CONCLUZII, OBSERVATII SI PROPUNERI DE LEGE FERENDA

CONCLUZII, OBSERVATII SI PROPUNERI

DE LEGE FERENDA

A. Concluzii

Pentru ca justitia civila sa-si poarta realiza obiectivele propuse, si anume restabilirea drepturilor subiective si a ordinii de drept incalcate, este necesar ca reglementarile procedurale nu numai sa asigure conditiile unei bune judecati de fond, dar si sa organizeze caile de atac, prin mijlocirea carora erorile de judecata, comise in orice faza a procesului sa poate fi reparate astfel incat, fie si cu intarziere, dreptatea sa triumfe[1].

Intrucat doctrina juridica si jurisprudenta au reliefat faptul ca sunt suficiente situatii cand se savarsesc greseli de judecata, este necesar ca acestea sa fie inlaturate, iar acest lucru este posibil numai prin reglementarea unui sistem de cai de atac, care, in primul rand, sa permita realizarea unui control judiciar de catre o instanta superioara, iar in al doilea rand, sa ofere posibilitatea ca insasi instanta care a pronuntat hotararea sa examineze unele imprejurari noi, in cazurile si in conditiile expres prevazute de lege, care sa-i permita a retracta hotararea gresita[2].

Sistemul cailor de atac este institutia de drept procesual cea mai expusa interventiilor legiuitorului, in vederea realizarii unei adecvari corespunzatoare a activitatii de judecata la realitatile social-economice mereu in schimbare, ca si la cerintele unui stat de drept[3]. Aceasta se poate observa usor si in dreptul procesual civil al tarii noastre, urmarind evolutia istorica a acestuia. Originea

acestui sistem se gaseste undeva, in trecutul indepartat, pe cand se incerca laicizarea justitiei si de atunci, acest sistem a dainuit, in diferite forme, pana in prezent, dovada a necesitatii si importantei de necontestat recunoscute de-a lungul timpului.

Dreptul de a controla hotararile de prima instanta, prin intermediul cailor de atac, a constituit un real progres, chiar daca au fost exprimate si opinii contrare, ce sustin ca ar fi suficient un singur grad de jurisdictie.

Organizarea sistemului cailor de atac, in legislatia noastra procesual-civila actuala, are la baza o impartire a acestora, dupa criteriul conditiilor de exercitare, realizata de insesi dispozitiile Codului de procedura civila, in cai ordinare de atac - apelul - si cai extraordinare de atac - recursul, contestatia in anulare, revizuirea, recursul in interesul legii si recursul in anulare. In doctrina au fost propuse mai multe clasificari privind caile de atac, in functie de diferite criterii; astfel, sunt: cai de atac de reformare si cai de atac de retractare, dupa cum instanta competenta a le solutiona este cea superioara ierarhic sau cea care a pronuntat hotararea atacata; cai de atac devolutive si cai de atac nedevolutive, dupa cum determina sau nu o rejudecare a fondului pricinii; cai de atac suspensive si cai de atac nesuspensive de executare silita, in functie de efectele pe care le produce declararea caii de atac asupra posibilitatilor de declansare imediata a executarii silite; cai de atac comune si cai de atac speciale etc.

Tot in doctrina s-au conturat de-a lungul timpului cateva reguli generale privitoare la instituirea si exercitarea cailor legale de atac, cum sunt: legalitatea cailor de atac, organizarea acestora intr-un sistem ierarhic, unicitatea dreptului de a folosi o cale de atac, neagravarea situatiei partii in propria cale de atac.

In prezent, regimul cailor de atac poarta amprenta modificarilor aduse Codului de procedura civila prin Legea nr. 59/1993, prin O.U.G. nr. 138/2000 si O.U.G. nr. 59/2001.

O.U.G. nr.138/2000 a urmarit sa inlature unele neajunsuri si contradictii ale Legii nr. 59/1993, restructurand sistemul cailor de atac si facandu-l mai coerent si mai flexibil[4].

Apelul a ramas singura cale ordinara de atac si s-a restrans considerabil campul sau de aplicare, prin faptul ca el a fost suprimat intr-o multitudine de cauze (in cererile introduse pe cale principala privind pensii de intretinere, obligatii de plata a unei sume de bani sau de predare a unu bun mobil in valoare de pana la 200 milioane lei inclusiv si in alte pricini marunte ori de complexitate redusa). S-au introdus, totodata, reglementari noi cu privire la judecata si la formele apelului - apelul incident (art. 293 C. proc. civ.) si apelul provocat (art. 293¹ C. proc. civ.).

Recursul fiind, prin natura lui, o cale extraordinara de atac, deoarece nu poate fi exercitat decat in conditiile si pentru motivele expres si limitativ prevazute de lege, a fost plasat in categoria cailor de atac extraordinare de atac; in plus, a fost abrogat motivul de casare prevazut la pct. 11 al art. 304 C. proc. civ. ("cand hotararea se intemeiaza pe o greseala grava de fapt, decurgand dintr-o apreciere eronata a probelor administrate") pe considerentul ca rolul recursului nu mai este acela de a realiza o noua judecata de fond, ci exclusiv de a asigura efectuarea unui control suplimentar de legalitate. Bineinteles, trebuie avuta in vedere situatia de exceptie prevazuta de art. 304¹ C. proc. civ..

Contestatia in anulare si revizuirea au suferit unele modificari impuse fie de necesitatea corelarii cu alte dispozitii legale (cum e cazul abrogarii alin. 2 al art. 318 C. proc. civ. devenit inutil ca urmare a introducerii distinctiei intre hotararile definitive si hotararile irevocabile), fie de necesitatea clarificarii si completarii unor dispozitii legale (cum sunt cele referitoare la unele motive de revizuire prevazute de art. 322 pct. 4-5), fie de generalizarea obligativitatii intampinarii si a posibilitatii de suspendare a executarii hotararii atacate numai sub conditia darii unei cautiuni.

Recursul in interesul legii, desi a fost pastrat in cadrul cailor extraordinare de atac, a fost reconsiderat in mod radical, inlaturandu-se caracterul obligatoriu al hotararilor date de sectiile unite ale Curtii Supreme de Justitie, care trebuie sa se impuna prin forta argumentelor, iar nu prin forta autoritatii.

Recursul in anulare a cunoscut o marire a sferei motivelor de recurs facuta cu scopul de a se permite casarea hotararilor judecatoresti irevocabile prin care s-au savarsit incalcari esentiale ale legii ce au determinat o solutionare gresita a cauzei pe fond, precum si a hotararilor atacate la Curtea Europeana a Drepturilor Omului, daca acestea au fost date cu violarea prevederilor Conventiei europene pentru apararea drepturilor omului si a libertatilor fundamentale.

B. Observatii si propuneri de lege ferenda

Sistemul cailor de atac in procesul civil este intr-o continua perfectionare. Exista si astazi aspecte care, dupa opinia unor autori, trebuie clarificate, prin insusi textul de lege, pentru a nu crea neclaritati si dificultati in interpretarea si respectiv in aplicarea legii procesuale civile. Astfel pot fi facute cateva observatii, dintre care unele pot constitui propuneri de lege ferenda:

1. Dispozitiile art. 283 C. proc. civ. au ridicat o problema in randul autorilor de drept procesual civil, a carei solutionare a dat nastere unor contradictii. Acest text de lege prevede ca: "Partea care a renuntat expres la apel cu privire la o hotarare nu mai are dreptul de a face apel".

Se observa ca legea interzice acest drept numai in cazul renuntarii exprese la calea de atac. Insa, unii autori[5] au atribuit acelasi efect si renuntarii (achiesarii) tacite, atunci cand ea este indubitabila, in sensul vointei partii de a adera la hotarare. Acesti autori sustin ca achiesarea tacita, ca motiv ce impiedica exercitarea apelului, este justificata prin aplicarea unor principii generale printre care si irevocabilitatea renuntarii ca act juridic unilateral.

In legatura cu aceasta problema, a fost exprimat si un alt punct de vedere[6], potrivit caruia, in sistemul nostru actual, nu numai ca renuntarea tacita nu este prevazuta, dar ea este pur si simplu inlaturata ca ipoteza, prin exprimarea expresa a legii; in consecinta, potrivit actualei legi, partea care a executat de bunavoie hotararea sau a acceptat executarea acesteia de catre cealalta parte, sau a facut orice alte acte din care sa rezulte indubitabil vointa achiesarii, de vreme ce nu a renuntat expres la apel, poate ulterior, in intervalul termenului legal, sa se foloseasca de aceasta cale de atac.

Aceasta solutie este prezentata insa, alaturi de o propunere de remediere a acestei probleme, in sensul atribuirii de efecte depline si achiesarii tacite la hotarare, dar numai printr-o dispozitie expresa a legii in acest sens.

2. In situatiile in care termenul de apel curge de la pronuntare, prin prevederile art. 284 C. proc. civ. nu rezulta daca se acorda un nou termen pentru motivarea acestuia, spre deosebire de recurs, unde in art. 303 alin. 2 C. proc. civ. se mentioneaza ca, in situatia in care dupa introducerea recursului se comunica hotararea, din acest moment mai exista un termen de aceeasi durata pentru motivarea acestuia.

In cazul in care termenul de apel curge de la pronuntare, potrivit reglementarii actuale, apelantul ar trebui sa faca demersuri pentru a cunoaste hotararea si a motiva apelul pana la prima zi de infatisare[7], solutie ce nu poate fi viabila in orice caz.

Avand in vedere faptul ca art. 298 C. proc. civ. prevede ca dispozitiile privind apelul se completeaza cu cele de la prima judecata in fond si nu cu cele de la recurs, nu ar putea fi acceptata aplicarea dispozitiilor art. 303 alin. 2 C. proc. civ. Totusi, in lipsa unei solutii prevazute de lege, s-a procedat, prin analogie, la aplicarea acestor dispozitii. Consideram ca se impune, totusi, sa fie rezolvata aceasta problema, printr-o prevedere expresa a Codului de procedura civila, asa cum s-a procedat si in cazul recursului.

3. Textul art. 321 C. proc. civ. - "Nu se poate face o noua contestatie pentru motive ce au existat la data celei dintai" - cuprinde o inadvertenta provocata de folosirea gresita a termenului "au existat" care face practic imposibila aplicarea dispozitiei legale prevazute de acest articol, intrucat toate cele patru motive de contestatie in anulare sunt concomitente, existand inca de la data pronuntarii hotararii atacate. Pentru finalitatea aplicarii dispozitiilor mentionate, este necesar a fi interpretat textul in sensul ca se refera la cunoasterea motivelor, iar nu la existenta lor[8].

Se impune, totusi, o rectificare, in sensul inlocuirii termenului "au existat" cu termenul "au fost cunoscute", pentru inlaturarea acestei inadvertente.

4. Recursul in interesul legii este incadrat de legea noastra procesual-civila in categoria cailor extraordinare de atac, fiind reglementat de art. 329 C. proc. civ.

Unii autori[9] considera ca recursul in interesul legii nu este o cale de atac propriu-zisa, includerea acesteia in categoria cailor extraordinare de atac fiind o eroare preluata de Legea nr. 59/1993 din Codul de procedura civila din 1948. Aceasta deoarece acest recurs special nu prevede ce hotarari pot fi atacate prin intermediul sau, nu are efecte utile pentru parti, ci numai rolul de a asigura o practica judiciara unitara, iar scopul sau nu poate afecta stabilitatea raporturilor sociale proteguite prin hotarari judecatoresti, care au intrat deja in puterea lucrului judecat.

De aceea, raliindu-ne la opinia autorilor mentionati consideram ca ar fi mai potrivit ca recursul in interesul legii sa fie reglementat distinct, si nu alaturi de celelalte cai de atac propriu-zise.

5. Potrivit art. 27 din Legea nr. 56/1993 privind Curtea Suprema de Justitie, partile pot declara recurs la instanta suprema si impotriva hotararilor nedefinitive sau a actelor judecatoresti de orice natura, care nu pot fi atacate pe nici o cale, iar cursul judecatii a fost intrerupt in fata curtilor de apel. Deoarece textul mentionat nu face nici o distinctie, rezulta ca recursul special la Curtea Suprema de Justitie poate fi exercitat si impotriva incheierilor premergatoare date de curtile de apel, indiferent daca s-a intrerupt cursul judecarii unui apel sau al unui recurs.

Art. 27 din Legea nr. 56/1993 nu acopera situatia in care s-a intrerupt cursul judecarii unui recurs in fata tribunalului, iar nu in fata unei curti de apel, desi pentru identitate de ratiune, de lege ferenda s-ar impune o solutie corespunzatoare recunoscandu-se partii interesate posibilitatea de a se plange, eventual pe calea unui recurs la curtea de apel[10].

6. Asa cum am mai aratat, aplicarea principiului non reformatio in pejus in procesul civil face imposibila inrautatirea situatiei partii in propria cale de atac. Aceasta regula cunoaste unele limite - cand exista in cauza un apel incident sau un apel provocat, cand partea consimte la inrautatirea situatiei sale in propria cale de atac - limite ce au fost deja prezentate mai detaliat.

O problema cu privire la indreptatita aplicare a acestui principiu, se ridica atunci cand in cauza pot fi invocate, pe buna dreptate, exceptii absolute cum ar fi: puterea lucrului judecat, prezumtia extinctiva etc., exceptii care, daca s-ar admite, ar insemna incalcarea principiului enuntat. Astfel, se naste un conflict intre exceptiile absolute si principiu non reformatio in pejus, conflict ce determina derogari de la regimul juridic specific al exceptiilor absolute, in sensul ca acestea nu vor putea fi invocate atunci cand ar putea inrautati situatia partii[11].

Asadar, pentru a nu se incalca acest principiu se ajunge la situatia in care sunt pastrate hotarari nelegale, in a caror pronuntare s-au nesocotit dispozitii imperative, menite sa asigure o securitate sociala si juridica[12].

Aceasta solutie ni se pare a fi injusta, mai ales ca, si insasi ratiunea principiului mentionat depaseste sfera interesului privat, in speta, al partii ce a declarat calea de atac.

In astfel de cazuri, singura posibilitate de a indrepta erorile de judecata savarsite, este aceea a sesizarii procurorului general in vederea declansarii recursului in anulare, in temeiul art. 330 pct. 2 C. proc. civ.. Si cum nu totdeauna se ajunge la o astfel de rezolvare in aceste cazuri, consideram, raliindu-ne la opinia autoarei mentionate, ca se impune ca insasi legea, printr-o reglementare expresa, sa dispuna o limitare a aplicarii principiului non reformatio in pejus atunci cand sunt descoperite erori judiciare (incalcari ale legii), ce pot fi remediate prin invocarea unor exceptii absolute.