CONSIDERATII GENERALE PRIVIND DREPTUL COMERCIAL

CONSIDERATII GENERALE PRIVIND DREPTUL COMERCIAL

Notiunea, definitia si obiectul dreptului comercial

Notiunea dreptului comercial

Dreptul comercial este o ramura a dreptului privat , care cuprinde un ansamblu unitar de norme juridice referitoare la operatiunile ivite intre comercianti sau intre comercianti si clientii lor, adica un ansamblu de norme privind activitatea comerciala.

Prin activitate comerciala se intelege activitatea consacrata comertului. Comertul este o indeletnicire care, prin specificul ei de practica indelungata si repetata, a dobandit caracteristicile unei profesiuni.

Notiunea de comert este folosita in trei sensuri: etimologic, economic si juridic.

In sens etimologic, termenul de comert provine din limba latina, cuvantul commercium formandu-se prin juxtapunerea a doua cuvinte "cum" si "merx, mercis", ceea ce inseamna cu marfa. Din sensul etimologic al cuvantului rezulta cea mai simpla definitie, prin comert intelegandu-se operatiuni efectuate cu marfuri.

In dreptul roman expresia commercium se folosea pentru a desemna toate raporturile juridice care apareau intre oameni atunci cand utilizau bunurile .

Sensul cuvantului s-a restrans de-a lungul timpului. Nu numai ca expresia comert nu mai desemneaza toate tranzactiile cu bunuri materiale, mai mult in limbajul economistilor, acesta este separat de ceea ce numim industrie. In aceasta acceptiune comertul se refera doar la sfera circulatiei si a distributiei, nu si la cea a productiei.

Prin urmare, in sens economic, comertul este definit ca o activitate al carei scop este schimbul si circulatia marfurilor de la producatori la consumatori. Deci, comertul ar consta in operatiunile cuprinse in intervalul dintre momentul producerii marfurilor si intrarii lor in circulatie, pana in momentul ajungerii acestora la consumatori. Aceste operatiuni sunt realizate de comercianti, cunoscuti si sub denumirea de negustori, care sunt agenti economici diferiti de producatorii marfurilor. Folosind aceasta acceptiune a notiunii de comert, care este si cea uzuala, dreptul comercial ar putea fi definit ca totalitatea normelor juridice privind interpunerea si circulatia marfurilor de la producatori la consumatori .

Insa, potrivit Codului comercial roman, care reprezinta dreptul comun in materie comerciala, notiunea de comert are un sens mai larg. Astfel, din punct de vedere juridic, aceasta notiune cuprinde pe langa operatiunile de interpunere dintre producator si consumator si circulatia marfurilor, pe care o realizeaza comerciantii, si operatiile de producere a marfurilor, prin transformarea materiilor prime, materialelor etc., si obtinerea unor rezultate de o valoare mai mare, operatii pe care le efectueaza fabricantii sau, in general, intreprinzatorii. Din acest punct de vedere, dreptul comercial se aplica atat industriei cat si comertului propriu-zis.

Insa nu trebuie sa se inteleaga din aceasta ca dreptul comercial guverneaza intreaga economie; exista o parte a activitatii economice care nu poate fi numita comerciala. Subliniem faptul ca agricultura, industria extractiva, profesiile liberale, prin natura, nu fac obiectul dreptului comercial si ca mestesugarii nu sunt comercianti, chiar daca statutul privat al mestesugarului se aseamana din ce in ce mai mult cu cel al comerciantului.

Definirea notiunii dreptului comercial prin folosirea sensului juridic al notiunii de comert se intemeiaza, asa cum am aratat, pe prevederile Codului comercial roman. Astfel, potrivit articolul 3 C. com. sunt considerate fapte de comert nu numai actele de vanzare-cumparare prin care se realizeaza circulatia marfurilor, ci si actele organizate si desfasurate in anumite conditii si cu o anumita finalitate de fabrici, manufacturi, imprimerii, spectacole, intreprinderile de editura, librarie si obiecte de arta, intreprinderi de transport etc., care sunt operatiuni care vizeaza producerea de marfuri ori prestarea de servicii.

De altfel, acest aspect reiese si din dispozitiile art. 7 C. com., potrivit carora calitatea de comerciant este atribuita oricarei persoane fizice care face "fapte de comert avand comertul ca o profesiune obisnuita", indiferent de natura activitatii. Deci, are calitatea de comerciant, atat intermediarul, care se ocupa de circulatia marfurilor, cat si producatorul de marfuri ori executantul de lucrari sau prestatorul de servicii.

In concluzie, avand in vedere acceptiunea juridica a notiunii de comert, "dreptul comercial este acea ramura de drept care reglementeaza activitatile de producere si circulatie (distributie) a marfurilor, executarea de lucrari si prestarea de servicii" .

2. Obiectul dreptului comercial

Stabilirea obiectului dreptului comercial este subordonata optiunii intre cele doua sisteme regasite in conceptia clasica a dreptului comercial .

Potrivit unui sistem, denumit sistemul obiectiv, dreptul comercial are ca obiect normele juridice aplicabile comertului. Asadar, "comercialitatea unui raport juridic este detasata de profesiunea de comerciant exercitata de persoana care a savarsit actul respectiv" .

Acest sistem a fost inspirat de ideile revolutiei franceze din 1789, care au impus suprimarea corporatiilor si principiul egalitatii civile. El a fost adoptat de Codul comercial francez din 1807 si de celelalte legislatii de inspiratie franceza.

Potrivit unui alt sistem, denumit sistemul subiectiv, dreptul comercial cuprinde normele juridice aplicabile comerciantilor. Daca un raport juridic se concretizeaza in acte sau fapte juridice facute de o persoana care are calitatea de comerciant, acel raport va fi calificat ca fiind un raport comercial. Asadar, dreptul comercial este un drept profesional.

Acest sistem a stat la baza primelor reglementari legale ale activitatii comerciale, anterioare marii codificari a dreptului comercial, de la inceputul secolului al XIX-lea. Ulterior, sistemul subiectiv a fost adoptat de Codul comercial german din 1900 .

Codul comercial roman a adoptat, ca principiu, sistemul obiectiv. Dispozitiile art. 3 C. com. identifica actele juridice, faptele si operatiunile considerate fapte de comert, carora li se aplica Codul comercial, indiferent daca persoana care le savarseste are sau nu calitatea de comerciant.

In aceeasi masura, prevederile Codului comercial reglementeaza si statutul comerciantului care, potrivit art. 7 din cod, este definit prin raportare la natura activitatii comerciale pe care o exercita cu titlu profesional. Codul comercial consacra astfel o serie de prevederi conditiilor dobandirii calitatii de comerciant, obligatiilor profesionale ale comerciantilor, procedurii de eliminare din viata comerciala a comerciantilor imprudenti sau necinstiti .

In concluzie, dreptul comercial are ca obiect normele juridice referitoare la faptele de comert si comercianti, norme care apartin dreptului privat, ca si normele juridice ale dreptului civil.

Cu privire la obiectul de reglementare al dreptului comercial in literatura de specialitate s-au conturat 2 opinii.

Prima opinie , de altfel, majoritara a stabilit ca dreptul comercial are ca obiect de reglementare raporturile sociale patrimoniale. Insa, exista si o alta opinie , potrivit careia normele juridice de drept comercial au ca obiect de reglementare, in principal, relatiile sociale patrimoniale, care prezinta caracter comercial si, in secundar, relatiile personal-nepatrimonial (cum ar cele referitoare la firma sau emblema societatilor comerciale, dreptul asociatilor de a alege si a fi alesi in organele de conducere ale societatii comerciale).

Achiesam la punctul de vedere potrivit caruia dreptul comercial are ca obiect de reglementare raporturile sociale patrimoniale, insa consideram ca aceasta opinie nu inlatura de facto cea de-a doua sustinere. Ne argumentam pozitia pe imprejurarea ca in dreptul comercial relatiile personale nepatrimoniale dobandesc o natura patrimoniala, drepturile derivand din aceste raporturi fiind aparate printr-o actiune cu acest caracter (patrimonial) .

3. Definitia dreptului comercial

Elementele pe baza carora se poate defini dreptul comercial, ca ramura a sistemului nostru de drept, rezulta din cele aratate in legatura cu notiunea de comert si obiectul dreptului comercial.

Dreptul comercial este un ansamblu de norme juridice de drept privat care sunt aplicabile raporturilor juridice izvorate din savarsirea actelor juridice, faptelor si operatiunilor, considerate de lege fapte de comert, precum si raporturilor juridice la care participa persoanele care au calitatea de comerciant .

4. Caracterele raporturilor de drept comercial

Conturarea obiectului dreptului comercial evidentiaza caracterele care determina specificitatea raporturilor de drept comercial fata de alte raporturi de drept privat. Aceste caractere specifice ale dreptului comercial sunt:

a) caracterul patrimonial;

b) caracterul comercial;

c) egalitatea juridica a partilor.

Caracterul patrimonial

Raporturile juridice care se stabilesc intre participantii la activitatea comerciala sunt, in principal, patrimoniale, adica au un continut economic si o valoare ce poate fi exprimata in bani. Raporturile personal nepatrimoniale sunt lipsite de continut economic in dreptul civil.

Asa cum am aratat in dreptul comercial si raporturile personal nepatrimoniale dobandesc o natura patrimoniala.

Caracterul comercial

Criteriul general al comercialitatii prin care se disting actele comerciale de actele civile este cel care are in vedere cauza actelor de comert si consta in interpunerea in procesul de circulatie al marfurilor si al serviciilor cu intentia de a realiza beneficii. Raporturile de drept comercial se caracterizeaza deci prin comercialitate, adica sunt raporturi care izvorasc din acte si fapte de comert. Calificarea notiunii de comercialitate apartine dreptului intern al fiecarei tari si se face dupa criterii proprii. Din acest motiv determinarea comercialitatii cunoaste in diferitele sisteme nationale de drept, doua conceptii, pe care le-am redat, pe scurt, anterior: conceptia subiectiva si conceptia obiectiva.

In dreptul roman determinarea caracterului comercial al unui raport juridic se face prin raportare la art. 3 C. com. care enumera, dar nu in mod exhaustiv, 20 de fapte de comert. Din acest motiv in practica si in literatura de specialitate s-a ridicat problema identificarii criteriului fundamental care permite definirea comercialitatii unui raport juridic. Opiniile majoritare converg spre a considera drept criterii pe baza carora legea distinge intre actele si faptele juridice civile si cele comerciale, urmatoarele idei:

ideea de interpune in schimb;

ideea de activitate economica organizata sub forma de intreprindere;

ideea conexiunii economice a oricarui act sau fapt juridic cu cele din primele doua categorii[14].

Egalitatea juridica a partilor reprezinta un principiu, un caracter si o metoda de reglementare a dreptului comercial.

Raporturile juridice comerciale se bazeaza pe egalitatea juridica a partilor, in cadrul relatiilor contractuala fiecare persoana fiind libera sa actioneze potrivit vointei sale, spre deosebire de inegalitatea subiectelor de drept care caracterizeaza metoda de reglementare a raporturilor de drept administrativ sau de drept financiar, bazate pe subordonarea unui subiect fata de altul.

5. Specificitatea dreptului comercial

Comertul desfasurat in cadrul economiei de piata are nevoie de imaginatie, creativitate si specificitate care sa determine reguli, tehnici si mecanisme in masura sa faciliteze circulatia marfurilor si a bunurilor in general, diferite de cele ale dreptului civil. Dreptul comercial reprezinta asadar un drept orientat spre mobilitatea raporturilor juridice dintre partenerii de afaceri, el trebuind sa satisfaca exigentele de rapiditate (celeritate), de adaptabilitate, de publicitate si de transparenta, dar nu in ultimul rand exigenta de asigurare a creditului comercial si a circulatiei bunurilor.

Exigenta rapiditatii operatiilor comerciale

Este in afara oricarei contestari imprejurarea ca in comert castigul se poate asigura pe baza accelerarii circulatiei capitalului, adica prin scurtarea timpului de realizare a ciclului bani - marfa - bani. De regula participantii la operatiunile comerciale nu au posibilitatea de a astepta mult. Ei trebuie sa decida cat mai rapid, uneori chiar imediat (ca de pilda in cazul operatiunilor la bursele de marfuri sau de valori) si sa incheie tranzactii de mare valoare fara posibilitatea de asi constitui garantii de drept civil greoaie (cum ar fi de pilda ipoteca). Ei nu au intotdeauna timpul necesar pentru spre a-si rezerva probe (deci sa-si procure probe preconstituite) ci trebuie sa se multumeasca adeseori cu forme mai simple si chiar cu un acord verbal, telefonic, pe baza caruia avanseaza sume imense partenerului lor ori unui intermediar .

Ritmul rapid al afacerilor este asigurat prin recunoasterea in dreptul comercial al oricarui mijloc de proba pentru dovedirea obligatiilor comerciale (art. 46 C. com.), dar si prin acceptarea formelor simplificate de contractare (de exemplu: oferta scrisa urmata de acceptare; oferta scrisa sau verbala urmata de executare). La acestea se adauga simplificarea tehnicilor de transmitere a creantelor (factoring), simplificarea tehnicilor de executare si nu in ultimul rand simplificarea regulilor de solutionare a litigiilor dintre comercianti printr-o procedura comerciala mai restransa si mai rapida, pe cale amiabila sau pe cale arbitrala, in baza unei clauze compromisorii.

Exigenta de adaptabilitate, publicitate si transparenta

Dreptul comercial nu poate fi conceput in afara capacitatii de adaptare a acestuia, iar normele sale trebuie sa satisfaca aceasta cerinta intrucat afacerile evolueaza repede si adesea trebuie sa se conformeze unor constrangeri exterioare: fiscalitate, taxe vamale, relatii sociale, sau context international. In acest sens se mentioneaza crearea unor noi categorii de contracte rezultate din practica de afaceri cum sunt: leasingul, franciza, factoringul, ingineeringul, diferite operatiuni de bursa si contracte bursiere. Se subliniaza de asemenea nevoia de adaptare a afacerii, a societatii comerciale sau a contractului unor cerinte de ordin fiscal, organizatoric sau economic, ca de exemplu alegerea formei societate, crearea unui holding, operatiuni care exprima in general libertatea contractuala .

In ceea ce priveste exigenta de adaptabilitate si transparenta, acesta este asigurat prin oficializarea masurilor de publicitate care aduc participantilor la viata comerciala informatia indispensabila, masuri concretizate in dispozitiile Legii nr. 26/1990 si partial Legea 31/1990 , dar si in alte acte normative speciale.

Exigenta de asigurare a creditului

Dreptul comercial se bazeaza pe credit, termenul avand doua acceptiuni:

credit in sens de amanare in timp platii datoriei;

credit in sens de incredere, buna-credita, care trebuie sa existe intre relatiile dintre comercianti (cuvantul deriva din termenul latin "credere" care inseamna incredere).

Necesitatea garantarii creditului a inspirai numeroase reguli specifice de protectie a intereselor creditorilor. Dreptul comercial creeaza un regim special al actelor de comert si al obligatiilor comerciale, cum sunt: prezumtia de solidaritate a creditorilor (art. 42 C. com.), rigoarea scadentei cambiale, sanctionarea emiterii unui cec fara acoperire, organizarea unei proceduri colective contra unui comerciant insolvent, toate aceste masuri fiind menite sa asigure participantii la activitatea comerciala ca drepturile derivand din aceasta le sunt garantate.

2. Evolutia dreptului comercial

2. Prezentare generala

O privire asupra genezei si evolutiei dreptului comercial de-a lungul istoriei va permite punerea in lumina a trasaturilor sale, pana in zilele noastre.

Istoria dreptului comercial este strans legata de istoria comertului si, totodata, a dezvoltarii a insasi societatii omenesti.

Primele manifestari ale activitatii de comert au aparut sub forma schimburilor, odata cu aparitia notiunii de proprietate.

Perioada antica. Aproape toate documentele referitoare la comertul din Antichitate pe care le detinem vorbesc despre comertul maritim ce se desfasura intre orase, fiecare respectand insa propriile legi. Pentru buna desfasurare a relatiilor comerciale era necesar sa existe un drept care sa nu aiba caracter national. Acest drept care a luat nastere din necesitatile economice ale vremii respecta cu precadere conventiile private si era impregnat de principiul bunei-credinte.

Pentru satisfacerea trebuintelor existentei lor, oamenii au inceput sa schimbe intre ei produsele faurite prin munca lor ori agonisite din mediul inconjurator.

Trocul, ca prima forma a schimbului, asigura in aceasta perioada nu numai satisfacerea trebuintelor economice, ci si pacea triburilor pe durata schimburilor produselor. Dar, cresterea nevoilor oamenilor si amplificarea relatiilor dintre ei au evidentiat necesitatea adoptarii unor forme organizate prin care se asigurau conditii pentru ca oamenii sa se poata intalni intr-un numar mai mare, la anumite perioade si in locuri determinate. Asa au aparut "targurile" care au avut un rol important in nasterea si inflorirea comertului.

Istoricii atesta faptul ca egiptenii, fenicienii si grecii s-au ocupat intens cu comertul de-a lungul coastelor Marii Mediterane. Grecii au fost cei dintai care au instituit anumite reguli pentru activitatea comerciantilor.

Epoca de inflorire a dreptului roman nu a constituit insa si o epoca de inflorire a dreptului comercial, astfel dreptul comercial era integrat in dreptul civil. De aceea, ei au considerat ca reglementarile de drept civil erau suficiente si pentru ordonarea activitatii de comert, astfel incat dreptul civil a ramas, pana la sfarsitul Imperiului Roman, un drept unitar.

Romanii au cunoscut comertul maritim, care sub influenta orientala s-a manifestat sub forma comertului cu amanuntul. Insa la acest popor de proprietari (mosieri), comertul apare ca o ocupatie pentru sclavi. Romanii ajungeau sa practice comertul doar printr-un subterfugiu. Astfel dreptul facilita jocul tranzactiilor prin actiuni exercitoria si institoria.

Practicarea comertului intre orasele cetati a avut o influenta considerabila asupra dreptului. A dus la formarea unui jus gentium care nu a fost destinat cetatenilor. Influenta comertului exterior a diminuat impactul exigentelor formalismului primitiv recunoscand forta contractelor consensuale, in special a vanzarii. Cu toate acestea dreptul roman nu a recunoscut niciodata existenta regulilor comerciale speciale iar atunci cand le-a intalnit in alta parte le-a integrat in dreptul civil.

In secolul II e.n. s-a produs o transformare in economia Romei care participa la comertul pe Mediterana, in special la comertul cu grau si metale pretioase. Astfel apare aristocratia, iar cavalerii isi rezerva monopolul asupra comertului. Sub influenta crestinismului care condamna uzura comerciantii sunt vazuti ca cei mai josnici oameni.

Intensificarea comertului maritim a determinat aparitia unui drept cutumiar. Juristii din aceasta perioada foloseau mecanismul contractelor si cel al obligatiilor in integrarea unor anumite institutii de drept comercial.

Cunoasterea dreptului roman nu este utila in studiul dreptului comercial decat prin tehnica sa generala de contracte si obligatii.

Perioada evului mediu. Secolul XI este momentul nasterii unui adevarat drept comercial ca urmare a dezvoltarii fara precedent a comertului. Prabusirea Imperiului Roman a dus la faramitarea puterii politice si la aparitia statelor cetati italiene: Venetia, Genova, Milano, Pisa, Bologna etc. Simultan cu procesul de faramitare politica intervine si procesul de dezmembrare a sistemului de drept. In consecinta, dreptul unitar roman a fost inlocuit cu reguli de drept proprii fiecarui stat.

Comerciantii, pentru a-si apara drepturile, se organizeaza in corporatiuni (universitas), care, de-a lungul timpului, vor dobandi autonomie administrativa, judecatoreasca si chiar legislativa.

In acest context si intr-o epoca de inflorire a comertului, sub efectul rolului civilizator si pacificator al acestuia, au aparut targurile medievale italiene, germane, spaniole etc.

Practicile folosite de comercianti in targurile existente au ajutat la dezvoltarea unui drept al contractelor, la aparitia cambiei, ca titlu de valoare, care avea avantajul transferarii de fonduri in mod sigur pe drumuri nesigure, la perfectionarea procedurii falimentului.

Totodata, cruciadele, colonizarea Americii si legaturile tot mai frecvente dintre Orient si Occident au contribuit si ele la largirea orizontului comerciantilor, iar Biserica, prin interdictia impusa imprumutului cu camata a ajutat la reorganizarea sistemului bancar si la aparitia unor forme noi de societati comerciale.

Aceasta perioada a fost prielnica si aparitiei institutiei falimentului, menita sa excluda pe debitorul falit din viata comerciala si sa permita creditorilor o executare rapida a bunurilor acestuia.

Dezvoltarea si extinderea folosirii uzurilor comerciale duc la concluzia ca in evul mediu exista deja un drept al comerciantilor, un lex mercantoria care capata dimensiuni internationale.

Perioada moderna. Secolul al XVII-lea este marcat de constituirea marilor natiuni si a statelor, ocazie cu care folosirea internationala a uzurilor comerciale este restransa.

Dezvoltarea comertului a impus inlocuirea dreptului statutar (cel realizat prin statute) si consuetudinar (cel realizat prin norme interne emise de consuli), ambele constituind un drept cutumiar, bazat pe obiceiuri, cu un drept scris.

Prima tara care a trecut de la dreptul cutumiar la legi scrise, aplicabile pe intreg teritoriul tarii, a fost Franta, in timpul regelui Carol al IX-lea si Ludovic al XIV-lea, cand au aparut edicte si ordonante regale privind activitatea de comert terestru si maritim, acte ce au premers marilor monumente legislative franceze. Astfel, au aparut celebrele ordonante ale lui Colbert emise de Ludovic al XIV-lea din 1673 si 1681 asupra comertului terestru si respectiv asupra comertului maritim, ordonante ce cuprind elementele unui veritabil cod comercial, stabilind regulile de desfasurare a comertului si reglementand profesia de comerciant, cambia si societatile comerciale.

Revolutia franceza, prin Legea din 2-17 martie 1791, da o grea lovitura breslelor, proclamand libertatea comertului si a industriei, astfel asigurand cale libera dezvoltarii comertului si accesului la practicarea oricarei profesiuni.

Un moment esential in formarea dreptului comercial il constituie adoptarea in 1807 a Codului comercial francez si care a intrat in vigoare in Franta la 1 ianuarie 1808. Prin aceasta reglementare actele si operatiunile legate de schimbul si circulatia marfurilor, care erau prevazute pana in acel moment de Codul civil, au primit un nou sediu.

Influenta ideilor revolutiei franceze, precum si expansiunile napoleoniene, au facilitat preluarea Codului comercial francez de diferite tari, fiind adoptat ca lege comerciala proprie (Italia, Belgia, Olanda, Spania, Egipt, Turcia etc.).

In Italia, dupa realizarea statului unitar si sub influenta Codului francez si a reglementarilor din legislatia belgiana si germana, a fost adoptat in anul 1882 un nou cod comercial, care cuprindea o conceptie moderna asupra comertului. Pentru Romania acest cod a avut un rol important, intrucat el a servit ca sursa de inspiratie principala pentru legiuitorul roman.

In Germania, in anul 1897 au fost adoptate Codul civil si Codul comercial, acte care au intrat in vigoare in anul 1900. Codul comercial germen, pastrand conceptia dualista a dreptului privat, are la baza sistemul subiectiv de determinare a domeniului de aplicare a dreptului comercial. Asadar, in locul unui drept aplicabil comertului, adica faptelor de comert, reglementarea cuprinsa in acest cod este aplicabila numai persoanelor care au calitatea de comerciant.

In Anglia si S.U.A. evolutia dreptului comercial se prezinta diferit datorita sistemului de drept jurisprudential anglo-saxon care nu cunoaste o diviziune pe ramuri de drept. Exista insa in aceste tari tendinta de a adopta legi speciale, care reglementeaza institutiile fundamentale ale dreptului comercial (societatile comerciale, falimentul s.a.). Cu atat mai mult, in S.U.A. a fost adoptata o reglementare cu caracter federal, Codul comercial uniform.

2.2. Evolutia dreptului comercial in Romania

In Romania relatiile comerciale au avut parte de o reglementare care, in linii mari a urmat evolutia normativa a domeniului din tarile dezvoltate ale Europei. Astfel, la inceputurile sale, comertul a fost reglementat de obiceiul pamantului, dar odata cu trecerea timpului au aparut si unele reglementari scrise cu caracter general, cum ar fi: Pravila lui Vasile Lupu - 1646, Iasi, Indreptarea legii a lui Matei Basarab - 1652, Targoviste.

Aceste legiuiri, care se aplicau atat comerciantilor cat si necomerciantilor, apar in Codul lui Andronache Donici din 1814, care reglementa si "daraverile comerciale" si "iconomicosul faliment". Alte reguli speciale se gasesc si in Codul Caragea (1817) din Muntenia si in Codul Calimach (1828) din Moldova.

Un pas important in dezvoltarea dreptului comercial il reprezinta Regulamentele Organice ale Munteniei si Moldovei adoptate in anul 183 Acestea cuprind, pe langa reglementarile cu caracter constitutional ale celor doua principate, si anumite reguli referitoare la comert, precum si dispozitii in temeiul carora se infiinteaza tribunalele de comert. Cu privire la judecarea pricinilor comerciale, aceste reglementari prevedeau ca vor judeca "dupa Condica de Comerciu a Frantei, care se traduce in limba romaneasca" .

In anul 1887 a fost adoptat Codul comercial roman, si astazi in vigoare, care reprezinta o incununare a efortului legislativ in materie comerciala. Acesta, avand ca sursa de inspiratie principala Codul comercial italian, se intemeiaza pe conceptia obiectiva a dreptului comercial, deci, normele sale sunt aplicabile raporturilor juridice generate de savarsirea de fapte de comert, fara a se tine cont de persoanele care le savarsesc.

Normele juridice cuprinse in Codul comercial roman sunt grupate in patru carti (parti): Cartea I - Despre comert in general, Cartea a II-a - Despre comertul maritim, Cartea a III-a - Despre faliment, Cartea a IV-a - Despre exercitiul actiunilor comerciale si despre durata lor.

Dupa adoptarea sa, Codul comercial a constituit reglementarea de baza a activitatii comerciale, contribuind la dezvoltarea industriei si comertului in tara noastra, in a doua jumatate a secolului al XIX-lea si prima jumatate a secolului al XX-lea .

Astfel, Codul comercial roman s-a aplicat pana in 1948 cand, datorita nationalizarii si instaurarii relatiilor socialiste de proprietate si a economiei planificate centralizate, a fost considerat ca fiind cazut in desuetudine, ramanand aplicabil numai in raporturile de comert exterior.

Dupa prabusirea, in decembrie 1989, a sistemului comunist si consecutiv declararii Romaniei ca stat al economiei de piata, Codul comercial si-a redobandit atributele de principala reglementare a raporturilor comerciale. Desigur ca, urmare a faptului ca, prin evolutie istorica, unele institutii ale sale sunt depasite si datorita faptului ca dezvoltarea complexa a vietii comerciale moderne solicita masuri adecvate, s-a simtit necesitatea emiterii unor noi acte normative care sa contureze drumul Romaniei spre economia de piata .

Prin urmare, aparitia unor neconcordante intre normele juridice cuprinse in Codul comercial si realitatile economice din perioada post comunista au impus inlocuirea unor dispozitii cu altele care fac obiectul unor legi speciale ca: Legea nr. 31/1990 privind societatile comerciale, Legea nr. 85/2006 privind procedura insolventei.

3. Corelatia dreptului comercial

cu alte ramuri ale dreptului

Autonomia dreptului comercial nu inseamna o compartimentare perfect izolata de restul disciplinelor juridice. Dreptul comercial se afla in anumite corelatii cu celelalte ramuri ale dreptului. Cu unele ramuri, cum sunt dreptul civil, dreptul procesual civil si dreptul comertului international legaturile sunt foarte stranse. Cu alte ramuri exista anumite legaturi care nu pot fi ignorate. Avem in vedere, in special, dreptul administrativ, dreptul financiar si dreptul penal .

. Corelatia dreptului comercial cu dreptul civil. Ca subramuri ale dreptului privat, dreptul comercial si dreptul civil reglementeaza, in principal, raporturile patrimoniale bazate pe egalitatea juridica a partilor. Dar, in timp ce dreptul comercial priveste numai raporturile juridice care au ca izvor savarsirea faptelor de comert si raporturile juridice la care participa persoanele care au calitatea de comerciant, dreptul civil are ca obiect toate celelalte raporturi patrimoniale, precum si raporturile personal-nepatrimoniale.

Raportul dreptului comercial cu dreptul civil rezulta si din dispozitiile art. 1 al Codului comercial: "In comert se aplica legea de fata. Unde ea nu dispune se aplica Codul civil". Asadar, dreptul civil este dreptul comun fata de dreptul comercial. Raporturile juridice nascute din faptele de comert sunt guvernate de Codul comercial si celelalte legi comerciale dar, in masura in care legislatia comerciala nu ar oferi o norma speciala, se vor aplica normele Codului civil si ale legislatiei civile .

. Corelatia dreptului comercial cu dreptul procesual civil. In Codul comercial sunt cuprinse, pe langa normele de drept substantial, si numeroase norme de drept procesual civil, care sunt menite sa asigure realizarea unor drepturi subiective nascute din raporturile comerciale. Fac parte din aceasta categorie, in principal, normele cuprinse in Cartea a IV-a a Codului comercial referitoare la exercitarea actiunilor comerciale. Alte norme cu caracter procesual se gasesc si in legile comerciale, cum sunt: legea registrului comertului, legea cambiei si biletul la ordin, legea cecului etc.

Toate normele procesuale cuprinse in Codul comercial sau in legile comerciale au un caracter derogatoriu fata de normele din Codul de procedura civila, care contine normele cu caracter general in materie procesuala.

Legatura dintre dreptul comercial si dreptul procesual civil isi are suportul in dispozitiile art. 889 C. com., conform carora "Exercitiul actiunilor comerciale se reglementeaza de Codul de procedura civila, afara de dispozitiunile de fata". Deci, actiunile comerciale sunt supuse normelor procesuale cuprinse in Codul comercial, iar in absenta, normelor Codului de procedura civila.

Un alt element prin care se asigura legatura dintre dreptul comercial si dreptul procesual civil este art. 893 C. com., care prevede ca "chiar cand actul este comercial numai pentru una din parti, actiunile ce deriva dintr-insul sunt de competenta jurisdictiei comerciale". Astfel, de exemplu, cererea de sechestru asigurator sau cererea de poprire asiguratorie se solutioneaza conform art. 594 si respectiv art. 452 si urmatoarele din Codul de procedura civila dar numai "cu dare de cautiune" conform normei speciale din art. 908 alin. (1) C. com.

. Corelatia dreptului comercial cu dreptul comertului international. Dreptul comercial si dreptul comertului international reglementeaza raporturi patrimoniale, care, prin esenta lor, sunt asemanatoare, adica raporturile nascute din savarsirea faptelor de comert .

Ceea ce deosebeste cele doua ramuri de drept provine din faptul ca dreptul comertului reglementeaza raporturile juridice nascute din fapte de comert la care participantii sunt cetateni romani si derulate pe teritoriul Romaniei, in timp ce dreptul comertului international reglementeaza raporturile patrimoniale cu elemente de extraneitate .

Unitatea de esenta a celor doua categorii de raporturi juridice este data si de faptul ca ele sunt guvernate, in parte, de aceeasi reglementare legala. Intr-adevar, raporturile juridice stabilite cu parteneri straini sunt reglementate, ca si raporturile comerciale interne, de Codul comercial roman, daca, potrivit conventiei partilor, lex causae este legea romana .

Dreptul comertului international este deci o sub-ramura a dreptului comercial, el prezentand caracter special fata de dreptul comercial, care constituie drept comun in materia raporturilor comerciale. Stransa corelatie dintre aceste discipline este relevata si de faptul ca o serie de reglementari comerciale internationale, consacrate prin conventii la care si Romania este parte, au fost integrate dreptului intern, constituind astfel un izvor - partial - al dreptului comercial .

. Corelatia dreptului comercial cu dreptul administrativ. Normele dreptului administrativ servesc activitatii comerciale in temeiul unor reglementari legale bazate pe normele constitutionale. Curtea Constitutionala a decis ca obligatia statului de a asigura libertatea comertului nu insemna consacrarea, prin legea fundamentala, a dezinteresului total al statului asupra modului in care se desfasoara relatiile economice intr-o economie de piata, cu atat mai mult cu cat ele au loc intr-o dificila perioada de tranzitie .

Folosind mijloacele specifice rolului sau, inclusiv cele administrative, statul actioneaza pentru crearea si reglementarea unor institutii necesare desfasurarii activitatii

comerciale: camerele de comert si industrie, bursele de valori , protectia consumatorilor ,

combaterea concurentei neloiale[36], reglementarea registrului comertului etc.

. Corelatia dreptului comercial cu dreptul fiscal. Legislatia fiscala are un puternic impact in activitatea comerciala. Profitul comerciantilor este supus impozitarii directe iar operatiunile comerciale (livrarile de bunuri mobile si prestarile de servicii) sunt impozitate indirect, prin taxa pe valoarea adaugata, in timp ce importurile sunt supuse, de regula, taxelor vamale .

Cunoasterea prevederilor legilor fiscale prezinta interes pentru dreptul comercial, intrucat, pe de o parte, ele ofera indicii pentru intelegerea naturii unor activitati si, implicit, pentru caracterizarea raporturilor comerciale la care dau nastere, iar, pe de alta parte, nerespectarea lor atrage aplicarea unor sanctiuni de drept privat.

. Corelatia dreptului comercial cu dreptul penal. Codul comercial, precum si unele legi comerciale, cuprind, pe langa norme de drept privat (norme de drept comercial), si norme de drept penal, prin care se asigura protejarea unor interese generale.

Astfel, prin lege se sanctioneaza penal nerespectarea unor dispozitii privind constituirea si functionarea societatilor comerciale (art. 271-282 din Legea nr. 31/1990) ori nerespectarea unor obligatii stabilite de legea registrului comertului (art. 45 din Legea nr. 26/1990).

Tot astfel, sunt sanctionate penal anumite fapte considerate activitati comerciale ilicite (art. 5 din Legea nr. 12/1990 ) ori concurenta neloiala (art. 5 din Legea nr. 11/1991).

Sanctiunile penale se aplica tinand seama de dispozitiile legale incalcate, precum si de principiile dreptului penal.

4. Izvoarele dreptului comercial

Articolul 1 din Codul comercial prevede: "In comert se aplica legea de fata. Unde ea nu dispune se aplica Codul civil."

Interpretand aceasta prevedere se poate constata ca legiuitorul a stabilit, pe de o parte, izvoarele principale ale dreptului comercial si, pe de alta parte, ierarhizarea acestora.

De asemenea, se poate observa ca interpretarea pozitiva a textului trebuie sa conduca la concluzia ca, in activitatea de comert se aplica, in primul rand, legile comerciale (Codul comercial si legile speciale) si unde acestea nu dispun, se aplica dreptul civil (Codul civil si legislatia speciala).

In functie de natura lor, izvoarele dreptului comercial se impart in doua mari categorii: izvoare normative si izvoare interpretative.

4. Izvoarele normative ale dreptului comercial

Sub aspect formal, izvoarele dreptului comercial sunt: Constitutia Romaniei, Codul comercial, legile comerciale speciale si, cu caracter subsidiar Codul civil si legile civile speciale.

. Constitutia. Ca lege fundamentala a tarii, Constitutia reglementeaza principiile de organizare a activitatii economice.

Conform dispozitiilor art. 135 alin. (1) din Constitutie "Economia Romaniei este o economie de piata, bazata pe libera initiativa si concurenta". Statul trebuie sa asigure libertatea comertului, protectia concurentei loiale, crearea cadrului favorabil pentru valorificarea tuturor factorilor de productie.

Intrucat raporturile juridice, in general, si raporturile comerciale in special, se bazeaza pe raporturile de proprietate, Constitutia prevede ca proprietatea este publica sau privata (art. 136 alin. (1)). Proprietatea publica este garantata si ocrotita prin lege si apartine statului sau unitatilor administrativ-teritoriale (art. 136 alin. (2)), iar proprietatea privata este inviolabila, in conditiile legii organice (art. 136 alin. (5)).

. Codul comercial. Normele dreptului comercial se afla, in principal, in Codul comercial. Acest act normativ constituie reglementarea de baza a activitatii comerciale, printre institutiile sale fundamentale numarandu-se: faptele de comert, comerciantii si obligatiile comerciale etc.

Normele juridice din Codul comercial sunt norme specifice reglementarii activitatii comerciale.

Unele norme juridice reglementeaza institutiile proprii ale dreptului comercial, de exemplu: faptele de comert (art. 3, art. 4, art. 56 C. com.), calitatea de comerciant (art. 7 si art. 8 C. com.), contractul de comision (art. 405 - 412 C. com.) etc. Alte norme ale Codului comercial consacra derogari de la regulile Codului civil, de exemplu: solidaritatea codebitorilor (art. 42 C. com.), termenul de gratie (art. 44 C. com.), retractul litigios (art. 45 C. com.).

. Legile comerciale speciale. Cu privire la legile comerciale speciale este de precizat ca se aplica principiul general "specialia generalibus derogant", potrivit caruia norma speciala deroga de la legea generala.

Astfel, in virtutea acestui principiu, legile comerciale sunt de aplicatie prioritara fata de Codul comercial, care constituie dreptul comun in materie comerciala. Atunci cand prin aceste legi nu sunt reglementate anumite situatii juridice, se recurge la regulile si principiile consacrate in Codul comercial.

Cand si Codul comercial, ca lege speciala fata de Codul civil, care este dreptul comun in materia dreptului privat, nu contine reguli pentru anumite situatii juridice, devin aplicabile prevederile Codului civil.

Printre cele mai importante acte normative, care reglementeaza materia comerciala, se numara:

- Legea nr. 26/1990 privind registrul comertului;

- Legea nr. 31/1990 privind societatile comerciale;

- Legea nr. 11/1991 privind combaterea concurentei neloiale;

- Legea nr. 58/1934 privind cambia si biletul la ordin ;

- Legea nr. 59/1934 privind cecul ;

- Legea nr. 85/2006 privind insolventa;

- Ordonanta Guvernului nr. 21/1992 privind protectia consumatorilor.

. Codul civil si legile civile speciale. Conform prevederilor art. 1 C. com., in absenta unor norme in Codul comercial se aplica dispozitiile Codului civil. Deci, Codul civil constituie un izvor subsidiar al dreptului comercial.

Intrucat Codul civil cuprinde normele generale aplicabile dreptului privat, dispozitiile sale servesc in mare masura la fundamentarea institutiilor dreptului comercial. Ca izvor subsidiar al dreptului comercial o importanta deosebita o au dispozitiile Codului civil privind materia obligatiilor, in special cele referitoare la izvoarele si efectele obligatiilor, precum si cele privind contractele speciale (contractul de vanzare-cumparare, contractul de mandat etc.) .

Avand in vedere faptul ca nu tot dreptul civil se afla in Codul civil, ci si in legile civile speciale, in realitate, izvorul subsidiar al dreptului comercial il constituie Codul civil si legile civile speciale. De aceea, art. 1 C. com. trebuie redactat in sensul ca in absenta unor dispozitii in legile comerciale se aplica legile civile, intelegand prin acestea Codul civil si legile civile speciale.

Dintre legile civile speciale, care prezinta un interes deosebit pentru materia dreptului comercial, mentionam Decretul nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice si persoanele juridice si Decretul nr. 167/1958 privind prescriptia extinctiva .

4.2. Izvoarele interpretative ale dreptului comercial

Alaturi de izvoarele normative, exista si izvoarele interpretative ale dreptului comercial. Rolul acestor izvoare este de a ajuta la interpretarea vointei manifestate in raporturile comerciale, ca si in cazul uzurilor comerciale, sau la interpretarea actelor normative comerciale, in vederea aplicarii lor, ca in cazul doctrinei si practicii judiciare.

. Uzurile comerciale. Uzul (obiceiul sau cutuma) reprezinta o practica indelungata (atitudini, comportari), care are un anumit grad de vechime, repetabilitate si stabilitate aplicata unui numar nedefinit de comercianti, care poate avea sau nu, caracter de izvor de drept.

In dreptul comercial roman, uzurile comerciale nu sunt izvoare normative. Concluzia se intemeiaza pe faptul ca art. 1 C. com., care reglementeaza izvoarele dreptului comercial, nu le mentioneaza. Doctrina si jurisprudenta disting totusi, in materie comerciala, intre uzantele conventionale (interpretative) si uzantele normative (legislative).

Uzantele au, de regula, un caracter conventional (producand efecte prin vointa partilor sau in tacerea legii si a contractului) si interpretativ (menit sa lamureasca vointa partilor, potrivit regulilor de conduita pe care le consacra).

Existenta uzurilor cu caracter interpretativ este dedusa din anumite dispozitii ale Codului civil, care, in temeiul art. 1 C. com., sunt aplicabile si in dreptul comercial.

Astfel, potrivit art. 970 C. civ., "conventiile trebuie executate cu buna-credinta. Conventiile obliga nu numai la ceea ce este prevazut in ele, ci si la toate urmarile ce echitatea, obiceiul sau legea da obligatiei dupa natura sa". In temeiul acestor dispozitii, obligatiile din contractele comerciale trebuie executate cu buna-credinta, cu diligenta unui bun comerciant. Aceste contracte cuprind si obligatiile rezultate din obiceiurile activitatii comerciale, chiar daca nu exista o stipulatie expresa.

Apoi, art. 980 C. civ. prevede ca "dispozitiile indoielnice se interpreteaza dupa obiceiul locului unde s-a incheiat contractul". Deci, daca anumite clauze ale contractului comercial sunt indoielnice ori echivoce, pentru a li se stabili sensul, trebuie sa se apeleze la obiceiul activitatii comerciale existent la locul incheierii contractului.

In sfarsit, potrivit art. 981 C. civ., "clauzele obisnuite intr-un contract se subinteleg, desi nu sunt exprese intr-insul". Aceasta dispozitie legala are o mare importanta in activitatea comerciala, care se bazeaza pe anumite obiceiuri. Aceste obiceiuri sunt considerate de lege ca fiind acceptate tacit de catre partile contractante.

In materie comerciala, Legea nr. 11/1991 privind combaterea concurentei neloiale, prevede in art. 1 ca "activitatea comerciantilor trebuie desfasurata cu buna-credinta si potrivit uzantelor cinstite", iar Legea nr. 509/2002 privind agentii comerciali permanenti stipuleaza "dreptul agentilor, in lipsa unor prevederi legale sau a unor stipulatii derogatorii, de a primi o remuneratie in conformitate cu uzantele comerciale ale zonei si ale sectorului de piata pe care opereaza".

. Practica judiciara. Dreptul nostru nu recunoaste practicii judiciare calitatea de izvor de drept. Acest lucru rezulta din art. 124 alin. (3) din Constitutie care prevede ca "Judecatorii sunt independenti si se supun numai legii", drept urmare hotararile date de instantele judecatoresti au efect numai in cauza respectiva, nefiind obligatorii pentru alte cauze similare. Acestea pot influenta practica altor instante, dar nu creeaza dreptul.

Fara a avea puterea precedentului judiciar solutiile date de instantele judecatoresti contribuie la interpretarea legilor comerciale .

Cu toate acestea, avand in vedere ca, potrivit art. 329 alin. (1) C. proc. civ. Inalta Curte de Casatie si Justitie (sectiile unite) este competenta sa solutioneze recursurile in interesul legii, iar potrivit alineatului 3 al aceluiasi articol "dezlegarea data problemelor de drept judecate este obligatorie pentru instante", o parte a doctrinei noastre a remarcat ca deciziile pronuntate asupra recursurilor in interesul legii au valoarea unui izvor de drept secundar , apropiindu-se de actele normative, intrucat "au un caracter general abstract si un caracter de obligativitate" .

. Doctrina. Alaturi de practica judiciara nu se recunoaste in dreptul nostru valoarea de izvor de drept nici doctrinei (stiintei dreptului).

Totusi, dat fiind caracterul stiintific si convingator al unor solutii date de doctrina dreptului comercial, de multe ori acestea sunt insusite de legiuitor si transpune in actele normative.

Ca si in cazul practicii judiciare doctrina are si ea un incontestabil rol activ, contribuind, in masura in care opiniile formulate sunt riguros fundamentate, la crearea si perfectionarea normelor de drept comercial.