persoane cu cetatenii diferite, actul sau faptul juridic priveste un strain sau se produce pe un alt teritoriu).

Solutionarea unor asemenea conflicte de legi tine de dreptul international privat. Regulile acestuia in fiecare stat national stabilesc, in lipsa conventiilor internationale, modul de solutionare a conflictelor de legi.

DREPTUL SI SPATIUL GEOGRAFIC. Multitudinea sistemelor nationale de drept permite nu numai observarea diferentierilor dintre acesta, ci si a elementelor comune, ca si gruparea lor in bazine de civilizatie juridica. Din acest punct de vedere, la nivel global, Ren David a identificat dreptul romano-germanic, sistemul anglo-saxon si sistemele religioase si traditionale. Acestora le-a fost alaturata familia dreptului socialist, caracteristica pentru URSS si regimurile comuniste ale Europei Centrale si de Est. Aceasta ultima categorie a disparut o data cu URSS-ul, iar tarile respective au revenit la dreptul traditional.

FAMILIA DREPTULUI ROMANO-GERMANIC - cuprinde statele Europei occidentale, Europei continentale si Americii Latine.

are la baza - Codul Civil francez- Codul lui Napoleon si Codul Civil german.

are la baza - codificarea dreptului civil, preluarea dreptului roman, preluarea dreptului canonic, a moralei crestine si a ideii de justitie.

dreptul romanesc apartine familiei dreptului romano-germanic.

SISTEMUL ANGLO-SAXON - are la baza case law, adica precedentul judiciar; de aici deriva si denumirea sa de common law. Precedentul judiciar are la baza un fond cutuniar si principiul echitatii. Mai are la baza dreptul scris, statute law, o sursa care il aproprie de dreptul romano-germanic.

cuprinde Anglia, fostele sale dominioane, dreptul irlandez, dr. american

se mai numeste si sistemul anglo-american.

SISTEMELE RELIGIOASE SI TRADITIONALE - sunt caracteristice pentru lumea musulmana, Africa, India si Extremul Orient.

dr. musulman are la baza Coranul, doctrina, cutuma. Acestor surse traditionale li se adauga legea scrisa, izvor preluat din dr. romano-germanic.

dr. hindus - surse cutumiare si religioase stau la baza organizarii poporului indian.

dr. chinez - imbina legea scrisa cu cutuma si obiceiurile traditionale si alte ritualuri specifice.

ACTIUNEA NORMELOR JURIDICE ASUPRA PERSOANELOR

Actiunea normelor juridice asupra persoanelor nu poate fi disociata de actiunea acestora in spatiu, deoarece persoana se afla intotdeauna intr-un mediu geografic, pe un anumit teritoriu. Localizarea persoanei intr-un anumit spatiu determina anumite consecinte privitoare la statutul sau, la drepturile civile si politice, in special drepturile electorale.

Tinand seama de asemenea imprejurari, se poate constata ca pe un teritoriu national, statutul persoanelor difera, dupa cum acestia sunt cetateni ai statului respectiv, straini sau apatrizi.

In functie de aceasta, se distinge regimul national acordat cetatenilor statului respectiv de regimul strainilor.

Regimul national porneste de la egalitatea cetatenilor in fata legii si de la recunoasterea drepturilor si libertatilor fundamentale pentru toti membrii statului respectiv.

Regimul strainilor poate fi identic cu cel al cetatenilor sau poate diferi de acesta. Astfel, in unele state, strainii au acelasi regim ca si cetatenii statului respectiv, cu exceptia drepturilor politice care nu li se acorda decat in anumite limite. In Romania, potrivit Constitutiei, strainii in privinta protectiei generale a averilor si a persoanelor se bucura de aceleasi drepturi ca si cetatenii romani. Sunt exceptate de la aceasta regula drepturile electorale, dreptul de a ocupa functii publice si dreptul de a face parte din partide politice, care se recunosc in exclusivitate cetatenilor romani.

In perspectiva aderarii Romaniei la U.E., Constitutia permite si cetatenilor europeni sa ocupe functii publice in Romania si sa participe la vot in alegerile locale.

Un regim distinct pentru straini este regimul natiunii celei mai favorizate, in virtutea caruia intr-un stat, strainii se bucura de aceleasi drepturi ca si confratii lor cei mai favorizati. Aceste drepturi recunoscute strainilor pot privi libertati economice, comerciale, exercitarea drepturilor civile etc.

In privinta actiunii normei juridice asupra persoanei este necesar sa mai precizam ca pe teritoriul unui stat, statutul cetatenilor este nediscriminator. Cu toate acestea, este posibil ca unii cetateni sa se bucure de anumite imunitati si privilegii care izvorasc din garantarea exercitiului liber al profesiunii, functiei sau mandatului incredintat. In aceasta categorie pot intra demnitarii, persoanele alese in functii publice, judecatorii etc.

O alta situatie pe care o intalnim, are in vedere imunitatile si privilegiile din dreptul international. In aceasta materie, se bucura de privilegii si imunitati sefii de stat, diplomatii si functionarii publici internationali. Imunitatea acestora se poate referi la imunitatea de jurisdictie ori la acordarea unor facilitati de ordin economic in materie comerciala.

IZVOARELE DREPTULUI

Conceptul de izvoare ale dreptului are o dubla determinare. Se vorbeste astfel despre izvoare reale si despre izvoare formale ale dreptului.

Izvoarele reale ale dreptului

Izvoarele reale ale dreptului constituie obiect de studiu pentru Teoria Generala a Dreptului. Aceasta disciplina este chemata sa stabileasca in ce masura dreptul pozitiv poarta amprenta unor factori exteriori cum ar fi cadrul geografic, mediul social-economic, sistemul politic sau factorul uman. In masura in care astfel de factori exteriori fenomenului juridic determina configuratia si continutul reglementarilor juridice, ei devin izvoare reale ale dreptului.

Din acest punct de vedere, Franois Gny a stabilit ca se poate vorbi de un 'dat' al dreptului si de 'construit' in drept.

In modelul oferit de omul de stiinta francez, pentru procesul de creare a dreptului, elementul de baza il constituie 'dat'-ul dreptului, la a carui descoperire si transpunere in procesul crearii dreptului un rol determinant revine stiintei si tehnicii juridice. Asa cum remarca autorul francez, activitatea de creare a dreptului oscileaza intre doi poli de sine-statatori 'dat'-ul si 'construitul'.

Prin 'dat'-ul dreptului se intelege acea realitate sociala exterioara dreptului pozitiv care-i confera acestuia substantialitatea necesara pentru a exista.

In conceptia lui Franois Gny, 'dat'-ul dreptului este format din patru elemente constitutive, care formeaza baza oricarui sistem juridic:

'dat'-ul real sau pur natural;

'dat'-ul istoric;

'dat'-ul rational;

'dat'-ul ideal.

In opinia autorului , 'dat'-ul real sau natural al dreptului pozitiv rezida in acele conditii fundamentale care stau la baza umanitatii. Acestea pot fi de natura fizica sau morala (clima, sol, productie, constitutie anatomica si psihologica a omului, aspiratii morale, sentimente religioase etc.), de natura economica, politica sau sociala. Aceste realitati nu creeaza prin ele insele regulile juridice, dar le prescriu contururile si, mai ales, se instituie in mediul necesar pentru nasterea normelor juridice.

In ceea ce priveste 'dat'-ul istoric, acesta ne apare ca un 'dat' natural consolidat de istorie. Elementele 'dat'-ului real sau natural, in timp, dau nastere unui fond de precepte, care servesc drept cadru al conduitei umane, modelandu-i aspectele exterioare. 'Dat'-ul istoric este prin el insusi vag si universal in linii mari, dar particular in detalii si susceptibil de modificari prin reformele juridice la care este supus.

'Dat'-ul rational al dreptului reprezinta directia fundamentala care asigura, in masura posibilului, elaborarea stiintifica a dreptului pozitiv.

In opinia lui F.Gny, acest 'dat' rational reprezinta fondul esential al dreptului natural clasic. El consta in regulile de conduita pe care ratiunea le extrage din natura omului si din legaturile sale cu lumea.

'Dat'-ul ideal reprezinta o simpla tendinta catre o organizare dezirabila a raporturilor juridice; apare ca un raspuns la aspiratiile morale si sociale ale civilizatiei, ceea ce si face ca el sa fie supus modificarilor in spatiu si timp datorita subiectivitatii sale. Nu are in sine autoritatea de a influenta decisiv ratiunea pura sau interpretarea naturala in lumina istoriei, dar o poate completa, intervenind ca un element esential al progresului juridic.

Pe acest fond, Francois Geny elaborarea stiinta dreptului este coordonata a descoperirii dat-ului dreptului.

Factorii de configurare a dreptului. In Romania, studiul dat-ului dreptului a fost realizat de Anita Naschitz care a identificat dat-ul dreptului in ceea ce se numeste factorii de configurare a dreptului

a. Mediul natural, ca factor de configurare a drept ului a fost identificat ca atare pentru prima data de Montesquieu, care in Spiritul legilor arata ca 'Legile trebuie sa fie potrivite cu conditiile fizice ale tarii; cu clima - rece, calda sau temperata - cu calitatea solului, cu asezarea, cu intinderea sa.

Dupa cum se poate observa, Montesquieu, ii sugereaza legiuitorului sa nu adopte solutii contrare conditiilor naturale in care salasluieste destinatarul dreptului. Acest sfat dictat de intelepciunea savantului francez, sugereaza faptul ca intre mediul natural, viata sociala si reglementarile juridice exista o inexorabila legatura, in virtutea careia configuratia dreptului trebuie sa tina seama de realitatile fizice naturale.

In opinia Anitei Naschitz, cadrul natural reprezinta interactiunea complexa a factorilor geografici, demografici si biologici.

Influenta pe care mediul geografic o exercita asupra legiuitorului nu se manifesta in mod direct, ci mijlocit prin intermediul factorului social-politic. Cu alte cuvinte, oamenii traiesc intr-un cadru geografic, sunt supusi unor exigente naturale de coabitare, sunt constransi sa-si organizeze viata in functie de variatiile climatice, de resursele naturale de care dispun, de bogatiile solului si subsolului, de gradul de poluare a mediului inconjurator, de facilitatile de comunicare oferite de mediul geografic etc. Ansamblul acestor componente ale factorului natural isi pune amprenta asupra statutului social al oamenilor, asupra relatiilor social-umane, asupra formelor de organizare, social-politica si, pe aceasta cale, determina continutul reglementarilor juridice.

Alaturi de factorii geografici, celelalte componente ale cadrului natural exercita si ele presiuni asupra legiuitorului. Astfel, componentele demografice, biologice sau fiziologice isi pun amprenta asupra starii de sanatate sau vitalitate a populatiei, asupra proceselor de mortalitate, tinerete sau imbatranire a populatiei, ceea ce pune in fata legiuitorului necesitatea de a lua masuri pentru prevenirea fenomenelor negative din viata sociala.

Influenta cadrului natural asupra continutului reglementarilor juridice este dependenta de presiunea pe care elementele sale componente o exercita asupra factorului social-politic si asupra legiuitorului.

b. Cadrul social-politic ca factor de configurare a dreptului desemneaza sistemul de organizare sociala si politica, aici incluzandu-se sistemul de organizatii politice si societatea civila, statul si partidele politice, raporturile dintre popor si guvernanti, mecanismele de transpunere in viata a politicii statale, cadrul general de manifestare a libertatii umane, de exprimare a pluralismului politic si de afirmare a personalitatii umane.

Cadrul social-politic da expresie in egala masura regimului politic existent, dar si trecutului istoric al titularului puterii politice. In dimensiunea social-politica a 'dat'-ului dreptului se interfereaza elementele trecutului cu ale prezentului, dimensiunile istorice ale civilizatiei nationale cu datele cotidiene ale manifestarii pe plan social si politic a poporului.

Dimensiunea social-politica a configurarii dreptului include in manifestarile sale dreptul societatii date, in intreaga sa pozitivitate, cat si substraturile istorice ale existentei sale.

c. Factorul uman, cel de al treilea factor de configurare a dreptului, se cere a fi privit intr-o dubla ipostaza:

1. ca subiect de drept si 2. ca subiect al procesului de creare a dreptului.

Observarea omului ca subiect de drept trebuie sa porneasca de la premisa ca intreaga activitate de creare si aplicare a dreptului pleaca de la om, de la individ, de la fiinta umana. Dreptul prin intregul sau continut se adreseaza omului, el se manifesta prin om si pentru om. In aceasta triada, omul este creatorul unei ordini sociale distincte, de care el are nevoie pentru a supravietui si pe care el o apara si o submineaza in egala masura. De aceea, legiuitorul e dator sa priveasca omul atunci cand ii confera calitatea de subiect de drept, ii atribuie drepturi si obligatii sau o supune raspunderii juridice. In acest proces, legiuitorul tine seama de trasaturile biologice si spirituale ale oamenilor, de starile lor de constiinta, de trecutul, prezentul si viitorul acestora etc.

In mod sigur, dreptul nu trebuie sa fie strain de problematica umana reala. De aceea, rolul legiuitorului se extinde, el trebuie sa treaca de la suprafata fenomenelor sociale in strafundurile factorului uman, sa-l priveasca in multiplele sale fete si sa-l faca sa corespunda principiilor alteritatii, demnitatii si coexistentei umane.

IZVOARELE FORMALE ALE DREPTULUI

Prin izvor formal al dreptului se intelege instrumentul juridic prin intermediul caruia se exprima 'dat'-ul dreptului sau prin care izvoarele reale ale dreptului se convertesc in drept pozitiv.

In conceptia modernista asupra dreptului, trecerea de la 'dat' la 'construit' in drept se face prin intermediul vointei generale, instrument universal valabil pentru caracterizarea statului de drept.

Vointa generala face ca dreptul sa exprime interesele generale ale societatii, sa dea expresie vointei natiunii.

Aceasta vointa generala se manifesta in forme de exprimare a dreptului, in optiuni politice necesare pentru organizarea vietii in comun a membrilor unei entitati nationale sau supranationale. Expresia normativa a unor astfel de exigente rezida in lege - actul suprem de exprimare a vointei statale, in jurisprudenta - forma derivata de manifestare a aceleiasi vointe, in cutuma - exigenta imperativa a vointei unei colectivitati date si in doctrina, inteleasa ca mod rational de exprimare a vointei generale in sprijinul infaptuirii justitiei.

Diferentierea izvoarelor formale ale dreptului provine din modalitatea practica de exprimare a rationamentului logic care pune in valoare regula de conduita care prin intermediul vointei generale se transforma in norma juridica.

In randul izvoarelor formale ale dreptului intra legea, cutuma, jurisprudenta si doctrina juridica, fiecare avand un mod propriu de formare si validare juridica.

Clasificarea izvoarelor formale ale dreptului prezinta o deosebita relevanta pentru cunoasterea importantei si rolului acestora in procesul de creare si aplicare a normelor juridice.

In cadrul clasificarii izvoarelor formale ale dreptului, o prima distinctie se face intre izvoare scrise si izvoare nescrise. La baza acestei clasificari se afla modul de formare, redare si comunicare a normelor juridice. Cele redate in forma scrisa formeaza categoria izvoarelor scrise, categorie in care intra legea; in categoria izvoarelor nescrise intra cutuma, izvor primar al dreptului, care este redat si transmis de la o generatie la alta pe cale orala.

Un alt criteriu al clasificarii izvoarelor formale ale dreptului il constituie modalitatea de inscriere directa sau indirecta in dreptul pozitiv. Sub acest aspect deosebim izvoare directe si izvoare indirecte. In randul izvoarelor directe intra legea si cutuma, iar din categoria izvoarelor indirecte fac parte jurisprudenta si doctrina. Jurisprudenta si doctrina nu sunt concepute uneori ca izvoare propriu-zise ale dreptului. Dar, atunci cand ele se impun ca izvoare formale ale dreptului, acest fapt se datoreaza tariei argumentelor pe care ele le prezinta in procesul de aplicare a legii. De aceea ele mai poarta si denumirea de autoritati. Caracterul lor indirect rezulta din faptul ca ele provin din interpretarea izvoarelor directe, respectiv a legii sau a cutumei.

In sfarsit, o ultima clasificare a izvoarelor formale ale dreptului are in vedere distinctia dintre izvoare oficiale si izvoare neoficiale. In categoria izvoarelor oficiale intra legea si jurisprudenta, iar in cea a izvoarelor neoficiale, cutuma si doctrina juridica. Caracterul oficial al izvoarelor dreptului deriva din faptul ca ele sunt o creatie a autoritatilor publice inzestrate cu competenta in domeniul instituirii normelor juridice.

Actele individuale create in procesul respectarii si aplicarii normelor juridice sunt izvoare de drept? Raspunsul la aceasta intrebare este pozitiv pentru adeptii scolii normativiste si negativ pentru ceilalti doctrinari.

In conceptia lui Hans Kelsen, actele individuale se identifica cu normele juridice individuale si fac parte din sistemul dreptului, situandu-se la baza acestuia.

Aceasta conceptie este criticata, printre altii, de catre Jean Dabin, in opinia caruia normele juridice nu se pot identifica cu normele individuale, deoarece primele au caracter general si abstract, iar celelalte sunt personale si concrete. De asemenea, normele juridice stau la baza actelor individuale. Astfel, hotararile judecatoresti, deciziile administrative, contractele si alte acte individuale se nasc pe baza unor norme juridice, dar aceasta nu permite confuzia lor. Astfel, actele individuale se adreseaza unei persoane identificate, ele se emit pentru solutionarea unui caz concret, iar regula ce o instituie nu este o regula noua, ci reprezinta o individualizare a normei juridice, generale si abstracte. De asemenea, actele individuale nu pot fi considerate izvoare formale ale dreptului, deoarece efectele lor sunt relative, in timp ce ale normelor juridice sunt absolute.

Cutuma juridica reprezinta sursa primordiala a dreptului. Originea ei este legata de primele forme de organizare sociala. Cutuma, inainte de a fi un izvor formal al dreptului, a fost un fenomen sociologic, un comandament impus de necesitatea instituirii unei ordini sociale in acord cu imperativele supravietuirii colectivitatii sociale date.

Trecerea de la fenomenul social al cutumei la dimensiunea sa juridica s-a produs o data cu constientizarea mentinerii prin forta colectiva a ordinii primitive. In momentul in care organizarea sociala a simtit ca existenta sa nu poate fi mentinuta fara sustinerea coercitiva a cutumelor, riturilor, obiceiurilor si traditiilor specifice traiului in comun, au aparut elementele distinctive ale normei juridice.

Astfel la baza cutumei juridice se afla un element material si un element psihologic. Elementul material rezida in comportamente umane tipice, permanente si care dureaza in timp pe baza asentimentului celor interesati. La acest element material se adauga un dublu element psihologic, care justifica dreptul subiectiv (opinio juris) si sanctiunea normei juridice (opinio necessitatis).

Se poate astfel constata ca norma juridica are ca izvor primordial o regula de conduita care domina organizarea sociala prin constanta, repetabilitate si consens in privinta respectarii acesteia. Atunci cand incalcarea cutumei a dus la prejudicierea vietii comune, s-a nascut reactia sociala impotriva acesteia - sanctiunea juridica. Aceasta reactie era organizata si dictata de o autoritate publica, diferita de la un sistem de drept la altul, pana la dreptul modern, cand impunerea cutumei a intrat in competenta statului, a titularului modern al fortei publice.

De aici nu trebuie trasa concluzia potrivit careia cutuma ar fi o creatie statala. Dimpotriva, cutuma reprezinta o creatie populara, un obicei instituit de colectivitatile sociale pentru salvgardarea existentei lor. O data cu aparitia statului, acesta a introdus in propria sa ordine juridica obiceiurile, inzestrandu-le cu garantii statale. In felul acesta, cutuma a supravietuit si a devenit o norma juridica ocrotita statal.

Momentul esential in evolutia cutumelor ca izvor de drept l-a constituit reproducerea acestora in repertorii sau codificarea acestora. In Romania, sunt cunoscute ca repertorii de cutume juridice Pravila lui Matei Basarab, Codul lui Calimah etc. Pe plan international este semnificativ in acest sens, ordinul lui Carol al VII-lea, care in anul 1453, a dispus redactarea in scris a cutumelor. Acest proces a continuat si s-a finalizat in Codul lui Napoleon.

Se poate constata ca la originile organizarii sociale se afla cutuma. In zilele noastre, acest izvor de drept nu mai are importanta pe care a avut-o in dreptul primitiv ori in Evul Mediu.

Ceea ce este insa caracteristic pentru sistemul de drept romano-germanic, inclusiv pentru dreptul romanesc, este faptul ca in manifestarile sale contemporane, cutuma juridica se manifesta ca izvor de drept doar in conditii in care legea o recunoaste ca atare. Astfel, potrivit art.970 Cod civil: 'Conventiile trebuie executate cu buna credinta.

Ele obliga nu numai la ceea ce este expres intr-insele, dar la toate urmarile, ce echitatea, obiceiul sau legea da obligatiei, dupa natura sa.'

De asemenea, art.429 alin.2 C.civ. stabileste:

'Arborii care se pot scoate dintr-un seminariu de pomi, fara degradarea acestuia nu vor face parte din uzufruct, decat cu indatorire, pentru uzufructuar, de a se conforma obiceiului local in privinta inlocuirii lor.'

In astfel de cazuri, ca si in altele prevazute de Codul civil, cutuma se instituie in izvor de drept in virtutea legii.

Cutuma mai este recunoscuta ca izvor de drept in sistemele moderne de drept pe planul dreptului constitutional. In buna masura, normele dreptului constitutional englez sunt norme cutumiare, in absenta unei constitutii scrise a Angliei.

Totodata, normele dreptului obisnuielnic sau ale dreptului cutumiar sunt prezente in dreptul parlamentar, ca reglementare suplimentara a organizarii si functionarii adunarilor parlamentare. Ca atare, in multe parlamente nationale, regulamentele de organizare si functionare a acestora se completeaza cu norme juridice de sine-statatoare, consacrate prin continuitate si necontestare. Ele formeaza izvoarele cutumiare ale dreptului parlamentar.

In sfarsit, cutuma se manifesta ca izvor de drept pe planul dreptului international, aici imbracand forma unui ansamblu de norme de conduita, adeseori devenite uzante diplomatice, care fara sa stirbeasca specificul solemnitatilor specifice dreptului international, le conserva ori le ridica la rangul de norme sau principii unanim admise.

Forta juridica a cutumei in dreptul nostru izvoraste, deci, din lege. Cutuma juridica este izvor de drept doar in masura in care legea o recunoaste ca atare. Ea actioneaza secundum legem, fiind un instrument de completare a prevederilor legale. Dreptul roman nu admite cutuma contra/supra legem si o subordoneaza prevedrilor legale.

Doctrina juridica

Doctrina, ca izvor al dreptului, cuprinde solutiile juridice pe care doctrinarii dreptului le impun in procesul infaptuirii justitiei.

Judecatorul, atunci cand nu are la dispozitie o norma juridica sau atunci cand intelegerea acelor norme este deficitara recurge la doctrina juridica si din cuprinsul ei desprinde acele solutii care il pot ajuta in activitatea sa de infaptuire a justitiei.

Originile doctrinei juridice, ca izvor de drept, trebuie cautate in Roma antica, unde solutiile date de jurisconsultii urbei deveneau surse de inspiratie obligatorii pentru judecatori. La originea acestei situatii se afla imperativul asigurarii concordantei dintre hotararea judecatoreasca si prescriptiile normei juridice, in conditiile in care judecatorul nu era un profesionist. In aceste conditii, solutiile juridice izvorau din intelepciunea jurisconsultului, care devenea izvor de drept. In cele mai multe cazuri, izvorul acestei surse era anonim, ceea ce a dat nastere dreptului pretorian, respectiv jurisprudentei.

In anii care au urmat, experienta juridica a omenirii nu s-a dezlipit de influenta doctrinei juridice. Ea a continuat si continua si astazi sa apere solutii rationale, atat in procesul de creare a dreptului, cat si in cel de aplicare a reglementarilor juridice.

In dreptul romano-germanic, doctrina juridica nu constituia un autentic izvor de drept. Cu toate acestea, ea se situeaza in randul surselor dreptului bazate pe autoritatea argumentelor. In acest sens, solutiile oferite de doctrina juridica se instituie in surse de inspiratie judiciara. Ele permit corectarea unor erori de practica judiciara sau influenteaza procesul creatiei legislative.

Jurisprudenta

Prin jurisprudenta se intelege ansamblul solutiilor judecatoresti date intr-un anumit stat. In acest sens, jurisprudenta nu este izvor de drept.

Dar, in cadrul jurisprudentei exista anumite hotarari judecatoresti care se instituie in precedente judiciare si care constituie izvoare formale ale dreptului.

Atunci cand vorbim de izvoare de drept, jurisprudenta se reduce la precedentul judiciar. Validarea acestuia ca izvor de drept este legata de pronuntarea unei hotarari judecatoresti de catre o instanta judecatoreasca superioara. Celelalte instante inferioare atunci cand judeca situatii identice sunt obligate sa tina seama de hotararea judecatoreasca a instantei superioare si in acest caz, acel precedent judiciar devine izvor de drept.

Din punct de vedere istoric, precedentul judiciar este, la randul sau, inspirat din cutuma juridica si din doctrina juridica.

Practica judiciara ni se infatiseaza ca un autentic izvor de drept si atunci cand este vorba de deciziile Curtii Constitutionale prin care se declara neconstitutionale diferite prevederi ale legii in vigoare, pe calea exceptiei de neconstitutionalitate. Aceste decizii suprima practic din sistemul dreptului De asemenea, in categoria izvoarelor de drept intra si deciziile Curtii Supreme de Justitie date in cazul recursului in interesul legii si deciziile Curtii Europene a Drepturilor Omului pronuntate in cauzele in care statul roman este parte.

Legea

In sistemul de drept romano-germanic, legea se instituie in principalul izvor de drept. In acest sistem de drept, legea se intelege in 2 sensuri:larg si restrans.

Stricto sensum - legea reprezinta actul normativ emis de Parlament cu respectarea normelor de tehnica si procedura legislativa. Din acest punct de vedere, legile in sistemul nostru de drept, sunt de 3 feluri:

constitutionale: legile de revizuire a Constitutiei;

organice: sunt practic prelungiri ale dispozitiilor constitutionale, se adopta numai in anumite materii stabilite prin Constitutie (52 materii);

ordinare: pot fi adoptate in orice alte domenii ale relatiilor sociale, decat cele rezervate legilor constitutionale si organice.

In sens larg, prin lege se intelege orice act normativ care cuprinde norme juridice.

In Romania, legea, in sens larg, se refera la Constitutie, legile constitutionale, legile organice, legile ordinare, ordonantele de urgenta ale Guvernului, ordonantele Guvernului emise in temeiul unei legi de abilitare, hotararile normative ale Guvernului, ordinele si instructiunile normative ale ministrilor, ordinele normative ale prefectului, hotararile consiliilor locale si dispozitiile cu caracter normativ ale primarilor.

Legea, ca izvor de drept, prezinta o serie de avantaje fata de celelalte izvoare de drept datorita preciziei, claritatii si certitudinii pe care o confera forma scrisa.