CLASIFICAREA PREZUMTIILOR

Clasificarea prezumTiilor

Considerarea prezumtiilor ca o categorie aparte a tehnicii legislative nu se justifica prin altceva decat prin rolul specific ce-l atribuie tehnica legislativa acestor procedee de conceptualizare, caci, la drept vorbind, ele sunt de asemenea concepte ale dreptului, reprezentari in procesul de elaborare a regulilor de drept. Prezumtiile si fictiunile sunt insa mijloace mai expresive in cadrul efortului creatiunii de drept, avand ca baza comuna puterea de a se detasa de caracteristicile variabile si infinite ale faptelor ce fac obiectul reglementarii juridice, pentru a pune accentul pe caracteristicile dominatoare ale acestora, infatisate intr-o structura de coerenta logica in scopul realizarii adecvate a politicii legislative in anumite ramuri sau domenii supuse reglementarii. Dar, pe cand prezumtia se bazeaza pe verosimilitati si nu face decat sa generalizeze ceea ce este dominant si comun pentru anumite fapte sau imprejurari ce urmeaza a dobandi semnificatie juridica, fictiunea "se opune naturalului sau celui ce-l consideram astfel" si, premeditat, il contesta, il returneaza sau il rastoarna, constituind astfel o "sfidare" fata de tot ceea ce in aprecierea lumii pare sa se impuna, pentru a ajunge la un rezultat in armonie cu scopul reglementarii juridice. Prin cele doua modalitati - fictiuni si prezumtii - se produce deci fenomenul, denumit de Francois Geny, de reducere simplificatoare a elementelor substantiale ale dreptului. Tocmai de aceea, intre cele doua procedee nu este decat o diferenta de grad ; si intr-un caz si in celalalt se observa artificiul gandirii, corectand inconsistenta sau contiguitatea vietii intr-un scop general de ordine ideala.

Reluarea acestor cateva precizari asupra notiunii prezumtiilor    este necesara in incercarea de clasificare a lor, clasificare ce n-ar putea fi proiectata altundeva decat pe fondul notiunii, functiilor si scopurilor prezumtiilor.

Staruind asupra notiunii prezumtiilor s-a impus o anume clasificare a acestora, dupa functiile pe care acestea le au de indeplinit: mijloace de tehnica legislativa, reguli de drept, mijloace de probatiune. Aceasta clasificare nu poate depasi insa limitele scopurilor urmarite prin realizarea ei: precizarea notiunii de prezumtie si infatisarea functiilor acesteia. Si aceasta deoarece cu greu se poate spune, si cu atat mai mult transa, cand anume o prezumtie ni se infatiseaza doar ca procedeu de tehnica legislativa si cand anume    ca regula de fond ori mijloc de probatiune.

S-a vorbit adeseori in doctrina despre "prezumtii in sens strict" si "prezumtii in sens larg", in primele vazandu-se instrumente de dovada a unui fapt concret, iar in secundele, procedee intelectuale de elaborare a dreptului, despre "prezumtii procesuale" si "prezumtii materiale", prezumtii ca mijloc de proba si prezumtii ca procedeu de tehnica legislativa, despre "prezumtii-proba" si "prezumtii-concept" etc. Si daca asemenea clasificari, cat si altele, au destule temeiuri pentru a opera cu ele pe plan teoretic, ele isi pierd relevanta atunci cand examinam prezumtiile din perspectiva actiunilor practice, fiind greu de atribuit unei prezumtii in exclusivitate rolul de mijloc al tehnicii legislative, regula de drept sau instrument de probatiune, dar fiind usor si motivat sa vedem in prezumtii categorii ce indeplinesc concomitent toate functiile amintite. De exemplu, in cazul prezumtiilor absolute, cum remarca J.Dabin, in legatura cu care e interzisa orice posibilitate de dovada contrara, prezumtia-proba persista doar in mod abstract, caci, in realitate, functia ei probatorie a fost oarecum absorbita de functia ei de procedeu tehnic, de elaborare conceptuala a regulii. Dualitatea probei este suprimata prin efectul prescriptiunii legale, tinand drept dovedit ceea ce nu este, drept rezolvat ceea ce ar trebui dovedit. Realitatea probei, desi se mentine numai in cazurile cand prezumtia poate fi combatuta printr-o proba contrara, mai mult sau mai putin strict delimitata, nu are - nici ea - suficienta relevanta asupra naturii juridice a prezumtiilor, caci, cum preciza A.Ionascu, prezumtiile fiind mijloace de proba care folosesc procedeul logic de deplasare a obiectului probei de la faptul de dovedit - faptul generator de drepturi - la un fapt vecin si conex cu acesta, ele dispenseaza pe cel care are sarcina probei de obligatia de a dovedi faptul generator de drepturi nu insa si de obligatia de a dovedi faptul vecin si conex cu cel generator de drepturi. Imprejurarea ca aceasta din urma dovada este mai usoara sau chiar foarte usoara nu schimba natura juridica a prezumtiei legale.

In fine, nici in ceea ce priveste delimitarea modalitatilor de utilizare a prezumtiilor ca procedeu de tehnica legislativa de cele cand functioneaza ca regula de fond nu este mai facila, caci, adeseori, prezumtia este integrata intr-un anume fel in insasi regula de drept. Exemplele de constituire a prezumtiilor ca motivari ale solutiilor legale sunt numeroase. Unele dispozitii ale Codului civil isi bazeaza solutiile pe interpretarea vointei subiectelor de drept, dar nu o vointa clar exprimata, ci una indusa din anumite atitudini ale acestor subiecte, pe care legea le prezuma ca dand expresie unei vointe. De exemplu, anumite acte si atitudini sunt prezumate de lege ca marcand acceptarea succesiunii sau revocarea testamentului, reinnoirea contractului de locatiune, etc. Numeroase sunt si exemplele ce privesc alte elemente decat vointa: regula potrivit careia fructele se atribuie posesorului de buna-credinta, raspunderea pentru fapta altuia, comunitatea matrimoniala de bunuri, opozabilitatea fata de terti a faptelor sau a actelor in privinta carora    s-au respectat formele de publicitate, interdictia unor anumite operatii intre minor si tutor, nulitatea actelor de dispozitie facute cu titlu gratuit in favoarea unor persoane incapabile de a primi donatii, eliberarea debitorului prin remiterea ce i s-a facut de catre creditor a titlului original, etc.

Pentru a nu starui mai mult asupra evidentelor interferente dintre functiile pe care prezumtiile le indeplinesc sau le pot indeplini, si care justifica tratarea cu unele rezerve, iar, uneori, doar teoretic si numai din considerente metodologice, a clasificarii acestora in mijloace de tehnica legislativa, reguli de fond sau instrumente de probatiune, este de retinut ca aceasta clasificare are si poate avea o oarecare relevanta doar atunci cand proiectam prezumtiile in acea faza a activitatii normative care consta in creatiunea de drept. In cea de-a doua faza - aplicarea insasi a dreptului - criteriile de demarcatie intre categoriile clasificarii amintite sunt adeseori insesizabile si de cele mai multe ori nemotivate. In opera de aplicare a dreptului, alte clasificari ale prezumtiilor si pe baza altor criterii vor trebui realizate, urmand ca ele sa reliefeze valorile si puterea acestora in relatiile juridice litigioase.

Cateva din clasificari ne sunt oferite de lege.

Art. 1199 al    Codului Civil - incercand o definitie a prezumtiilor, spune ca ele sunt "consecintele ce legea sau magistratul le trage din un fapt cunoscut la un fapt necunoscut" - ne conduce la o prima clasificare a prezumtiilor : prezumtiile sunt simple sau legale, dupa cum "consecintele" deduse dintr-un fapt cunoscut la un fapt necunoscut sunt opera judecatorului sau a legii.

Inainte chiar de a adanci motivele si valoarea acestei clasificari, se impun cateva observatii.

Delimitarea prezumtiilor in simple si legale, pe baza valorizarii acestora in cadrul sistemului mijloacelor de probatiune, nu poate fi pana la capat lamuritoare, nici in ceea ce priveste aceasta delimitare, nici in ceea ce priveste definirea notiunii de prezumtie fata de alte mijloace de probatiune. Cu exceptia probelor materiale, orice proba, si nu numai prezumtiile, implica o operatie de inducere a existentei unui fapt generator de drepturi necunoscut din existenta unui fapt probatoriu cunoscut (inscris, marturie, etc.), datorita conexitatii dintre cele doua fapte. De asemenea, atat in cazul prezumtiilor simple, cat si a celor legale, procedeul este acelasi: deplasarea obiectului probei de la un fapt necunoscut la un fapt cunoscut, pentru a trage mai apoi concluzia existentei celui dintai din cunoasterea celui de-al doilea. Si totusi, delimitarea din aceasta perspectiva a prezumtiilor de celelalte mijloace de probatiune, si al acestora in simple si legale, nu este lipsita de orice temei. Sub primul aspect, ceea ce este specific prezumtiei este o dubla deplasare a obiectului probei: odata de la faptul generator de drepturi necunoscut la un fapt vecin si conex cu acesta si odata de la acest fapt vecin si conex la un fapt probator. Ne apar acum ca fiind relevante cel putin doua caractere specifice ale prezumtiilor fata de celelalte probe: pe cand la celelalte probe deplasarea obiectului probei este simpla, caci ea se face de la faptul de dovedit la faptul probatoriu; la prezumtii deplasarea obiectului probei este complexa, caci ea se face mai intai de la faptul de dovedit la faptul conex si dupa acesta din urma la faptul probatoriu care il dovedeste; pe cand la celelalte probe faptul asupra caruia se deplaseaza obiectul probei este un fapt probatoriu care poate fi preconstituit, adica creat tocmai pentru a servi, la nevoie, ca dovada; la prezumtii faptul asupra caruia se deplaseaza obiectul probei este un indiciu, adica un fapt conex care exista independent de eventuala lui functie probatorie. Sub cel de-al doilea aspect, caracteristic prezumtilor simple este faptul ca deplasarea obiectului probei se face de catre judecator, care are totodata deplina libertate de a aprecia puterea lor doveditoare; dimpotriva, in cazul prezumtiilor legale, deplasarea obiectului probei se face de lege, care prevede totodata si puterea lor doveditoare.

1. Prezumtiile simple

Aceasta categorie a prezumtiilor este definita prin art.1203 Cod civil dupa cum urmeaza: "Prezumtiile care nu sunt stabilite de lege sunt lasate la luminile si intelepciunea magistratului; magistratul nu trebuie sa se pronunte decat intemeindu-se pe prezumtii care sa aiba greutate si putere de a naste probabilitatea; prezumtiile nu sunt permise magistratului, decat numai in cazurile cand este permisa si dovada prin martori, afara numai daca un act nu este atacat ca s-a facut prin frauda, dol sau violenta". chiar daca textul citat este indeajuns de greoi, prin formulari alambicate si precizari de prisos, el ne ofera totusi posibilitatea stabilirii catorva trasaturi ale prezumtiilor simple :

Nefiind "stabilite de lege", prezumtiile simple sunt si pot fi extrem de numeroase si de variate, totul depinzand in elaborarea lor de multitudinea si diversitatea raporturilor juridice ce fac obiectul judecatii;

Prezumtiile simple pot fi folosite neingradit, ori de cate ori situatiile juridice practice le reclama; singurele ingradiri sunt cele comune inadmisibilitatii probei cu martori;

Puterea lor doveditoare este lasata la aprecierea judecatorului;

Oricata putere le-ar fi atribuita acestora de catre judecator, ele nu pot naste mai mult decat probabilitatea si in consecinta sunt susceptibile de rasturnare prin mijloacele de probatiune admise de lege si in conditiile in care hotararile judecatoresti pot fi atacate, caci instantele judecatoresti ierarhic superioare sunt chemate sa verifice nu numai legalitatea, dar si temeinicia - inclusiv cea fundata pe prezumtii - hotararilor pronuntate de instantele ierarhic superioare;

Prin modul de formulare a textului - "prezumtiile sunt lasate la lumina si intelepciunea magistratului" - s-a voit, poate, la vremea redactarii sale, sa se invedereze "libertatea" judecatorului in a le stabili si manui, indiferent de pozitia partilor in proces. Astazi, in prezenta principiului rolului activ al judecatorului in probatiune (care implica si obligatia pentru el de a pune in discutia partilor orice chestiuni de fapt in masura sa conduca la dezlegarea pricinii) precum si a principiului contradictorialitatii dezbaterilor (care implica dreptul partilor de a-si exprima pozitia lor fata de orice problema ce face obiectul judecatii ori are incidenta cu aceasta) nu se mai poate vorbi de asa-zisa "libertate" a judecatorului, el find obligat ca toate faptele vecine si conexe cu faptul generator de drepturi, chiar din afara procesului, pe care partile le-ar propune ca punct de plecare a unor prezumtii sau pe care instanta le-ar descoperi, sa le puna in discutia contradictorie a partilor si sa asigure acestora posibilitatea de a aduce in instanta dovezi si contradovezi in ce le priveste.

Desi, in limitele si conditiile deja enuntate, se poate vorbi de "libertatea" folosirii prezumtiilor si a aprecierii puterii lor doveditoare, insasi legea ingradeste folosirea lor. Prin urmare, nu pot fi folosite prezumtiile atunci cand scopul dovezii priveste: acte juridice a caror valoare depaseste suma de 250 lei, indiferent de felul lor - conventii sau acte unilaterale, acte prin care se creaza raporturi juridice sau prin care se recunosc, se confirma, se modifica, se transmit sau se sting raporturi juridice preexistente -, contractele economice, precum si alte cateva categorii de contracte, indiferent de valoarea lor (tranzactia, contractul verbal de inchiriere nepus in executare, contractul de depozit voluntar, contractul de asigurare etc.), precum si atunci cand scopul dovezii este acela de a combate cuprinsul unui inscris sau acela de a pretinde ca acesta ar fi fost modificat prin acte verbale concomitente sau posterioare incheierii inscrisului, chiar daca valoarea obiectului constatat prin inscris n-a depasit suma de 250 lei. Intrucat restrictiile privind admisibilitatea probei testimoniale privesc numai actele juridice, inseamna ca procurarea si administrarea acestei probe este admisa pentru a face dovada faptelor materiale, naturale sau ale omului, iar atunci cand faptele materiale s-au savarsit ori se invoca in legatura cu acte juridice, proba cu martori va fi admisa numai in ce priveste dovada faptelor materiale, nu si in ce priveste dovada actelor juridice.

Avem in vedere urmatoarele precizari cu privire la admisibilitatea probei cu martori:

a) interdictia de a se dovedi cu martori in contra sau peste ceea ce cuprinde actul scris priveste numai partile contractante, iar nu si pe terti - care pot folosi proba cu martori pentru a combate cele trecute in inscris -;

b) regula se refers la inscrisuri preconstituite, nu si la celelalte inscrisuri probatorii;

c) aceasta regula nu priveste frauda, dolul, cauza ilicita a conventiei, existenta unui viciu de consimtamant in momentul contractarii sau frauda legii, stingerea sau rezilierea obligatiei, chiar daca ea fusese constatata prin act scris;

d) proba testimoniala este admisibila atunci cand clauzele conventiei scrise sunt obscure, echivoce si este necesara interpretarea lor pentru a se lamuri intentia comuna a partilor;

e) Dovada cu martori va fi admisa pentru stabilirea unor acte sau fapte distincte de actul constatat prin inscris si ulterioare tincheierii acestuia, care nu sunt in contradictie cu inscrisul si nu constituie modificari ale acestuia, ci moduri de executare sau stingere a obligatiilor partilor (exemplu, plata, remiterea de datorie);

In putine cuvinte, retinem deci ca se vor putea totusi dovedi prin martori orice imprejurari care nu vin in contradictie cu inscrisul partilor si nici nu aduc modificari cuprinsului sau.

Pe langa exceptiile deja aratate, rezultand din interpretarea art.1191 alin.2 al Codului civil, care se refera la dovada "in contra" sau "peste" cuprinsul unui inscris, legea insasi reevalueaza domeniul acestor restrictii prin instituirea si a altor cateva exceptii exprese. Potrivit dispozitiilor art.1197 si art.1198 Cod civil, precum si ale art.225 Cod procedura civila, proba cu martori este admisibila in mod exceptional pentru dovada actelor juridice in urmatoarele cazuri:

cand exista un inceput de dovada scrisa, prin care se intelege orice scriere, semnata sau nesemnata, provenind de la partea careia i se opune sau de la autorul ori reprezentantul acesteia si care face verosimil faptul pretins; inceputul de dovada scrisa trebuie sa fie ulterior datei actului respectiv, reprezentand astfel ultimul acord de vointa al partilor;

cand partea s-a aflat in imposibilitate (materiala sau chiar morala) de a-si procura o dovada scrisa despre actul ce a incheiat; ne aflam in aceasta situatie in cazul obligatiilor ce se nasc din: cvasicontracte, la depozitul necesar (incendiu, naufragiu)sau cand imposibilitatea rezulta din calitatea partilor ( rude, prieteni );

cand partea, care si-a preconstituit o dovada scrisa despre actul incheiat, a fost in imposibilitate de a conserva acea dovada, datoritaunui caz de forta majora;

cand partea care, fara motive temeinice, refuza sa raspunda la interogatoriu sau nu se infatiseaza la acesta.

Restrictiile la administrarea probei testimoniale, dar si exceptiile implicite sau exprese de la acestea, privesc, deopotriva, si prezumtiile simple. Ele privesc si prezumtiile caci, daca prezumtiile ar fi admise in cazurile in care dovada cu martori nu este permisa, aceasta ar insemna ca partile sa poata dovedi prin martori un fapt vecin si conex, din cunoasterea caruia sa se poata induce existenta faptului generator de drepturi. Dar, in felul acesta, s-ar incalca regulile care restrang admisibilitatea probei cu martori, dovedind indirect, cu martori, faptul generator de drepturi, prin intermediul unui fapt vecin si conex..

Desi se afla sub pericolul ce decurge din posibilitatea dezvoltarii unor operatii intelectuale gresite, desi coeficientul ce sta la fundamentul lor este de cele mai multe ori greu de stabilit, desi sunt intotdeauna expresii ale unui accentuat subiectivism - reluand una din formularile cu valoare de aforism, am putea spune: atat cat valoreaza judecatorul, tot atat valoreaza si inductia lui -, prezumtiile simple sunt indispensabile in orice sistem probator, "sunt inerente operei insasi de judecata". Si sunt destule cazuri in care temeinicia unei hotarari isi poate gasi deplin suport intr-o singura prezumtie, mai degraba decat in multe alte mijloace de probatiune la un loc.

Art.1203 Cod civil prevede ca judecatorii trebuie sa se intemeieze numai pe "prezumtii care sa aiba o greutate si puterea de a naste probabilitatea". Desi judecatorii au deplina libertate de a aprecia prezumtiile si de a stabili puterea lor doveditoare, potrivit convingerii pe care acestea    le-o insufla, ei trebuie sa tina seama de aceasta indicatie indrumatoare a legii. Instantele superioare de control judiciar, fiind chemate sa verifice temeinicia hotararilor judecatoresti, sunt indreptatite sa cerceteze taria prezumtiilor folosite de judecatori. Inainte de modificarea art.304 Cod procedura civila prin Decretul nr.132 din 19 iulie 1952, instanta de recurs nu putea face aceasta verificare, caci recursul era o cale de atac in cadrul careia se examina numai legalitatea hotararii atacate, si acesta prin prisma motivelor de recurs invocate de parte, dar nu si temeinicia acesteia. In prezent, instanta de recurs poate casa o hotarare a instantei de fond daca aceasta se intemeiaza pe prezumtii neconcludente. In acest scop, cat si pentru a invedera puterea de convingere a hotararilor pe care le pronunta, judecatorii trebuie sa arate, in cadrul motivarilor, cum s-a desfasurat rationamentul lor pentru a ajunge la o anumita concluzie.

Inainte de modificarea din 1948 a Codului de procedura civila, practica judiciara si autorii admiteau in mod unanim ca judecatorii pot sa-si intemeieze prezumtiile si pe fapte vecine si conexe cu faptul generator de drepturi care n-au fost stabilite in mod contradictoriu in instanta, precum si pe fapte rezultand din piesele unui proces penal, din anchete cu caracter administrativ, din expertize neregulat facute, din cercetari nule pentru vicii de forma, cu singura restrictie ca ei sa arate modul cum au ajuns sa-si formeze convingerea folosind acele fapte. In urma modificarii Codului de procedura civila, in conditiile rolului activ al judecatorului in probatiune - in temeiul caruia judecatorul este dator sa staruie prin toate mijloacele legale pentru a descoperi adevarul si pentru a preveni orice greseala in cunoasterea faptelor (art.130 C.proc.civ.), in care scop el poate pune in discutia partilor orice chestiuni de fapt sau de drept care pot duce la dezlegarea pricinii si ordona din oficiu orice dovezi (art.129 C.proc.civ.) - socotim ca aceasta "libertate traditionala" recunoscuta judecatorilor nu se mai justifica. In trecut, ea isi gasea explicatie in faptul ca judecatorul, avand un rol pasiv in proces, nu putea pune in dezbaterea partilor chestiuni neinvocate de acestea si nici nu putea ordona probe din oficiu. In aceste conditii, judecatorul care descoperea indicii despre fapte vecine si conexe cu faptul generator de drepturi, in afara procesului, neavand posibilitatea de a le aduce in dezbatere personal si de a ordona probe din oficiu, spre a le verifica personal, isi lua "libertatea" de a le retine si de a le folosi ca punct de plecare al unor prezumtii simple, in baza dreptului ce i se recunostea de a aprecia in mod suveran puterea doveditoare a prezumtiilor, fara ca instanta de recurs sa aiba vreo posibilitate de control. Astazi insa, cand judecatorul are drepturi asa de largi in probatiune si cand are posibilitatea de a verifica in instanta orice fapte si probe care pot prezenta interes in solutionarea cauzei, nu i se mai poate ingadui aceasta asa-zisa "libertate" care contravine unor principii fundamentale ale dreptului procesual civil, cum sunt principiul aflarii adevarului obiectiv, principiul rolului activ al judecatorului, principiul contradictorialitatii sau principiul nemijlocirii si care ar insemna in realitate sa se recunoasca judecatorului dreptul de a pronunta hotarari netemeinice sub acest aspect.

Acest mod de a vedea nu inseamna ca intelegem sa se restranga intr-o oarecare masura dreptul instantelor de a folosi prezumtiile simple in probatiune. Instantele pot retine orice fapte vecine si conexe cu faptul generator de drepturi, din afara procesului, pe care partile le-ar propune ca punct de plecare a unor prezumtii sau pe care instanta le-ar descoperi, cu singura conditie de a le pune in discutia contradictorie a partilor si de a asigura acestora posibilitatea de a aduce in instanta dovezi si contradovezi in ce le priveste. Daca instanta de judecata ar folosi in proces ca dovedite fapte vecine si conexe dinafara procesului fara a le verifica in instanta in conditiile contradictorialitatii si ale nemijlocirii, ar insemna ca ceea ce nu se poate face in mod direct, cu privire la faptul generator de drepturi, sa se poata face in mod ocolit, indirect, prin mijlocirea faptelor vecine si conexe, ceea ce nu credem ca este admisibil in spiritul principiului aflarii adevarului obiectiv si al principiului rolului activ al judecatorului.

Prezumtiile simple constituie un mijloc de proba deosebit de important. Astfel cum, pe drept cuvant, s-a spus, ele sunt "indispensabile" in orice sistem probator, sunt inerente operei insasi de judecata, pentru ca probele directe sunt de multe ori nesatisfacatoare pentru rezolvarea litigiilor si, in marea majoritate a cazurilor, judecatorul este obligat sa recurga la probe indirecte pentru aflarea adevarului. Sunt destule cazuri in care o singura prezumtie - si este suficienta o singura prezumtie, dupa cum este nevoie de o singura depozitie de martor - poate fi o proba mai convingatoare decat alte probe sau decat mai multe probe la un loc. Pentru aceasta este insa necesar ca faptele vecine si conexe la care se face deplasarea obiectului probei sa fie intr-o astfel de legatura cu faptul generator de drepturi incat din ele sa se poata trage in mod convingator concluzia existentei faptului generator de drepturi si, de asemenea, ca faptele vecine si conexe sa fie stabilite in instanta - asa cum am aratat - cu toate garantiile pe care le confera principiile fundamentale ale probatiunii judiciare.

Desigur, rationamentul judecatorului joaca un rol important caci, desi conexitatea dintre faptele vecine si conexe si faptul generator exista ca o legatura obiectiva, judecatorului ii revine misiunea de a o descoperi, de a o desprinde din lantul legaturilor in care este antrenata, de a-i aprecia taria si de a-i demonstra puterea de convingere.

Un aspect care invedereaza importanta prezumtiilor simple in practica instantelor judecatoresti este si acela legat de folosirea lor ca un mijloc de a atenua reguli categorice, fie prin posibilitatea completarii unui inceput de dovada scrisa cu prezumtii, fie prin considerarea unor marturii care n-ar putea fi retinute ca atare - fiindca de exemplu, sunt cuprinse intr-o scrisoare - ca fiind simple prezumtii, fie pe calea celorlalte exceptii de la regulile restrictive privind admisibilitatea probei cu martori care se aplica deopotriva si prezumtiilor.

2.Prezumtiile legale

Ceea ce defineste in mod esential prezumtiile legale fata de cele simple este faptul ca ele sunt determinate special de lege, in numar limitat, precizandu-se totodata si puterea lor doveditoare. Aceasta caracteristica este, in acelasi timp, o calitate a prezumtiilor, dar si un neajuns al lor. Este o calitate pentru ca rationamentul ce constituie esenta lor, fiind facut de insasi legiuitor, pe baza observarii atente si indelungate a faptelor sociale si prin asimilarea critica si selectiva a datelor pe care le ofera stiinta, in diversele ei ramuri, rigoarea stiintifica a acestora este asigurata cu o mai larga si mai profunda motivatie. Este, pe de alta parte, un neajuns, pentru ca niciodata nu putem avea certitudinea ca ceea ce s-a generalizat si sistematizat prin prezumtii reprezinta trasaturile dominatoare ale unui numar suficient de fapte observate, ca ceea ce s-a inlaturat din caracteristicile faptelor studiate pentru a face cu putinta insumarea lor in situatii-tip era cu adevarat neesential, nesemnificativ. Totodata, avand caracterul de a fi impuse prin puterea legii, in opera de aplicare a acesteia trebuie cu necesitate sa se tina seama de ceea ce legiuitorul a prezumat, adeseori irefragabil, chiar daca evidenta faptelor reclama o alta solutie decat cea la care dispozitia legii constrange sau indeamna. In fine, din diversitatea si multitudinea faptelor inscrise in procesul solutionarii, unele din ele - ceea ce constituie exceptia de la ceea ce s-a generalizat si sistematizat prin prezumtii - vor trebui totusi, impotriva realitatii si a convingerilor judecatorilor, aliniate unui mod de solutionare impropriu pentru ele, numai pentru ca puterea prezumtiilor instituite prin lege le guverneaza deopotriva. Iata de ce, concluzia la care vom ajunge, prin examenul facut prezumtiilor, pe baza si din perspectiva teoriei adevarului, apartinand doctrinei, si pe care ne-o insusim, este ca, intr-o buna tehnica legislativa, numarul prezumtiilor legale, dar cu deosebire a celor absolute, trebuie restrans cat mai mult cu putinta si ca prezumtiile in totalitatea lor trebuie sa se constituie ca una din cele mai dinamice categorii ale dreptului, permanent receptive la mutatiile produse in ceea ce le-a determinat si justificat existenta, ne apare chiar de pe acum indeajuns de motivata.

Art.1200 din Codului civil, si mai alambicat decat cel ce se refera la prezumtiile simple, defineste prezumtiile legale: "Sunt prezumtii legale acelea care sunt determinate special prin lege precum:

1) Actele ce legea le declara nule pentru ca le priveste facute in frauda dispozitiilor sale;

2) In cazurile in care legea declara ca dobandirea dreptului de proprietate sau liberatiunea unui debitor rezulta din oarecare imprejurari determinate;

3) Puterea doveditoare ce legea da marturisirii sau juramantului ce face o parte; ( abrogat prin Decretul nr.205/1950)

4) Puterea ce legea acorda autoritatii lucrului judecat".

Vom incerca totusi ca din dispozitiile textului de lege invocat sa desprindem trasaturile caracteristice ale prezumtiilor legale, facand totodata si cateva observatii critice asupra modului in care acestea sunt    reglementate.

a) Rezulta, in primul rand, ceea ce dealtfel legea sugereaza prin denumirea lor, ca prezumtiile legale sunt determinate special prin lege. Prin urmare, prezumtiile legale nu pot exista decat in temeiul unui text de lege si, fiind "determinate special", ele sunt limitative si de stricta interpretare, nefiind posibil sa fie extinse prin asemanare la alte cazuri neprevazute de lege, chiar daca rational s-ar impune in acele cazuri cu aceeasi putere.

b) Examinand art.1200 Cod civil, prin conjugare cu art.1202 al aceleiasi legi, s-ar impune concluzia, strict determinata de textul legii, ca : "prezumtia legala dispensa de orice dovada pe acela in favoarea caruia este facuta". Intr-o interpretare ferma a precizarilor facute prin lege, s-a si spus ca, in ceea ce priveste prezumtiile legale, care sunt in realitate prezumtii simple generalizate, ele au ca scop nu administrarea unei probe, ci tocmai, dimpotriva, interzicerea sau dispensa de a administra probe in ipotezele definite de lege. Pe buna dreptate s-a facut insa precizarea ca afirmatia potrivit careia prezumtiile legale sunt dispensa de proba este exacta numai daca se adauga ca ele scutesc partea care are sarcina probei de a dovedi faptul generator de drepturi, caci partii respective ii ramane totusi sarcina de a dovedi faptul vecin si conex pe care se intemeiaza prezumtia legala - sarcina uneori usoara sau chiar foarte usoara, alteori anevoioasa sau chiar foarte anevoioasa -, dar care nu mai putin ramane o obligatie a partii.

c) Art.1200 Cod civil clasifica prezumtiile legale in patru categorii: actele ce legea le declara nule, imprejurarile ce atesta dobandirea dreptului de proprietate sau liberatiunea unui debitor, puterea doveditoare ce legea da marturisirii sau juramantului, autoritatea lucrului judecat. Este o clasificare criticabila sub mai multe aspecte. Ea lasa in afara numeroase prezumtii legale prevazute in celelalte ramuri ale dreptului, dar, totodata, chiar si din cele prevazute de C.civ.. Criteriul de clasificare, pe care, de altfel, ne-ar fi greu sa-l precizam, nu permite includerea tuturor prezumtiilor in una din categoriile amintite.

d) Dispozitiile de mai multe ori invocate aici se refera la "puterea doveditoare ce legea da marturisirii sau juramantului ce face o parte". Precizand ca juramantul a fost desfiintat prin Decretul nr.205/1950, ne mai ramane sa observam in ce masura textul mai are acoperire faptica in privinta marturisirii.

La origine, conceptia legii civile cu privire la marturisire avea la baza ideea ca ea, fiind un act de renuntare la un drept, partea in favoarea careia era stabilita prezumtia sa nu poata fi impiedicata a renunta la beneficiul acesteia, hotarand astfel soarta procesului. De asemenea, ea putea sa inlature o prezumtie legala absoluta, marturisirea infatisandu-se de aceasta data ca mijlocul - unic - prin care se putea rasturna o astfel de prezumtie.

Decretul nr.205/1950 a suprimat prezumtia de adevar care rezulta din marturisire, convertind marturisirea intr-o proba obisnuita. Masura este perfect justificata intr-un sistem judiciar in care procesul nu mai este considerat o chestiune pur personala a partilor, iar judecatorul are de indeplinit un rol activ, atat in ce priveste stimularea si ajutarea partilor in procurarea probelor - uneori chiar in administrarea probelor impotriva pasivitatii ori a vointei lor -, cat si in ce priveste evaluarea pertinentei si a puterii acestora. Aceasta nu este insa egal cu a spune ca, in prezent, marturisirea n-ar fi apta sa combata prezumtiile absolute. Opinia formulata inca la vremea reconsiderarii valorii marturisirii, ce s-a facut prin decretul amintit, este astazi unanim imbratisata. Reforma savarsita in privinta marturisirii, prin asezarea acesteia in randul probelor obisnuite, largindu-se astfel dreptul instantei de a aprecia probele potrivit intimei convingeri si rolului activ ce are a-l indeplini, nu poate fi interpretata impotriva acestei finalitati urmarite de legiuitor, stabilindu-se ca "prin efectul ei, prezumtiile legale iuris et de iure ar fi devenit si mai absolute decat erau inainte de reforma si ca ele nu ar mai putea fi inlaturate, nici chiar in cazul in care partea careia o asemenea prezumtie i se opune i-ar cunoaste netemeinicia".

Marturisirea este recunoasterea pe care una din parti o face cu privire la temeinicia pretentiei sau apararii partii adverse, ori cu privire la existenta sau neexistenta unui fapt pe care se sprijina adversarul sau din proces in dovedirea pretentiei sau apararii sale. Marturisirea este deci o recunoastere, iar nu o simpla explicatie, de natura sa produca efecte impotriva autorului ei.

Marturisirea prezinta urmatoarele caracteristici:

este    un act unilateral de vointa, fiind o recunoastere a afirmatiei sau pretentiilor celeilalte parti. Aceasta vointa trebuie sa fie constienta si libera, fiind in acelasi timp irevocabila. Marturisirea este revocabila doar in cazul erorii de fapt;

marturisirea este un mijloc de proba impotriva autorului ei, favorabil celui care isi intemeiaza pretentiile pe faptul marturisit;

intrucat legislatia noastra trateaza totusi marturisirea ca act de vointa, aceasta inseamna ca ea nu poate fi facuta decat personal sau printr-un mandatar cu procura speciala, iar persoana care o face, totdeauna cu efecte impotriva sa, trebuie sa aiba capacitatea ceruta pentru incheierea actelor de dispozitie;

nu poate fi dedusa din tacerea partii, fiind un act expres. Ca exceptie, instanta poate socoti refuzul nejustificat de a se prezenta la interogatoriu sau a nu raspunde la interogatoriu ca o marturisire deplina, sau ca un inceput de dovada in folosul partii potrivnice (se instituie o prezumtie de recunoastere tacita in favoarea celeilalte parti).

Marturisirea poate imbraca urmatoarele forme:

ea este judiciara, atunci cand este facuta in cadrul unui proces pendinte, in insusi procesul in care este folosita ca mijloc de proba si este facuta inaintea judecatorului;

ea este extrajudiciara, atunci cand este facuta in alte conditii decat cele aratate. Ea poate fi scrisa sau verbala (exemplu, marturisirea inculpatului facuta intr-un proces penal, sau marturisirea facuta in fata procurorului);

marturisirea este expresa, atunci cand declaratia de recunoastere priveste insusi faptul pe care cealalta parte isi intemeiaza o pretentie, si

este tacita, atunci cand    judecatorul o poate deduce dintr-o anume conduita a partii.

Din punctul de vedere al elementelor pe care marturisirea le incorporeaza, aceasta poate fi:

simpla, cand ea se rezuma la recunoasterea faptului ce sta la temelia pretentiei celeilalte parti (exemplu, reclamantul recunoaste plata invocata de parat, sau paratul recunoaste ca are sa restituie reclamantului o suma de bani data ca imprumut);

calificata, cand recunoasterea este insotita de elemente sau imprejurari noi in legatura cu faptul recunoscut, care ii schimba acestuia urmarile juridice (exemplu, paratul este intrebat daca a primit de la reclamant o suma de bani, iar acesta raspunde ca a primit, dar nu ca imprumut, ci ca pret al unei vanzari) si

complexa, cand, pe langa recunoasterea faptului, se adauga un alt fapt, conex cu cel principal, ulterior acestuia, care restrange ori chiar anihileaza efectele faptului marturisit (exemplu, fiind intrebat paratul daca a primit cu titlu de imprumut o suma de bani de la reclamant, acesta declara ca a primit, dar a restituit-o).

Desi reglementarea astazi in vigoare pastreaza principiul indivizibilitatii marturisirii, consideram, in consens cu alti autori, ca, intr-un sistem consecvent pe linia reducerii marturisirii la rangul de proba obisnuita, al independentei si pozitiei active a judecatorului, trebuie admis ca el este in drept sa primeasca intreaga recunoastere a partii sau sa retina din ea numai ceea ce ii inspira incredere, si, dupa cum s-a oprit la o solutie sau alta, sa indice care dintre parti are sa faca dovezile in completare sau in combatere.

Daca am infatisat formele marturisirii, am facut-o numai pentru a ne pune intrebarea: care din acestea, in sensul dispozitiilor legale amintite, poate fi promovata si retinuta ca mijloc de inlaturare, in limitele si in conditiile pe care valoarea ca simpla proba a marturisirii le implica, a efectelor ce ar decurge din puterea absoluta a unei prezumtii? Ne alaturam    parerii ca, desi art.1202 Cod civil se refera in mod exclusiv la marturisirea judiciara, aceasta forma a marturisirii fiind pusa, dupa reforma din 1950, alaturi de cea extrajudiciara si lasata la aprecierea judecatorului, nu exista nici un motiv sa se faca distinctie intre ele, in sensul ca prezumtia legala absoluta ar putea fi combatuta prin marturisirea judiciara, dar n-ar putea fi combatuta prin cea extrajudiciara. In prezent, s-a spus pe drept cuvant, distinctia dintre cele doua feluri de marturisiri, care avea importanta practica in trecut, cand puterea probatorie a marturisirii judiciare era mult mai mare a celei extrajudiciare, apare mai mult ca teoretica din moment ce toate probele sunt lasate la libera apreciere, potrivit intimei convingeri a judecatorului.

In afara ingradirilor ce decurg din statutul juridic al marturisirii, comun cu cel al probei testimoniale, marturisirea este de asemenea inadmisibila: cand ea este expres oprita de lege; cand prin admiterea ei s-ar ajunge la eludarea unor dispozitii imperative; cand marturisirea se refera la drepturi de care titularul lor nu poate dispune.

e) Art.1202 alin.2 al Codului civil, vorbindu-ne despre puterea doveditoare a prezumtiilor, realizeaza prin aceasta o alta clasificare a lor, care priveste numai prezumtiile legale, in: prezumtii absolute, prezumtii relative si prezumtii intermediare sau mixte. "Nici o dovada nu este primita - spune acest articol - impotriva prezumtiei legale, cand legea, in puterea unei asemenea prezumtii, anuleaza un act oarecare sau nu da drept de a se reclama in judecata, afara numai de cazurile cand legea a permis dovada contrarie si afara de aceea ce se va zice in privinta marturisirii ce ar face o parte in judecata".Sunt necesare cateva sublinieri si observatii pe marginea acestui text, nu prea usor de descifrat si, in unele privinte, chiar depasit.

Rezulta, mai intai, ca impotriva prezumtiei legale de putere a lucrului judecat ca si a prezumtiei legale care socoteste nul un anumit act nu este admisa nici un fel de dovada contrara. Aceste doua prezumtii urmeaza a fi considerate ca absolute, iuris et de iure, irefragabile. Desi textul, nominalizand - si se pare ca in maniera limitativa - cele doua prezumtii absolute, indeamna astfel la o interpretare restrictiva a ipotezelor amintite, este necesar sa observam, prin evaluarea intregii materii a prezumtiilor, ca mai exista si alte prezumtii cu caracter absolut si ca, prin urmare, textul este susceptibil, sub acest aspect, de o interpretare extensiva.

Asa cum textul este formulat, ar putea conduce la interpretarea, neindoios gresita, ca prezumtiile absolute pot fi totusi combatute prin marturisirea judiciara si chiar alte mijloace de probatiune, daca o dispozitie legala expresa prevede aceasta. Rationand astfel, am inlatura implicit categoria prezumtiilor absolute, caci ele n-ar mai fi absolute in adevaratul sens al cuvantului daca si in masura in care ar putea fi combatute, fie si numai prin marturisire sau cand legea prevede expres. Trebuie deci sa precizam ca, peste prevederile textului sau - mai moderat spus - prin interpretarea de ansamblu si riguroasa a acestuia, acolo unde marturisirea nu este admisa ca mijloc    de dovada - si am consemnat deja asemenea cazuri, precum si acolo unde sunt instituite prezumtii legale in scopul apararii ordinii politice, sociale sau economice, ni se infatiseaza totusi prezumtiile irefragabile, ce nu pot fi combatute in nici un fel.

Cat priveste prezumtiile relative, "iuris tantum', acestea au o putere doveditoare vremelnica, cat timp n-a fost pusa in discutie temeinicia lor, ceea ce se poate face prin orice mijloc de probatiune. Dat fiind faptul ca textul aici in discutie creeaza exceptia in privinta prezumtiilor absolute, rezulta ca regula o constituie prezumtiile relative.

Intre aceste doua categorii de prezumtii, doctrina a motivat si existenta unei categorii intermediare de prezumtii - aceea a prezumtiilor mixte. Ele sunt considerate ca intermediare intrucat, desi pot fi combatute, rasturnarea lor se poate face numai prin anumite mijloace de dovada, numai in anumite conditii sau numai de catre anumite persoane. De exemplu, prezumtia de proprietate comuna a zidului despartitor dintre doua imobile nu poate fi combatuta decat prin inscrisuri, semne de necomunitate sau prescriptie; prezumtia de proprietate a posesorului de buna-credinta a unui mobil corporal nu poate fi combatuta decat in caz de pierdere sau furt; prezumtia de paternitate a copilului din casatorie nu poate fi combatuta decat de tatal prezumat, prin actiunea de tagaduire a paternitatii.

In prezenta textelor astazi in vigoare, nu totdeauna si peste tot lamuritoare, mai ales tinand seama de faptul ca in unele privinte ele au fost serios amendate prin modificarile legislative succesive ce au intervenit, si nu mai putin substantialele contributii ale practicii judiciare, alte clasificari ale prezumtiilor si, uneori, pe baza altor criterii decat cele sugerate de lege au fost cautate si formulate.

Potrivit scopului care le justifica, prezumtiile au fost constituite in urmatoarele categorii:

a) Prezumtii legale "intemeiate pe o observatie, mai mult sau mai putin exacta, a faptelor sociale";

b) Prezumtii legale stabilite pentru a se "apara o norma imperativa sau economica";

Aceasta clasificare are, insa, cateva neajunsuri ce n-ar putea fi acoperite nici chiar de unul din meritele ei neindoielnice. Una din regulile clasificarii ce trebuie urmata este aceea ca la fiecare treapta a acesteia criteriul de clasificare sa fie unic. Decurgand din aceasta prima regula mai trebuie apoi observata o a doua - elementele univesului de discurs grupate in clasele obtinute prin clasificare trebuie sa se excluda reciproc. Ori, criteriile celor doua clase, obtinute la acest prim nivel al clasificarii, sunt diferite: pentru prima categorie se are in vedere faptul ca prezumtiile legale se "intemeiaza" pe o observatie, iar pentru a doua categorie faptul ca prin unele din prezumtiile legale se urmareste "ocrotirea ordinii politice, sociale sau economice". Pe de alta parte, intrucat toate prezumtiile se bazeaza pe observarea, mai mult sau mai putin exacta, a faptelor sociale, elementele din cea de-a doua categorie nu pot fi excluse din prima clasa a clasificarii. De altfel, faptul ca prezumtiile legale - si am adauga ca si prezumtiile simple - sunt intemeiate pe o observatie a faptelor sociale, credem ca nu poate fi considerat un criteriu al clasificarii, el infatisand mai degraba procesul elaborarii prezumtiilor si fundamentul lor extrajuridic. Ultima categorie a clasificarii, prin criteriul ce este asezat la baza acesteia, pare a sugera clasa prezumtiilor absolute, caci numai acestea urmaresc apararea normelor legale imperative si prohibitive si ocrotirea ordinii politice, sociale si economice. Aceasta constatare ne indeamna sa ne intrebam unde se regaseste cealalta categorie fundamentala a prezumtiilor - cele relative ? Cum s-ar putea spune ca prezumtiile relative formeaza prima grupa a clasificarii, deoarece aceasta cuprinde toate prezumtiile legale - toate aceste prezumtii fiind intemeiate pe o observatie a faptelor sociale -, inseamna ca prezumtiile relative nu-si gasesc locul in clasificarea amintita, decat cel mult prin eliminarea mai intai a celor absolute, neobservandu-se astfel o alta regula a clasificarii:    toate elementele universului de discurs trebuie sa fie cuprinse in una sau alta din clasele obtinute, adica clasificarea sa nu aiba rest.

Evocam insa unul din meritele incontestabile ale acestei opinii. Acest merit consta in faptul ca ni s-a pus in evidenta un criteriu de temeinica referinta pentru clasificarea tuturor prezumtiilor legale: criteriul ocrotirii ordinii politice, sociale si economice. In considerarea acestui criteriu, prezumtiile legale ar putea fi clasificate in doua categorii, corespunzatoare si puterii lor probatorii:

a) prezumtii legale care, desi satisfac interesele generale in simbioza lor dialectica cu cele personale, pun accentul precumpanitor pe ocrotirea unor interese individuale. Din punctul de vedere al puterii lor probatorii, aceste prezumtii constituie categoria prezumtiilor

b) prezumtiile legale care urmaresc cu precadere apararea normelor legale imperative si prohibitive si ocrotirea ordinii politice, sociale si economice, adica interesele generale de ordin obstesc.

Prin cele cateva precizari pe care le-am facut asupra notiunii prezumtiilor si naturii juridice a acestora s-a putut, credem, degaja ideea ca, sub aspectul bazelor lor teoretice si metodologice, nu se poate face o distinctie esentiala intre prezumtiile simple si cele legale, iar in interiorul acestora din urma, intre prezumtiile legale absolute si prezumtiile legale relative. O semnificatie evidenta dobandesc diferitele categorii de prezumtii abia atunci cand, in sfera relatiilor juridice practice, se pune problema puterii acestora si implicit a posibilitatii de combatere a lor. Cat timp aceasta putere si aceasta posibilitate nu sunt puse in discutie, prezumtiile, indiferent de natura lor, au aceeasi valoare. Ajungem astfel la concluzia, ce defineste astazi covarsitoarea parte a literaturii de specialitate, ca un criteriu rational si unitar de clasificare a prezumtiilor legale nu poate fi altul decat cel ce-si gaseste fundament in puterea doveditoare a acestora. Avand o asemenea premisa, intr-o opinie s-a considerat ca prezumtiile legale se clasifica in urmatoarele categorii si subcategorii:

1) prezumtiile legale relative, care pot fi combatute prin orice mijloc de proba sau prin anumite mijloace de dovada, ori in anumite conditii sau de anumite persoane;

2) prezumtiile legale absolute, care nu pot fi combatute decat prin marturisire, iar unele in nici un chip.

Prezumtiile legale relative se subdivid apoi in :

a) prezumtii legale relative care pot fi combatute prin orice mijloace de dovada, chiar si prin martori sau prezumtii simple, si ele constituie marea majoritate a prezumtiilor legale;

b) prezumtii legale relative care nu pot fi combatute decat prin anumite dovezi sau in anumite conditii sau de anumite persoane.

Prezumtiile legale absolute se subdivid in :

a) prezumtii legale asolute care nu pot fi combatute decat prin marturisire, ceea ce constituie regula generala a acestor prezumtii;

b) prezumtii legale absolute care nu pot fi combatute prin nici un mijloc de dovada.

Aceasta clasificare, avand drept criteriu puterea doveditoare a prezumtiilor, un criteriu eficient si cu deplina forta de cuprindere, are meritul de a imbina rational fidelitatea, intr-o anume masura, fata de textele legale in vigoare cu realitatile teoretice si practice ce nu s-au lasat constranse in rigiditatea si conservatorismul acelor dispozitii, depasind limitele lor si justificand o noua reglementare. Ne ingaduim totusi cateva observatii asupra clasificarii de fata, care ne-au determinat sa nu o primim decat in parte.

Una din subdiviziunile prezumtiilor legale relative este aceea, cum se poate vedea, a prezumtiilor care nu pot fi combatute decat prin anumite dovezi sau in anumite conditii, sau de anumite persoane. Existand insa si prezumtii legale absolute, considerate neindoios ca atare, asa-zisele prezumtii intermediare sau mixte, care pot fi combatute numai prin anumite mijloace de dovada sau numai in anumite conditii sau numai de anumite persoane, ne-am putea intreba prin ce se mai justifica totusi subclasificarea prezumtiilor legale relative dupa considerentele amintite? Sa alaturam apoi acestei prime intrebari si dificultatea ce ar decurge din clasificarea amintita, de a incadra o anumita prezumtie fie in categoria mai larga a prezumtiilor relative, fie in cea de ordinul intai a prezumtiilor absolute, din moment ce, sub aspectul posibilitatii de combatere a lor, nu exista nici o deosebire. Pe de alta parte, in conditiile in care marturisirea a fost randuita in sistemul mijloacelor obisnuite de probatiune, ne-am putea de asemenea intreba daca ea mai poate constitui criteriul decisiv al uneia din subcategoriile prezumtiilor legale absolute si daca, din acelasi motiv, aceasta grupa a prezumtiilor legale absolute nu este mai degraba o subcategorie a prezumtiilor legale relative, a acelor prezumtii care nu pot fi combatute decat "prin anumite dovezi".

Poate din motivele aratate, acelasi autor, intr-un alt loc, a preferat clasificarea prezumtiilor legale in urmatoarele:

a) prezumtii relative, care pot fi combatute prin proba contrara ;

b) prezumtii absolute, care nu pot fi combatute prin nici un mijloc de dovada, cu exceptia marturisirii judiciare, iar uneori nici prin aceasta;

c) prezumtii intermediare sau mixte, care pot fi combatute, dar numai prin anumite mijloace de dovada sau in anumite conditii sau de anumite persoane.

Putem opta pentru oclasificare si mai simplificata a prezumtiilor, grupandu-le in numai doua categorii : prezumtii relative, susceptibile de a fi combatute, si prezumtii absolute, care nu pot fi combatute prin nici un mijloc de dovada. In categoria prezumtiilor absolute intra numai acele prezumtii care in nici un chip nu pot fi rasturnate, excluzand de aici prezumtiile absolute ce ar putea fi combatute prin marturisirea judiciara. Aceasta pentru ca pe de o parte, marturisirea este in prezent asimilata mijloacelor de proba obisnuite, iar, pe de alta parte, pentru ca in masura in care astfel de prezumtii pot fi combatute, fie si numai prin marturisire, inseamna ca ele nu mai pot fi socotite ca absolute in adevaratul sens al cuvantului. Este omisa din clasificare categoria prezumtiilor mixte fiindca, sub raportul criteriului asezat la baza clasificarii - forta probatorie a prezumtiilor -, din moment ce ele pot fi combatute, intereseaza prea putin daca rasturnarea lor se realizeaza numai prin anumite mijloace de dovada, in anumite conditii sau de anumite persoane. Efectul va fi acelasi ca si in cazul prezumtiilor relative.

Procedand la clasificarea prezumtiilor in modul aratat, se mai poate adauga ca ea insasi este, in unele privinte, relativa. Exista prezumtii care dintotdeauna si peste tot au fost si sunt considerate ca absolute - de exemplu prezumtia autoritatii lucrului judecat - desi, ele se infatiseaza in cele din urma ca prezumtii relative, chiar daca combaterea lor se poate realiza numai in limite si conditii exprese si restrictive.